Diana sau zeiţa solitara a vânătorii

Carlos Fuentes

Diana sau zeiţa solitara a vânătorii

 

 

Motto

 

O! swear not by the moon, the inconstant moon…

 shakespeare, Romeo and Juliet

Fornication? But that was in another

country: and besides, the wench is dead

marlowe, The ]ew of Malta

Alma a quien todo un dios prisión ha sido,

venas que humor a tanto fuego han dado,

medulas que han gloriosamente ardido,

su cuerpo dejarán, no su cuidado:

serán ceniza, mas tendri sentido,

polvo serán, mas polvo enamorado

quevedo

In my solitude, you’ll haunt me

With memories of days gone by

billie holliday, Solitude

 

 

 

I

 

Nu există o înrobire mai amară ca speranţa de a fi fericiţi. Dumnezeu ne oferă pe pământ o vale a plângerii. Dar suferinţa asta este, până la urmă, trecătoare. Fericirea veşnică vine în via­ţa de apoi. şi îl întrebăm pe Dumnezeu, răz­vrătiţi, nemulţumiţi: Oare nu merităm o parcelă de veşnicie şi în trecerea noastră vremelnică pe pământ? „Mânăriile” lui Dumnezeu sunt mai straşnice decât cele ale unui croupier din Las Vegas. Ne dă fericirea pentru eternitate şi suferin­ţa pe pământ. Vrem să credem că o cunoaştere profundă a vieţii şi trăirea ei din plin echiva­lează cu sfidarea supremă a lui Dumnezeu, de aici, din valea plângerii pe care ne-a destinat-o. Iar dacă ne iese, Dumnezeu se răzbună, oricum, pe noi: ne lipseşte de nemurirea alături de el, ne condamnă la suferinţă veşnică, îndrăznim, contrar oricărei logici, să conferim logică Divi­nităţii. Ne spunem: nu poate fi Dumnezeu crea­torul mizeriei şi suferinţei, al cruzimii şi bles­temăţiei omeneşti, în orice caz, pe astea nu le-a creat un Dumnezeu bun, ci un Dumnezeu rău, Dumnezeul fals, un Dumnezeu deghizat, pe care îl putem învinge doar lichidând instrumentele răului pe care chiar El le-a creat. Sex, crimă si, mai ales, întruchiparea răului. Nu sunt oare şi aceste tentaţii tot ale unui Dumnezeu rău? Ne închipuim că doar răpunându-l pe acest Dum­nezeu uzurpator vom ajunge, curaţi la trup, eliberaţi la minte, să îl vedem la faţă pe întâiul Dumnezeu, pe Bunul Dumnezeu. Dar Marele Crupier are alt as în mânecă. O dată săvârşite tru­purile, iar sufletele noastre gata să ajungă la El, Dumnezeu ne arată că El nu este altceva decât ceea ce Nu Este. Despre Dumnezeu putem afla doar ceea ce Dumnezeu nu este. Cine este Dum­nezeu nu au reuşit să afle nici Sfinţii, nici Mis­ticii, nici Părinţii Bisericii; nu ştie nici măcar Dumnezeu, căci ar cădea străfulgerat de pro­pria înţelegere dacă ar afla. Iluminat, Sân Juan de la Cruz[1] este cel care s-a apropiat cel mai mult de înţelegerea lui Dumnezeu, ca să ne spună în plus doar atât: „Dumnezeu este Nimic, Neantul suprem, şi pentru a ajunge la El tre­buie să călătoreşti spre Neantul care nu poate fi pipăit sau văzut sau înţeles cu mijloacele ome­neşti”, iar spre a descuraja orice speranţă, Sân Juan nu ne lasă altceva decât acest teribil pasaj: „Fiinţa tuturor celor zămislite, faţă de infinita fiinţă a lui Dumnezeu, nimica este… Toată frumuseţea celor zămislite, comparată cu nesfârşita frumuseţe a lui Dumnezeu, este urâţenia întruchipată.” Poate că Pascal, sfânt şi cinic fran­cez, este singurul al cărui pariu salvează atât conştiinţa, cât şi concupiscenţa noastră. Dacă pariezi pe existenţa lui Dumnezeu, iar Dumne­zeu nu există, nu pierzi nimic; însă dacă Dum­nezeu există, ieşi câştigător în toate.

Între Sân Juan şi Pascal, îi acord lui Dumne­zeu o valoare nominală, adică de substantiv: Dumnezeu este tahigrafia comodă care adună la un loc, dintr-o singură îmbrăţişare, începutul şi sfârşitul. Împăcarea lor reprezintă strădania nesfârşită a rasei. Dacă alegi doar începutul, simţi mai întâi o nostalgie lirică, apoi, curând, totul devine copleşitor. Când te dedici exclusiv fina­lităţii, ajungi doar la o altă formă de predes­tinare sau de chiromanţie. Punctul de plecare şi destinaţia trebuie să fie nedespărţite: amin­tirea şi dorinţa, pasul vioi prin prezent, viitorul aici şi acum… Cam acolo aş vrea să o plasez pe Diana Soren, o femeie statornic atinsă de divi­nitate, între Pascal şi Sân Juan de la Cruz, aş vrea să creez pentru ea o lume mitică, verbală, care să fie mai aproape de întrebarea implo­ratoare ce stă cu mâna întinsă între pământ şi cer: Dacă iubim pe pământ mai putem să ajun­gem apoi în rai? Nu trăind ca nişte penitenţi, flagelaţi, pustnici sau famelici ai vieţii, ci bucurându-ne de ea din plin, dobândind şi bineme­ritând roadele sale pământeşti, fără a anula ast­fel viata veşnică; fără a cere iertare pentru că am iubit „not wisely but too well”?[2]

Mitologia creştină, care contrapune mila con­damnării implacabile din Vechiul Testament, nu atinge frumoasa ambiguitate a mitologiei păgâne. Marile figuri ale creştinismului rămân egale cu sine, nu se schimbă. Pretind un act de credinţă, iar credinţa, spunea Tertulian, este absurdul: „Este indiscutabil tocmai pentru că este de necrezut.” Dar absurdul nu înseamnă ambiguitate. Măria este fecioară, deşi naşte. Cristos reînvie, deşi moare. Dar cine este Prometeu, cel care fură focul sacru? De ce îşi foloseşte libertatea doar pentru a o pierde? Ar fi fost oare mai liber dacă nu o folosea sau nu o pierdea, deşi nici nu a dobândit-o? Poate fi întrecută li­bertatea de o altă valoare care să nu fie chiar libertatea? Aici, pe pământ, nu putem să iubim decât dacă ne sacrificăm iubirea, dacă pierdem fiinţa iubită ca urmare a ceea ce facem ori a ceea ce omitem?

Este de preferat ceva în loc de tot sau de ni­mic? Asta m-am întrebat când s-a sfârşit iubirea despre care voi povesti aici. Ea mi-a dat tot şi mi-a luat tot. Ei i-am cerut să îmi dea ceva mai bun decât totul sau nimic. I-am cerut să îmi dea ceva. Acel „ceva” putea fi doar momentul în care am fost sau am crezut că suntem fericiţi. De câte ori nu mi-am spus: voi fi întotdeauna cel de acum? Rememorez şi scriu pentru a redobândi momentul în care ea va fi, pentru totdea­una, aşa cum a fost în acea noapte, cu mine. Dar orice amănunt, erotic sau literar, amintire sau dorinţă, este repede anulat de valul uriaş care ne înconjoară permanent ca un incendiu uscat, ca un potop arzător. Este de ajuns să ieşim un minut din pielea noastră ca să aflăm că ne încon­joară un palpit omnipotent, care fiinţează dina­intea noastră şi va continua după noi, fără să ia în seamă viaţa mea sau a ei: existenţele noastre.

Iubesc şi scriu ca să obţin o izbândă trecătoa­re asupra nemăsuratei şi atotputernicei reticenţe despre ceea ce se află acolo, dar nu se ma­nifestă… Ştiu că triumful este vremelnic, în schimb, îmi lasă nealterată propria reticenţă, cea de a întreprinde ceva — în acest moment — care să nu semene cu restul vieţilor noastre. Imaginaţia şi cuvântul îmi arată că, pentru ca imaginaţia să vorbească şi cuvântul să plăsmu­iască, romanul nu trebuie să fie citit aşa cum a fost scris. Această condiţie se vădeşte extrem de hazardată în cazul unei cronici autobiogra­fice. Autorul trebuie să combine variaţii pe tema aleasă, să multiplice opţiunile cititorului şi să ocolească stilul prin stil, prin schimbări constan­te de gen şi distanţare.

Asta devine o cerinţă majoră atunci când pro­tagonista este o actriţă de cinema. Diana Soren.

Se spune că Luchino Visconti, pentru a indu­ce amestecul de uimire şi încântare din privirea lui Burt Lancaster în timpul filmării unei scene din Ghepardul, a umplut cu ciorapi de mătase o pungă ce ar fi trebuit să fie plină cu aur. Aşa era Diana: o surpriză pentru toţi datorită in­comparabilei sale pieli delicate, dar, mai ales, o surpriză chiar pentru ea, pielea surprinsă de propria plăcere, uimită că este atrăgătoare, ne­tedă, parfumată. Nu se plăcea, nu se merita pe sine, voia să fie alta, altcineva, nu se simţea bine în pielea ei? De ce?

Eu, care am trăit cu ea nici două luni, aş vrea să alerg acum să o îmbrăţişez din nou, să o simt încă o dată şi să o asigur că putea fi iubită, cu pasiune, dar pentru ea însăşi; că pasiunea după care umbla nu o excludea pe ea… însă ocaziile trec. Părăsim o amantă. Ne întoarcem la o ne­cunoscută. Erotismul reprezentării plastice con­stă chiar în iluzia persistenţei carnale. Ca mai toate din vremea noastră, erotismul plastic s-a accelerat. Un medalion, un tablou erau menite să înlocuiască, de-a lungul multor secole, ab­senţa iubitei. Fotografia a accelerat iluzia pre­zenţei, însă doar imaginea cinematografică ne dă, în acelaşi timp, evocare şi prezenţă instan­tanee. Aceasta este ea, aşa cum era atunci, dar şi cum este acum, pentru totdeauna…

Este imaginea ei, dar şi vocea ei, mişcarea, frumuseţea şi tinereţea ei nepieritoare. Moartea, marea maşteră a lui Eros, este învinsă şi justi­ficată în acelaşi timp de regăsirea cu iubita care nu mai este alături de noi, rupând marele pact al pasiunii: mereu uniţi, până la moarte, tu şi cu mine, nedespărţiţi…

Cinematograful ne dă doar imaginea reală a persoanei: aşa era ea. Şi, chiar dacă o inter­pretează pe Regina Cristina, rămâne Greta Garbo. Chiar dacă susţine că este Katerina a Rusiei, rămâne Marlene Dietrich. Călugăriţa Alferez? Nu, este Măria Felix. Literatura, în schimb, ne eliberează imaginaţia vizuală; în romanul lui Thomas Mann, Aschenbach moare la Veneţia având oricare dintre cele o mie de chipuri pe care imaginaţia noastră le poate forma; în filmul lui Visconti nu are decât un singur chip, irevocabil, de neschimbat, fix, cel al actorului Dirk Bogarde.

Diana, Diana Soren. Numele ei invoca acea ambiguitate străveche. Zeiţă nocturnă, luna care înseamnă metamorfoză, plină la un mo­ment dat, iute ajunsă la jumătate, apoi ca o se­ceră de argint pe cer, acoperită şi moartă în nu­mai câteva săptămâni… Diana la vânătoare, fiica lui Zeus şi sora geamănă a lui Apollo, fecioară cu alai de nimfe, dar şi mamă cu o mie de ţâţe în templul din Efes. Diana alergătoare, care se dă doar bărbatului care aleargă mai repede ca ea. Diana/Eva oprită din necontenita ei fugă doar de ispita celor trei mere căzute. Diana de la încrucişarea drumurilor, numită de aceea şi Trivia: Diana adorată la răspântiile din Times Square, Piccadilly, Champs-Elysees…

Până la urmă, jocul creaţiei se învinge pe sine însuşi. Mai întâi pentru că are loc în timp, iar timpul este un nemernic. Acţiunea romanului se petrece în 1970, când iluziile anilor şaizeci încă refuzau să piară, ucise de sângele vărsat, dar reînviate tot de el. Prima revoltă împotriva a ceea ce ar însemna teribila noastră societate de sfârşit de secol, aşa de scurtă, aşa de iluzorie, de respingătoare, anii şaizeci şi-au lichidat eroii; saturnalia americană si-a mâncat copiii — Mar­tin Luther King, fraţii Kennedy, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Malcolm X — şi i-a înscăunat pe cruzii lor părinţi, Nixon şi Reagan. Jucam cu Diana jocul lui Rip Van Winkle: ce ar spune el dacă s-ar trezi după o sută de ani şi ar da cu ochii de Statele Unite din 1970, cu un picior pe lună şi celălalt în jungla din Vietnam? Sărmana Diana. A scăpat de trezirea în zilele noastre ca să vadă o ţară care şi-a pierdut sufletul în doi­sprezece ani de iluzii contrafăcute, cu banalităţi idiotizante şi meschinărie consfinţită, cu Reagan şi cu Bush. A scăpat să mai vadă violenţa pe care patria ei a dus-o în Vietnam şi Nicara­gua cu efect de bumerang, pe străzile sacrosanc­te ale suburbiilor profanate de crimă. A scăpat de vederea şcolilor primare sufocate de droguri, a celor secundare transformate în terenuri de luptă iraţională şi gratuită; a scăpat de vederea morţii zilnice, aleatorii, a copiilor asasinaţi din pură întâmplare doar pentru că se uitau pe fe­reastră, a clienţilor din restaurante ciuruiţi cu hamburgerul în gură, de criminalii în serie, de jafurile nepedepsite, de corupţia sacralizată, fiindcă furtul, înşelătoria, omorul pentru a pune mâna pe putere şi pe glorie făceau parte, de asemenea, cum să nu, din Visul American. Ce ar fi zis Diana, ce ar fi simţit arcaşa solitară văzând copiii din Nicaragua mutilaţi de armele Statelor Unite, negrii bătuţi şi schingiuiţi de poliţia din Los Angeles, parada marilor minci­noşi ai conspiraţiei Iran-Contra jurând că spun adevărul şi autoproclamându-se eroi ai liber­tăţii? Ce ar spune, ea care şi-a pierdut copilul, despre o ţară unde se discută serios în legătură cu introducerea condamnării la moarte a unor copii criminali? Ar spune că anii şaizeci au ajuns să fie curăţaţi, albiţi la fel ca Michael Jackson pentru a-i pedepsi mai bine pe toţi cei care în­drăznesc să aibă culoare. Scriu în 1993. Înainte să se termine secolul, gropile arzând, râurile se­cate, ghetourile pline de noroaie se vor umple de culoarea imigrantului mexican, african, algerian, a celui musulman şi a celui evreu, iarăşi şi iarăşi…

Diana, arcaşa solitară. Această povestire în­cărcată de pasiunile timpului se înfrânge pe sine pentru că niciodată nu atinge perfecţiunea ide­ală a ceea ce se poate imagina. Nici nu îşi pro­pune asta, deoarece dacă vorbele şi realităţile s-ar suprapune, lumea s-ar isprăvi, universul nu ar mai fi perfectibil, pur şi simplu pentru că ar fi perfect. Literatura este o rană prin care apare necesarul divorţ dintre cuvinte şi lucruri. şi tot sângele ni se poate scurge prin acea fisură.

Singuri la sfârşit, la fel de singuri ca la în­ceput, ne amintim de clipele fericite pe care le-am smuls din latenţa misterioasă a lumii, cerem robia fericirii şi ascultăm doar glasul reticenţei tăinuite, palpitul nevăzut care apare la final pentru a anunţa adevărul cel mai de temut, iremediabila săvârşire a timpului pe pământ.

Nu am ştiut să iubesc. Am fost incapabil să iubesc.

Spun acum această poveste pentru a-i da dreptate groaznicului oracol al adevărului. Nu am ştiut să iubesc. Am fost incapabil să iubesc.

 

II

 

Am cunoscut-o pe Diana Soren într-o noapte de Revelion. Prietenul meu, arhitectul Eduardo Terrazas, a organizat o petrecere în casa lui unde, trebuie spus şi asta, era sărbătorită îm­păcarea cu soţia mea, Luisa Guzmán. Eduardo şi cu mine împărţiserăm o căsuţă în Cuernavaca de-a lungul întregului an 1969. Eu scriam de luni până vineri, când el şi logodnica lui ve­neau din Ciudad de Mexico să petreacă sfârşitul de săptămână, zile consacrate prietenilor, meselor şi alcoolului. Veneau multe fete. Împli­nisem patruzeci de ani în ‘68 şi intrasem într-o criză a vârstei mijlocii care a durat tot anul acela şi a culminat cu o petrecere pe care a dat-o prie­tenul meu, romancierul american William Styron, în barul „Opera” de pe bulevardul Cinco de Mayo, o reconstituire oribilă a perioadei de belle epoque mexicană (dacă într-adevăr a exis­tat aşa ceva vreodată). La „Opera” nu prea mai venea multă lume, din cauza prea multelor par­tide de domino şi a flegmelor trimise pe lângă scuipători.

I-am invitat pe toţi prietenii mei să îl sărbă­torim pe Styron, care tocmai îşi publicase, cu mare succes şi scandal, Confesiunile lui Nat Turner. Scandalul i l-au adus multe grupări de negri care i-au interzis autorului să vorbească la per­soana întâi prin gura unui personaj de culoare, sclavul rebel Nat Turner, care a condus în 1931 răscoala celor şaizeci de Hoţi, dând foc şi omorând în numele libertăţii până când, încolţit în­tr-o pădure unde supravieţuise de unul singur vreo două luni, a fost si el asasinat. Ca urmare, legile sclaviei au devenit şi mai severe. Dar de­venind mai aspre, au declanşat si mai multe răscoale. Styron povesteşte istoria unuia dintre eşecurile — din cele peste treisprezece — ale calvarului american reprezentat de rasism.

Când Bill se simte prea apăsat de propria lui patrie, mă sună că vrea să vină în Mexic, iar eu fac acelaşi lucru când Mexicul mă sufocă şi ştiu că pot să mă refugiez pe insula prietenului meu din zona nord-atlantică, Martha’s Vineyard. Acum, amândoi locuiam într-o căsuţă pe care mi-o luasem după despărţirea de Luisa Guzmán. Era situată în cartierul San Angel, până nu demult un orăşel separat, unde fami­liile din capitală mergeau în vacanţă prin se­colul al XDC-lea şi care acum supravieţuieşte sub o aparenţă monahală în mijlocul gălăgiei şi fu­mului produs de zona periferică şi de bulevar­dul Revoluţiei. Casa mea de burlac era constru­ită cu materiale luate de la demolări. Autorul ei era un alt arhitect mexican, Caco Parra, specia­list în a aduna porţi de pe la fermele expropri­ate, stâlpi de la bisericile naţionalizate, obloane vechi din epoca viceregatului dispărut, coloane cu iz de blasfemie şi altare profanate: toată istoria eliberării şi transferării lăcaşurilor privi­legiate ale trecutului spre refugiile civile, tran­zitorii, ale prezentului. Din toate aceste elemen­te, Parra construia case ciudate si atractive, atât de misterioase încât locatarii se puteau pierde prin labirintul lor fără să mai fie văzuţi vreo­dată.

Martha’s Vineyard, în schimb, este un loc des­chis spre cele patru zări, ars de soare trei luni pe an şi apoi măturat de răbufnirile îngheţate ale uriaşei balene albe care este Atlanticul de Nord. Îmi amintesc de Styron refugiat pe insula lui şi mi-l imaginez pe căpitanul Ahab al lui Melville care s-a dus să omoare nu balena, ci ocea­nul, chiar pe Neptun, aşa cum imperialiştii bel­gieni din Inimi de ceaţă de Conrad nu trag în duşmanul negru, ci în tot continentul: Africa. Pe insula lui Styron totuşi, chiar în lunile de căl­dură mare, ceaţa se întinde, în fiecare seară, din­spre larg, de parcă i-ar aminti verii că este doar un văl trecător zgândărit pe margine de vasta mantie cenuşie a unei lungi ierni. Ceaţa avan­sează, dinspre larg, peste plaje, peste falezele de la Grey Head, peste debarcaderele de la Vi­neyard Haven, peste pajişti şi case, până ajunge în mijlocul insulei, la melancolicele lagune in­terioare unde găseşte iar apă şi moare sufocată.

Iarna, oceanul mugeşte în jurul insulei, dar nu la fel de tare ca invitaţii mei de la barul „Ope­ra”, unde am făcut greşeala să le invit, fără dis­criminare, pe toate iubitele mele din acea pe­rioadă, făcând-o pe fiecare să creadă că ea este favorita, îmi plăcea la nebunie să pun la cale astfel de situaţii, în care pasiunea ascunsă, ran­chiuna gata să sporească patima şi gelozia, gala să se reverse, deschizându-se ca o rană care ne pătează bluzele, cămăşile, ca şi cum am sângera prin sfârcuri — toate acestea îmi dădeau ocazia să observ mai clar slăbiciunile sexului si să mă bucur, în schimb, de vigoarea literaturii. Şi nu mi-am invitat doar amantele la petrecerea de la „Opera”, ci şi pe ultimii scriitori ai noului val, La Onda — Jose Agustan, Parmenides Garcia Saldana, Gustavo Săinz — care erau cu cinci­sprezece ani mai tineri decât mine şi meritau laurii cam uscaţi de pe capetele mai vârstnice, ca al meu. Libertini, proaspeţi, cu simţul umo­rului, duşmani de moarte ai scorţoşeniei, scriau în ritm de rock şi erau vedetele fireşti ale unei petreceri care, în plus, voia să îi transmită gu­vernului autoritar şi criminal de la 2 octombrie 1968: voi duraţi doar şase ani. Noi durăm toa­tă viaţa. Saturnalia voastră este sângeroasă şi opresivă. A noastră este senzuală si eliberatoare. Astfel de justificări nu mă scuteau de frivo­litate mai mult decât de cruzime, de jocurile me­le erotice, în ciuda tuturor, pe atunci, credeam că literatura, evanghelia mea, putea să scuze orice. Alţii, în numele ei, cădeau pradă drogu­rilor, alcoolului, politicii, ba chiar polemicilor ca sport literar. Eu, şi nu eram singurul, m-am dedat amorului, dar îmi arogam dreptul de­taşării, al manipulării, al cruzimii, îmi asumam de bunăvoie rolul de Prinţ al întunericului, de Lucifer care îmbrăca strălucitoarea armură mo­rală a eroului de romane cavalereşti, Amadis de Gaula. Cum îşi pierde eroismul şi cade pradă pasiunii, Amadis se transformă în fratele său vrăjmaş, Frumosul Tenebros: Don Juan. Iar is­pita donjuanistă este o tentaţie erotică, chiar dacă este şi literară. Don Juan este etern pen­tru că nimic nu îl poate satisface (sau cum ar cânta cea mai fidelă încarnare contemporană a lui Don Juan combinat cu Lucifer, you can’t get no satisfaction[3]. Este insatisfacţia înşelătorului sevilian cea care deschide drumul metamor­fozei perpetue. Mereu dornic, mereu avid, nici­odată nu termină, niciodată nu moare: se tran­sformă. Se naşte tânăr şi, după câteva iubiri (două sau trei la Tirso[4]), îmbătrâneşte într-o clipă, sătul dar nesatisfăcut, cavaler rău şi crud (la Moliere). Heruvimul pervers şi tânăr al lui Tirso se transformă în masca mortuară a lui Louis Jouvet, o vână galică raţionalistă care nu mai crede în răgazul nesfârşit al vieţii adoles­centine („mă-ncredinţaţi că-i aşa lungă”), ci este, chiar el, cel care poartă masca agoniei. Pentru a evita concurenţa, Byron îl îmblânzeşte pe Don Juan si îl pune să stea la ceai cu familia într-o iarnă englezească din acelea care „se termină în iulie şi reîncep în august”. Doar că face mai vibrantă această metamorfoză domestică. Don Juan descoperă că nu este îndrăgostit de iubire, ci de el însuşi. Iubirea lui Don Juan pentru Don Juan reprezintă o capcană necesară — nu mai puţin decât cea a iubirii.

Să fii toate acestea, ce vis, ce elixir, Don Juan-ul lui Gautier. Adam alungat din Paradis fără să piardă însă amintirea Evei, amintirea captivă care îl sileşte la o căutare veşnică a iubitei şi mamei pierdute; Don Juan de Musset, decăzut într-o lume a crâşmelor şi bordelurilor, unde speră să o găsească pe „femeia necunoscută”. Se înşală: îl caută de fapt pe Don Juan si chiar dacă toate femeile seamănă cu el, nici una nu este el. Dar probabil adevăratul Don Juan, cel mai vizibil tocmai pentru că este cel mai ascuns, este cel al lui Lenau, cel care recunoaşte că vrea să posede în acelaşi timp toate femeile. Acesta este triumful final al lui Don Juan, plăcerea sa totală. Să le aibă pe toate în acelaşi timp: „În noaptea asta trebuie să le am. Pe toate.”

Dincolo de ubicuitate, plăcerea lui Donjuan se leagă totuşi de mască şi de mişcare. Este ca un rechin: trebuie să se mişte tot timpul, ca să nu se ducă la fund şi să moară. Se mişcă, iar în mişcare este mereu deghizat, masca îi acoperă starea larvară, mutantă, metamorfică. Se mişcă şi se transformă atât de rapid încât propriile sale înfăţişări nu reuşesc să îl ajungă din urmă. Nici Ahile, nici broască ţestoasă, Don Juan reprezin­tă parabola omului deghizat ale cărui măşti aleargă veşnic în urma lui. E gol. Juisează gol. Dar ca să se mişte trebuie să se îmbrace, să se deghizeze şi, fireşte, să abandoneze masca fo­losită, cunoscută, ghicită deja, înainte de a şi-o pune pe cea nouă. În rătăcirea de moment, în goliciunea de la Duchamp care îl înfăţişează căţărându-se pe balcoane şi coborând pe scări, Don Juan este Don Juan numai pentru a lăsa în urmă propria lui imagine. Aleargă, de ne­ajuns pentru oricare dintre înfăţişările care ar vrea să îl ţină în loc, experimentând viteza plă­cerii prin viteza schimbării, depăşind toate gra­niţele. Don Juan este întemeietorul Pieţei Co­mune Europene, are iubite în Germania, Turcia, iar în Spania, ne spune Mozart, sunt deja o mie trei. Un Machiavelli al sexului, deghizat ca să scape de răzbunarea taţilor şi soţilor, dar mai ales ca să scape de plictis… Astfel, neştiut, ri­dicol şi dureros, voiam şi eu să fiu…

Un mic Don Juan trecut de patruzeci de ani în noaptea mexicană, aspiram ca bărbat la această putere de metamorfozare si de mişcare, dar cel mai mult o doream ca scriitor. Să iubeşti şi să scrii, nimic nu este mai excitant sau mai frumos decât să descoperi împotrivirea reci­procă ivită între puterea pe care o exercităm asupra unui semen şi puterea pe care celălalt — bărbat sau femeie — o exercită asupra noastră. Restul se pierde în viitoarea nevăzută a atracţiei reciproce, a rezistentei pe care, din dorinţă de putere ori de supravieţuire pur şi simplu sau, poate, din perversitate, o opunem atracţiei stră­ine. Plăcerea în această luptă este, fireşte, faptul că îi cădem pradă. Cum? Cu cine? Când? Pentru cât timp? Acesta este terenul comun al sexului şi al literaturii. Trece un înger cu aripi de cenuşă.

Don Juan este îngerul acesta negru, Eros ultra­giat, Cupidon în flăcări, care îşi depune în au­zul, genele, orificiile nazale, urechile, gura, fun­dul, fundurile, dacă e nevoie, ca şi în ceafa fiinţei iubite seminţele unui zâmbet, unui glas, unei priviri. Ale unei dorinţe. Prinţul întunericului, melancolicul, îmi susură în auz şi îmi spune: „Nimic nu va fi mai trist decât gustul femeilor pe care niciodată nu le vei avea, al bărbaţilor pe care i-ai ocolit de frică, din convingere, de teama de a face ceva interzis, din lipsă de imaginaţie, din incapacitatea de a te transforma, ca Don Juan, în altcineva.”

Vreau să fiu foarte sincer în această povestire şi să nu ţin nimic ascuns doar pentru mine. Pe mine pot să mă rănesc oricât vreau. Nu am, în schimb, dreptul să rănesc pe nimeni altcineva în afară de mine, doar dacă, mai întâi nu îmi înfig, oricum, eu primul pumnalul pe care, plin de iubire, am încetat să îl mai împart cu altci­neva. Şi spun, de la început, că temerile îmi dau târcoale. Încerc să justific sexul prin literatură şi literatura prin sex. Dar scriitorul — iubit sau autor — dispare la sfârşit. Dacă strigă, se dez­integrează. Dacă suspină, se topeşte. Trebuie să fii conştient de asta înainte de a afirma că, mai presus de orice, viaţa nu este niciodată ge­neroasă de două ori.

În noaptea aceea de la „Operă”, într-un ca­dru viscontian, adică de operă, am simţit că eu însumi îmi împlântam pumnalul mult prea des, rănindu-mă pe mine mai mult decât pe femeile pe care încercam să le manipulez şi care, o ştiam prea bine, puteau să îmi răspundă cu aceeaşi monedă. Am ales-o pe una dintre ele, atrăgându-mi ura celorlalte şi, împreună cu Styron şi Terrazas, am plecat a doua zi la Guadalajara şi pe coasta Pacificului, unde avea loc inaugu­rarea hotelului Camino Real din Puerto Vallarta, opera prietenului meu arhitect.

Şi chiar acolo am primit lecţia de rigoare. Fata cu care eram a lăsat într-o după-amiază, ca din greşeală, o scrisoare pe patul nostru de la hotel. Era adresată unui alt iubit de-al ei, căruia îi dădea întâlnire la Revelionul pe care, în orice caz, nu dorea să îl petreacă împreună cu mine. „Scriitorii sunt buni doar câte un pic, fiindcă îmi dau elan să te iubesc mai bine pe tine, dragule. Pe deasupra, prăpădiţii ăştia mai au şi nişte gusturi de-ale lor… cum ar fi să bei şampanie în fiecare zi. Mie asta îmi dă arsuri. Pregăteşte-mi răcoritoarele. Nu uita că eu fără destulă coca-cola n-am nici o satisfacţie…”

M-am făcut că nu pricep, dar, o dată întors în capitală, am căutat-o pe soţia mea, i-am ce­rut să petrecem Revelionul împreună şi să pu­nem capăt unei despărţiri de aproape un an. Ea ar reprezenta, încă o dată, izbânda mea de netăgăduit asupra iubirilor trecătoare.

 

III

 

Luisa Guzmán fusese — şi continua să fie — o femeie de o frumuseţe deosebită. Brunetă, cu o culoare palidă, crepusculară şi aprinsă, pielea ei mai mult strălucea decât să se stin­gă, în lumina ochilor săi mari, negri, migdalaţi, aproape orientali, aşezaţi deasupra continen­telor gemene ale pomeţilor ei ridicaţi, asiatici, vibranţi. Avea o privire visătoare, lascivă şi în căutare de sine, dar străbătută de o tristeţe re­semnată şi vinovată. Şi ea era actriţă si îşi do­rea mai mult decât îi putea oferi mediul mexi­can. Fusese lansată de la vârsta de 15 ani, ca aspirantă la panteonul zeiţelor cinematografiei mexicane, brunete ca şi ea, înalte, cu ochii visător-atenţi şi pomeţi de craniu nemuritor.

Nu au reuşit să o atingă nici rolurile, nici scenariile, nici regizorii necesari realizării acelui miracol neînsemnat numit vedetă. A căutat cu pasiune ce era mai bun, în cinema, în teatru; îşi iubea atât de mult profesiunea, încât, paradoxal, aceasta a devorat-o. La fel ca Diana Soren, nu a făcut decât două sau trei filme bune. Apoi, doar ca să lucreze, accepta ce se nimerea. Timpul, irosirea au lăsat-o fără glas, i-au făcut uitate primele roluri, i-au grăbit o maturitate căreia nu îi venise încă vremea; ea căuta rolurile de „caracter”, ocaziile de a se afirma pe care ni­meni nu le-a înţeles, considerându-le excentrice. Când ne-am cunoscut, Luisa era căsătorită, iar eu ieşeam dintr-o tentativă frustrată de căs­nicie „decentă”. Una după alta, fetele potrivite, de care situaţia mea familială mă apropia, ter­minau prin a mă părăsi, ascultând de precep­tele îngheţate ale taţilor lor: eu nu eram bogat şi, chiar dacă eram de condiţie bună, nu apar­ţineam unei mari familii financiare sau politi­ce, iar talentul meu trebuia mai întâi să se afir­me; în cel mai bun caz, scrisul este o profesiune riscantă, mai ales în America Latină: cine tră­ieşte din cărţile sale în ţările noastre? Din tinereţea mea amoroasă, păstrez doar gustul multor buze tinere si fragede, ca şi întrebarea pusă de-a lungul anilor — ce vor avea de ofe­rit, atunci când îşi vor pierde frăgezimea, când vor fi nişte dungi în loc de buze? Pe nici una nu am iubit-o mai mult ca pe o logodnică moar­tă, transformată în cenuşă într-un accident de avion; nu a existat în viaţa mea o fată cu buze mai proaspete. Dar cenuşa ei era proprie si bu­zelor altei femei cu care am fost pe punctul de a mă căsători. M-a respins pentru că nu eram destul de catolic; eram, spuneau părinţii ei, „ateu” şi comunist. S-a căsătorit cu un american cu labe enorme, burtă umflată de prea multă bere şi o concesiune a benzinăriilor Texaco în Orientul Mijlociu. Dar ele, logodnicele, făceau de asemenea parte dintr-un simbol necunos­cut, din acea groază despre care am vorbit la începutul povestirii mele, care consta din în­trezărirea puternicei reţineri faţă de ceea ce încă nu se manifestase. Nu există tristeţe mai mare decât asta: să nu reuşeşti să cunoşti toate fiin­ţele pe care ai putea să le iubeşti, să mori îna­inte de a le cunoaşte. Logodnicele mele, săru­tate, mângâiate, dorite, doar uneori posedate, aparţineau, până la urmă, acestei magme a ne­cunoscutului sau a nerostitului; reveneau toate în domeniul vast al posibilităţilor mele, al ig­noranţei mele.

Am cunoscut-o pe Luisa Guzmán înainte de succesul primului meu roman. Cred că m-a iu­bit pentru mine însumi, aşa cum eu am iubit-o pe ea pentru frumuseţea si simplitatea ei, pri­ma sărind în ochi, a doua fiind ascunsă de tu­multul pielii, sunetelor, imaginilor. Mai curând decât în filme, am văzut-o prin ziare, urcând şi coborând scările avioanelor, mereu ţinând în braţe un enorm urs panda de jucărie. Era marca ei înregistrată. O imagine infantilă, dar mai si­gură decât orice publicitate.

Luisa avusese o copilărie nefericită, un tată care lipsise ori, mai degrabă, fusese exilat de orgoliul aristocratic al mamei, scriitoare rebelă, „lume bună” din Puebla, care a pus mereu pe primul plan egoismul ei sexual şi literar faţă de orice fel de îndatorire familială. Tatăl, înalt, indian, frust, s-a trezit cu uşa căminului unde se aflau soţia şi fiica lui trântită în nas şi a dis­părut pentru totdeauna în ceţurile alpine si mirosul picant al munţilor noştri. De copilă, Luisa a fost trimisă la un internat, de unde a ieşit, adolescentă, atunci când frumuseţea ei şi profesiunea mamei s-au îmbinat avantajos în mintea acesteia.

Afectată, Luisa a ajuns la mine ca o pasăre rănită zburând de pe scena unui teatru din stra­da Sullivan în braţele mele, care o aşteptau, tânjeau după ea pentru a umple o singurătate pe cât de creativă, pe atât de tâmpă. Lunile de su­punere şi nepăsare în care mă îndepărtam defi­nitiv de cadrul social al familiei mele si mă lup­tam să îmi termin cartea mă lăsaseră cu braţele goale. Ea a venit să le umple cu pasiunea şi blândeţea ei, dar şi cu tristeţea din privirea-i inte­riorizată. Acea tristeţe era ca o nelinişte timpu­rie pentru propria mea bucurie. Am terminat o carte; am iubit o femeie.

Am înţeles târziu că melancolia din ochii Luisei nu era trecătoare, ci îi era proprie, îi venea, poate, dinspre acei munţi înceţoşaţi şi cu aro­me iuţi ai tatălui ei, de la tristeţea mucegăită a aşezărilor uitate şi a locuitorilor de acolo cel mai adesea şireţi şi ipocriţi din fire, aşa cum tre­buie să fii într-o regiune de unde apar adesea micii dictatori şi călugăriţele, bărbaţi de o am­biţie crudă şi femei violent austere. Dar dincolo de orice, în frumuseţea de metisă a soţiei mele recunoşteam munţii cu ceţuri şi arome iuţi ai tatălui ei, acolo unde se adunau la un loc răb­darea şi bunătatea cu pizma şi răzbunarea.

 

IV

 

Acum ne aflam împreună ca să petrecem Re­velionul în locuinţa lui Eduardo Terrazas, iar Luisa arăta mai frumoasă ca oricând, brună, înaltă, decoltată, cu o rochie neagră care îi re­flecta strălucirea părului adunat în coc înalt, a sprâncenelor şi genelor, chiar şi a pielii sale mate care totuşi strălucea ca o lună indigenă, sculptată, luptând să confere vizibilitate pro­priei şi secretei sale lumini interioare, care nu avea culoare; ori, poate, definea o paletă în­treagă de emoţii, împrejurări şi accidente care aduceau laolaltă, în acelaşi timp, profunda fer­mitate şi teribila nesiguranţă a acestei femei: între cele două calităţi se întrezărea predes­tinarea ei.

Se simţea eternă şi chiar era. Îmi trecea cu ve­derea orice; eu mă întorsesem întotdeauna. Ea era refugiul, laguna liniştită unde eu puteam să scriu, îmi ştia secretul. Literatura este ade­vărata mea iubită, iar toate celelalte, sexul, po­litica, religia dacă o aveam, moartea când avea să vină, treceau prin experienţa literară, care este filtrul tuturor celorlalte experienţe ale vieţii mele. Ea ştia asta. Pregătea şi ţinea cald, ca un foc permanent, căminul scrisului meu, aşteptându-mă întotdeauna, orice s-ar fi întâmplat. Prietenii mei ştiau si ei toate astea şi, dacă erau prieteni cu iubitele mele, le preveneau: „Niciodată nu o s-o lase pe Luisa. E mai bine să ştii asta. În schimb, eu o să-ţi fiu întotdeauna prieten.”

Adică regula de bază a donjuanilor din toate timpurile, care este ceea ce în mexicană sună cam aşa: „Să vedem dacă e gumă de mestecat şi se lipeşte.” Cazul meu nu era extraordinar. Toţi foloseau guma şi încercau s-o lipească, une­ori cu succes, alteori fără. Erau soţii care nu to­lerau asta, altele se făceau că nu văd. Luisa şi cu mine aveam un pact anume. Chiar dacă gu­ma mea se lipea, eu trebuia să revin. Reveneam întotdeauna. Era cel mai prost şantaj al meu. Mereu am fost expus posibilităţii ca ea să îmi răspundă cu aceeaşi monedă. Poate a şi făcut-o. Femeile — cele mai bune dintre ele — ştiu să-şi păstreze secretele, nu sunt supuse stereotipu­lui. Femeile cele mai interesante pe care le-am cunoscut nu vorbeau nimănui despre viaţa lor sexuală. Nici prietenele lor cele mai intime nu ştiau nimic. Şi nimic altceva nu îl intrigă şi excită mai tare pe un bărbat ca o femeie care îşi păstrează secretele mai bine decât el. Dar donjuanul, prin definiţie, îşi proclamă victoriile, vrea să îi fie aflate, vrea să fie invidiat. Luisa era secretă. Eu, un biet amărât, un vagabond al sexului care nu merita loialitatea, statornicia, încrederea mereu reînnoită a unei femei ca Lui­sa. Asta era forţa ei. De aia îmi răbda orice. De aia, încă o dată, eram cu ea în acea noapte. Era mai puternică decât mine.

În casa lui Eduardo Terrazas se aflau şi mulţi prieteni în acea noapte de 31 decembrie 1969. Jose Luis Cuevas, artistul extraordinar a cărui îmbrăţişare dureroasă încearcă să cuprindă toate viziunile marginale, excluse ale dorinţei, împreună cu Berta, soţia lui. Fernando Benitez, prietenul meu vechi şi de nădejde, marele pro­motor al culturii în presa mexicană, romanci­erul, exploratorul Mexicului nevăzut împreu­nă cu Georgina, soţia lui. La cei 35 de ani ai săi, Cuevas era o adevărată fiară, simula maniere urbane care abia reuşeau să îi ascundă ade­vărata fire sălbatică, agitată, gata să sară asupra unei prăzi cu sânge cald ca al lui, ca să o sfâşie, să o devoreze şi astfel să rămână cu senzuali­tatea de a şi-o putea imagina. Exista oare în el un asasin sublimat prin artă? Mereu am crezut asta, tot aşa cum în Benitez, un bărbat senzual, dacă aşa ceva chiar există, sexist, care adora femeile, dar era şi misogin, şi pustnic, se afla în profunzime un călugăr franciscan, un fel de Bartolome de las Casas, mântuitor al indienilor, unul dintre acei fraţi care a ajuns să salveze suflete şi să apere trupuri imediat ce s-a în­cheiat cucerirea Mexicului. Ţi-l puteai imagina conducând un BMW decapotabil, în mare vite­ză spre Acapulco şi spre un sfârşit de săptămână orgiastic, dar puteai să-l vezi şi urcând pe un măgar un munte agrest unde îl aşteaptă nu doar triburile pierdute, ci şi bacilii care i-au măcinat stomacul, pancreasul, intestinele…

Anul nou, cel de trecere de la 1969 la 1970, era demn de sărbătorire pentru că marca finalul unui deceniu şi începutul altuia. Deşi adevărul este că nimeni nu a căzut de acord asupra a ceea ce înseamnă acel zero de la sfârşitul unui an. Am terminat cu anii şaizeci, au început anii şap­tezeci, sau deceniul şase cerea un an în plus, o prelungire agonică a sărbătorii şi crimei, a re­beliunii şi morţii din aceşti zece ani plini de evenimente, tangibile şi intangibile, maţe şi vi­suri, pietre şi amintiri, sânge si dorinţe, deceniul Vietnamului şi al lui Martin Luther King, al fra­ţilor Kennedy asasinaţi şi al acelui mai parizian, Chicago şi Tlatelolco, al lui Marilyn moartă…? Un deceniu care părea să fi fost programat pentru televiziune, pentru a umple programele goale ale micilor ecrane, lăsându-le fără suflu, banalizând miracolul, transformând mica am­prentă electronică în pâinea noastră cea de toate zilele, aşteptarea neaşteptatului, facsimilul rea­lităţii care avea să culmineze, când nici nu înce­puseră anii şaptezeci, cu primul pas al omului pe lună. Bănuiala imediată: fusese călătoria pe lună filmată într-un studio de televiziune? Dezamăgire instantanee: mai putea luna să o reprezinte pe romantica Diana după ce un gringo şi-a lăsat rahatul pe acolo?

Sosiră şi alţi invitaţi. China Mendoza, zia­ristă şi scriitoare, avea un spectaculos simţ de autoafirmare în anii şaizeci, în acel deceniu cu mode îndrăzneţe, ea purta haine care păreau inventate de ea, iar nu copiate de prin reviste, în acea noapte îmi aduc aminte că purta nişte ochelari argintii în formă de fluture şi o fustă mini care, de fapt, era o pijama, o păpuşă roz plină de volănaşe cu pantaloni scurţi asortaţi.

Rosa, preafrumoasa văduvă a artistului Covarrubias, a venit însoţită de un traficant de artă newyorkez identic cu actorul Sydney Greenstreet, adică enorm de gras şi foarte bătrân, chel, cu smocuri albe, sprâncene zburlite şi buze de culoarea ficatului. Roşa purta una dintre crea­ţiile vestimentare aurite produse de Fortuny, care se înfăşoară ca un prosop şi se desfăşoară ca un steag, strigând: „Patria mea este corpul meu.” Aproape pe moarte, Roşa Covarrubias nu îşi arăta vârsta. Aparţinea şi ea panteonului frumuseţilor mexicane, acelor „cranii nemu­ritoare”, cum le-a numit Diego Rivera când a pictat-o pe Dolores del Rio. Fireşte. Oasele fe­ţei nu îmbătrânesc niciodată, ele reprezintă pa­radoxul unei morţi care prin definiţie nu are vârsta, purtată ca o marcă secretă a frumuseţii şi a preţului ei. Luisa Guzmán — am zărit-o îndepărtându-se şi urcând scările — aparţinea acestei rase. Cu cât e mai aproape osul de piele, cu atât mai frumoasă e faţa. Dar şi mai vizibilă devine moartea. Frumuseţea se hrăneşte din agonia ce urmează.

Împreună cu Roşa şi Greenstreet au sosit si trei marchands de tableaux care se uitau cu uimire şi dezgust la mexicanii care se îmbrăţişau, bătându-se pe spate şi trăgându-se unii pe alţii de brăcinar. Englezilor nu le place deloc atingerea şi tresar la cel mai neînsemnat contact de o piele străină. Ideile lor despre climă si temperatură sunt de asemenea neobişnuite, iar unul dintre ei, foarte asemănător cu primul-ministru Harold Wilson, a declamat aceleaşi cuvinte ale lui Byron de care eu tocmai îmi adusesem aminte.

— Iarna englezească se termină în iulie şi re­începe în august.

Apoi spuse că era foarte cald şi deschise o fereastră.

Terrazas îşi împodobise casa cu multe ba­loane care atârnau, agăţate de tavan, în aştep­tarea momentului care marca trecerea de la un an la altul. Baloanele aveau întipărită emblema Olimpiadei din 1968, concepută chiar de Eduardo Terrazas. Aproape de miezul nopţii, Berta Cuevas, ca să vestească noul an, îşi apropie ţi­gara aprinsă de mănunchiul de baloane care imita, în concepţia artistică a lui Terrazas, cele 12 boabe de strugure tradiţionale[5] fără să ştie că sunt umflate cu gaz. Explozia a răsunat ca un cutremur scurt şi ne-a aruncat pe toţi la podea, ne-a izbit de pereţi, măturând tot ce era pe me­se, răsturnând scaune, strâmbând tablourile. Lui Greenstreet i-a căzut stufatul în cap, iar noi, toţi ceilalţi, Roşa, soţii Benitez, Cuevas şi Berta, China şi cu mine, nu ne mai vedeam unii pe alţii, abia mai ştiam de noi înşine, de posibila noastră moarte, de surpriza bruscă a acciden­tului, de orice întrebare în afară de una: sunt în viaţă? Imediat au apărut şi strigătele, agitaţia, văicărelile, în acel moment eram toţi în stare de şoc. Cu gurile căscate; şi am început să râdem când cei trei englezi, acum fără urmă din morga lor iniţială, s-au privit în oglindă ca să se asigure că sunt întregi şi au constatat că pe feţe aveau lipite bucăţele din baloanele cu emblema Olimpiadei Mexico ‘68. Păreau trei exploratori brusc transformaţi, ca prin vraja unui sacrificiu tribal, în preoţi tatuaţi pentru ritualuri pe care veniseră să le eradicheze. Unul dintre ei — acum îmi veneam în fire — ne salvase, de fapt, viaţa deschizând fereastra ca să intre un val de aer venit, cel mai probabil, de pe meleagurile înde­părtate ale Scoţiei.

Luisa a scăpat şi şi-a păstrat înfăţişarea im­pecabilă. Urcase până la baie şi acum cobora, alar­mată, în acel moment, uşa de la intrare s-a des­chis şi Eduardo Terrazas a intrat împreună cu Diana Soren, pe care plecase să o ia de la o altă petrecere.

— Am ajuns la timp? întrebă gazda, văzând cum ne adunam de pe jos, năuciţi.

Poţi să te desprinzi dintr-o situaţie amoroasă si să începi o alta fără să faci rău nimănui? Spun asta doar ca un exemplu ales dintre numeroa­sele întrebări care te năpădesc atunci când, brusc, îţi dai seama că ceva e pe cale să înceapă, însă că se repercutează asupra a ceea ce e pe cale să se termine. Era scundă, blondă, cu o tunsoare băieţească, albă, palidă, cu ochi albaştri ori, poa­te, cenuşii, foarte zglobii, la fel ca şi zâmbetul şi gropiţele din obraji. Nu era îmbrăcată prea grozav; un taior californian, lung, care nu îi ve­nea bine pentru că o făcea să pară şi mai scun­dă decât era, oarecum şleampătă. Eu — ca toată lumea — mi-o aminteam din cele două filme mai importante în care jucase, în ambele, Diana Soren îşi punea în evidenţă fizicul de adoles­centă îmbrăcată bărbăteşte. Primul a fost Ioana d’Arc şi armura îi permitea să se mişte energic şi mobil, simţindu-se bine în scene de luptă, aşa cum nu ar fi reuşit în cele de saloane cu rochii şi peruci pudrate; înarmată pentru luptă ca un soldat, îmbrăcată milităreşte. Avea să plăteas­că scump, pe rug, acuzată de vrăjitorie, dar, pe la colţuri, şi de lesbianism, de androginie. În schimb, în singurul film pe care l-a făcut după aceea, în Franţa, apărea ca o fată îmbrăcată doar în bluză şi jeans, umblând pe Champs-Elysees fluturând un număr din ziarul Herald Tribune… Sprintenă, liberă, războinica din Orleans sau vestala din Cartierul Latin, adorabil de femi­nină deoarece ca să ajungi la ea trebuia să treci hotarele androginiei şi ale homoerotismului, eu mereu am întrevăzut la Diana Soren, cea de pe ecran, un fel de subtitrare nescrisă: iubirea care nu îndrăzneşte să îşi spună numele, dar şi ceva încă mai rău, adică iubirea fără nume. Ce nume să dai oare posibilei iubiri impregnate de cea mai pură potenţialitate care, făcându-şi intrarea la petrecerea de Revelion din 1970, după explozia baloanelor cu gaz, se numea „Diana Soren”? Am privit-o. M-a privit. Luisa ne-a privit privindu-ne. Soţia mea s-a apropiat şi mi-a spus cu răceală:

— Cred că ar trebui să plecăm.

— Dar petrecerea abia a început, am protes­tat.

— Pentru mine s-a terminat.

— Din cauza exploziei? Nu s-a întâmplat nimic. Uite.

I-am arătat mâinile care nu tremurau.

— Mi-ai promis noaptea asta.

— Nu fi egoistă. Uite cine a sosit. Doar o admirăm aşa de mult.

— Nu vorbi la plural, te rog.

— Aş vrea să stau puţin de vorbă cu ea.

— Să nu te întorci prea târziu, şi-a arcuit ea o sprinceană, un reflex aproape inevitabil, pavlovian, genetic al actriţelor mexicane.

Nu m-am întors deloc. Aşezat lângă Diana Soren, vorbind despre cinema, despre viaţa de la Paris, descoperind prieteni comuni, m-am simţit un trădător şi, ca întotdeauna, mi-am spus că dacă nu trădam literatura, nu mă tră­dam nici pe mine; de ceilalţi nu îmi păsa. Dar atingând cu vârful degetelor mâna Dianei So­ren am avut senzaţia că trădarea, dacă avea să fie comisă, trebuia să fie dublă. La urma urmei, Diana era soţia unui scriitor francez foarte popular şi premiat, Ivan Gravet, care scrisese două cărţi minunate despre tinereţea lui ca re­fugiat din Europa de Est, iar mai târziu ca lup­tător în război. Romanele sale mai noi păreau scrise pentru cinematograf şi au fost produse la Hollywood, dar în tot ceea ce scria exista me­reu ceva inteligent alături de o deziluzie tot mai mare. Mi-l închipuiam în stare de o glumă ulti­mă, enormă, dar fără iluzii. Era colegul meu. Pu­team să îl trădez? Chiar el, mi se părea, dădea mai multă importanţă cărţilor lui decât femeilor avute… Am început să o doresc pe Diana.

Întâlnirile dintre un bărbat şi o femeie au loc la două niveluri. Unul extern, filmabil, ca să zi­cem aşa, este nivelul gestului, atitudinii, pri­virii, mişcării. Mai interesant este nivelul intern în care încep să apară, să se ciocnească senzaţii, întrebări, îndoieli, elucubraţii, fantezii, mai ales închipuiri despre ea; ea oare ce crede, cum o fi, ce îşi închipuie despre mine? In faţa încântării produse de acest căpşor blond tuns de parcă ar fi avut o cască de luptă medievală ori pentru luptele de stradă din anii şaizeci (ani lăsaţi în urmă în acea noapte, anii şaizeci deodată atât de îndepărtaţi precum Războiul de o Sută de Ani), îmi imaginam o invitaţie tulburătoare, carnală, capul Dianei Soren spunându-mi: imaginează-ţi corpul meu, îţi poruncesc, fiecare de­taliu al capului meu, al feţei mele are un echi­valent în corpul meu, caută în corpul meu surâsul gurii mele vizibile, cercetează gropiţele din obrajii mei, examinează respiraţia năsucu­lui meu cârn, caută perechea tactilă şi excitabilă a privirii mele, caută echivalenţa geamănă a părului meu blond, moale, spălat, scurt, uneori pieptănat, alteori liber ca vântul, însă apropiat, foarte apropiat de modelul său mai intim, ne­văzut, nesigur — carnea mea.

Acela era un nivel al dorinţei care se năştea în mine pe când sporovăiam afabil pe sofaua din casa lui Eduardo Terrazas. Nu ar fi trebuit să îl dezvălui pentru că un alt articol al Consti­tuţiei Întâlnirilor ne impune să nu îi oferim nici­odată unei femei muniţiile pe care le-ar putea aduna ca să tragă împotriva noastră atunci când va trebui (iar într-o zi va trebui) să ne atace. Asta este ceva tipic la ele: să ne adune păcatele şi să le reverse asupra noastră atunci când au ele ne­voie şi când noi ne aşteptăm mai puţin. Auto­apărare? Nu. Femeile sunt maestre în arta de a ne face să ne simţim vinovaţi. Pentru a-mi as­cunde dorinţa stringentă, am recurs, aşadar, la ideea antiafrodisiacă a femeii ca generatoare de culpabilitate, femeia ca o adevărată Rezervă fe­derală sau Fort Knox a Vinovăţiei, care le strânge ca să evite inflaţia şi apoi începe să dea dru­mul unor lingouri ale reproşului puţin câte puţin, distilate, iritante, înveninate, până la urmă victorioase, pentru că noi, bărbaţii, minunate para­digme ale generozităţii, n-am face aşa ceva nici­odată… . M-am gândit la trădarea care, în cazul meu, avusese deja loc, deşi nu se întâmplase nimic cu Diana Soren — Luisa era singură si în drum spre San Angel — si trădarea pe care ea putea să o comită dacă eu reuşeam în acea noap­te ceea ce îmi propusesem; mai mult ca oricând, am hotărât că trebuia să fie vorba despre o tră­dare dublă, împărtăşită, care să ne unească şi să ne excite…

Luisa şi Ivan, martorii noştri absenţi, plutind ca doi arhangheli exterminatori deasupra tru­purilor noastre, dar respectând integritatea noas­tră trădătoare fiindcă, de fapt, ne iubeau, îşi aminteau cu drag de noi şi nu pierdeau speran­ţa de a fi iar împreună cu noi. Oare şi noi îm­preună cu ei?

Am vorbit despre alte locuri, alţi prieteni răspândiţi prin lume şi simţeam că începea să ne lege nu doar acea fraternitate cosmopolită, rătăcitoare, ci preţul acesteia. Să fii de oriunde, ne-am spus, înseamnă să fii de niciunde… Unde se simţea ea bine? La Paris, în Mallorca, mi-a zis. Dar Los Angeles? A râs. Locul acela nu părea groaznic doar sub aspect fizic, exterior. Era ori­bil pe dinăuntru, fără leac.

— Cum se spune în franceză, în spaniolă? Există un cuvânt englezesc perfect pentru Hol­lywood, smugness.

— Autosuficienţă, mulţumire de sine?

— Da, râse ea, vanitatea asta universală, ştii… Buricul lumii. Ce se întâmplă acolo este cel mai important de pe lume. Toţi ceilalţi sunt nişte hicks…

— Nişte primitivi…

— Doar Hollywood este internaţional, cos­mopolit. Bay, când le demonstrezi că nu este aşa, te detestă, te fac să plăteşti scump, te urăsc.

— De unde ştii? Toţi se ascund sub masca feţelor bronzate.

— Ca si tine! râse ea, făcând nişte ochi mari de uimire ironică, uitându-se la bronzul cu care mă întorsesem din Puerto Vallarta.

M-a făcut să îmi aduc aminte că revenisem ars în mai multe sensuri.

Zâmbetul acela m-a fermecat. Ar putea să-l mai repete, mi-am spus, de câte ori ar dori, timp de secole, şi nu aş putea să mă satur vreodată de el. Zâmbetul şi râsul cristalin ale Dianei Soren, atât de vesele, atât de vii în noaptea anului nou din Mexic. Cum să nu o adori pe loc? Mi-am muşcat buza. Adoram o imagine văzută, urmă­rită, compătimită chiar, de-a lungul a 15 ani… Orgoliul era cel care mă făcea să acţionez. Vo­iam să mă culc cu o femeie dorită de mii de băr­baţi. Voiam să sar pe ea cu respiraţia gâfâită a altor o sută de mii de bărbaţi în ceafa mea, do­rind să fie ca mine, să fie în locul meu. M-am oprit brusc. Cum ar împărtăşi ea, vreodată, atâta orgoliu şi vanitate cu mine?

Subestimam, de-a lungul acelei nopţi, capa­citatea feminină de cucerire, donjuanismul sexului opus. Nu ne place să acceptăm perse­verenţa la o femeie, nici destinul, pe care le ad­mirăm atâta în cazul nostru. Mândria noastră (sau orbirea noastră) este extrem de mare. Ori, poate, dăm la iveală o modestie ascunsă care ar putea fi cel mai mare punct de atracţie al unui individ, slăbiciunea lui secretă, irezistibilă, chemând inconştient îmbrăţişarea amantei mame, pro­tectoare, descoperitoarea enigmei vulnerabili­tăţii, atât de grijuliu mascată, ascunsă, negată… Diana a revenit de mai multe ori la tema că­minului şi a exilului. M-a întrebat dacă îl cunoş­team pe James Baldwin, scriitorul negru exilat în Franţa. Nu, era bun prieten cu Bill Styron, dar eu nu-l cunoşteam, doar îl citisem.

— Spune într-un loc… Ochii Dianei priviră candelabrul colonial de care atârnau baloanele arse de anul nou ca nişte jalnice planete moar­te. Un negru şi o albă, tocmai pentru că sunt ame­ricani, ştiu mai multe despre ei înşişi şi despre celălalt, decât orice european despre orice ame­rican, fie el alb sau negru.

— Crezi că nu e posibilă întoarcerea acasă? am întrebat-o.

Şi-a agitat de mai multe ori capul, ridicând picioarele şi apropiindu-le pentru a-şi sprijini fruntea de genunchi.

— Nu. Nu e posibilă.

— Tu nu te întorci niciodată în oraşul tău natal?

— Ba da. De aia ştiu că nu e posibilă întoar­cerea.

— Nu te înţeleg.

— E o farsă. Trebuie să mă prefac că-i iubesc.

Şi-a ridicat ochii. S-a uitat la privirea mea întrebătoare şi mi-a spus repede, ca si cum ar fi vrut să scape de stânjeneală:

— Părinţii mei. Prietenii mei de şcoală. Iu­biţii mei. Îi detest.

— Pentru că au rămas acolo, în fundătura aia?

— Da. Însă şi pentru că acolo s-au salvat. Nu au fost nevoiţi să joace roluri, ca mine. Probabil că îi urăsc pentru că îi invidiez.

— Eşti actriţă. Ce-i aşa de neobişnuit în asta?

— Iowa, Iowa, râse ea cu un accent de dis­perare. Nu ştiu dacă noi, americanii, ar trebui să ne exilăm cu toţii, aşa ca Baldwin şi ca mine, sau să rămânem toţi acasă, ca părinţii şi iubiţii mei. Poate că greşeala noastră, greşeala Statelor Unite, este plecarea asta în lume. Niciodată nu înţelegem ce se întâmplă departe de casă. Sân-tem nişte primitivi cum spui tu, nişte hicks. Hol­lywood! Imaginează-ţi, dacă nu ştii ultima bâr-fă, cine cu cine se culcă, ce salariu i se plăteşte fiecăruia, cred despre tine că eşti un tarat, un analfabet. Toate glumele au subiecte provin­ciale, locale. Glume de familie, ştii şi tu. Nu în­ţeleg pe cineva ca mine care niciodată nu le face plăcerea de a le povesti bârfe şi nu le destăinuie nimic despre ultimele sale iubiri.

— Şi Baldwin spune că Europa are ceea ce vouă vă lipseşte, un simţ al tragediei, al limi­telor, în schimb, voi aveţi ceea ce le lipseşte eu­ropenilor, un simţ al posibilităţilor nelimitate ale vieţii… O energie care…

— Îmi place. Asta îmi place, îmi place.

Mâna fierbinte a Dianei în mâna mea, după ce petrecerea s-a terminat şi când am rămas doar ea, Terrazas şi cu mine. Diana ne-a invitat la un ultim pahar în apartamentul ei de la hotel, iar Eduardo a spus că ne lasă acolo cât să dea o fugă să ia o prietenă de la Anderson’s, din Paseo de la Reforma, si revin amândoi la Hilton, care nici nu este departe.

Nu s-a mai întors. Diana şi cu mine ne-am distrat scriind telegrame comune tuturor prie­tenilor noştri parizieni. Am vorbit în continuare despre Hollywood, ea, despre Mexic, eu, bând şampanie şi începând să ne jucăm unul cu altul, în timp ce eu îmi juram că nu am să o iubesc niciodată, că domeniul iubirii era prea vast pen­tru a-l sacrifica iubirii, că în chiar acea noapte putea să fie alta în locul ei, multe altele, că to­tuşi era o tentaţie excitantă să o iubesc şi că nu voiam să mă întreb vreodată, mai târziu, dacă m-as fi putut lipsi de ea… In acea noapte, da, aş fi putut să o las, sub orice pretext, şi să plec din acel apartament care părea un studio de filmare al MGM dintr-un hotel ce ar fi urmat să se prăbuşească la viitorul mare cutremur din Ciudad de Mexico.

În timp ce ea se dezbrăca, eu priveam de la fereastra hotelului statuia regelui aztec Cuauhtemoc, veghind, cu lancea în vânt, asupra plăcerilor din oraşul său pierdut.

 

VI

 

În lunga şi minunata zi de 1 ianuarie 1970 petrecută în apartamentul de la Hilton nu ne-am mai îmbrăcat, am folosit prosoape când veneau cei de la room service, am descoperit mii de amănunte care ne uneau, amândoi eram născuţi în noiembrie, scorpionii se ghicesc, nu îi plă­cea să îi spun gamine, puştoaică, aşa cum în­cepusem să fac, nu i-am mai spus aşa, în schimb amândurora ne plăcea cuvântul francez desole, dezolat, îmi pare rău, aşa că am început să îl repetăm frecvent, desole de una, desole de alta, mai ales când ne ceream unul altuia un pic de amor fizic, ne declaram desoles, îmi pare tare rău, dar aş vrea să te sărut, îmi pare şi mai rău, dar poţi să vii mai aproape… Dezolaţi.

Să mă apropii. De câte ori o făceam, totul în­cepea să rămână în urmă, se risipea aşa cum pie­rea chiar acea noapte la ivirea zorilor primei zile a anului la intersecţia bulevardului Reforma cu Insurgentes. Frumosul şi sinistrul meu oraş, nucleu al tuturor minunăţiilor şi al tuturor oro­rilor posibile, Mexico D. F. Departamente Fe­deral, întâlnirile din oraşul meu erau prilejuite mult prea des doar de singurătate sau de nevoia de gaşcă, de grup, de apartenenţă. Viaţa se­xuală în Ciudad de Mexico, începând de la un anumit nivel de venituri (totul aici a ajuns să fie determinat de brutalele diferenţe de clasă), este ca o alunecare, ca un tobogan de plăceri nesigure, parţiale, imediate, niciodată amâna-te, care se încheie doar o dată cu moartea. Iar atunci, când murim, ne dăm seama că am fost morţi tot timpul.

Nu şi Diana. La fel cum le înfuria pe ţaţele din Beverly Hills pentru că nimeni nu ştia nici­odată cu cine se culca ea într-un oraş unde toată lumea trâmbiţa asta, ceea ce făcea acum, îmi dă­deam seama, era un act pe deplin asumat, dorit, neîntâmplător şi totuşi nu ştiu de ce l-am re­simţit astfel, periculos. Când începuse să se lase seara şi să-mi amintesc plăcerea de a face amor cu Diana, mi-am dat seama că nu ne făceam nici un fel de iluzii, nici ea, nici eu. Legătura noastră era trecătoare. Ea se afla aici pentru o filmare, eu eram favoritul unei petreceri de anul nou. Trecătoare, dar nu gratuită, nu un pis aller, un în loc de altceva mai bun sau, aşa cum se zice atât de expresiv în Mexic, la plesneală. La plesneală, Neică Nimeni, Pierde-Vară. Nouă, mexicani şi spanioli, ne place să negăm sau să minimali­zăm existenţa altora. Americanii, anglo-saxonii în general sunt mai buni decât noi cel puţin în privinţa asta. Le pasă mai mult de cel de ală­turi, se preocupă mai mult decât noi. Poate şi de aia sunt cei mai buni filantropi. Cruzimea noas­tră cavalerească, îmbrăcaţi în negru şi cu mâna la piept, este mai estetică, dar mai sterilă. Ar­deam de nerăbdare să descopăr la Diana mai ales capacitatea interioară a cruzimii, a distru­gerii, la o femeie care, o ştiam cu toţii, era atât de solidară, atât de dedicată ţelurilor liberale, nobile, pline de compătimire. Numele ei apărea în toate protestele iniţiate contra rasismului, în favoarea drepturilor civile, contra OAŞ şi a ge­neralilor fascişti din Algeria, pentru protecţia animalelor… Avea chiar un tricou cu efigia ace­lei icoane supreme a anilor şaizeci, Che Gue-vara, transformat, după moartea sa brutală din 1967, în Chic Guevara, salvatorul tuturor conşti­inţelor de bine ale aşa-numitului Radical Chic european şi american, cu acea capacitate occi­dentală de a descoperi paradisuri revoluţionare prin lumea a treia şi de a-si spăla, în apele ace­lea purificatoare, păcatele egoismului mic-burghez… Fireşte.

Ernesto Guevara[6], mort, întins ca un Crist pictat de Mantegna, era cel mai frumos cada­vru al perioadei de care am avut parte. Che Gue­vara era Sfântul Thomas Morus al celei de a Doua (sau a ,,N”-a) Descoperiri europene a Lumii Noi. Din secolul al XVI-lea, suntem Utopia în care Europa îşi poate spăla păcatele de sânge, lăcomie şi moarte. Hollywood era So-doma americană care arbora steaguri revoluţio­nare ca să-şi ascundă viciile, ipocrizia, setea de profit pur şi simplu. Era, oare, diferită Diana sau nu reprezenta decât încă unul dintre nume­roşii utopişti californieni, trecută, în plus, dato­rită soţului ei, şi prin alambicul sentimenta­lismului revoluţionar francez?

Nu am încetat nici o clipă să mă gândesc la lucrurile astea. Dar vraja, seducţia, infinita ca­pacitate sexuală a Dianei mă ameţeau, mă in­trigau, îmi anulau puterea de judecată. La ur­ma urmei, îmi spuneam, ce aş putea critica la ea, fără să găsesc, mai întâi, de criticat la mine? Ipocrită actriţă, deopotrivă cu mine, sora mea, Diana Soren.

Aveam un gust de piersică în gură. Recunosc că până în acea noapte habar nu aveam despre unguentele vaginale cu gust de fructe. Aveam să descopăr, în nopţile următoare, gusturi de căpşune, ananas, portocală, care îmi aminteau de îngheţatele pe care, copil fiind, îmi plăcea să le ling într-o cofetărie minunată din oraşul numit La Salamanca, unde fructele mexicane, atât de deosebite, erau transformate în îngheţate subtile, vaporoase, aduse la perfecţiune în mo­mentul contactului cu limba şi cerul gurii noas­tre, revărsându-şi desăvârşirea în clipa în care se evaporau. Mi-o închipuiam pe Diana cu gustu­rile copilăriei mele în vagin — mamey, guayaba, zapote, guanăbana, mango… Ea ştia să se folo­sească admirabil, iar pentru mine, din acel mo­ment, imaginabil de un produs comercial ex­centric, crema vaginală cu gust de fructe… în schimb, imaginaţia mea rămânea neputincioasă când era vorba despre lenjeria intimă pe care o avea în dulapurile de la hotel. Nici nu încerc să o descriu. Era de nedescris. Era o incitare, un prinos, o nebunie. Calitatea dantelelor şi a mătăsurilor, felul în care se combinau, se des­chideau şi se închideau, arătau şi ascundeau, imitau şi transformau, apăreau şi dispăreau, contrastau de minune cu acea simplitate răz­boinică, androgină, pe care o ştiam: Diana, sfânta luptătoare, Diana, gamine pariziană. M-am autocenzurat. Ea ura acel cuvânt. Desole.

Doar o privire aruncată asupra acelor sertare (fiindcă ceva mă oprea să le ating conţinutul, să mă delectez cu textura lor) te lăsa să între­vezi, şi să atingi, şi să te bucuri pe dinăuntru cu ceea ce se putea ascunde dincolo de astfel de frenezii. Ce miracol: o fată îmbrăcată cu bluză şi pantaloni albaştri; iar sub această înfăţişare populară, intimităţile unei zeiţe. Care?

Chiar ea mi-a dat cheia în a doua noapte a iubirii noastre, în prima, mă condusese discret spre lenjeria ei intimă, aşezându-mi-se pe ge­nunchi şi schimbându-si vocea, spunându-mi la ureche, cu un glăscior de copil, ridică-mi fus­tiţa, nu-i aşa că o să-mi ridici fustiţa, nu vrei să-mi atingi chiloţeii, hai, pipăie-mi chiloţeii, dragule, te rog, ce mai aştepţi, ridică-mi fustiţa şi dă-mi jos chiloţeii, nu-ţi fie frică, am zece ani, dar n-o să spun nimănui, vorbeşte-mi despre ce atingi, dragule, spune-mi ce simţi când îmi ridici fustiţa şi îmi atingi păsărică şi apoi îmi scoţi chiloţeii.

În a doua noapte, goală, întinsă pe pat, a evo­cat alte locuri, alte întâmplări. Se afla în amfiteatrul liceului ei din Iowa, la High School. Se lăsase seara. Afară, ninsese. Toată ziua repeta­seră colindele pentru serbarea de Crăciun. Ea mai rămăsese împreună cu el să mai repete încă puţin, în decembrie noaptea vine mai repede, se face întuneric imediat, albastru si alb. Am­fiteatrul avea un luminator de sticlă, întinşi, cei doi priveau în sus, vedeau trecând norii. Apoi, n-au mai fost nori. Doar luna. Luna i-a luminat. Ea avea paisprezece ani. A fost prima dată când a făcut amor cu totul, virginal, cu un bărbat…

Şi atunci am înţeles ce zeiţă era sau, mai bine zis, ce zeiţe, pentru că includea mai multe. Era Artemis, sora lui Apollo, zeiţa fecioară a vânătorii ale cărei săgeţi grăbeau moartea celor ne­credincioşi; zeiţa lunii. Era Cibeles, patroana destrăbălaţilor care, în cinstea ei, se castrau la lumina lunii, înconjurând-o pe zeiţa flancată de lei, care astfel domnea asupra naturii. Purta o coroană înaltă. Era Astartea, zeiţa nocturnă a Siriei care, având luna sub ascultare, dezlănţuia forţele naşterii, fertilităţii, decăderii şi morţii. Era, până la urmă, mai ales Diana, numele ei, o zeiţă care nu accepta ca oglindă decât un lac în care să se reflecte, identice, ea şi luna, globul, tutelar. Diana şi ecranul ei. Diana şi camera ei de filmat. Diana şi sacrificiul ei, celebritatea ei, săgeţile urcând si coborând pe graficul impla­cabil al încasărilor.

Era Diana Soren, o actriţă americană care ve­nise în Mexic să joace într-un film cu cow-boys, în munţii spectaculoşi din apropierea oraşului Santiago, care începea să se toarne chiar de mâi-ne, din 2 ianuarie, în locaţia 6 de la Studiourile Churubusco din Ciudad de Mexico.

În studiouri înceta să-mi mai aparţină. Pu­neau stăpânire pe ea coafezele, cei de la machiaj, costumierele. Insă Diana îi încredinţa aranja­mentele cosmetice de bază doar Azucenei, se­cretara ei, însoţitoarea, bucătăreasa şi maseza ei catalană, în acea primă zi pe platou, marginalizat, m-am distrat copios cercetând unguen­tele folosite de Azucena pentru a o face fru­moasă pe Diana. În gură aveam acelaşi gust de piersică. Ioana d’Arc a mea avea creme cu formule ce le-ar fi dus direct la rug pe vrăji­toarele medievale care ar fi îndrăznit să le fur­nizeze, pe ascuns, femeilor nerăbdătoare, nesa­tisfăcute, din toate aşezările de prin Brabant, Saxonia şi Picardia. O gelatină concentrată, anti-nu-ştiu-ce si pentru slăbire, care se aplica zilnic pe abdomen, şolduri şi coapse până pătrundeau complet biomicrosferele sale; un transdifuzor de slăbire bazat pe sisteme osmo-active de răspândire continuă; o cremă restructurantă şi liporeductoare pentru combaterea grăsimii pielii; o mousse exfoliantă, translucidă, rozalie, pentru înlăturarea celulelor moarte; un unguent de aguacate şi gălbenele pentru catifelarea picioa­relor; o mască pentru ten din măduvă de bou… Dumnezeule! Oare ajutau la ceva toate cosmeticalele astea? Ajungeau pentru o noapte de iu­bire, o chermeză, o beţie, un discurs politic al PRI, partidul care a stat zeci de ani la putere în Mexic? Sau amânau doar ceea ce vedeam până la urmă cu toţii, o lume plină de femei grase, zbârcite, cu celulita? Unguentele ascundeau oare chiar moartea? Şi doar atunci, după ce se pre­gătise cu toate vrăjitoriile astea, aflându-ne amân-doi în mijlocul ebuliţiei unui platou cinematografic, izolaţi în intimitatea cabinei pe roţi, ne dedam lacomi amorului imperios, fără limite al Dianei acoperite de creme, dar cerând să fie folosită, foloseşte-mă, îmi spunea, consumă-mă, vreau să mă uzezi tu; aveam simţul măsurii suficient de rafinat ca să nu trec de la uz la abuz? Ea nu mă lăsa să îmi dau seama. Nu cunoscusem o femeie care să ceară aşa mult ca ea, dar care să se şi dăruie atâta, îmbibată de unsori eterice, parfumate, gustoase, o femeie, Diana, fără de care eu nu aş mai putea să trăiesc.

Iubirea înseamnă să nu mai faci nimic alt­ceva. Iubirea înseamnă să uiţi de soţi, părinţi, copii, prieteni, duşmani. Iubirea elimină orice fel de calcule, orice preocupări, orice cântărire a lucrurilor pro sau contra.

Începea cu scena de pe genunchi si cu chi­loţeii.

Termina cu amintirea din amfiteatru, împre­jurimile ninse şi luna traversând fereastra lumi­natorului.

O apuca mereu.

— Într-o zi, şi râdea din toată inima, am să mă trezesc într-o stare de subiectivitate totală. Adică, moartă. Iubeşte-mă acum.

— Sau până arunci…

M-a invitat să o urmez pe platourile de fil­mare din Santiago. Două luni. Studioul îi în­chinase o locuinţă. Nu o văzuse, dar dacă eu aş merge cu ea, am fi fericiţi.

Ne-am despărţit. Ea a plecat mai devreme. Eu m-am decis să o urmez, întrebându-mă dacă literatura, sexul şi mult entuziasm ar fi de ajuns. Luisei i-am lăsat un bilet în care îi ceream iertare.

 

VII

 

— Eşti un nebun bine făcut, râse Diana când am ajuns la casa din Santiago, apoi m-a apucat de mâini si, întoarsă spre mine, a început să aler­ge cu spatele, fără să se lovească de nimic, sprin­tenă si desculţă, spre dormitor. Azucena, adu valizele domnului, îi strigă însoţitoarei, iar că­tre mine, vezi, ştiu casa şi pe faţă şi pe dos, pot să merg prin ea cu ochii închişi, nu e greu, nu e mare, dar e urâtă…

A râs şi i-am dat dreptate, în taxiul care mă adusese de la aeroport am văzut cu coada ochiu­lui catedrala din centrul oraşului, două turnuri elegante şi avântate, cu balcoane la fiecare din­tre cele trei niveluri de urcare, şi m-am întrebat încă o dată de ce spaniolii au construit pentru eternitate şi noi, mexicanii moderni, ca pentru un cincinal… Santiago nu a fost niciodată un mare oraş, ci doar un simplu punct de frontieră pentru aventurierii îndrăzneţi în căutare de aur şi argint; au găsit mai ales fier şi ca să-l ia au fost nevoiţi să se bată cu nişte indieni, puţini la număr şi mai interesaţi să practice trasul cu arcul decât să omoare colonişti. Am căutat degeaba o altă etapă a arhitecturii noastre urbane care mi se pare elegantă, neoclasicul, inclusiv cel de influenţă decorativă pariziană, dar nici vorbă de aşa ceva… Cimentul brut, sticla jivrată, in­stantaneitatea dezagregându-se instantaneu, un modernism mort din faşă, o arhitectură nescafe, care se întindea din centru până la casa pe care i-o dăduseră Dianei, un fel de bârlog modernist cu un etaj, indescriptibil, cu intrarea prin garaj, o curte interioară cu mobilier din fier, un salon amplu cu canapele la fel de indescriptibile aco­perite cu huse, dormitoarele, şi nu mai ştiu ce altceva, am uitat torul, era o casă de trecere, nu merita să fie ţinută minte de nimeni.

Îi dădea viaţă entuziasmul Dianei. Acesta era luxul şi distincţia ei. M-a încântat starea ei bună de spirit. Căci ne aflam într-un loc pur şi simplu uitat de Dumnezeu, de parcă Dumnezeu ar fi vrut să se răzbune pe oamenii care îi înşelaseră atât de tare aşteptările, trimiţându-i să-şi ducă zilele pe această întindere uscată, pietroasă, ce fierbea ziua şi îngheţa noaptea, cu o cunună de rocă vulcanică dură şi inutilă ce înconjura de­presiunea, izolată de lume prin crestele ei, ca şi cum chiar Dumnezeu ar fi vrut să nu vină ni­meni pe aici, decât ca să ispăşească, după o con­damnare.

— Toată lumea zice că aici e cel mai plicticos loc din lume, spuse Diana în timp ce se apucase să îmi aranjeze hainele în dulap. Cine ştie câte westernuri s-au filmat aici. Se pare că peisajul e spectaculos şi salariile locale sunt mici. O com­binaţie irezistibilă pentru Hollywood.

Aşa era. Chiar la sfârşitul acelei săptămâni, am descoperit că aici nu existau restaurante, dar în schimb erau o grămadă de drugstores, un fel de farmacii cu de toate; publicaţiile străine nu ajungeau, cu excepţia nelipsitelor reviste Time şi Newsweek, dar şi astea cu o săptămână întârziere, când ştirile erau răstrecute. Cabarete — nici măcar tentative amuzante de a inventa tropice imposibile prin munţii mexicani, ci doar tejghe­le puţind a bere şi rachiu, unde oficial nu aveau voie militarii, preoţii, minorii şi femeile. Si un singur cinematograf, specializat în comediile lui Clavillazo şi colecţiile de purici. Televiziunea încă nu îşi întinsese parabolicele spre univers şi nimeni din această echipă nu ar fi pierdut nici măcar un minut să vadă o telenovelă mexicană în alb şi negru. Americanii se puteau extazia, nostalgic, privind reclame pentru produsele yankee. Şi atât.

Coafeza Dianei s-a oferit să mă tundă ca să mă scape de tunsoarea soldăţească ce părea să constituie o modă la bărbaţii din Santiago, de­terminată de metoda ultramodernă de a le pune domnilor o oală pe cap, tăind fără milă tot ceea ce ieşea de sub acea caschetă. Toate cefele mas­culine aveau acea tăietură abruptă, asemănătoa­re surplombelor de prin partea locului. Betty coafeza a găsit cu cale, cum spuneam, să mă sca­pe de acea oroare.

— Ce bine că ai venit, îmi spuse în timp ce îmi uda părul. Ai salvat-o pe Diana de stuntman.

Am privit-o întrebător. Şi-a scos foarfecele şi mi-a cerut să nu-mi mai mişc capul.

— Nu ştiu dacă ai apucat să-l vezi. E un tip foarte bun în meserie, foarte priceput în ce face, îl folosesc des în filmele western, pentru felul în care călăreşte şi mai ales pentru felul în care cade de pe cal. Umblă după Diana de la filmul trecut, pe care l-am făcut în Oregon. Dar acolo concurenţa era foarte mare.

Şi Betty s-a apucat să râdă aşa de tare că n-a lipsit mult să mă lase ca pe Van Gogh.

— Atenţie.

— A zis că în Mexic sigur o cucereşte. Şi uite că apari tu.

A suspinat.

— Locurile astea de filmare sunt foarte plic­ticoase. Ce să facă o fată fără un iubit? Ne-am pierde minţile. Ne mulţumim cu ce se găseşte.

— Mulţumesc.

— Nu, de tine le-a spus că eşti blând, pasio­nal şi cult. De fapt, se mândreşte cu tine.

— Ţi-am mai spus o dată mulţumesc, Betty.

— Dacă o să mergi pe platou, o să-l vezi. E o figură, scund dar vânjos, îmbrăcat tot în pie­le, parcă e o şa de călărie, blond, cu ochi obraz­nici…

— De ce nu te încurci tu cu el?

Betty a izbucnit în râs cu multă poftă, dar pofta era mai intensă decât râsul.

Povestea coafezei despre anteriorul loc de filmare din Oregon mi-a pus imaginaţia în miş­care. Am vrut să mă conving, în mod pervers, că singura formă de a iubi o femeie este aceea de a şti cum au iubit-o, ce spun despre ea şi cum sunt toţi bărbaţii care au avut-o înaintea mea. Nu i-am spus nimic Dianei despre asta, era prea de­vreme. M-am păstrat pentru o altă ocazie, pe care o întrezăream ca inevitabilă, în schimb, pu­team să îi spun că dacă acum făcea amor, îl făcea doar cu mine, însă dacă ar muri acum, ar muri şi pentru toţi ceilalţi care, la fel de îndrep­tăţiţi ca şi mine, s-ar gândi toţi cum făceau amor cu ea.

I-am spus asta într-o noapte rece, când cear­şafurile proaspăt spălate erau încă umede şi nu ne lăsau să dormim, iritaţi, conştienţi de dis­confortul care ne înconjura în acest colţ de lume, dar dispuşi să-l depăşim, începând cu cearşafu­rile reci, pe care ne-am apucat să le încălzim. Iubirea noastră devenea de nebiruit.

— Doar cu tine sunt singur, atâta timp cât eşti vie, Diana. Nu pot să fiu singur cu tine dacă mori. Ne-ar însoţi toate fantomele iubirilor tale. Pe bună dreptate, nu crezi?!

— Vai, iubitul meu, singurul lucru care mă sperie e să mă gândesc că tu sau eu o să murim unul înaintea altuia, că unul o să rămână singur, asta mă umple de durere…

— Jură-mi că dacă se întâmplă aşa ceva o să ne gândim foarte tare, Diana, foarte tare tu la mine sau eu la tine…

— Foarte tare, îţi jur…

— Foarte tare, foarte tare…

Apoi spunea că singurul culcuş al morţii este atunci când dormim singuri. Eu îi spuse­sem că moartea reprezintă supremul adulter, fiindcă nu mai avem ce face pentru ca ceilalţi să nu posede fiinţa iubită, în schimb, în viaţă, eu evitam, din proprie experienţă, să am cea mai mică strălucire de posesiune în priviri, în ciuda vorbelor noastre pline de patimă, nu doream să pierd din vedere cât de trecătoare era legă­tura noastră, mă temeam să mă îndrăgostesc, să îi dau cu adevărat Dianei inima mea. Dar, în ciuda voinţei mele, vedeam cum se apropie această posibilitate. Mi-am risipit temerile din prima noapte a convieţuirii noastre în această pustietate mexicană la altitudine, rezumându-mi fantezia perversă printr-o idee aproape ştiinţifică.

— Toţi formăm triunghiuri, i-am zis. O pe­reche e doar un triunghi incomplet, un unghi solitar, o figură trunchiată.

— Norman Mailer a scris că perechea mo­dernă e formată dintr-un bărbat, o femeie şi un psihiatru.

— Şi în Rusia lui Stalin literatura realist so­cialistă era definită ca un triunghi etern între doi stahanovişti şi un tractor. Nu glumi, Diana. Spune-mi ce crezi despre ideea mea: toţi for­măm triunghiuri. Ne rămâne doar să descope­rim care sunt. Care?

— Ei bine, tu şi cu mine şi cu soţia ta suntem unul. Soţul meu, tu şi cu mine suntem altul.

— Asta e prea evident. Trebuie să fie altceva mai excitant, mai secret…

M-a privit ca şi cum s-ar fi stăpânit, ca şi cum i-ar fi plăcut ideea mea, dar în acelaşi timp ar fi respins-o deocamdată… Şi am simţit (ori aşa am vrut să-mi închipui) că lucrurile nu se lă­muriseră cu totul, că era ceva excitant în ideea de a avea, fiecare, amantul său, dar că era ceva mult mai ispititor în a împărţi chiar acelaşi aş­ternut cu o a treia persoană, bărbat sau femeie, nu conta. Sau alternând, o femeie pentru ea şi pentru mine într-o noapte, un bărbat pentru amândoi, înalta…

Ne aflam în etapa romantică. Am revenit ra­pid la plenitudinea perechii pe care o formam fără nevoia de completări. Şi ne-am întors, mai departe, dar în urmă, la un sentiment adorabil pe care ea l-a exprimat.

— Mă întristează ideea perechilor care se pierd.

— Nu te înţeleg.

— Cum nu, perechile care ar fi putut să fie, dar nu au reuşit, Ies couples qui se ratent, cuplu­rile care se ratează, înţelegi, cei care trec unul pe lângă altul ca nişte vapoare în noapte. Asta mă mâhneşte tare mult. Îţi dai seama cât de des se întâmplă aşa ceva, cu ce frecvenţă?

— Tot timpul, i-am spus, mângâind-o pe creş­tetul capului sprijinit de pieptul meu. E foarte normal.

— Ce fericiţi suntem, iubitul meu, ce noro­coşi. ..

— Desole, dar suntem destul de normali.

— Desole.

 

VIII

 

Am descoperit că farmacia-magazin din pia­ţa centrală, la fel ca în romanele provinciale ale lui Flaubert, era centrul vieţii sociale din San­tiago şi ne amuzam să constatăm ce fel de lu­cruri se vindeau aici pe care nu le găseai în alte părţi sau ce lucruri obişnuite în Europa ori în Statele Unite nu se găseau aici. Sectorul de par-fumuri era cumplit, cel mai tipic produs local cu iz de cabaret ieftin. Iţi venea să te duci la bi­serică să miroşi tămâia şi să te purifici. Pasta de dinţi McLean, preferata Dianei? Nici gând. Bermuda Royal Lyme, loţiunea mea preferată? Eram condamnaţi doar la Forhans si Myrurgia. Am râs uniţi în mod tacit de cetăţenia consumismului internaţional. O, Mexic, ţara taxelor mari şi a întreprinderilor protejate de concurenţa externă!

La intrarea în farmacie se întâlneau tinerii universitari din Santiago şi unul dintre ei s-a apropiat de mine într-o dimineaţă, când m-am dus doar ca să-mi cumpăr lame de ras si su­pozitoare cu glicerina pentru constipaţia mea cronică, iar el mi-a spus că mi-a citit câteva cărţi, m-a recunoscut şi voia să-mi spună că în Santiago guvernatorul şi autorităţile în general nu au fost alese în mod democratic, ci impuse de la centru de către PRI, nu erau oameni care pu­teau să înţeleagă problemele locale, cu atât mai puţin pe cele ale studenţilor.

— Ei cred că noi suntem toţi nişte robi şi că trăim si acum ca pe timpuri, zise. Nu şi-au dat seama de schimbare.

— În ciuda a ceea ce s-a petrecut în ‘68? l-am întrebat.

— Ei, asta-i grav. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Părinţii noştri sunt în majoritate ţă­rani, muncitori, vânzători şi mulţumită trudei lor noi mergem la universitate şi învăţăm tot felul de lucruri. Le spunem părinţilor noştri că avem mai multe drepturi decât îşi închipuie ei. Un ţăran poate organiza o cooperativă şi-l poa­te lăsa pe stăpânul morii să o macine pe maică-sa…

— Care macină si aşa destul, i-am replicat fără să-i smulg însă studentului nici măcar o urmă de zâmbet.

A continuat şi eu am renunţat să mai aştept vreo urmă de simţ al umorului din partea lui.

— … sau să-i trimită la plimbare pe patronii camioanelor care sunt cei mai crunţi exploata­tori. Ei hotărăsc dacă, şi când, şi cu cât iau re­colta s-o ducă la piaţă, n-ai ce-i face. Recoltele putrezesc. Un muncitor are dreptul să se aso­cieze, nu e obligat să se supună liderilor sin­dicali marionetă ai CTM.

— Voi le spuneţi toate astea oamenilor care lucrează aici?

Răspunse că da.

— Cineva trebuie să-i informeze. Cineva tre­buie să le creeze o conştiinţă. Ce bine că dum­neavoastră, care sunteţi acum aici…

— Scriu o carte. Şi, în plus, nu pot să îi an­grenez în aşa ceva pe prietenii mei americani. Ei lucrează si nu se pot băga în politică. I-ar costa scump. Eu sunt oaspetele lor. Trebuie să-i respect.

— Foarte bine. O lăsăm pe altă dată. I-am întins mâna şi l-am rugat să nu se su­pere. Am putea să ne întâlnim şi să bem o cafea într-o zi. A zâmbit. Avea o dentiţie îngrozitoa­re. Era totuşi înalt, zvelt, cu o privire melan­colică şi avea o mustaţă zapatistă, cam pleoşti­tă şi cam rară, la fel ca barba, imatură, firavă, aproape pubiană.

— Numele meu e Carlos Ortiz.

— Ia te uită, suntem tizi.

I-a plăcut. Mi-a mulţumit că i-am spus asta şi chiar mi-a zâmbit.

Noaptea, Diana şi cu mine ne construiam în continuare pasiunea. Nu îndrăzneam să o în­treb ceva despre iubirile ei trecute, nici ea nu mă întreba despre ale mele. Avansasem doar două idei: tovărăşia morţii, tendinţa naturală spre relaţia în triunghi. De fapt, ceea ce doream amândoi în această etapă a legăturii noastre era să ne ştim unici, fără precedente şi irepetabili. Primele nopţi s-au derulat cu vorbe şi fapte, fap­te şi vorbe, câteodată unele înaintea altora, altă­dată invers, rareori în acelaşi timp, pentru că vorbele coitului sunt irepetabile, destul de gro­teşti, infantile, adesea murdare, fără să intere­seze sau să excite pe altcineva în afara celor doi iubiţi.

În schimb, cuvintele de dinainte şi de după tindeau întotdeauna, de-a lungul acelei prime perioade petrecute în Santiago, să exalte bucu­ria şi unicitatea a ceea ce ni se întâmpla. Cu Dia­na Soren în braţe, mi-am dat seama că nimic nu era prestabilit. Iubirea înseamnă un nou în­ceput. Ea alimenta şi întărea această idee, ajun-gând să îmi spună că ne cunoşteam din vremuri imemoriale, cele ale creaţiei, spunea, mult îna­inte de Iowa, de fustiţă şi de lună. Transfera to­tul, până la urmă (iar eu îi eram recunoscător pentru asta), într-o viziune fantastică a bucuriei ca simultaneitate. Uneori striga în timpul or­gasmului — de ce nu se întâmpla totul dintr-o dată? Dar nu era o întrebare; era o dorinţă. O dorinţă fierbinte căreia m-am alăturat, înregi­mentat în carnea si cuvintele ei. Da, te rog, totul să se petreacă în acelaşi timp…

Eram unici. Totul începea cu noi. Şi atunci se amesteca literatura, îmi aminteam de Proust: „să o cunosc din nou pe Gilberte la fel ca în pe­rioada creaţiunii, ca şi cum trecutul nu ar fi existat încă”. Iar de acolo nu mai era decât un pas până la bolero, care se auzea uneori prin fereastra deschisă cu glasul lui Lucho Gatica, dinspre camerele personalului de serviciu: „Nu mă întreba nimic,/ Lasă-mă să-mi închipui/ că trecutul nu există/ şi că ne-am născut/ chiar în clipa când ne-am cunoscut…”

încă nu citisem, e adevărat, pasajul dintr-un roman scris de soţul ei, Ivan Gravet, în care spu­ne, cu alte cuvinte, că un cuplu durează atâta timp cât este în stare să se inventeze sau pentru că mizeria este preferabilă singurătăţii. Problemă cuplului apare când acesta nu se mai poate descoperi pe sine.

Preferam să mă gândesc că ajunsesem captiv în corpul acestei femei, ca un fetus care creşte şi care se teme, o dată adus pe lume, să nu îşi piar­dă sursa maternă de hrană, Diana, Artemis, Cibeles, Astartea, Zeiţa originară…

— Îmi place mult fruntea ta îngândurată, îmi spunea Diana atunci când eu mă gândeam la toate astea.

— Tu, în schimb, ai fruntea mereu senină…

— Ah, exclamă ea, păi dacă vreodată o să mă vezi că sufăr, o să ai de plătit scump.

 

IX

 

Abia ajuns în casa luată de Diana, am şi ce­rut, la fel ca exploratorii spanioli din secolul al XVI-lea, un spaţiu pentru mine şi acolo mi-am instalat maşina de scris portabilă, hârtia şi căr­ţile mele. Diana m-a privit cu o surprindere zâmbitoare.

— Nu vii pe platou cu mine?

— După cum vezi, nu. Obişnuiesc să scriu de la opt la unu.

— Vreau să te arăt celor de pe platou, vreau să mă vadă cu tine.

— Îmi pare rău. O să ne vedem în fiecare după-amiază, după ce se termină filmările.

— Bărbaţii mei mă însoţesc întotdeauna pe platou, zise ea apăsat şi surâzător.

— Eu nu pot, Diana. Relaţia noastră s-ar du­ce de râpă în douăzeci şi patru de ore. Te iubesc noaptea. Lasă-mă să scriu ziua. Dacă nu, n-o să ne mai înţelegem, crede-mă.

Adevărul este că mă aflam în plină criză de creaţie, de ale cărei dimensiuni nici eu nu îmi dădeam încă seama. Primele mele romane au avut succes pentru că un public cititor nou în Mexic s-a recunoscut (sau, mai bine zis, nu s-a mai recunoscut) în ele, a spus aşa suntem sau aşa nu suntem, dar a avut în orice caz o reacţie interesată şi adesea chiar pasională fată de trei sau patru cărţi de-ale mele, care erau privite ca o punte între o ţară convulsionată, mucegăită, rurală, închisă si o nouă societate urbană, des­chisă şi, poate, prea abulică, prea comodă şi in­conştientă. Un spectru al realităţii mexicane dispărea, doar pentru ca un altul să îi ia locul. Care era mai bun? Ce sacrificam într-un caz şi în celălalt? „O să-ţi fiu veşnic recunoscătoare” — mi-a spus o colegă de la Ministerul de Exter­ne atunci când a apărut primul meu roman şi eu aveam nevoie de un salariu bugetar — „că ai menţionat numele străzii unde stau eu. Nu îl mai văzusem niciodată cu litere de tipar, în­tr-un roman. Mulţumesc!”

Adevărul este că tema socială a acestor cărţi nu avea pentru mine o valoare autentică decât dacă era însoţită şi de o reînnoire formală a ge­nului romanesc. Felul în care o spuneam era pentru mine la fel sau mai important decât a ceea ce spuneam. Dar orice scriitor are o legătură de bază cu temele apărute dinăuntrul mediului în care trăieşte, precum şi o legătură mult mai sofisticată cu formele pe care le inventează, moşteneşte, copiază sau parodiază — orice roman conţine aceste laturi, se alimentează de la aceste surse, romanul şi impuritatea sunt fraţi; romanul şi originalitatea, cumetre. Nu am vrut să repet succesul primelor romane. Poate m-am înşelat căutându-mi noua rudă doar în aspectul formal, lepădându-mă de substanţa de fond. Fapt este că într-o zi am ajuns la epuizarea palpabil manifestată între fondul vital şi expre­sia literară.

Am trăit mai mulţi ani la Paris, Londra şi Ve­neţia, căutând noua alianţă a propriei mele vo­caţii. Am găsit-o, întâmplător şi trecător, într-un cântec funebru al modernităţii pe care o pier­deam în egală măsură, fie că eram europeni ori americani, începeam să ne schimbăm, de voie sau de nevoie, pielea. Frământările anilor şai­zeci din toată lumea nu mi-au fost de folos; nu făceau decât să marcheze faptul că tineretul se afla în altă parte, nu într-un scriitor mexican care în 1968, anul crucial, împlinea patruzeci de ani. Dar chiar în acel an a avut loc măcelul din Piaza de las Tres Culturas din Ciudad de Mexico şi noaptea de la Tlatelolco. Asasinarea arbitrară a sute de tineri studenţi de către forţele armate şi agenţii guvernamentali ne-a înfrăţit pe toţi mexicanii, dincolo de diferenţele biologice sau de generaţie dintre noi. Ne-a înfrăţit, vreau să spun, nu doar ca fracţiuni, ci în suferinţă; dar ne-a şi divizat prin poziţiile adoptate contra sau în favoarea comportamentului oficial. Jose Revueltas a fost închis pentru că a participat la mişcarea de reînnoire; Martin Luis Guzmán l-a lăudat la un dineu cu prilejul Zilei Libertăţii Presei pe preşedintele Gustavo Diaz Ordaz, res­ponsabil de măcel. Octavio Paz a renunţat la postul său de ambasador în India; Salvador No­vo a intonat o arie de mulţumire pentru Diaz Ordaz şi pentru instituţiile statului. Eu, de la Paris, am organizat cereri de libertate a Revol­telor şi condamnări ale violenţei cu care guver­nul, în lipsa unor soluţii politice, dădea un răspuns sângeros protestului studenţilor. Aceştia nu erau, nici mai mult nici mai puţin, decât copiii revoluţiei mexicane pe care eu o explorasem în primele mele cărţi. Erau tinerii educaţi de re­voluţia care i-a învăţat să creadă în democraţie, justiţie şi libertate. Acum ei cereau doar aceste lucruri, iar guvernul care se pretindea o ema­naţie a revoluţiei le răspundea cu moarte. Ar­gumentul oficial, până în acel moment, fusese: vom pacifica şi vom stabiliza o ţară dezmem­brată de douăzeci de ani de confruntare mili­tară şi de un secol de anarhie şi dictatură. Vom oferi educaţie, comunicaţii, sănătate, prospe­ritate economică. Dumneavoastră, în schimb, o să ne daţi voie ca pentru a realiza toate aces­tea să amânăm democraţia. Progres acum, de­mocraţie mâine. Vă promitem. Acesta este pactul.

Tinerii din ‘68 au cerut democraţie azi şi aceas­tă cerere i-a costat viaţa pe ei, însă i-au redat-o Mexicului.

Mă aşteptam ca noii scriitori să transfere toa­te acestea în literatură, dar nu mă scuteam nici pe mine de o examinare aspră, acuzându-mă singur de complicităţi şi de orbiri care mă îm­piedicaseră să particip mai bine, mai direct, la această despărţire a apelor din viaţa modernă a Mexicului reprezentată de momentul ‘68. Coş­marul meu repetat era un spital unde autori­tăţile interziceau intrarea rudelor şi cunoscu­ţilor studenţilor, unde nimeni nu agăţase o plăcuţă de identitate pe degetul piciorului gol al vreunui cadavru… „Aici nu o să se desfă­şoare mâine cinci sute de alaiuri funebre” — a spus un general mexican — „Dacă o să îngă­duim aşa ceva, guvernul nostru cade…”

Si nu au fost cortegii funerare. A fost o groa­pă comună. Din Mexic, soţia mea, Luisa Guzmăn, îmi trimitea scrisori senine, dar în subtext pline de durere: „… repetam la teatrul Comonfort în sediul de la Belle Arte vizavi de Tlatelolco, când au început să se audă împuşcături multe şi am văzut elicopterele guvernului mitraliind studenţi şi trecători la grămadă. Asta a durat mai mult de o oră şi la plecarea din tea­tru s-au năpustit studenţii la mine şi la ceilalţi actori, strigându-ne: Vă omoară copiii! Nu mai auzisem niciodată atâtea strigăte de groază şi de disperare. A fost cea mai grea noapte a vie­ţii mele. În ziua următoare ziarele nu spuneau nimic despre elicoptere şi anunţau treizeci de morţi. Nimeni nu ştie cum s-au declanşat îm­puşcăturile. Tinerii afirmau că printre manifes­tanţi se aflau indivizi care au tras probabil pri­mele focuri. Apoi, cineva i-a văzut schimbând ordine şi arme cu soldaţii. Fiecare persoană oferă o versiune diferită a celor întâmplate. Tuturor le este în fiecare zi si mai frică, nu doar de violenţă, ci şi de ce se află dincolo de ea şi pentru a nu servi interese obscure, nu mai ser­vesc nici unul…”

I-am răspuns că voiam să mă întorc în Me­xic, angajându-mă mai mult. Tocmai vizitasem Fraga. Lumea îşi schimba pielea, trebuia să fac ceva.

„Mexicul nu e Fraga” — îmi răspundea la scrisoare Luisa Guzmán — „iar tu ştii, clasa de mijloc e speriată şi se înregimentează în spatele autorităţilor şi ordinii. Am vorbit cu şoferi şi cu persoane simple. Ignoranţa şi indiferenţa rămân la fel de neclintite, înghit toate minciu­nile date la televiziune şi în presă şi continuă să creadă în sperietoarea comunismului ame­ninţător. Ştiu că în ciuda tuturor acestor lucruri ori exact din cauza asta trebuie continuată lup­ta şi că dacă cineva cade pe drum, ghinionul lui. Dar ca să vii să te arunci în gura lupului şi să afli după aia că era pusă capcana tocmai ca să se prindă în ea idealişti, mi se pare absurd, trist şi chiar ridicol. Liderii studenţilor dispar în mod misterios, fără urmă. Pe alţii i-au omorât pe ju­mătate în cazne. Singura ta posibilitate de a par­ticipa ar fi din clandestinitate. Trădarea şi co­rupţia sunt mult prea înrădăcinate printre noi. Poate că vreo jumătate de duzină de tineri ar fi în stare să reziste asaltului tentaţiei de jumă­tate de milion de pesos, dar marea majoritate va ceda până la urmă. lartă-mi pesimismul, nu vreau să scap de responsabilităţi, ci doar să îşi mai temperez entuziasmul pe care ţi l-a aprins călătoria din Cehoslovacia. Aici nu trece zi în care, fie rostit, fie scris să nu se susţină că eşti un trădător al ţării. Nu trebuie să vii. Eşti la fel de erou, pe cât eşti de trădător, iar eu nu mai vreau să stau de vorbă cu nimeni, am obosit să tot aud păreri superficiale…”

M-am întors în februarie 1969. Am străbătut plin de furie şi lacrimi, dus de mână de Luisa Guzmán, piaţa Tlatelolco într-o dimineaţă. Nu am găsit în mine mai multă imaginaţie literară decât să mă apuc de pregătirea unui oratoriu teatral despre cucerirea Mexicului, o altă rană deschisă, lăsată pe ceea ce numim, fără multă vorbă, patrie, ţară, naţiune… Mereu un pământ trecut prin sabie, inventat ca mijloc de supra­vieţuire. Elena Poniatowska şi Luis Gonzălez de Alba au scris marile opere despre tragedia lui Tlatelolco, iar eu a trebuit să mă mulţumesc să îi admir şi să regret că vorbeau şi în numele meu. Acum, întâlnirea întâmplătoare cu studen­tul Carlos Ortiz în piaţa din Santiago reînvia în mine toate aceste sentimente. Nu cedaseră toţi, aşa cum prevăzuse Luisa Guzmán. Cel care a cedat am fost eu. Nu am putut să dau măsura cuvenită loialităţii şi răbdării dovedite de soţia mea. Am revenit în Mexic şi am vrut să com­pensez amestecul meu de oroare politică şi se­cătuire literară cu noutatea iubirilor, renunţând — poate pentru totdeauna — să mă cufund în iubirea Luisei, doar în ea, să plonjez în femeia care în acele momente mi-ar fi permis să mă adâncesc si în politică, şi în literatură. Am rupt firul Ariadnei. Frivolitatea mea este de neiertat. Aveam să plătesc îndepărtarea mea de Luisa, de multe ori, de repetate ori, de-a lungul a ceea ce îmi mai rămăsese din viaţă. Nu am ştiut să îi dau, cum se spune, un imbold. Trebuia, poate, să refac iubirea noastră. Putea fi reclădită sau devenise deja un mare gol, o minciună, o repe­tare? Am străbătut condus de ea piaţa Tlatelolco. Mila si groaza mi se amestecau în suflet; să fi fost pentru mine respingerea acestui ceremo­nial al morţii doar un pretext pentru afirmarea unei capacităţi abstracte, generale de iubire, fără conţinut concret? Eram eu incapabil să iubesc cu adevărat? Nu eram în stare decât să mă amăgesc prin multiplicarea aventurilor pentru a mă convinge, în mod fals, că într-adevăr puteam să iubesc? De ce nu mi-am dat seama atunci de iubirea pe care ea mi-o oferea, una simplă, cu­noscută, poate chiar rutinată, dar sigură?

Tlatelolco a reprezentat pentru mine un semn cumplit — propria mea rană de scriitor şi de iu­bit — al separării dintre fondul vital al lucru­rilor şi expresia lor literară în opera mea. Acum, în Santiago, aveam să îmi dovedesc mie însumi că eram în stare să mă smulg din groapa săpată chiar de mine. Şi aşa, frământat, mă simţeam fe­ricit. Iubirea aprinsă cu Diana putea să însemne un nou punct de plecare pentru mine. Dar dacă a secătuit filonul de bază al literaturii mele, care urma să fie cel nou? Avea să mi-l dezvăluie iu­birea? Răspunsul urma să depindă de intensi­tatea acestui sentiment. Pentru asta mi-am pă­răsit casa, mi-am trădat soţia, m-am lăsat pradă unei alte deziluzii posibile, ca ea să-mi ceară acum să-mi petrec ziua uitându-mă cum o machiau si o pieptănau pe platou? Nu există ceva mai monoton decât turnarea unui film. Nu, n-am să pierd vremea. Nici în ce mă priveşte, nici de dragul ei.

— Tu şi cu mine avem ceva în comun, i-am spus într-o noapte rece şi plictisitoare Dianei. Am pierdut momentul începutului, al debutu­lui. Poţi să-l pierzi şi în cinema, în literatură sau în dragoste, nu-i aşa?

— Îi spui asta unei femei care era de pe la douăzeci de ani o fostă şi care a şi încetat de pe atunci să mai fie, răspunse Diana. I was a has-been at twenty.

I-am spus că întotdeauna m-a surprins acea expresie a limbii engleze, acel sens de „a şi fost” sau de „fostă fiind”, care presupune un destin încheiat, consumat. Eu eram prea optimist ca să gândesc astfel; cred că suntem fiinţe incom­plete, ne-isprăvite, că nu ne-am spus ultimul cuvânt. Citez iar şi iar un vers faimos al poe­tului meu preferat, Quevedo (Diana nu a auzit niciodată de el, în schimb Azucena, secretara ei, da, şi stăruie să îl repet, iar apoi să îl traduc, în timp ce stăm toţi trei seara, la masa ticsită de mileurile albe, insipide, ale casei închiriate din Santiago).

„Ieri s-a dus. Mâine n-a venit,

azi se duce fără să adaste;

sunt un Fost şi un Fi-va şi un Este obosit…”

Poate că ceea ce le lipseşte yankeilor, am zis bine dispus, este sentimentul grav al morţii, în locul sentimentului tragic al gloriei. Nu e altă ţară care să îi confere faimei atâta importanţă ca SUA. Reprezintă culmea imensei agitaţii a timpurilor mai apropiate, a salvei de trompete care de vreo jumătate de mileniu încoace tot trâmbiţează că Noz nu este suficient, nici măcar Eu, că mai trebuie în afară de nume şi re-numele, Faima. La vremea aceea, Andy Warhol o şi spusese clar: „o să fim toţi faimoşi timp de cincisprezece minute”. Am întrebat-o pe Diana dacă într-adevăr credea că gloria ei se termi­nase la douăzeci de ani. Şi-a sprijinit capul blond şi tuns pe umărul meu şi mâna pe inima mea.

— Pentru mine, ca actriţă, da…

— Te înşeli, am consolat-o. Vrei să-ţi spun ce mi se întâmplă mie ca scriitor? îţi garantez că nu suntem prea diferiţi.

— Putem să o luăm de la capăt, dacă ne iu­bim mult?

— Eu cred că da, Diana, i-am răspuns efectiv emoţionat.

Momentele acelea nu durează. Poate rezista voinţa pasiunii, iar eu o exersam cu Diana con­tra Dianei, din toate puterile. Eram încredinţat că ea îmi răspundea în felul ei. Pentru amândoi, dragostea era întotdeauna o ocazie de a începe din nou, deşi pentru ea trăirea însemna trăirea a ceea ce încă nu se manifestase, în timp ce pen­tru mine era ştiinţa de a trăi încă o dată ceea ce fusese trăit. Mai bine sau mai rău; nu vreau să-mi abandonez propriul trecut ca pe un orfan hoinar. Pentru Diana, triumful debutului în cinema şi imediat mediocritatea filmelor sale mai recente însemnau închiderea porţilor pro­fesiunii sale de actriţă, însă asta era profesiunea pentru care ea se trezea în fiecare dimineaţă ca să o exercite. O priveam din pat cum oprea so­neria deşteptătorului, cum îşi bea cafeaua pe care Azucena i-o aducea pe o tavă foarte bine aranjată (Azucena este o angajată din Spania; îi place ce face, se mândreşte cu ceea ce face şi face totul ca la carte); cum se îmbrăca într-o blu­ză si nişte blugi, la fel ca personajul ei faimos, Fecioara din Orleans, care descoperise moda cea mai comodă pentru o femeie războinică: să se îmbrace bărbăteşte; cum îşi lega pe cap o bas­ma şi cum ieşea dându-mi un sărut scurt, în timp ce eu mai furam o oră de somn, mă trezeam amintindu-mi cu o plăcere intensă noaptea cu Diana, făceam duş şi mă bărbieream gândindu-mă la ce urma să scriu (duşul şi lama sunt cele mai bune resorturi ale mele pentru creaţie: apă şi oţel, pesemne că sunt foarte arab, foarte castilian). O priveam pe iubita mea cum se sacrifica şi se autodisciplina pentru o profesie în care nici ea nu mai credea şi nu vedea, nu îşi întrezărea viitorul, aşa că plonjam pentru tot restul zilei în acest mister, mare şi mic totodată: ce îi place Dianei Soren cu adevărat, dacă ceea ce face nu este ceea ce vrea să facă?

 

X

 

Moleşeala din Santiago a devenit tema cea mai moleşită din conversaţia noastră; părea un acord de nezdruncinat, prin care toţi, ea şi cu mine, secretara şi ceilalţi membri ai echipei, conveniserăm asupra faptului că Santiago era cel mai plictisitor loc din lume.

După telegramele cu urări transmise prie­tenilor noştri comuni în prima zi a noului an, acum ea a trimis două sau trei depeşe dezola­te, toate având acelaşi mesaj, un singur cuvânt: HELP!

Grupurile s-au împărţit. In casa cea mai mare si mai elegantă de la marginea oraşului Santi­ago s-au instalat actorul principal, care era un faimos protagonist al unor seriale de televiziu­ne, împreună cu însoţitoarea lui şi cu regizorul filmului, un bărbat taciturn, dar promiţător ca­re, de asemenea, se formase la şcoala televiziu­nii, în hotelul deprimant din centrul oraşului au rămas operatorul, un englez care i se închina pe faţă lui Onan, şi un actor care se bucurase de multă glorie în teatrul muncitoresc din anii treizeci. Dar în centrul atenţiei filmărilor rămâneau protagonistul masculin, amanta lui şi regizorul.

— Sunt foarte simpatici şi mă înţeleg bine cu ei, spunea Diana. Însă regula este traiul separat şi întâlnirile rare. Ei preferă berea şi pokerul ca să-şi petreacă seara.

Noi nu am fi făcut asta niciodată. M-am în­trebat, în afară de a ne iubi mult, cu ce ne vom umple serile. Diana mi-a spus că îl invitase pe „greul” filmului, actorul american Lew Cooper, să stea cu noi.

— Nu te teme. Are şaptezeci de ani şi este foarte inteligent. O să-ţi placă.

Eu ştiam foarte bine cine era. Mai întâi, pen­tru că fusese marele actor al operelor lui Clifford Odets în anii treizeci şi al lui Arthur Miller în anii patruzeci. Apoi, pentru că fusese una dintre victimele vânătorii de vrăjitoare maccartistă [7] din deceniile trecute. Mie îmi displăceau profund toate persoanele care îşi turnaseră colegii, condamnându-i la înfometare şi, uneori, la sinucidere, în schimb, deveniseră eroii mei toţi cei care, aşa cum a spus Lillian Hellman, au refuzat să-şi adapteze conştiinţele la moda politică a momentului, în mod straniu, Cooper pica la mijloc între cele două categorii. Unii spu­neau că este un om complet apolitic si că decla­raţiile sale date în faţa Comitetului pentru Acti­vităţi Antiamericane erau inofensive. Furnizase numele celor care deja fuseseră numiţi sau care, deschis, se declaraseră ei înşişi comunişti. Nu a adăugat niciodată, ca să zicem aşa, un nume inedit la lista inchizitorului, însă, deşi nu a co­mis delaţiuni, în sensul strict al cuvântului, de­spre nimeni, fapta morală rămâne aceea că a dat totuşi nume sau cel puţin le-a repetat. Cum să judeci acest act? Cooper a continuat să lucreze. Alţii, care au refuzat să vorbească, nu au mai pus piciorul pe platouri. Eu, care nu făceam parte din lumea politică americană, însă apar­ţineam unei lumi morale care o îngloba, mă zbă­team între convingerile mele de stânga şi etica mea personală contrară oricărui maniheism facil şi, mai ales, celei mai mici bănuieli de fariseism. Se punea, oare, problema distingerii anevoioa­se, dar riguroase între cazurile de delaţiune acti­vă, setoasă de sânge, răzbunătoare, invidioasă, oportunistă şi cele legate de slăbiciunile sau alunecările la care toţi, probabil, suntem expuşi? Ambiguitatea morală a atitudinii lui Cooper îl făcea mai degrabă interesant decât vinovat. Unul, între atâţia, trebuia să fie semenul meu. Cine mă putea asigura că, în anumite circumstanţe, eu însumi nu aş proceda la fel ca el? Toată fiinţa mea intelectuală şi morală se răscula împotriva acestui lucru. Dar fiinţa mea sentimentală, uma­nă, cordială, cum vreţi să-i spuneţi, mă îndem­na să îl iert pe Cooper, aşa cum, vreodată, poa­te, altcineva ar urma să îmi ierte mie ceva. Există fiinţe care se înfrăţesc astfel cu slăbiciunea noas­tră, pentru că noi înşine ne recunoaştem, cu o tresărire de inimă, în ei. Cooper nu merita o respingere din partea mea, ci mai degrabă com­pătimire.

Eram curios, în orice caz, să aflu mai multe în legătură cu persoanele care formau echipa, însă Diana se enervă de întrebările mele.

— Hollywood adoră biografiile concentrate. Economisesc timp şi, mai ales, ne scutesc să gândim. Ne permit să pretindem plini de vanitate că am fi obiectivi, dar în realitate ceea ce primim sunt bârfe în consome. Marilyn Monroe: fetiţa tristă şi singuratică. Tată iresponsabil. Mamă nebună. A umblat din orfelinat în orfelinat. N-ar fi trebuit să renunţe niciodată să mai fie Norma Jean Baker. Nu a făcut faţă formulei Marilyn Monroe: pastile, alcool, moarte. Rock Hudson: un camionagiu texan frumuşel. Obişnuit să umble noaptea pe şosele, liber, culegând băieţi şi făcând amor cu ei. E descoperit. E făcut vedetă. Trebuie să îşi ascundă homosexuali­tatea, îl pun într-un studio plin de aparate de filmat şi de reflectoare. Toţi ştiu că e o regină. Lumea trebuie să creadă că este cel mai viril din­tre toţii junii primi. Cine şi-ar permite să deza­măgească o lume întreagă? Moartea, moartea…

A râs si şi-a turnat un pahar de whisky, fără să-mi mai ceară mie să fac asta pentru ea.

— Să nu crezi nimic din biografia mea. Să nu crezi când o să ţi se spună: Diana Soren. Pro­vincială. Prototipul fetei de cartier. Câştigă un concurs pentru interpretarea Sfintei Ioana a lui Shaw într-un film. II câştigă dintre 18 000 de concurente. De la anonimat la glorie într-o cli­pă. O regizează un adevărat sadic. O umileşte, prin cruzimea lui vrea să obţină o mare inter­pretare, nu face decât să o convingă că nu va fi niciodată o mare actriţă. Şi aşa este. Diana So­ren nu este o mare actriţă. Diana Soren accep­tă orice rahat pe care i-l oferă studiourile ca să se ascundă în spatele măştii, pentru ca lumea să creadă că Diana Soren este doar atât: o actriţă mediocră. Atunci, Diana poate să ajungă să fie ceea ce vrea să fie, fără să-i mai ceară nimeni socoteală…

Am ciocnit cu ea.

— Ce vrei să fii?

— Filmările vor dura două luni — ochii ei gri (sau erau albaştri?) au dispărut în spatele unui văl de sticlă albăstruie — să îmi spui chiar tu ce, atunci când se termină.

 

XI

 

Doar de câteva ori ne-am dus să cinăm acasă la actorul principal, care locuia cu amanta lui şi cu regizorul. Dianei îi displăcea tipul acesta de falanster care încerca să reproducă viaţa de la Hollywood departe de Hollywood — o ver­siune sublimată, mai arogantă şi mai pe faţă, insolentă şi ivorld-weary, acrită, a ceea ce ame­ricanii caută atunci când pleacă din SUA, cămi­nul departe de cămin, hotelurile Holiday Inn identice unele cu altele, aceleaşi prosoape şi ace­leaşi săpunuri în locurile ştiute, aceeaşi infor­maţie, reviste, filtre de siguranţă mentală… Diferenţa dintre turistul obişnuit şi actorul hollywoodian este că primul, speriat cât cuprin­de, are mereu pe buze cuvântul wonderful; la sfârşit, lumea i se pare fascinantă, incredibilă, exotică… aşa că se poate întoarce la căminul departe de cămin, la Holiday Inn, la acelaşi me­niu, în fiecare seară. Artistul de cinema, în schimb, le-a văzut demult pe toate, este obosit, nu îl impresionează nimic, locaţia de filmare este un rău necesar, care trece repede, aşa că hai să scăpăm de plictiseală cu sex, alcool, bârfe şi nemurire. Nu mă surprindea combinaţia asta.

Sexul ne făcea să simţim că suntem vii, deşi ne aflam într-un loc mort. Alcoolul suplinea natu­ra excepţională, prin forţă şi prin fizică, a se­xului, cu o stare vag visătoare şi plutitoare care, aşa cum zicea actorul principal, făcea ca totul să devină actual — v-aţi dat seama? — e destul să bei vreo două martini pentru ca tot ce ni s-a întâmplat să redevină actual…

— Ce vrei să zici, pişi? Nu te înţeleg, îi spu­nea amanta lui.

— Ţi-ar plăcea să fii mereu fericită? o întreba actorul, apucând-o de bărbie şi privind-o fix în ochi.

— Ei, cine n-ar vrea?!

— Dar nu eşti, nu-i aşa?

— Păi, cine e?

— Dar când bei, eşti fericită…

— Da, chiar dacă îmi iese pe nas în dimi­neaţa următoare…, râdea ea ca proasta.

— Nu despre asta e vorba. Bei şi nu eşti doar fericită.

— Nu?

— Contopeşti toate momentele tale de feri­cire, e ca şi cum le-ai trăi pe toate împreună, în acelaşi timp, aici, acum. Înţelegi?

— Da, înţeleg, vezi de ce-mi placi aşa de mult, nimeni altcineva nu mă mai face aşa de bine să pricep şi eu cum stau lucrurile…

Actorul râdea gutural şi lipea capul roşcat al amantei sale de pieptul lui păros şi scos la iveală prin cămaşa roşie ca o capă de toreador, însă ea se plângea de lanţul de la gâtul actorului, care îi cobora şi pe piept, auuu, mă loveşti, îmi zgârii sprâncenele…

Junele prim avea ochii taxidermici şi când o privea, ea se muia toată, spunându-i că a mai văzut asemenea ochi doar la trofeele de vânătoare aşezate decorativ pe pereţii cluburilor se­lecte…

Sexul, alcoolul şi bârfa. Fiindcă dacă alcoolul ne făcea fericiţi, ne şi dezlega limba, cine cu cine se culca, pentru cât, pentru ce, ce rol i-au dat lui Lilly, cui i l-au luat, cine mai dispare de pe fir­mament, cine urcă la fel ca spuma. Nemurirea.

— Crezi că Lilly o să reziste?

— Nu ştiu. Totul e prin comparaţie. Să re­ziste mai mult decât ce?

— Eh, mai puţin decât portretele în stâncă de pe Muntele Rushmore, fireşte.

— Sau mai mult decât cine, atunci?

— Garbo a rezistat mult şi s-a retras la timp. Anna Sten nu a rezistat deloc, au retras-o la timp. Lupe Velez a rezistat mult, dar n-a ştiut să se retragă la timp. Pe Valentino l-a retras moartea când avea treizeci de ani…

— Atenţie, important nu e ce loc ocupi, ci cât loc. Spaţiul e cel care contează, nu timpul. Puţin timp, însă mult spaţiu, şi te-ai scos. Puţin spaţiu, dar mult timp, şi nu eşti decât un pră­pădit.

— Depinde de publicitate. Şi de talent, fi­reşte.

Iar la rostirea cuvântului „talent”, ochii tu­turor deveneau sticloşi, se priveau unii pe alţii de parcă nu s-ar fi aflat acolo ori de parcă ar fi fost de sticlă, ca personajul lui Cervantes, iar în acele momente trebuia să te gândeşti din nou la sex, ca să exişti, să ştii că sunt, să ştiu că eşti, şi să reînceapă ciclul, alcool, bârfe, nemurire, cine va supravieţui, cine va rămâne, o să mai găsim ceva, o să mai bem, o să mai bârfim. O să mai rezistăm?

În şoaptă, i-am spus Dianei că toate astea îmi aminteau de una dintre cele mai respin­gătoare formule din lume, acele cocktail-parties americane unde nimeni nu se învredniceşte să îi acorde cuiva mai mult de două-trei minute, nici necunoscutului celui mai fascinant, nici ce­lui mai plăcut şi mai vechi dintre prieteni. Da, eşti de sticlă, se uită prin tine pentru a vedea cine este următorul favorit căruia îi vor dărui câteva minute înainte de a-i afişa o figură înghe­ţată şi nepăsătoare pentru că deja îi vine rândul următorului, care etc. Toate astea, ţinând un pa­har într-o mână şi un cârnat învelit cu şuncă gra­să în cealaltă. Adică salută doar cu două degete şi cu gura mai umflată decât obrajii lui Dizzie Gillespie cântând la trompetă.

— Cum ai ajuns tu la Hollywood? mi-am în­trerupt singur comentariul.

În noaptea aceea, Diana nu mirosea a creme parfumate. Mirosea a săpun şi purta nişte co­lanţi si o bluză albă. Numai eu ştiam câte ade­meniri excitante se aflau în spatele acestei sim­plităţi.

A povestit multe lucruri pe care le ştiam de­ja, altele pe care nu le aflasem.

Au ales-o dintre 18 000 de aspirante să joace rolul Sfintei Ioana a lui Bernard Shaw. A fost un concurs eliminatoriu — totul în Statele Unite pare să fie o cursă cu obstacole —, una după alta, fetele erau respinse pentru că nu intrau în standarde. Unele aveau nasul lung sau prea scurt, altele gâtul, tot aşa, ori prea scurt, ori prea lung, altele arătau prea mari pe ecran…

— Ecranul te face mai mare. Ideal e să fii mică şi slabă, sau dacă eşti înaltă, trebuie să fii zveltă şi graţioasă în mişcări, aşa ca Ava Gardner, sau misterioasă precum Garbo, ori credibilă ca Ingrid Bergman. Unele aveau cei mai frumoşi ochi din lume, însă Dumnezeu le dăduse nişte gâturi înţepenite, în fine, altele aveau un trup de Venus, dar feţe de lună plină…

— Tu eşti Diana, vânătoriţa lunii… Arâs.

— Am auzit asta din prima zi petrecută pe platouri. O fată prea mică pentru un rol prea mare, murmurau. Un mare actor englez m-a compătimit. O să fii vedetă înainte să devii ac­triţă, mi-a spus. Asta mă speria cel mai tare, bu­nele intenţii, compasiunea, nu exigenţele tira­nice ale regizorului. De fapt, el credea că are o idee limpede despre ceea ce urmărise Shaw. Nu îmi cerea decât să fiu la înălţimea autorului, să fiu Sfânta Ioana, fără să-i pese dacă eram actriţă sau vedetă, ori dacă eram mică sau mare pen­tru acel rol. Îţi aminteşti ce spune Shaw despre Sfânta lui?

I-am răspuns că da, era o operă care îmi plă­cea mult.

— Shaw vede Evul Mediu ca un bazin plin de excentrici şi pe Sfânta Ioana ca pe unul din­tre peştii cei mai ciudaţi de acolo. Care i-a iritat pe toţi. O femeie care umbla îmbrăcată băr-băteşte: irita machismul feudal. Spunea că e tri­misă de Dumnezeu: îi irita pe episcopi, pe cei faţă de care ea se simţea superioară, îi dădea ordine regelui Franţei si a vrut să umilească An­glia, îi trimitea pe generali în prima linie şi le demonstra că ştie mai multă strategie decât ei. Cum să nu fi ars ei pe rug o astfel de femeie? Diana îşi lăsă privirea în jos.

— Regizorul mi-a spus aşa: dacă s-ar fi pur­tat cum se cuvine cu toţi, cu regii, generalii, epis­copii şi seniorii feudali, ar fi trăit mai mult timp. Era o femeie incapabilă să cedeze. Nu ştia să facă nici un compromis. Era o masochistă. Voia să sufere ca să ajungă în Rai.

Şi-a petrecut braţele pe după gâtul meu, emo­ţionată, aproape suspinând: ce trebuie să faci, să cedezi sau să rămâi integră, să trăieşti mai mult sau să mori tânără pe rug, spune-mi, iu­birea mea, ce?

Am vrut să răspund cu umor, fiindcă emoţia se aduna şi în mine. Dar nu mi-a ieşit nimic; duhul sfânt nu se pogorâse peste mine în noap­tea aceea. Am făcut cu degetul un apel la dis­creţie, ca să înţeleagă toată lumea. Fiindcă ne priveau miraţi. Am condus-o pe terasa de lemn construită deasupra unei prăpăstii largi ample şi adânci. Aerul rece al deşertului nocturn ne-a trezit.

— Ce bine ar fi fost dacă m-ai fi regizat tu, îmi dărui Diana surâsul ei cu gropiţe în obraji.

— Shaw spune că Ioana a fost în situaţia lui Socrate şi Cristos. Au omorât-o fără ca nimeni să ridice un deget măcar în apărarea ei.

— Am cerut să văd filmul lui Dreyer, Pasiu­nea Ioanei d’Arc. Ei — studioul — nu voiau. Pen­tru că m-ar fi influenţat. Pentru că m-ar fi strivit comparaţia. Falconetti era o Ioană teribil de tristă, eu nu aveam acea tristeţe, nu aveam de unde să o scot…

— Şi te-ai hotărât să fii Sfânta Ioana în viaţa de toate zilele.

M-a privit cercetător.

— Nu. Am hotărât că Ioana era nebună şi merita să moară pe rug.

Am privit-o întrebător, surprins.

— Da. Oricine luptă pentru dreptate e ne­bun. Creştinismul e o nebunie, libertatea, socia­lismul, eradicarea rasismului şi a sărăciei, toate sunt nebunii. Dacă aperi toate astea, eşti nebun, eşti o vrăjitoare şi vor sfârşi prin a te arde…

Mi-a aruncat o privire mai plină de melan­colie ca oricând, ca şi cum prin privirea ei nop­tatică, dar atât de limpede, ar fi trecut imaginile în clarobscur ale lui Dreyer, Falconetti cu părul scurt şi ochii de struguri sângerii, zidurile albe, straiele negre ale episcopilor, buzele livide ale lui Antonin Artaud, promiţând alte Raiuri…

— O filozoafă andaluză foarte bătrână, Mă­ria Zambrano, spune că Revoluţia este ca Buna­vestire. Iar vigoarea ei trebuie măsurată în func­ţie de eclipsele sau căderile prin care trece. Ioana era o revoluţionară. Era o creştină.

— Partea proastă, spuse ea cu o amărăciune bruscă, este că regizorul nu înţelegea asta… Imbecilul de el credea că Ioana era Sfânta pen­tru că suferea, nu pentru că îi plăcea să fie ne­suferită faţă de toţi.

— Trebuiau s-o ardă, am spus ca o conclu­zie, fără să mă gândesc mult.

— Chiar aşa, chiar aşa. Regizorul m-a legat de un stâlp, i-a dat foc şi nici măcar nu a filmat scena. Am văzut cum se apropiau flăcările de mine. Voia să mă vadă înfricoşată ca să mă transforme în Sfânta Ioana aia a lui. M-ar fi lăsat să ard acolo, porcul dracului. Tehnicienii m-au salvat atunci când flăcările au ajuns la podiu­mul pe care stăteam. Regizorul era fericit, eu ajunsesem să sufăr: eram sfântă. Nu m-a lăsat să fiu o rebelă. Am eşuat amândoi.

Constatarea asta i-a redat Dianei seninătatea.

— Ca să scap de tirania regizorului, m-am căsătorit cu un scriitor celebru, care putea să se impună chiar în faţa regizorului şi a tuturor stu­diourilor de la Hollywood.

— Şi te-a satisfăcut şi pe tine?

M-a privit de parcă aş fi fost un străin, de sticlă, un alt personaj de sticlă.

— Niciodată să nu-l vorbeşti de rău pe Ivan.

— Îl admir mult, am spus râzând cordial.

— Să nu râzi niciodată când vorbeşti despre el. Mi-a întors spatele şi a revenit în salon. Am urmat-o. Actorul, foarte beat, repeta neîncetat, străin pe pământ mexican, „I’m very cross in Vera Cruz, I’m very cross in Vera Cruz”, iubita lui se întreba dacă Lilly, vedeta în ascensiune, o să reziste sau nu, iar operatorul spuse că el avea soluţia portabilă pentru toate problemele legate de singurătatea sexuală apărută în timpul filmă­rilor în locuri izolate, trăgându-şi fermoarul şi arătându-ne sexul lui ca o pară scofâlcită, în timp ce striga „Trăiască amorul propriu!” şi actorul se declara very cross in Vera Cruz, iar iubita lui îl ruga, să nu ajungi niciodată un fost, un has been, te-as părăsi, îţi jur că te-aş lăsa pentru altul, succesul e afrodisiacul meu…

— Te-ai convins acum, suspină Diana în timp ce camioneta ne ducea spre centrul oraşului Santiago. Hollywood e o serie de capsule bio­grafice, vitamine sau otravă, pe care le poţi cum­păra de la farmacie.

 

XII

 

Cea care nu avea nevoie de concentrate bio­grafice era Azucena. La început, mi s-a părut că totul este incert în privinţa ei. Vârsta ei, în orice caz. Era mică de statură, foarte slabă, cu o conformaţie aproape masculină, dar care se datora fără îndoială uneia sau mai multor vieţi de muncă intensă. Specificul acestei munci, alături de Diana Soren, nu era incert. Azucena era prezentă, discret, în toate. Ea pregătea va­lizele pentru călătorii, le desfăcea la sosire, pu­nea toate lucrurile la locul lor. Ea avea grijă ca lenjeria să fie curată, călcată. Ea avea grijă să o trezească pe Diana, să îi aducă micul dejun şi să pregătească mesele pentru noi toţi. Ea dădea telefoanele necesare, scotea biletele de avion, rezerva camere la hotel, răspundea la te­legrame, trimitea fotografii semnate dinainte de vedetă (oare câte i se cereau, în medie, lunar?), filtra apelurile telefonice, cererile pertinente şi impertinente. Cum să îi spui? Secretară, damă de companie, servitoare de lux, complice, bodyguard?

Azucena. Nu era frumoasă. Avea una dintre acele figuri catalane tipice, care par să fie tăiate cu barda sau ieşite dintr-un munte: dure, îm­pietrite, colţuroase. Buzele descărnate şi subţiri, nasul prelung cu vârful tremurat, privirea as­cunsă de gene şi de pungi groase, ochii abia marcaţi, totuşi vii, cu o strălucire inteligentă. De sprâncene şi de pieptănătură depindea totul. Arcuirea, grosimea sprâncenei. Forma şi culoa­rea părului. Azucena alesese o pieptănătură neutră, şatenă, care îi evidenţia mesajul: voi îmbătrâni cu această culoare si cu această formă de aranjare a părului. Voi îmbătrâni fără ca ni­meni să îşi dea seama, până acolo încât toţi vor crede că întotdeauna am avut aceeaşi vârstă ca cea din clipa morţii.

Nu reuşeam să îmi scot din minte faptul că, în această locaţie de filmare, doar ea si cu mine ştiam cine a fost Quevedo. „Ieri s-a dus. Mâine n-a venit…” Eram curios, în schimb, să aflu care era forma reală a sprâncenelor ei. Forma artifi­cială era ca un semn de întrebare, nu ca o de­claraţie neutră, aşa cum era părul, ci o provo­care interogativă, sprâncene arcuite din care era exclusă mirarea şi rămânea, permanent, doar întrebarea.

Era din Spania, aşa încât ne era uşor să co­municăm. Nu doar prin limbă, ci printr-o cali­tate pe care la început doar am ghicit-o şi apoi am consta ta t-o la ea. Văzând-o cum se mişcă, agil şi nervos, îmbrăcată mereu în fustă, bluză şi cardigan, care era uniforma profesională ci­tadină a epocii, pe nişte picioare iberice mus­culoase, puternice, cu glezna groasă, am ghicit că în dosul severei figuri afişate de Azucena se aflau multe generaţii de ţărani; se mai afla însă, mai ales, o tradiţie a muncii nu doar ono­rabile, ci şi mândre de ea. În tot ce făcea femeia asta, se vedea mândria pentru ce făcea femeia asta. Mi-a povestit într-o zi că cei din neamul ei erau ţărani din bazinul inferior al râului Ebro, că erau din Poblet, şi asta de secole. Părinţii ei au plecat la Barcelona şi au pus pe picioare o mică prăvălie de alimente, pe ea au trimis-o să înveţe stenografia, însă timpurile erau grele în Spania, tinerii trebuiau să muncească şi să îşi întreţină părinţii şi fraţii, ea a ajuns picoliţă, apoi a fost angajată când a început turnarea unor filme americane în Spania, l-a cunoscut pe so­ţul doamnei, a ajuns aici…

Avea, revin, acea demnitate a muncii pe care o asociem, deşi nu ne convine, cu sistemul în­chis al claselor europene. Se datora, poate, şi acelei vechi demnităţi medievale acordate meseriei, slujbei. Când se ştie că secole de-a rândul, timp de generaţii nenumărate am fost şi vom rămâne căruţaşi, fierari, zidari, argintari, hangii, ajungem să conferim o demnitate spon­tană locului pe care îl deţinem, muncii noastre. Siguranţa aceasta – - fatalitate, orgoliu? -contrasta cu modernul cult al mobilităţii soci­ale, cu upward mobility care ne face să fim veş­nic nemulţumiţi de locul pe care îl avem, veşnic invidioşi pe cei care au ajuns într-un loc supe­rior celui deţinut de noi, ei uzurpând, în mod sigur, locul care ni se cuvenea… Azucena nu aducea vorba despre aşa ceva, dar era evident că avusese de-a face cu războiul şi cu dictatura, că dăduse cu ochii de închisoare si de moarte, că ştia ce înseamnă căluşul şi că o îngrozea Garda Civilă[8]. Dar ocupaţia de bază continua: arat, semănat, vânzarea legumelor sau servitul pe la mese. Dacă ea nu conferea demnitate muncii sale, nimeni nu ar fi făcut-o. Perspectiva acestei munci ţinea de continuitate, de permanenţă. Se afla acolo unde se afla, cu plăcere, nu cu neplă­cere, iar eu prin asta constatam diferenţa atunci când vizitam uneori platoul de filmare pentru a mă întâlni cu Diana, cu coafeza şi cu stuntman, cascadorul. Ei, ca şi ceilalţi, actori, tehnicieni, producători, regizorul, erau cu toţii îngrozitor de agitaţi, ascunzându-şi starea de nelinişte în dosul măştii de bună dispoziţie. Bancul, joke, glumele permanente sunt o caracteristică atroce a americanilor, acel wisecrack, poanta spontană, răspunsul ironic sau în băşcălie, reprezintă o mască extinsă, dar cam subţire care acoperă te­ritoriul vast al Statelor Unite şi maschează an­goasa locuitorilor săi; o stare de nelinişte care îi face să se mişte, să nu stea o clipă locului, să ajungă în altă parte, să facă, să se facă, să facă ceva, make ii. Nu le place ceea ce fac pentru că toţi, fără excepţie, ar vrea să facă altceva, ca să fie altceva. Statele Unite nu au avut Ev Mediu. Asta este marea lor diferenţă faţă de europeni, fără îndoială, dar şi faţă de noi, mexicanii, care ne tragem din azteci, dar şi dinspre Mediterana, din fenicieni, greci şi romani, ca si din evrei şi arabi şi, împreună cu toţi aceştia, din Spania medievală, în Mexic se ajunge şi pe Drumul lui Santiago — nu cel al filmărilor, ci acela al Căii Lactee către Santiago de Compostela, din Spa­nia. Mai târziu, atunci când studenţii mei de la Harvard începeau să se plângă de îndepărtatele tradiţii pe care eu le evocam pentru a le explica America Latină contemporană, îi întrebam:

— Şi, pentru voi, când începe istoria?

Întotdeauna îmi răspundeau: în 1776, o dată cu naşterea naţiunii americane.

SUA, născute ca Minerva din capul lui Jupiter, înarmate, integre, instruite, libere, invi­diate… Şi dotate cu mobilitate socială, mereu în sus, mereu spre altceva, altcineva, mai mult decât vecinul. Ţara fără limite. Asta e măreţia ei. Ca şi povara ei.

Azucena era dama de companie, slujnica in­vizibilă, demnă, mulţumită cu seninătate. Une­ori era imposibil să îţi dai seama dacă era sau nu era. Umbla cu pas de pisică prin casa din Santiago, într-o dimineaţă a intrat cu o tavă pe care se afla micul dejun ca să o trezească pe Diana şi ne-a descoperit în plină acţiune evidentă: într-o poziţie şaizeci şi nouă somptuoasă care nu putea fi disimulată. A scăpat tava din mână. La auzul zgomotului, Diana şi cu mine ne-am desprins alene unul de celălalt. Poziţia în care am ajuns apoi, întâmplător, sau poate lumina, a făcut ca privirea mea să se încrucişeze cu cea a Azucenei. Am văzut în ochii ei senzaţia ame­ţitoare de a se imagina iubită.

 

XIII

 

În momentele mele de maximă tandreţe, ex­trem de vulnerabile, pe care îmi închipuiam că le împărtăşesc cu Diana, punând şi pe seama ei aceleaşi calităţi, dacă asta erau, ori puncte slabe, aşa cum s-au dovedit până la urmă, îi propu­neam să lase totul şi să vină cu mine la unul dintre posturile universitare americane ce îmi erau din când în când oferite. Nu mai predasem niciodată într-o universitate yankee. Îmi ima­ginam ceva asemănător unui refugiu bucolic înconjurat de lacuri, clădiri ale bibliotecilor aco­perite de iederă, precum şi cele mai bune rechi­zite de birou, care constituie pentru mine atracţia maximă faţă de lumea anglo-saxonă. Mă simt deprimat profesional în ţările latine; calitatea inferioară a hârtiei, care constituie instrumentul meu de lucru, îmi provoacă o frustrare compa­rabilă cu cea a unui pictor căruia îi lipsesc cu­lorile sau care, având inclusiv pensule, constată că nu mai are pânze. Cerneala se îmbibă pe un caiet făcut în Mexic; hârtia spaniolă e tipică atmos­ferei mercantile şi contabile ilustrate de roma­nele lui Perez Galdos, verişoară cu abacul şi soră a pergamentului, iar în Franţa vânzătoarele prost dispuse nu îl lasă pe scriitorul curios să miroasă, să atingă, să simtă intimitatea hârtiei. In schimb, în lumea anglo-saxonă hârtia este moale ca mătasea, felul rechizitelor variat, vast, bine clasificat. Să intri într-o papetărie din Lon­dra sau New York echivalează cu intrarea în­tr-un paradis plin de fructe ale îndeletnicirii scrisului, stilouri care se avântă ca nişte păsări de pradă, planşete care susţin cu maleabilitatea unei mâini îndrăgostite, agrafe ca nişte broşe de argint, dosare ca de protocol, etichete care par cărţi de credit, caiete care sunt adevărate deuteronoame… Ani de zile, am revenit în Mexic încărcat de caiete cu hârtie velină pentru ca prie­tenul meu Fernando Benitez să îşi poată scrie comod marile sale cărţi despre supravieţuirea indigenilor din Mexic, să le scrie confortabil şi cu senzualitate. Legea excluderii ideologice a maccarthismului nu îi permitea lui Benitez să intre în Statele Unite, nici măcar ca să cumpere caiete bune pentru lucru. Dar asta este o altă poveste. Jose Emilio Pacheco, poetul mexican, spune că primul lucru pe care îl face înainte de a cumpăra o carte este să o deschidă la întâmplare şi să îşi bage nasul între paginile sale. Mirosul acela magnific, comparabil cu cel pe care îl poţi simţi între sânii sau între picioarele unei femei, se multiplică de o mie de ori în rafturile marilor biblioteci universitare din Statele Unite. Acum, eu o invitam pe Diana, nu din cale afară de serios, recunosc, cu un fel de entuziasm anemic, o repet, dacă vrei putem să trăim împreună într-o universitate, tu poţi să te duci la filmări…

Ea mă întrerupea:

— Ar fi mai bine decât în Santiago.

Îi eram recunoscător pentru bileţelele pe care mi le trimitea de la locaţia de filmare din munţi, în fiecare zi, în timp ce eu îmi scriam oratoriul. În cel mai bun dintre ele (pe care o să îl păstrez în continuare), zicea: „Iubitule, da­că reuşim să supravieţuim în acest loc, suntem invincibili. Ce ar mai putea să ne despartă? Te iubesc.” Iar acum spusese că da, traiul într-un campus universitar american ar putea să fie frumos. În fiecare an, se întorcea în orăşelul ei natal din Iowa ca să sărbătorească Ziua Recunoş­tinţei, acel Thanksgiving pe care numai america­nii îl sărbătoresc. Le aduce aminte de candoarea lor de altădată, de fapt asta şi sărbătoresc. Evo­că anul petrecut de fondatorii puritani ai co­loniei din Massachusetts, după debarcarea pe stânca de la Plymouth în 1620, în fuga lor de intoleranţa religioasă din Anglia. Eu îi numesc, spre amuzamentul unor prieteni, primele „spinări ude” ale Statelor Unite. Unde le erau vizele şi permisele de şedere? Puritanii aceia erau muncitori imigranţi, exact la fel ca şi me­xicanii care traversează în zilele noastre fron­tiera de sud a Statelor Unite în căutare de lucru şi care sunt primiţi adesea cu bâte şi cu gloan­ţe. De ce? Pentru că invadează cu limba lor, cu mâncarea, religia, braţele şi sexul lor un spaţiu rezervat civilizaţiei albe. Sunt sălbaticii care se întorc. Puritanii se bucură, în schimb, de statu­tul pozitiv de civilizatori. Fură pământuri, omoa­ră indieni, decretează separarea sexuală, împie­dică metisajul, impun un spirit de intoleranţă mai rău decât cel de care au fugit, vânează vrăjitoare imaginare şi rămân, cu toate acestea, sim­boluri ale nevinovăţiei şi abundenţei. Un curcan mare umplut cu mere, nuci, mirodenii şi scăl­dat în sos gros confirmă Statelor Unite, în fieca­re lună a lui noiembrie, siguranţa destinului lor dublu: Inocenţa şi Abundenţa.

— La aşa ceva te întorci în fiecare an? Mi-a spus că acela chiar că era cel mai bun rol al ei. Să pretindă că este în continuare ace­eaşi fată simplă de provincie. Nu îi venea greu să mimeze valorile clasei de mijloc. A fost alăp­tată cu ele, a crescut cu ele.

— E rolul pe care-l aşteaptă părinţii mei. Nu mi-e greu. Te asigur că e cel mai bun rol al meu. Aş merita un Oscar pentru cât de bine ştiu să-l interpretez. O să fiu iar fata din cartier. Vecina. Ai dreptate.

Ochii i-au devenit nostalgici.

— Oriunde m-aş afla, în ultima joi din no­iembrie mă întorc în orăşelul meu natal şi săr­bătoresc Ziua Recunoştinţei.

— Şi ei ce fac? Părinţii tăi.

— Beau vin. Este singura ocazie când fac asta. Cred că dacă beau vin, voi fi mulţumită, nu mi se va mai părea departe Parisul. Mă privesc ca pe o femeie stranie, sofisticată. Eu îi fac să crea­dă că sunt aceeaşi fată bună dintotdeauna. Pun pe masă vinuri franţuzeşti. Ăsta e modul lor de a-mi spune că ei ştiu că eu sunt diferită şi că ei, în schimb, rămân mereu aceiaşi.

— Dar ei te cred? Tu crezi că te cred?

— Eiii, hai să jucăm scrabble. E abia opt seara. Inventăm diverse jocuri de interior ca să ne petrecem serile. Cel mai des jucăm jocul adevărului. Recompensa minciunii devine o plăcere: să îl săruţi pe mincinos. Era mai bine să spui adevărul şi să păstrezi sărutările pentru noapte. Dar Cooper, bătrânul actor, deşi era singur, nu dorea să sărute ori să fie sărutat.

Întrebarea din acea seară era una propusă de mine. De ce ne înfrânăm marile pasiuni?

— Ce vrei să spui, întrebă actorul, că dacă nu ni le-am înfrâna ne-am reîntoarce la legea jun­glei? Asta o ştim de mult, zise strâmbând acru din nas şi strângându-şi buzele, cu un gest foar­te caracteristic rolurilor sale din filme.

— Nu, am explicat eu, vă cer să mărturisiţi într-un mod foarte personal de ce, în majorita­tea cazurilor, când apare ocazia de a trăi o mare pasiune personală, o lăsăm să treacă, facem pe proştii, părem, uneori, orbi cu privire la cea mai bună ocazie de a ne dedica unui lucru care ne-ar oferi o satisfacţie superioară, o…

— Sau o insatisfacţie profundă, zise Diana.

— Şi asta-i adevărat, am zis. Dar hai s-o lu­ăm pe rând. Lew.

— OK, n-o să spun că orice mare pasiune ne redă starea animalică şi întrerupe legile ci­vilizaţiei. Dar aşa se întâmplă la tot pasul, de la sexul cu femeia noastră până la politică. Poate că temerea mai ascunsă este că o pasiune oarbă, necântărită cum se cuvine, ne-ar elimina din grupul căruia îi aparţinem, ne-ar face vinovaţi de trădare…

Bătrânul vorbea cu obidă. L-am întrerupt fără să-mi dau seama că încălcăm astfel propria mea premisă. Nu-i îngăduiam să se lase pradă pro­priei sale pasiuni fiindcă simţeam că o personaliza, identificând-o prea mult cu propria lui experienţă… Diana mă privi intrigată, cântărind această înclinare a mea spre bunele maniere, pentru evitarea fricţiunilor…

— Vorbeşti despre sex, te referi la pasiunea sexuală?

Nu, îmi transmise Cooper din priviri.

— Da, asta e. Pasiunea ne scoate din grupul cunoscut. Poate viola endogamia. Endogamia şi exogamia. Astea sunt cele două legi funda­mentale ale vieţii. Iubirea în cadrul grupului sau în afara lui. Sexul înăuntru sau afară. Să te hotărăşti în privinţa asta, să ştii dacă sângele rămâne acasă ori pleacă de nebun, rătăcitor, este ceea ce ne împiedică să ne lăsăm pradă marii pasiuni. Sau ne trimite cu capul înainte în hăul necunoscutului. Avem nevoie de reguli. Nu contează că sunt implicite. Trebuie să fie sigure, clare pentru spiritul nostru. Te căsătoreşti în cadrul clanului. Sau te căsătoreşti în afara lui. Copiii tăi vor face parte din familia noastră sau vor fi străini. Vei rămâne aici, lângă vatra stră­bunilor tăi. Sau vei pleca în lume.

— Voi aţi plecat în lume, le-am spus celor doi americani. Noi, mexicanii, am rămas înă­untru. Ba chiar v-am dat vouă jumătate din ţară fiindcă nu am populat-o la timp.

— Nu-ţi face griji, râse Diana. În curând Ca­lifornia o să redevină a voastră. Toată lumea vor­beşte spaniolă.

— Nu, i-am zis. Răspunde la întrebarea jo­cului.

— Tu mai întâi. Doamnele la sfârşit, se strânse în sine ca o pisică de Angora; niciodată nu fuseseră mai adânci, mai promiţătoare gropiţele din obrajii ei.

— Eu mărturisesc că mă tem că o pasiune ar putea să îmi răpească timpul necesar pentru scris. Am lăsat să treacă multe ocazii de plăcere pentru că am prevăzut consecinţele negative asupra literaturii mele.

— Spune-le, gropiţe mai adânci ca oricând, aproape impudice.

— Gelozii. Îndoieli. Timp. Întoarceri şi răsu­ciri. Locuri de întâlnire. Confuzii. Înţelegere gre­şită. Minciuni.

— Tot ce poate să-i răpească pasiunii pasiu­nea, îşi agită caraghios Diana capul blond.

— Nu există femeie pe care să n-o poţi cu­ceri dacă îi dedici destul timp şi atenţie. Astea contează mai mult decât banii sau frumuseţea. Timp, timp, femeia este o devoratoare a timpu­lui bărbatului, asta e tot. Să le dedici mult timp.

— Noi n-am pierdut timpul. Ne-am văzut şi gata, făcu Diana ca şi cum ar fi băut dintr-un pahar invizibil. Tu şi cu mine.

— Mi-e groază să nu rămân fără timp pen­tru scris, am continuat. Scrisul e pasiunea mea. Orice scriitor se naşte cu timpul numărat. Din momentul în care se pune pe scris, începe o lup­tă contra morţii. În fiecare zi, moartea se apro­pie de urechea mea şi îmi spune: o zi mai pu­ţin, n-o să ai timp.

— Există ceva mai rău, zise Cooper. Un prie­ten, cercetător la UCLA, mi-a spus că va veni o zi în care la naştere îţi vor putea spune, mai întâi, de ce o să mori şi, în al doilea rând, cum o să mori. Merită să trăieşti aşa?

— Ăsta e alt joc, Lew. Întrebarea asta o s-o punem mâine, am râs eu. Ne rămân multe nopţi lungi în Santiago, fără cinematograf, fără tele­vizor, fără restaurante decente…

Am privit în ochii Dianei, implorând, nu afirmând, multe nopţi de acum încolo, dar ochii mei nu au topit expresia de deznădejde din ai ei. Spusesem adevărul. Meritam un sărut în seara asta? M-ar săruta Diana ca să-mi spună: ai minţit? Mă preferi pe mine. Laşi totul pentru mine. Dimineţile tale de scriitor sunt doar o păcăleală. Trăieşti ca să mă iubeşti noaptea. Ştiu asta. O simt. Tot ce scrii aici o să fie un rahat, pentru că pasiunea ta nu se va regăsi acolo, va fi între aşternuturile mele, nu între paginile tale.

— Ar trebui s-o facem, zise Diana.

Lew şi cu mine am privit-o fără să înţele­gem. A priceput.

— Nimic nu trebuie să împiedice o pasiune. Absolut nimic. Dă-mi ceva de băut.

I-am dat, în vreme ce ea spunea că viaţa nu este niciodată generoasă de două ori. Există forţe care apar doar o dată, niciodată de mai multe ori. Forţe, repetă, dând din cap de câteva ori, privindu-şi unghiile vopsite de la picioarele desculţe, cu bărbia sprijinită pe genunchi. For­ţe, nu ocazii. Forţe pentru iubire, politică, crea­ţie artistică, sport, orice. Trec o singură dată. E inutil să-ncerci să le recuperezi. S-au şi dus, su­părate pe noi pentru că nu le-am băgat în sea­mă. N-am vrut pasiunea. Şi-atunci nici pasiu­nea nu ne-a mai vrut.

A izbucnit în plâns şi am luat-o în braţe, ducând-o până în pat. Era de mărimea unei fetiţe.

 

XIV

 

Am culcat-o, docilă şi învinsă, plânsă, obişnuindu-mă cu grija pe care ea părea să o pretindă şi pe care eu, cu o imensă plăcere, i-o acordam. Părea o fetiţă, culcată pe o parte, plângând încet, abia mişcându-se cât era de mică, cerând protec­ţie şi blândeţe. Pe care eu doream să i le dau — am aşezat-o mai bine în pat, am învelit-o ca s-o feresc de frigul nopţii din deşert, am mângâiat-o pe creştet, obişnuit de mult cu tunsoarea ei scurtă ca a Sfintei Ioana, gata mereu de război şi de rug. Nu lăsa fire de păr pe pernă, ca alte femei. De fapt, nu lăsa nici o urmă, asemenea neprihănirii ei sudeze, luterane, proaspete ca o pădure, albastre ca un fiord, agăţată cu dispe­rare de orele lungi de vară, de parcă iarna cu lumina ei împuţinată ar fi fost o oglindă întu­necată a morţii, spirit pur, imaterial. Am văzut, am simţit toate astea, pe când o înveleam cât mai cu grijă în acea noapte în care ea plângea gândindu-se (mi-am închipuit) la toate ocaziile pierdute pentru o pasiune, momentele care au apărut, ne-au atras atenţia, noi nu le-am băgat în seamă şi ele au dispărut pentru totdeauna. Inutil să încerci să le mai recuperezi. S-au dus pentru vecie. Nu s-au transformat într-o obiş­nuinţă.

În schimb, mi-am spus, mângâind-o pe cap în timp ce ea se scufunda în vise nevăzute, tot ceea ce acceptăm devine obişnuinţă, inclusiv pa­siunea. Zâmbeam mângâindu-i căpşorul blond cu părul atât de scurt; rolul de Sfântă Ioana de­venise pentru ea o obişnuinţă, Diana rămânea pentru totdeauna o femeie scundă, pasărea, pucelle, fecioara, domniţa din Orleans, sfânta lup­tătoare, mică, blondă, cu părul tuns milităreşte, ca nimeni să nu pună la îndoială voinţa ei răz­boinică, ca să îi stea bine coiful de luptă: părul tăiat foarte scurt, ca să ardă mai puţin pe rug. I-am spus în linişte că aureola avea să o pri­mească de la Dumnezeu. O mare coamă aprin­să în noapte, târâtă de-a lungul nopţii, ar fi luată drept o stea a diavolului.

Sfânta Ioana… Până şi sfinţenia devine obişnuinţă, ca şi pasiunea, iubirea, totul. În pu­ţinele săptămâni de când eram în Santiago, dor­mitorul acesta devenise un loc familiar, obiş­nuit. Ştiam unde se află toate cele. Hainele mele, aici. Ale ei, acolo. Spaţiul limitat al băii împărţit echitabil. Adică: optzeci la sută pentru ea, care călătorea cu o varietate luxoasă şi deconcer­tantă de creme, creioane dermatografe, oje, unguente, loţiuni, parfumuri, fixative… Eu, pe de altă parte, nu aveam nevoie de spaţiu decât pentru aparatul şi crema de ras, pentru pieptene şi periuţa de dinţi. M-am plâns de pasta Colgate pe care trebuia să o cumpăr în Mexic, unde tarifele de import ridicate nu ne ofereau prea mult de ales.

— De ce? Care îţi place? mă întrebă Diana. Mai în glumă, mai în serios, i-am spus că pasta Capitano, un tub de pastă de dinţi pe care îl foloseam la Veneţia şi care îmi aducea aminte de cea făcută în casă de bunica mea în Jalapa. Bunica mea nu avea încredere în produsele fă­cute cine ştie pe unde, cine ştie de cine, şi pe care cineva mai ajunge să şi le pună şi în gură. Ea încerca să facă totul în casă, cele necesare pen­tru bucătărie, pentru mobilier, pentru croitorie sau broderie… Pasta Capitano îmi amintea de bunica mea pentru că era roz pe dinăuntru şi albă pe dinafară, cu desenul unui celebru domn mustăcios de pe la începutul secolului, se pre­supune chiar Căpitanul în persoană, conferind produsului o chezăşie de tradiţie şi de sigu­ranţă. Bunicul meu, mi-am spus, semăna fără îndoială cu acest Căpitan din secolul al XIX-lea. Bunica s-ar fi îndrăgostit de un bărbat care arăta aşa, mustăcios, cu gulerul înalt şi cu cravată la plastron.

— Pasta Căpitanului, am râs.

Trei zile mai târziu, Diana îmi dădea un pa­chet cu zece tuburi din faimoasa pastă de dinţi. Le comandase tocmai din Italia. Aşa, pur şi simplu, pocnind din degete, de la Roma la Los Angeles, de acolo la Ciudad de Mexico şi în orăşelul provincial Santiago. În trei zile, iubita mea îmi satisfăcea un capriciu exagerat, neaş­teptat, în acelaşi timp, ceea ce mi se părea o sim­plă boutade din partea mea, nici măcar o pasiu­ne, devenea o obişnuinţă în baia noastră. Eu nu mai trebuia să îmi doresc pasta mea de dinţi ita­liană. Se şi afla acolo, ca şi cum mi-ar fi trimis-o din ceruri Sfânta Apolonia, sfânta patroană a dentiştilor şi a durerilor de dinţi.

Am privit-o pe Diana adormită. Trăia în lu­mea satisfacţiei instantanee. Ştiam că lumea aceea exista. Tinerii de la Paris, în mai 1968, se revoltaseră, oarecum, contra a ceea ce numeau tirania consumului, societatea care făcea trocul dintre fiinţă şi aparenţă, dobândirea ca probă a existenţei. Un mexican, oricât ar umbla prin lume, rămâne mereu ancorat în societatea necesităţii, ne întoarcem la nevoile care ne înconjoară peste tot în Mexic, iar dacă avem un pic de conştiinţă, ne vine greu să ne imaginăm o lume în care tot ce îţi doreşti se obţine imediat, chiar dacă este vorba despre o pastă de dinţi de culoare roz. Întotdeauna mi-am repetat că vigoarea artei în America Latină vine din acel risc enorm de a plonja în abisul nevoilor, cu speranţa de a că­dea în picioare pe cealaltă parte, cea a satisfac­ţiei. Asta ne costă scump, dacă nu în privinţa noastră, sigur în numele celor care ne înconjoară.

O pastă de dinţi din Italia în trei zile. O obiş­nuinţă, care nu mai este o dorinţă, nici măcar un capriciu. Am scuturat din cap, de parcă voiam să ies sau să revin din visul Dianei. Totul devine obişnuinţă. Diana doarme pe partea dreaptă a patului, aproape de telefon. Eu dorm pe partea stingă, aproape de câteva cărţi, o agen­dă şi două pixuri. Dar în noaptea asta, culcându-mă, întind mâna să iau o carte, ridic privirea şi dau de privirea lui Clint Eastwood. Las car­tea să cadă, mirat. Obişnuinţa se stricase. Diana plasase pe partea mea de pat o fotografie de-a lui Clint Eastwood, dedicată, cu dragoste, Dianei. Acea inconfundabilă privire laconică, al­bastră şi îngheţată, la fel de intensă ca un glonţ. Vorbirea lentă şi parcimonioasă, ca şi cum par­cimonia dialogului ar fi fost un lubrifiant al vitezei împuşcăturii. Un ciot de ţigară stinsă între dinţii strânşi. Era fotografia unui războinic ce fusese pe la Troia, un Ahile din piele şi pia­tră, strămutat acum departe de marea iabraşă a lui Homer, în mijlocul unei epopei fără apă, fără ţărmuri, fără vele, o epopee a setei, a de­şertului, şi fără poeţii care să cânte isprăvile glo­rioase ale eroului. Asta îl mâhnea: nimeni nu îl evoca. Clint Eastwood. Un erou amar mă pri­vea printre gene blonde şi de sub sprâncene de nisip. Obişnuinţa înrădăcinată se stricase. Tre­buia să îmi închipui. Trebuia să fi ştiut dinainte că nici o obişnuinţă nu ar fi rezistat multă vre­me alături de Diana. Plânsul ei, în noaptea asta, era doar amintirea daţilor în care ar fi trebuit să plângă şi nu o făcuse.

Mi-am propus să o întreb cu prima ocazie: „Ascultă, tu plângi doar pentru că n-ai făcut asta atunci când se cuvenea?”

Privirea lui Clint Eastwood m-a oprit să o trezesc în acea clipă şi să o întreb ceea ce ştiam deja. Ea plângea azi fiindcă nu plânsese mai de­mult, atunci când ar fi trebuit. Terminase recent o filmare în Oregon cu Clint Eastwood. Fusese o filmare lungă. Durase luni de zile. Au fost amanţi. Dar eu nu puteam să întreb nimic, să aflu nimic. Nici ea. Asta era într-adevăr legea nescrisă, acordul tacit între amanţi. Amanţii mo­derni, adică liberi. Nu încerci să afli ce s-a întâmplat înainte, cu cine, când, cât a durat. Regula civilizată era să nu întrebi nimic. Dacă ea dorea să-mi povestească ceva, cu atât mai bine. Eu nu aveam de ce să afişez curiozitate, gelozie, nici măcar bunăvoinţă. Eu aveam de păstrat doar o linişte totală uitându-mă zi şi noapte la pri­virea războinicului lui Oreste, plasată pe partea mea aşa cum ai pune icoana lui Cristos la căpătâi ca să te binecuvânteze şi să te apere. Nu aveam să-i ofer satisfacţia de a o întreba ceva. Dacă ea avea de gând să spună oareşice despre Clint Eastwood şi despre imaginea lui brusc apărută ca un omagiu la căpătâiul culcuşului nostru erotic, era treaba ei. Pasiunea, gelozia îmi spuneau: protestează, fă o scenă, trimite-o la naiba pe curva asta yankee. Raţiunea îmi spunea, nu îi da satisfacţia asta. Aşa ceva ar umple-o de încântare. Şi ce? şi ce dacă se supără pe mine, o rupe cu mine şi eu mă car, şi ce? şi celelalte, toate. Asta era problema, că adevărata pasiune, cea pe care o simţeam atunci pentru ea, nu mă lăsa să fac nimic din ce ar fi pus în pericol faptul de a fi alături de ea, nimic mai mult. Nu mă amăgeam. În toate astea era multă neruşinare, aproape instinctuală. Îmi trântea poza fostului ei amant sub nas şi eu trebuia să înghit. Răbdam pentru că nu doream să mă despart de ea. Nu voiam să fac nimic în stare să rupă vraja iubirii noastre. Ea însă, da. Fotografia aia era o provocare. Ori, cumva, era forma prin care chiar ea îmi spunea că amândoi o să mai avem parte de alte iubiri, înainte sau după a noastră? Nu am vrut să întrevăd anti­ciparea unei rupturi în toate astea. Nu puteam să o admit. Aş fi negat intensitatea propriei mele pasiuni, aceea de a fi cu ea, de a mă culca cu ea, mereu, mereu…

Între gelozie şi despărţire, exista calea seni­nătăţii, a sofisticării, a reacţiei civilizate. Să nu arăţi că te-ai prins. Să o iei cu destul sansfagon. Voia să atârne pozele lui Clint Eastwood prin toată casa? N-avea decât. Eu aş lua-o ca pe un fel de provocare puştească, glumeaţă, zgândăritoare, al cărei clocot ar fi potolit de maturita­tea mea răbdătoare, civilizată. Eram mai în vârstă cu zece ani. Diana voia să scoată limba la mine? I-aş fi supt-o.

Dar nu am reuşit să dorm liniştit, propria mea explicaţie nu reuşea să mă mulţumească. Totul era prea simplu. Probabil că era ceva în plus şi, în acea dimineaţă, când ea s-a trezit la cinci şi s-a lipit de mine dând şi oferind amorul ei cotidian, reacţia mea a fost aproape meca­nică, iar la sfârşit, ridicându-se din pat, înfăşu­rată în cearşaf, de parcă privirile lui Clint East­wood şi ale mele ar fi fost, alăturate, cam prea mult, mi-a spus aşa:

— Domnule, aţi adunat două săptămâni de plăceri. Când credeţi că o să mi le oferiţi şi mie?

 

XV

 

De prisos să mai spun că în dimineaţa aia nu am scris nici un rând. Cum să mă dedic iu­birii lui Hernăn Cortes şi ale Malinchei, când a mea se complica într-un mod atât de mis­terios? Ce îşi oferiseră, ce îşi puteau da un biet soldat din Extremadura şi o prinţesă captivă şi, pe deasupra, din Tabasco? Ceva mai mult decât alianţa politică prin intermediul sexului? Altce­va decât uniunea, verbală şi carnală, a limbilor? în schimb, Diana s-a dus să filmeze un western ridicol în Sierra Madre, iar eu am rămas să ru­meg asupra plăcerii care, după cum se vădea, eu nu i-aş fi oferit-o ei, păstrând-o numai pentru mine.

Pe moment, am fost aproape convins că şi eu eram asemenea tuturor bărbaţilor, mai ales asemenea tuturor celor latino-americani, care caută satisfacţia lor imediată şi nu îi interesează nici cât negru sub unghie de cea a femeii. Am fost cel mai bun avocat al meu; m-am convins îndată că nu era şi cazul meu, eu îi acordasem căldură şi atenţie Dianei Soren, răbdarea mea nu putea fi pusă la îndoială, nici pasiunea. Ea era pe atât de lacomă pe cât eram eu de dornic să o satisfac. Dacă plăcerea masculină la care se referise în acea dimineaţă era doar simplul, di­rectul sărit pe ea şi terminat, niciodată nu o fă­cusem fără toate preludiile, joreplay, pe care ur­banitatea sexuală le prevede pentru satisfacerea femeii şi aducerea ei până în preajma punctului culminant care să o conducă apoi, cu bine, spre orgasmul împărtăşit, spre coitul emoţional, com­pus din părţi egale de carne şi de spirit: termi­narea împreună, ajungerea în al nouălea cer… Să fi dat greş la alt capitol? Le-am trecut pe toa­te în revistă. I-am cerut felaţii când am intuit că îşi dorea să sugă, când apucarea ei de ceafă şi aducerea către penisul meu sculat, ca pe o sclavă docilă, era plăcerea pe care ne-o doream amândoi. Dar am înţeles şi când ceea ce îşi do­rea ea era un cunilingus lent şi fascinant, prin care limba mea descoperea sexul invizibil al Dianei, făcându-mă să mă jenez de irumperea brutală a formei mele masculine, umflate, evi­dente ca un furtun uitat într-o grădină cu gazon blond; la ea, la Diana, sexul era un lux ascuns, dincolo de vălul de păr, printre pliurile pe care limba mea le explora până ajungea la zvâcnirea uşoară, nervoasă, tremurătoare şi incertă a cli­torisului ei de mercur din cel mai pur. Poziţiile de şaizeci şi nouă nu au lipsit, iar ea avea acea ştiinţă nelimitată a amantelor autentice care ştiu unde se află rădăcina sexului bărbatului, nodul de nervi dintre picioare, distanţa egală dintre testicule şi anus, unde se adună orice tre­mur viril atunci când o mână de femeie ne mângâie acolo, ameninţând, promiţând, insinuând spre una dintre cele două căi, cea heterosexuală a testiculelor sau cea homosexuală a fundului. Mâna aceea ne ţine suspendaţi între înclinaţiile noastre ştiute şi cele ascunse, potenţialul nostru de iubire cu sexul opus sau cu acelaşi sex. O adevărată iubită ştie să ne dea ambele plăceri, să ni le mai dea şi ca pe o proiecţie, adică având acea intensitate maximă a lucrului doar dorit, a celui neîmplinit. Amorul total este întotdea­una androgin.

Avea chef să o sodomizez? O făceam în am­bele feluri, fie aşezând-o în patru labe ca să intru în vaginul ei pe la spate, fie din faţă ungând-o ca să uşurez pătrunderea, cotropind-o, până în cele mai profunde intimităţi. Am uns-o, am stro­pit-o cu şampanie într-o noapte, udându-ne amân-doi în hohote de râs; despre minunata ei aromă vaginală de fructe coapte am mai spus; am dat-o cu loţiunea mea masculină sub braţ şi între pi­cioare; ea mi-a pus parfum de-al ei după ure­che, ca să rămână veşnic acolo, zicea; eu am îm­podobit-o ca pe o domestică Venus cu spuma mea de ras (Noxzema) şi într-o după-amiază monotonă de duminică i-am ras subsuorile şi pubisul, păstrând totul într-un borcan de gem golit, până când ar fi înflorit ori s-ar fi stricat de tot, nu mai ştiu ce voiam…

Am sfârşit prin a râde cu poftă de toate fleacurile astea, reamintindu-mi ca să închei (aşa credeam în acel moment) minunata replică a milionarului Volpone muribund şi hâtru din comedia lui Ben Jonson: „Mie îmi plac femeile şi bărbaţii, de orice sex ar fi…”

Asta să fi fost ceea ce ne lipsea: să împărtă­şim sexul cu alţii, aceea să fie plăcerea la care se referea Diana? Ce dorea? Un menage ă trois? Cu cine? Cu acel stuntman neutralizat de apa­riţia mea? Şi atunci, de ce ar trebui să fie inclus într-o triadă? Ar rămâne doar cu el; nu aş rata o întorsătură de situaţie ca asta: aş lăsa-o sin­gură cu bărbatul pe care l-a îndepărtat folosindu-se de mine, singură cu el şi fără menage ă trois… Nici o partouze, orgia franceză, nu mi se părea foarte interesantă sau fezabilă cu un actor bătrân, cu o coafeză care mesteca gumă, cu o aus­teră asistentă spaniolă, cu un regizor fleşcăit, obez şi bărbos şi cu un operator care îşi trâmbiţa adeziunea la cultul lui Onan ca plăcere salva­toare şi sigură a prelungitelor locaţii cinema­tografice…

Cu animale?

Fetişism?

Oglinda. Poate nu ne-am jucat destul cu oglinzile.

N-am reuşit să dezvolt fantezia asta, fiindcă uitându-mă în oglinda care acoperea uşile dula­pului, am văzut reflectată privirea acelui Cow-boy Metafizic, Clint Eastwood, şi am priceput. Ştiam acum ce dorea Diana.

Goi în pat, am simţit-o rece în noaptea aia şi am întrebat-o dacă avea chef să facem amor.

— De ce nu mă întrebi mai bine dacă îmi place să fac amor cu tine? zise făcându-se ghem în aşternut.

— Bine. Te întreb.

— Ce?

— Îţi place să faci amor cu mine?

— Prostule, îmi spuse cu zâmbetul ei cel mai strălucitor, cel mai plin de gropiţe.

— Mie mi-ar plăcea să fac amor cu tine în numele tuturor bărbaţilor care au făcut amor cu tine, i-am spus apropiindu-mă brusc de ure­chea ei.

— Nu spune asta, tremură ea abia vizibil. Am prins-o de mijloc.

— Nu ştiu dacă e bine să-ţi spun asta.

— Suntem liberi. Noi doi nu ne ascundem nimic.

— E ceva care îmi place la tine. Pretinzi că suntem singuri când facem sex.

— Şi nu suntem?

— Nu. Când ne întindem, eu văd cum trec prin pielea ta o grămadă de bărbaţi, de la pri­mul tău iubit până la amanţii tăi absenţi, dar încă în vigoare…

Am privit cu coada ochiului fotografia ve­detei din Pentru un pumn de dolari şi am simţit un fior.

— Continuă, continuă…

Nu mai ştiam ce făceam cu mâinile. Nu îmi auzeam decât cuvintele.

— Poate să existe sex doar în doi?

— Nu, nu…

— Îţi place să ştii ce gândesc eu despre toţi băr­baţii care te-au avut înainte, chiar în timp ce te posed eu?

— Te încumeţi să-mi spui?

— Tu nu ştii, Diana? Nu-ţi place şi ţie?

— Nu-mi spune asta, te rog.

— Nu te dezamăgesc dacă-ţi spun?

— Nu, aproape că strigă, îmi place…

— Am crezut că n-o să-ţi placă…

— Nu spune nimic. Simte ce simt…

— De ce nu ne încumetăm să simţim plă­cerea asta, dacă ne încântă atâta?

— Ce plăcere? Ce spui?

— Plăcerea asta. Cea pe care ţi-o dau gândindu-mă că sunt altul, cel pe care tu-l simţi, închipuindu-ţi că şi eu devin altul, recunoaşte…

— Da, îmi place, mă scoate din minţi, nu te opri…

— Aş vrea ca toţi să fie aici, privindu-ne cum ne mângâiem, pe tine, pe mine…

— Da, şi eu, nu te opri, continuă…

— Nu-ţi da drumul încă…

— Azi îmi dai multe penisuri, aşa că…

— Rezistă, Diana, se uită toţi la noi, din oglin­da asta ne privesc şi ne pizmuiesc…

— Spune-mi că şi ţie îţi place că ei se uită la noi…

— Îmi place că pretinzi că o facem singuri, îmi place să ştiu că-ţi place…

— Îmi place, îmi place, îmi place… După ce am terminat, ea s-a întors spre mine, a mijit ochii gri (albaştri?) ca o ceaţă uitată şi mi-a spus:

— Cât de puţină imaginaţie ai.

 

XVI

 

Pe bună dreptate sau nu, am trăit pentru scris. Literatura, aproape încă din copilărie, a însemnat pentru mine filtrul experienţei, de la teama faţă de pedeapsa paternă, până la nopţile de iubire cele mai recente. Sex, politică, suflet, totul trece la mine prin experienţa literară. Per­spectiva cărţii rafinează şi consolidează datele vieţii trăite. Poate că nimic din toate astea nu este sigur sau, în realitate, lucrurile stau exact pe dos: imaginaţia literară este cea care deter­mină, care provoacă celelalte situaţii „reale” din viaţa mea. Dar dacă este aşa, eu nu-mi dau seama. Însă aş vrea să am conştiinţa faptului că pentru mine realitatea nu este ceva simplu sau care se defineşte doar prin una dintre di­mensiunile sale. Există oameni pentru care rea­litatea înseamnă doar lumea obiectivă, concre­tă: scaunul este scaun, muntele s-a aflat mereu acolo, norul trece, dar ascultă de legile fizicii; toate astea sunt reale. Pentru alte persoane, nu există altă realitate în afară de cea interioară, realitatea subiectivă. Mintea este o sală vastă, nemobilată care se umple puţin câte puţin, de-a lungul vieţii, cu mobilierul percepţiilor. Lumea obiectivă există, dar nu are sens dacă nu trece prin filtrul minţii mele. Subiectivitatea îi con­feră realitate unei lumi de obiecte mute, nemiş­cate, însă există o a treia dimensiune care este cea în care individualitatea mea intră în contact cu ceilalţi, cu societatea mea, cu cultura căreia îi aparţin. Adică, există ceva care nu este nici paradox, nici imposibilitate şi care se numeşte individualitatea colectivă. Acolo mă simt mai împlinit, mai mulţumit, în consonanţă mai bu­nă cu lumea. În acea individualitate împărtă­şită, unde găsesc familia, femeile şi sexul, prie­tenii… Astfel, pentru mine realitatea este ca o stea în trei colţuri: materia, psihicul şi cultura. Realitatea materială, realitatea subiectivă şi realitatea întâlnirii eului meu cu lumea. Nu îmi place să o sacrific pe nici una dintre ele. Numai atunci când cele trei se manifestă, pot să spun că mă simt fericit.

Jocurile noastre de salon nocturne au con­tinuat şi unul dintre ele era scrabble, jocul de cuvinte formate din jetoane aşezate pe un ca­dru. Câştigă cel care formează mai multe cuvin­te cu literele care îi vin la întâmplare. Combi­naţia alfabetică se schimbă în funcţie de limbă, pentru că spaniola abundă în vocale, iar en­gleza, în schimb, este plină de consoane. Litera „W”, grupul „SH” şi dublele „TT”, „MM” sau „SS” formează în engleză legături de necon­ceput în spaniolă. Noi, pe de altă parte, avem acel clitoris al limbii, „N”, care îi înnebuneşte pe străini pentru că li se pare că este o extra­vaganţă hispanică, medievală, comparabilă cu Sfânta Inchiziţie, când ea de fapt este o literă futuristă, care cuprinde şi suprimă coiturile di­ficile ale lui „GN” din franceză, ale lui „NH” din portugheză sau impronunţabilul grup „NY” din engleză.

Jucam ca într-o familie plictisită şi bine con­solidată toţi trei, Diana, Lew şi cu mine, folo­sind alfabetul englez. Deşi ştiu destul de bine limba engleză, nu îi aparţin şi nu îmi este pro­prie. Niciodată nu am visat în engleză. Mental, o vorbesc traducând rapid din spaniolă. Asta se vede pentru că engleza mea este plină de paronimii spaniole, locuţiuni de origine latină şi arabă, mai mult decât de extracţie saxonă şi germanică. Greşeala mea, în noaptea aia, a fost să-mi aşez dinainte, pe tablă, cuvântul wheel (roată) formată perfect şi cu cinci spaţii în con­tinuare pentru a-l completa şi câştiga puncte formidabile. Nu îmi venea în minte decât wheel-barrow (căruţă), fiindcă adesea fredonam o me­lodie irlandeză simpatică, Molly Malone, care străbătea străzile lungi şi înguste cu harabaua ei (she plowed her wheelbarrow through the streets long and narrow), numai că pentru acel cuvânt era nevoie de şase spaţii, iar eu, pe de altă parte, nici nu aveam literele necesare. A trebuit să las să-mi treacă rândul şi Lew, în schimb, a şi um­plut spaţiul acela al jocului râvnit de mine cu cele cinci litere ale sale, house, pentru a forma cuvântul compus saxon wheelhouse, cabina timo­nei. Am spus că nu cunosc acel cuvânt. Diana m-a privit prelung. A întors violent literele care se aflau pe tăbliţa mea şi mi-a demonstrat că aş fi putut să umplu spaţiul liber de dinainte cu chair, formând wheelchair, care înseamnă, pur şi simplu, scaun cu rotile.

— Şi zici că vrei să predai la o universitate din Statele Unite? îmi spuse pe un ton de o iro­nie insuportabilă. Ai grijă. Studenţii vor ajunge să te înveţe ei pe tine.

— Ştiu totul sau îşi închipuie asta?

— Ştiu mai mult decât tine, de asta poţi să fii sigur, zise Diana şi Lew coborî privirea şi ce­ru să continuăm jocul.

Ba chiar Lew Cooper a fost cel care a sugerat un alt joc pentru serile noastre de monotonie locală. Să ne imaginăm, spuse el, că suntem Rip Van Winkle şi că dormim timp de douăzeci de ani. Peste ce fel de ţară dăm când ne trezim?

— Mexic sau Statele Unite? am întrebat, pen­tru a fi clar că există mai mult de o ţară pe lu­mea asta.

S-au uitat la mine de parcă aş fi fost chiar un înapoiat mental.

Cooper a trecut imediat, inevitabil, la tema pierderii inocenţei care îi obsedează aşa de mult pe yankei. M-am întrebat mereu când au fost inocenţi, atunci când i-au omorât pe indieni, când s-au lăsat pradă destinului neexprimat şi au dat frâu liber ambiţiilor continentale, de la Atlantic la Pacific, când anume? în Mexic îi admirăm pe cadeţii care s-au aruncat de pe înălţimile for­tului de la Chapultepec ca să nu se predea tru­pelor invadatoare ale generalului Winfield Scott. Să fi fost doar nişte adolescenţi perverşi care au refuzat să îşi predea steagul inocenţei invada­toare? Când au fost inocente Statele Unite? Atunci când exploatau munca negrului în sclavie, când se masacrau între ei în timpul Războiului de Se­cesiune, când exploatau munca unor copii şi emigranţi şi adunau averi colosale obţinute, fără în­doială, în mod inocent? Când au călcat în picioa­re ţări fără apărare ca Nicaragua, Honduras, Guatemala? Când au aruncat bomba peste Hiroshima? Când McCarthy şi comisiile lui au distrus vieţi şi cariere pe baza unei simple insinuări, bănuieli, paranoia? Când au desfoliat jungla din Indochina cu otravă? Am râs în sinea mea, păstrând un posibil răspuns pentru între­barea jocului lui Rip Van Winkle. Da, poate că SUA au fost inocente doar în Vietnam, pentru prima şi unica dată, crezând că, aşa cum a spus generalul Curtis Le May, şeful Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, „bombardarea Vietnamului e ca o întoarcere la perioada cavernelor”. Ce uimitor trebuie să fi fost pentru o ţară care nu pierduse niciodată un război să piardă unul chiar în faţa unui popor sărac, asiatic, galben, inferior etnic în mintea rasistă care, exprimată sau reprimată, ruşinată sau combătută, persistă în orice american ca o cruce ţintuită în frunte. Cei doi americani vorbeau, iar eu, poate pentru că ambii erau actori, mi-am imaginat că faimoasa inocenţă era doar o imagine de auto-consolare, promovată cu precădere de cinema­tografie, în literatură, de la începuturi, de la chinuitul puritanism al lui Hawthorne, până la coşmarele nocturne ale lui Poe şi cele diurne ale lui James, nu a existat inocenţă, ci teamă de forţele întunecate pe care fiecare fiinţă umană le poartă în sine; eul potrivnic este protago­nistul din Moby Dick, de exemplu, nu o balenă. De acord, asta aproape că este o definiţie a lite­raturii bune, a epicii despre eul potrivnic… Nu ştiu dacă Tom Sawyer şi Huck Finn sunt într-a­devăr inocenţi sau reprezintă doar o aspiraţie bucolică în care legătura cu familia (Tom) sau cu râul (Huck) îi distrage momentan de la da­toriile curente de a câştiga bani, de a-i sprijini pe cei năpăstuiţi şi de a practica aroganţa ca pe un drept divin. În orice caz, Mark Twain nu era inocent, era ironic, iar ironia, potrivit inventa­torului ei modern, Kierkegaard, este negativă, „o dezvoltare anormală care… la fel ca ficatul de gâscă de Strasbourg ajunge să provoace moartea individului”. Dar, în acelaşi timp, re­prezintă o modalitate de a ajunge la adevăr, deoarece limitează, defineşte, încheie, abrogă şi penalizează ceea ce noi credem că ar fi o certi­tudine.

Dar în cinematograful american chiar este creat mitul inocenţei, fără nici o umbră de iro­nie. Ochii mei de copil sunt plini de acele per­sonaje de provincie, care ajung în oraşe şi se expun celor mai mari pericole, luptând contra sexului (Lilian Gish), locomotivelor (Buster Keaton), zgârie-norilor (Harold Lloyd). Cum mai savuram, de mic, filmele sentimental inocente ale lui Frank Capra, în care viteazul Quijote pro­vincial, Mr. Deeds sau Mr. Smith, învinge cu ino­cenţa sa forţele corupţiei şi ale minciunii. Era un mit frumos, în acord cu politica umanistă a lui Franklin Roosevelt. Pentru că doctrinei New Deal propuse de el i-a urmat al doilea război mondial cu lupta contra fascismului, care nu numai că nu era inocent, ci era diabolic de-a dreptul, americanii (şi noi împreună cu ei) au cre­zut cu totul în mitul inocenţei. Graţie onestităţii lor, au salvat lumea de două ori, învingând for­ţele răului, i-au arătat cu degetul şi anihilat pe reprezentanţii supremi ai axei răului, Kaiserul şi Hitler. De câte ori nu am auzit americani de toate felurile spunând: „De două ori ne-am dus să salvăm Europa în secolul ăsta. Trebuie să ne fie mai mult decât recunoscători.” Pentru ei, ca în „romanele internaţionale” ale lui Henry James, Europa este coruptă, Statele Unite sunt inocente. Nu cred să existe o altă ţară, mai ales una cu atâta putere care să se simtă aşa de ino­centă sau să facă paradă de asta. Englezii ipocriţi, francezii cinici, germanii mândri (inculpaţii şi autoflagelanţii germani, aşa de lipsiţi de ironie), violenţii (sau plângăreţii) ruşi, nici unii nu îşi închipuie că naţiunea lor ar fi fost vreodată inocentă. Statele Unite, în consecinţă, declară că politica lor externă este total dezinteresată, aproape un gest filantropic. Cum asta nu este şi nici nu a fost vreodată aşa pentru nici o mare putere, inclusiv pentru Statele Unite, nimeni nu îi crede, însă autoamăgirea americană îi aruncă pe toţi într-un fel de zăpăceală comună. Toţi ştiu ce fel de interese se află în joc, dar nimeni nu trebuie să recunoască asta. Ceea ce se urmă­reşte, dezinteresat, sunt libertatea, democraţia, salvarea celorlalţi de ei înşişi.

Mi-am închipuit-o pe Diana în copilărie, ascultând predici luterane într-o biserică din Iowa. Ce putea să înţeleagă o minte de copil când un pastor îi spunea că toţi oamenii sunt vinovaţi, nedemni, condamnaţi şi totuşi Cristos îi accep­tă, deşi nu merită, pentru că moartea lui Cristos a spălat cu prisosinţă păcatele noastre? O doctrină de dimensiunile astea ne osândeşte, aşadar, să trăim încercând să justificăm credinţa lui Cristos în noi? Sau ne condamnă să fim com­plet iresponsabili, deoarece păcatele noastre au fost mântuite pe Golgota?

Cuvintele bătrânului actor mergeau mai de­parte decât cugetările mele. Rip Van Winkle al său se trezea şi nu mai recunoştea ţara înteme­iată de Washington şi Jefferson. Lew Cooper ve­dea ceea ce trăise chiar el cu ochii larg deschişi. Vedea nevoia puritană teribilă de a avea un duş­man vizibil, identificabil, incontestabil. Viciul american era obsesia aceasta maniheistă în stare să priceapă lumea doar împărţită în buni şi răi, fără nici o altă posibilitate. Cooper spunea că nici un american nu poate să trăiască liniştit dacă nu ştie contra cui luptă. Ascunde acest lucru în spatele ideii că trebuie să recunoască răul ca să îi poată apăra pe cei buni. Dar când Rip Van Winkle se trezeşte, iarăşi şi iarăşi, descoperă că cei buni, ca să se apere, au împrumutat felul de a fi al celor răi. McCarthy nu i-a urmărit pe comuniştii pe care îi vedea ascunşi pe sub pa­turi. I-a prigonit şi i-a umilit şi i-a divizat pe de­mocraţi cu aceleaşi metode pe care comunistul Vâşinski le folosise în Uniunea Sovietică pentru a-i combate de fapt tot pe comunişti. Victimele maccarthismului, ale Comitetului pentru Activităţi Antiamericane, ale Comitetului Dies, ale tutu­ror acelor tribunale ale Inchiziţiei aduse la zi au fost Washington, Jefferson, Lincoln, spunea cu amară tristeţe Lew. Ne-am condamnat pe noi înşine. Rip Van Winkle preferă să intre înapoi într-o scorbură de copac şi să mai doarmă douăzeci de ani. Ştie că la trezire o să dea peste ace­eaşi situaţie.

— O ţară care, în ciuda a ceea ce şi-a propus, nu a reuşit să ajungă la înălţimea idealurilor sale? i-am întrebat pe colegii mei de joc.

— Da, zise Cooper. Nici o ţară nu a reuşit asta. Însă celelalte sunt mai cinice. Noi suntem idealişti, nu ştiai? Ne situăm întotdeauna de partea binelui. Unde ne aflăm noi, acolo se află şi binele. Când nu mai credem asta, înnebunim.

— Nu ar fi trebuit să plecăm niciodată, zise mult mai simplu Diana.

Mi-o aduc aminte în acel moment aşezată pe covoraş, cu picioarele încrucişate şi cu mâinile unite în poală.

— Romanul lui Thomas Wolfe care se in­titulează „You Can’t Go Home Again”’… „Nu te mai poţi întoarce acasă”… ăsta e titlul cel mai adevărat din toată literatura americană… Pleci de acasă şi nu te mai poţi întoarce, oricât ai dori…, adăugă Diana cu privirea obosită.

Am întrebat-o din priviri dacă era şi cazul ei. A dat din cap că da.

A povestit că, atunci când s-a întors după ce trăise în Franţa, a dat peste o întreagă nouă ge­neraţie în California, în Vestul Mijlociu, pe Coas­ta de Est, care voia să dea ce avea mai bun şi nu era lăsată. Era atât de mare contrastul dintre idealurile tinerilor în deceniul care tocmai tre­cuse, anii şaizeci, şi corupţia, minciuna enormă a guvernanţilor, violenţa care izbucnea prin toţi porii societăţii… în noaptea aia, Diana a po­vestit ceea ce era în mintea întregii lumi, dar a povestit aşa cum era ea, o fată din Vestul Mijlociu care se dusese să doarmă la Paris şi apoi, la fel ca Rip Van Winkle, revenise în anii şaizeci în plină viitoare a asasinării fraţilor Kennedy şi a lui Martin Luther King, a pieirii unor zeci de mii de flăcăi duşi de prin aşezările rurale în junglele asiatice, morţii din Vietnam, soldaţii drogaţi, morţii inutili, carnea de tun, iar în ţară un cor de mincinoşi spunând că ţinem piept expansiunii Chinei prin salvarea democraţiei vietnameze, împiedicând căderea pieselor de domino… Johnson, Nixon, marile voci ale ipo­criziei, ignoranţei, prostiei. Cum să nu devină dezamăgită o generaţie întreagă, cum să nu se ajungă la mitralierea studenţilor în Kent State, la bătaia cu bastoane a manifestanţilor din Chi­cago, la aruncarea în închisori a Panterelor Ne­gre? Şi pentru ce? — ridică tonul Diana, părând că se trezeşte chiar ea dintr-un somn prelung din spatele unui ecran argintat care era propria ei perspectivă asupra lumii — dacă nu ca să fa­că averi, ca să se corupă în mod vulgar, cu cât îmbogăţeau mai tare vreo sută de contractanţi şi o duzină de mari companii care lucrau pen­tru apărare, e în regulă, asta înţeleg, dar mă scoate din minţi capacitatea acestor canalii de a se îndrăgosti de propria putere, de a crede în puterea lor ca în ceva nu doar veşnic, ci şi im­portant, Doamne sfinte, ultracretinii ăştia cred că puterea lor contează, nu ştiu că singurul lu­cru care contează e viaţa unui tânăr pe care l-au trimis să moară degeaba într-o junglă asiatică, un băiat zăpăcit de cap care pentru a-şi justifica prezenţa acolo a dat foc unui sat şi i-a omorât pe toţi locuitorii, altfel, de ce s-ar mai afla acolo, la ce-ar mai fi bună mitraliera asta a cărei fabri­care a dat de lucru unor mii de muncitori şi fa­miliilor lor, o simplă mitralieră îi dădea atâta putere lui Lyndon Johnson, lui Richard Nixon, Zeiţei Minciuna, Curvei Puterea? Diana Soren îşi pierdea suflul, vocea îi aluneca într-un abis straniu, gol, avea să se întoarcă la somnul de încă douăzeci de ani, doar ca să nu afle ce se mai întâmplă acolo, acasă, unde nu te mai puteai întoarce niciodată… America era ceea ce se în-tâmpla în afara somnului.

Apăsă pe butonul casetofonului şi se auzi vocea lui Jose Feliciano cântând Baby Light My Fire. Cooper se ridică indignat şi închise apa­ratul. Parodie vocea lui Feliciano. La asta am ajuns. Asta era muzica de azi, muzică sălbatică de cretini, baby light my fire, se strâmbă hidos şi ceru permisiunea să plece la culcare.

 

XVII

 

După ce devenise clară prerogativa mea de a rămâne acasă şi de a scrie toată ziua, într-o dimineaţă, pe neaşteptate, m-am dus pe platoul de filmare. Diana nu s-a supărat că nu am anun­ţat-o, m-a primit cu mari gesturi de bucurie, m-a dus şi m-a prezentat tuturor şi m-a invitat să beau o cafea în rulota ei. Era aceeaşi pe care o folosiserăm în studiourile Churubusco din Ciudad de Mexico. Acum, zise ea cu o privire şugubeaţă, nu mai trebuie să o folosim ca atunci. De ce nu? i-am răspuns.

Când am ieşit din rulotă, fata de la machiaj şi coafeza o aşteptau nerăbdătoare. Regizorul era neliniştit. Ziua înnorată începea să se înseni­neze. El privea către cer printr-un aparat mic, foarte delicat şi misterios, închizând un ochi, încreţindu-şi toată faţa, de parcă ar fi aşteptat in­strucţiuni de sus pentru a continua filmările şi a mai economisi banii unei companii care fără îndoială lucra în preajma lui Dumnezeu, având binecuvântarea şi mandatul acestuia.

Peisajul munţilor din Santiago se strică şi se reface după capriciile luminii. Am mers pe po­diş până la înălţimile care adunau toată umbra zilei, legănându-se ca nişte copaci sub mirajul firmamentului. Nişte copii jucau fotbal pe un teren improvizat. Spectacolul era comic, fiindcă nici o capră dintre cele cu care veniseră nu res­pecta zona demarcată pentru joc şi intrau în ea tot timpul; atunci, băieţii încetau să mai facă pe micii campioni de fotbal şi reveneau la con­diţia lor de îngrijitori de turme. Un grup de oi placide, cu lâna răsucită asemenea unei peruci murdare de magistrat englez, ajunse deodată pe teren şi puştiul care le avea în grijă începu să fie fluierat şi înjurat de către jucători. Unul dintre aceştia sări pe el, îi luă băţul de păstor şi începu să-l bată. Am alergat să-l opresc, i-am despărţit, l-am certat pe agresor, care era mai înalt decât cel agresat, şi i-am ocărât pe bătăuşii echipelor care erau gata să se răzbune pe mioa­rele care le stricau marginile terenului sportiv, marcându-le cu căcăreze.

— Ia mai lăsaţi-l, măi bătăuşilor. Nu-i vina lui.

— Ba-i vina lui, zise cel mai mare. Cine se crede. N-o fi Benito Juârez.

Aluzia asta mi s-a părut atât de insolită că la început am izbucnit în râs, apoi am devenit cu­rios. L-am privit cu atenţie pe băiatul agresat. N-avea mai mult de treisprezece ani, înfăţişarea lui era foarte indigenă, obrajii îi erau ca două vase de lut ars, ochii aveau o tristeţe moştenită, trecută din secol în secol. Era îmbrăcat cu o că­maşă, nişte izmene mulate, pălărie de paie, san­dale şi avea, pe deasupra, o turmă în grijă. Era într-adevăr o copie a lui Benito Juârez, care până pe la doisprezece ani nu a vorbit în spaniolă, a fost un păstor analfabet, iar apoi, după cum se ştie, a devenit preşedinte, învingător al împă­ratului Maximilian şi al francezilor, eroul Americilor şi specialist în zicale celebre. Silueta lui impasibilă se află în mii de pieţe din sute de ora­şe mexicane. Juârez s-a născut ca să devină sta­tuie. Băiatul ăsta era originalul.

I-am oferit o coca-cola şi ne-am îndreptat agale spre platoul de filmare.

— De ce te atacă?

— S-au ofticat rău că eu am făcut pe Juârez.

— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat. Mi-a spus că în urmă cu un an, o companie de televiziune engleză fusese pe acolo să borneze un film şi că i-au oferit să joace rolul lui Juârez copil păzindu-şi turma. Tot ce avea de făcut era să treacă prin faţa camerelor cu oile. I-au dat zece dolari. Ceilalţi băieţi l-au privit cu dispreţ, dar el a cheltuit o parte din bani făcându-le cinste tuturor cu coca-cola, însă cea mai mare parte din bani i-a dat-o tatălui său. Băie­ţii nu s-au liniştit. I-au purtat pică, l-au izolat. El i-a întrebat pe englezi când se va da filmul, când va putea să-l vadă. Ei i-au spus că peste un an. Că se va anunţa desigur prin ziare şi în pro­gramele de televiziune. Le-a spus asta băieţilor, dar ei n-au făcut decât ca să-l insulte şi mai tare. Când o să te vedem la televizor, Benito? Ce, or să te facă vedetă de cinema, Benito? Şi dacă n-au fost decât nişte gogoşi, Benito?

M-a întrebat dacă ştiam că s-ar fi difuzat fil­mul şi când ar putea fi văzut şi aici, în Santiago, pentru a le astupa gura tuturor boilor ăstora.

Nu, i-am spus, nu ştiu nimic, nu am auzit niciodată despre filmul ăsta…

Puştiul strânse buzele şi lăsă coca-cola pe jumătate băută. Îmi ceru voie să plece să-şi va­dă de turmă.

M-am întors pe platou. Stuntman, cascado­rul, tocmai realiza o scenă de îmblânzire a unui mânz sălbatic în faţa camerelor. Era îmbrăcat cu vestimentaţia actorului principal, care îl privea din scaunul său pliant, sorbind dintr-un pahar cu bloody-mary. Regizorul mai cerea câte o împuşcătură, ca să-l agite pe mânz, şi atunci stuntman intra în ţarc să-l mai dreseze. O căuta din priviri pe Diana, aşezată alături de actor, iar regizorul începea să-l certe, nu avea de ce să se uite spre actori, nu avea de obţinut încurajările nimănui. Nu îşi dădea seama că era singur în munţii mexicani îmblânzind un mânz sălbatic, nu aflase încă de­spre iluzia scenică prin care este anulat cel de-al patrulea perete al scenei, cel care se deschide către public, către oraş, către lume, către magie, devenea tot mai elocvent regizorul, în cuvin­tele căruia recunoşteam adeptul artelor lui Stanislavski şi Lee Strasberg, redus (sau mărit, după cum priveai) la acest post de creator al unei arte unde arta nu trebuie niciodată să se facă simţită. Era în regulă, mi-am spus. Era un compromis satisfăcător. În mâinile unui Bunuel, Ford sau Hitchcock era cel mai bun com­promis: să spui totul cu o artă care fiind atât de înaltă şi de intensă nu se mai făcea simţită, topindu-se în claritatea execuţiei tehnice. O artă identică privirii.

Stuntman o luă în glumă, râse şi spuse tare:

— Să vină încoace scriitorul mexican să-l do­mesticesc eu. Se zice că sunt mari călăreţi mexi­canii ăştia.

— Nu, i-am strigat din mers, eu nu ştiu să călăresc. Dar nici tu nu ştii să scrii o carte.

Nu m-a auzit, sau era prea mărginit, fiindcă tot restul zilei nu făcuse altceva decât o succe­siune de activităţi manuale, mutase rulote, prin­sese cabluri, ridicase maşini, stârnise cai, încercase puşti şi numărase în gura mare cartuşele trase, de parcă voia să mă impresioneze cu îndemânarea lui mecanică, pe mine care nu ştiu să con­duc nici măcar un automobil sau să schimb o roată. Exhibiţionismul său fizic mă liniştea, to­tuşi. Mai demult, când coafeza îmi povestise că încă din Oregon stuntman umbla după Diana, mi l-am imaginat într-o rulotă cu ea în timp ce eu rămâneam în Santiago să îmi scriu cu deza­măgire crescândă strofele chinuite. Iar acum, văzându-i fanfaronadele machiste, m-am convins că nu o atinsese niciodată. Se afişa prea mult, insista, nu era sigur pe el, nu era un rival…

Pe drumul de întoarcere la Santiago, Diana s-a sprijinit de umărul meu şi a început să se joace cu unghiile mele, excitându-mă. Am tre­cut cu maşina pe lângă puştiul care îl jucase pe Juârez şi i-am relatat Dianei toată povestea.

— Ce i-ai spus?

— Adevărul. Că nu ştiam nimic.

Ea a scos un zgomot gutural pe care şi l-a re­primat imediat, ducându-şi mâna la gură, dând drumul unghiilor mele.

— Ce rău ai făcut.

— Nu te-nţeleg.

— Cum să-nţelegi? Tu eşti un om care gă­seşte mereu masa pusă, tu nu ştii ce înseamnă să lupţi, să te smulgi din mizerie…

— Diana…

— Trebuia să-i spui că da, nu-ţi dai seama, trebuia să-i spui că l-ai văzut, că a fost grozav, că filmul e un succes peste tot, că în curând va rula şi aici, la Santiago şi că asta o să le închidă gura prietenilor săi…

— Dar asta e o iluzie…

— Cinematograful e o iluzie! ochii ei strigau mai tare decât glasul.

— Refuz să le dau speranţe false oameni­lor ăstora. E mai rău. Te asigur că mai târziu se vădeşte că e mai rău. Prăbuşirea e dezas­truoasă.

— Ei bine, eu cred că trebuie să-i întinzi o mână celui care are nevoie, toţi avem nevoie să ni se-ntindă o mână…

— O pomană, vrei să spui…

— OK, aşa, o pomană…

— Ca să nu mai iasă niciodată din starea de pomanagii. Nu pot să sufăr caritatea, filantro­pia…

Se îndepărtă de mine de parcă aş fi ars-o, îngheţând la rândul ei.

— Chiar mâine o să-l caut pe băiatul acela.

— Îţi repet că o să-l faci şi mai nefericit.

— O să caut filmul ăla, o să-l aduc aici, o să i-l arăt copilului, familiei, prietenilor…

— Or să-l urască şi mai tare, or să-l invidie­ze, Diana, şi n-or să fie urmări, nu va exista un alt film…

— Ce puţină imaginaţie ai, te asigur că eşti lipsit total de imaginaţie, ca şi de milă…

— Pentru tine, toate sunt ca pastele de dinţi italiene…

Ne-am întors spatele, privind cu mare aten­ţie un peisaj neinteresant, plat, şters.

 

XVIII

 

— Ai lăsat uşa deschisă.

— Ţi se pare. Uite. E bine-nchisă.

— Mă refeream la uşa de la baie.

— Da. E deschisă. Şi ce dacă?

— Ţi-am cerut să o ţii mereu închisă.

— Numai că acum tot intru şi tot ies prin ea.

— De ce?

— De aia. Fiindcă m-a lovit dintr-o dată răz­bunarea lui Moctezuma, pentru că…

— Minţi. Asta nu vi se-ntâmplă vouă. E re­zervată pentru noi.

— Diareea nu ţine seamă nici de frontiere, nici de culturi, dacă vrei să ştii!

— Eşti de o vulgaritate îngrozitoare.

— Ce-ţi pasă dacă uşa de la baie e deschisă sau închisă?

— E doar o favoare pe care ţi-o cer.

— Ce drăguţ. Bine că nu-mi dai ordine. Doar mă aflu în casa ta.

— Nu am spus asta. Te rog doar să respecţi…

— Fixurile tale?

— Nesiguranţa mea, prostule. Sunt foarte sensibilă la ceea ce e deschis sau închis, mi-e frică, ajută-mă, respectă-mă…

— Relaţia noastră o să atârne de faptul că eu închid sau las deschisă uşa de la baie?

— E un lucru mărunt. Şi, da, te afli la mine acasă…

— Iar tu în ţara mea.

— Mâncând rahat, e adevărat.

— Am putea să ne întoarcem în Iowa ca să mâncăm gogoşi în celofan, hamburgeri din car­ne de câine, când vrei…

— Dacă nu-mi respecţi slăbiciunea, n-ai de-cât să iei pentru tine baia cealaltă şi să mi-o laşi pe asta doar pentru mine…

— Aş putea să mă şi duc să dorm în altă ca­meră.

— Îţi cer doar o favoare neînsemnată. Ţine uşa de la baie închisă. Mi-e frică de uşile de la baie deschise, clar?!

— Dar nu te deranjează să dormi cu drape­riile de la fereastră desfăcute.

— Asta îmi place.

— Ei bine, mie nu. Intră soarele de la prima oră a dimineţii şi nu mai pot să dorm.

— Îţi împrumut o mască de ochi de la Ame­rican Airlines.

— Tu te trezeşti în zori, e-n regulă. Dar eu rămân cu o nevralgie cumplită.

— Du-te la farmacie şi cumpără-ţi aspirină.

— Pentru că ţii tu neapărat să dormi cu dra­periile deschise?

— Aştept.

— Pe cine? Pe Dracula?

— Nopţile frumoase în care luna umple o încăpere, o transformă şi te transportă în alt moment al vieţii tale. Poate asta se va-ntâmpla vreodată.

— Vreodată?

— Da. Lumina lunii într-o încăpere, într-un amfiteatru, asta transformă lumea, în aşa ceva poţi să crezi.

— Mi-ai spus să nu cred în biografia ta.

— Doar în imaginile pe care ti le ofer eu trep­tat.

— Iartă-mă. O să ţin uşa închisă. Ca să nu scape nici o rază de lună.

— Mulţumesc.

— Dacă o să intre vreodată, în vreo noapte.

— O să intre. Viaţa mea depinde de asta.

— Cred că vrei să spui: memoria mea.

— Tu nu-ţi aminteşti de nici o noapte pe care ai vrea s-o recuperezi?

— De multe.

— Nu, nu se poate să fie „multe”. Una sin­gură sau nimic.

— Trebuie să mă gândesc la asta.

— Nu. Să-ţi imaginezi.

— Spune-mi de ce instrumente am nevoie, Duse.

— Nu-ţi bate joc.

— Duse meduse.

— E nevoie de zăpadă.

— Aici?

—Zăpadă tot timpul. Zăpadă în toate cele pa­tru anotimpuri ale anului. Nu-mi pot imagina aşa ceva fără zăpadă. Zăpadă afară. Un cerc. Un teatru circular. Un amfiteatru. Un lumina­tor. Noaptea. Eu întinsă pe scenă. Numai noi doi. El deasupra mea. Căutând cu mâna. Ridicându-mi fustiţa.

— Aşa?

— Fără grabă, explorând, ridicându-mi fus­tiţa, băgându-mi mâna prin chiloţi, căutând în­tunericul…

— Aşa.

— Până când trece luna şi lumina ne acoperă, lumina lunii luminează prima noapte de iubire, iubirea mea…

— Aşa, aşa…

— Aşa. Te rog, acum.

— Dar nu e lună. Îmi pare rău.

— Ce?

— Luna nu e aici. Va trebui să aşteptăm. Sau dacă vrei cumpăr una de hârtie şi ţi-o atârn dea­supra patului.

— Nu ai imaginaţie, ţi-am mai spus.

— Hai, nu plânge, nu merită.

— Aproape. Aproape că îţi reuşise. Ce păcat.

— Uite.

— Ce faci? Ce-i asta?

— Un cadou. În schimbul pastei de dinţi.

— Mi-ai omorât imaginaţia. Nu ai dreptul să faci asta.

— E deja trei dimineaţa. Trebuie să te scoli foarte devreme. Mai doreşti ceva?

— Ridică-te şi închide uşa de la baie, te rog.

— Noapte bună.

 

XIX

 

Autorităţile din Santiago au oferit o cină echi­pei de filmare. O curte interioară a Primăriei coloniale a fost amenajată cu mese, scaune şi decorată cu hârtie creponată şi cu felinare chi­nezeşti. Funcţionarii s-au distribuit echitabil: domnul guvernator cu regizorul, preşedintele comitetului municipal cu actorul şi cu iubita lui. Diana şi cu mine alături de comandantul zonei militare, un general cu o înfăţişare deosebit de orientală. Se spune că generalul francez Maxi­me Weygand era fiul natural al împărătesei Carlota făcut cu un oarecare colonel Lopez, un apro­piat al împăratului Maximilian, care l-a trădat de două ori: mai întâi cu împărăteasa, apoi în tabăra republicană de la Queretaro, unde Lo­pez le-a deschis calea juareziştilor ca să-l captu­reze pe împăratul austriac. În acel moment, Carlota era de mult plecată în Europa, ca să-i ceară ajutorul lui Napoleon al III-lea, alt trădător, pre­cum şi Papei Pius al IX-lea. Şi-a pierdut minţile la Vatican şi a fost prima care a petrecut (oficial) o noapte în încăperile pontificale.

A înnebunit sau ăsta să fii fost pretextul pen­tru a-şi ascunde sarcina şi naşterea? Nu a mai ieşit dintre zidurile castelului ei şi tânărului ca­det „Weygand”, născut în 1867 la Bruxelles, i-a plătit guvernul regal belgian studiile de la St. Cyr şi aşa a ajuns şeful statului major din Foch în Primul Război Mondial şi comandant aliat suprem la începutul celui de al Doilea. Probabil că a atras atenţia multora în Franţa acest gene­ral mândrii, cu pomeţi ridicaţi, nas mayaş, buze subţiri ca o lamă şi încununate de o mustaţă rară, tunsă scurt, abia vizibilă. Scund, cu oase fine şi destul de îndesat, cu părul negru ras pe tâmple, descrierea mea făcută generalului Wey­gand nu are ca scop decât să îl descrie pe gene­ralul Agustin Cedillo, comandantul zonei mi­litare Santiago. Îl asociez cu imperiul impus de Napoleon al III-lea în Mexic pentru că, în plus, pe unul dintre balcoanele curţii interioare se mai aflau şi acum, dintr-o neglijenţă republicană fără îndoială, însemnele imperiului: acvila cu şarpele, însă cu coroană, iar la baza scutului deviza: EGALITATE PRIN JUSTIŢIE.

Aşezat în faţa mea şi alături de Diana, ne pri­vea curios pe amândoi, cu coada ochiului, de parcă privirea directă ar fi ţinut-o doar pentru marile ocazii. Mi-am imaginat că acestea ar pu­tea să fie doar cele ale înfrângerii şi ale morţii. Nu m-am mai îndoit deloc: omul acesta ar fi privit ţintă la un pluton de execuţie, ca să dea şi ordinul de tragere sau ca să-l primească, în ace­eaşi stare egală de spirit. S-ar fi ferit, în schimb, să privească direct pe cineva în viaţa obişnuită, fiindcă la noi în ţară şi între bărbaţi o privire directă echivalează cu o privire de înfruntare şi provoacă două reacţii posibile. Cea a laşului este să îşi coboare privirea, strângându-se şi dându-se deoparte, aşa cum spune şi o melodie. Cea a viteazului este de susţinere a privirii celuilalt pentru a vedea cine o coboară primul pe a sa. Situaţia se precipită când unul dintre cei doi viteji pronunţă cuvintele rituale: „De ce vă uitaţi la mine?” Violenţa creşte dacă se foloseşte formu­la familiară a tutuitului: „Ce te uiţi la mine?”, iar dacă se mai şi adaugă o insultă directă: „Ce te uiţi la mine, boule, cârpă, ticălosule?”, explo­dează.

Cunoscător al protocolului privirii în Mexic, l-am privit şi eu dintr-o parte pe generalul Cedillo, observând cum ne privea şi el pe Diana şi pe mine şi, trecându-mi privirea mai departe peste curte, am văzut că atitudinea asta se repe­ta de la o masă la alta. Toţi evitau să se priveas­că direct în ochi, mai puţin inocenţii americani din echipă. Guvernatorul îl privea cu coada ochiului pe comandant şi la fel acesta pe guver­nator; primarul încerca să evite privirile amândurora, iar eu am zărit, într-un colţ al curţii, un grup de tineri în picioare, printre ei aflându-se şi cel care se apropiase de mine în piaţa mare ca să stăm de vorbă, tipul cu mustăţi zapatiste şi ochi languroşi pe nume Carlos Or tiz, tizul meu.

Comandantul şi-a dat seama unde îmi era aţintită privirea şi, fără să şi-o mişte pe a sa, mi-a spus:

— Îi cunoaşteţi pe studenţii de pe aici? I-am răspuns că nu, doar din întâmplare, pe unul care îmi citise cărţile.

— Aici nu sunt librării.

— Ce păcat. Şi ce ruşine.

— Aşa zic şi eu. Cărţile trebuie aduse de la Ciudad de Mexico.

— Aha, sunt importuri exotice, am spus cu cel mai amabil surâs de care eram în stare, dar alunecând pe latura umoristică şi şugubeaţă spre care mă simt atras de obicei când stau de vorbă cu autorităţile. Probabil, subversive.

— Nu. Aici ceea ce ştim aflăm de prin gazete.

— Păi atunci aflaţi cam puţin, fiindcă gaze­tele sunt tare proaste.

— Mă refer la oamenii simpli.

Această formulă arhaică mi-a provocat râsul şi m-a făcut să mă gândesc care ar fi putut să fie originea socială a comandantului. Partea asta a lui rămânea o enigmă, m-am văzut obligat să admit în sinea mea. Diferenţele de clasă în Me­xic sunt atât de brutale, încât este foarte uşor să pui fiecare persoană la rubrică lui prestabilită: indian, ţăran, muncitor, clasă mijlocie inferioară etc. Interesanţi sunt oamenii care nu pot fi cla­sificaţi cu uşurinţă, cei care nu numai că urcă pe scara socială, ori devin mai rafinaţi, ci oamenii care o dată cu ascensiunea lor aduc cu ei şi alt rafinament, secret, foarte vechi, moştenit de la cine ştie câţi strămoşi pierduţi care au fost, poate, principi, şamani sau războinici în cadrul uneia dintre miile de naţiuni foarte vechi din Mexicul antic. De unde, altfel, ar scoate aceste rezerve de răbdare, stoicism, demnitate, discreţie, care contrastează evident cu plutocraţia gălăgioasă, superficială, pompoasă şi crudă din ţara mea? în realitate, cele două clase sociale din Mexic sunt formate de către cei care se lasă seduşi de mo­delele occidentale, care însă nu le sunt proprii, fiindcă le lipseşte cultul morţii şi al sacrului, iar asta îi transformă într-o clasă mijlocie comună şi cam toantă; precum şi de către cei care con­servă moştenirea spaniolă şi indigenă a rezer­vei aristocratice. Nimic nu este mai jalnic în Me­xic decât cel din clasa mijlocie comună plasat între aristocraţia indiană şi burghezia occiden­tală, cel care se scarpină pe burtă când te salută sau care trece în grabă, fără să te privească şi îţi strigă ceva, gen „ăla cu crăvăţică, ăla cu şep­cuţă, ăla cu mustăcioară…”

Generalul Cedillo părea (şi prin asemănarea izbitoare cu Maxime Weygand) că provine din chiar acele vremi apuse ce l-au văzut născându-se pe generalul Joaquin Amaro, apărut din ţinutul muntos yaqui de prin Sonora pentru a se alătura Corpului de Nord-Est al lui Alvaro Obregon (un tânăr blond şi cu ochi albaştri, care copil fiind îi aducea laptele bunicii mele ma­terne în Alamos), cu o eşarfă roşie legată pe cap şi ale cărei capete îi cădeau pe o ureche, pentru a se transforma, datorită frumoasei sale soţii creole, într-un jucător de polo pe iarbă cu o în­făţişare marţială atât de elegantă şi, graţie pro­priei sale inteligenţe, în creatorul armatei mo­derne a Mexicului, apărută din revoluţie.

Cam din acelaşi aluat provenea, cred, şi ge­neralul Cedillo. Îi lipseau trăsăturile expresive ale generalului Amaro, care era impulsiv şi vor­bea o franceză impecabilă. Dar, în 1970, nu era greu să îţi închipui prezenţa generalului Cedillo în cadrul revoluţiei, destul de crud când i s-a ală­turat, însă şi foarte bătrân deoarece moştenea acele secole de rafinată muţenie ţărănească. Diana îl privea cu mare curiozitate, admiţând, fără să-mi spună asta, că nu îl înţelegea. Eu, care cre­deam că îl înţeleg, nu mă încumetam decât să îl învălui pe general într-o aură de mister impe­netrabil, dar lăsându-mă cuprins de inevitabila aţâţare proprie scriitorului: luarea peste picior a autorităţii.

— Aţi avut greutăţi cu studenţii în 1968? l-am întrebat brusc, încercând să îl provoc.

— La fel ca peste tot. A fost o mişcare de ne­mulţumire care le face cinste băieţilor, îmi răs­punse el surprinzător.

M-am simţit cam pus la punct de către ge­neral şi nu mi-a plăcut deloc.

— Au fost rebeli, i-am spus, la fel ca şi dum­neavoastră în tinereţe, domnule general.

— Nu vor mai fi aşa cu vremea, prelua el din mers ideea pe care i-o pasasem fără să vreau. Cel care nu se revoltă la tinereţe o face la bătrâneţe. Iar un rebel în vârstă e ridicol.

A fost tentat să spună alt cuvânt, mai dur, dar s-a uitat într-o parte spre Diana şi a făcut doar o reverenţă uşoară din cap, ca un mandarin care intră într-o pagodă.

— A fost nevoie să curgă sânge? l-am între­bat direct.

S-a uitat spre masa guvernatorului cu o li­cărire plină de tâlc în privire.

— La prima manifestaţie, au fost voci care mi-au cerut să ies cu trupele ca să o reprim. Şi eu le-am spus doar atât: Domnilor, asta se lasă cu sânge, dar încă nu curge. Mai aşteptaţi un pic.

— Trebuie să ştii să apreciezi momentul tre­cerii la represiune?

— Trebuie să ştii când ceea ce vrea lumea înseamnă ordine şi siguranţă, prietene. Oame­nii se cam satură până la urmă de agitaţie. Par­tidul stabilităţii este majoritar.

Acea aluzie amicală era deja o provocare prin care se încerca punerea mea într-o situaţie de inferioritate faţă de omul care avea putere. Iar acea putere era cea a cunoaşterii, informaţia. M-am amuzat în sinea mea: vorbise la început despre cărţi şi gazete, doar ca să îmi dea de în­ţeles că adevărata informaţie, cea care contează pentru a trece la acţiune politică, nu se obţine din ceea ce spaniolii numesc „negreală”, adică tipărituri.

Ni s-au servit câteva feluri copioase tipic lo­cale, care au întrerupt dialogul. Erau mâncăruri pe bază de carne de porc cu diverse garnituri şi am renunţat la satisfacţia previzibilă de a pri­vi expresiile — uimire, scârbă, groază, neîncre­dere — de pe feţele americanilor. Să mănânce sau să nu mănânce? Asta era dilema îndrep­tăţită a yankeilor aflaţi în Mexic. M-am uitat in­sistent la Diana, îndemnând-o să guste din mâncarea picantă, cerându-i să nu se lase pradă reacţiei comune. Îi şi spusesem asta: „Eu mănânc ce mi se dă, la tine sau la mine în ţară, şi mă descurc în caz de boală şi acolo, şi aici. Voi daţi o senzaţie lamentabilă că vă fuge pământul de sub picioare în faţa mâncării mexicane. De ce noi putem să trăim cu două culturi, iar voi doar cu una, pe care speraţi s-o regăsiţi la tot pasul oriunde v-aţi duce?”

Diana a gustat din garnitura picantă, iar de alături guvernatorul a început să râdă de parcă ar fi lătrat, văzând cum vedeta de cinema ciugu­leşte din bucatele care erau mândria locală.

— Există oameni cu prea puţină vână poli­tică şi care anticipează evenimentele, stricând astfel totul, spuse, cu mai puţină rezervă, dar cu o insinuare sporită, generalul, evitând să pri­vească, însă obligat să asculte straniile zgomote scoase de guvernator. Acestea se puteau dato­ra euforiei culinare sau doar faptului că în acel moment îşi făcuseră apariţia inevitabilii maria-chis, cântând inevitabilul lor imn, melodia La Negra. „Negruţa iubirilor mele, ochi de hârtie în zbor”, fredona simpaticul guvernator.

— S-ar fi putut evita aceste greşeli preluând puterea, am aruncat cu intenţie provocatoare.

— Cine?

— Dumneavoastră. Militarii.

Pentru prima oară, generalul Cedillo făcu ochii mari şi ridică acele pliuri de pe fruntea sa unde ar fi trebuit să se afle nişte sprâncene inexistente.

— Ţţţ, nici vorbă, don Benito Juârez s-ar fi răsucit de două ori acolo, la el în mormânt.

Mi-am reamintit de copilul păstor care apă­ruse în filmul englezesc.

— Vreţi să spuneţi că armata mexicană nu este armata argentiniană, că dumneavoastră res­pectaţi cu orice preţ instituţiile republicane?

— Vreau să spun că suntem o armată ema­nată din revoluţie, o armată populară…

— Care totuşi trage împotriva poporului, da­că e nevoie.

— Dacă asta ne ordonă autoritatea constitu­ită, civilii, spuse fără să clipească, dar am simţit că îl rănisem, că atinsesem o plagă deschisă, că amintirea momentului de la Tlatelolco era ru­şinoasă pentru armată, care dorea să uite acest episod, că despre asta nu se vorbea, dar că se înţelegea ceea ce îmi spusese Cedillo: noi doar ne supunem ordinelor, onoarea noastră e salvată.

— Nu trebuia să facă treaba poliţiei sau a vulturilor, i-am spus şi mi-a părut rău că am făcut-o, nu pentru mine, ci pentru prietenii mei americani, pentru Diana; încălcăm propria mea regulă, cea pe care i-o explicasem studentului Carlos Ortiz: nu am dreptul să îi implic la ni­vel politic.

Mi-a părut rău şi pentru că prin compararea lor cu poliţiştii şi cu mercenarii, îi insultam pe militari, în mod inutil, mi-am spus, din joacă, doar ca să provoc. Dar aşa cum păţesc întot­deauna, cu cât mă juram mai tare că nu mă bag în politică, cu atât se băga politica mai mult în mine.

— Dumneavoastră aţi fost foarte critic în le­gătură cu ceea ce s-a întâmplat în ‘68, ştiu asta, îmi spuse ştergându-şi buzele de sosul mâncării de porc.

— Am rămas interzis, i-am răspuns, nestăpânit, înfuriat.

— Spuneţi-i prietenei dumneavoastră să aibă grijă, zise atunci samuraiul mexican, brusc trans­format într-un adevărat războinic şef, stăpân pe vieţile adunate în acea seară sub voinţa lui, la cheremul lui, în misterul lui.

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Spuneţi-i prietenei dumneavoastră să aibă grijă, asta a spus generalul? De parcă ar fi vrut să risipească orice îndoială, Cedillo a făcut atunci ceea ce mă temeam. A privit-o pe Diana. A privit-o direct, fără ocolişuri, fără pudoare, cu o strălucire săl­batică în care am distins, cu groază, poftă şi moarte, o natură îmblânzită secole de-a rândul doar ca să poată sări mai bine asupra prăzii, învinsă dinainte, pentru acel moment oportun la care se referise generalul. O dorea, o ame­ninţa, mă detesta şi, amândurora, Dianei şi mie, privirea comandantului ne comunica în acel moment o ură socială intensă, o implacabilă opoziţie de clasă, un resentiment care mă izbea în valuri, transmis de intensitatea privirii, de obicei ascunsă, a militarului, faţă de ceilalţi co­meseni, de primar, guvernator, societatea lo­cală, de bodyguarzi; aceştia văzându-l pe Ce­dillo, ca unii care primesc împărtăşania şi se simt pătrunşi de fiinţa şi de spiritul lui Dumnezeu, începură să se mişte, să se reaşeze, să se adune, să înainteze puţin, ducând mâinile la locurile as­cunse unde îşi ţineau armele, până când lăsarea genelor, ordinul de liniştire le-a venit chiar de la acei ochi obişnuiţi să comande şi să fie as­cultaţi fără cea mai mică şovăială, de la distan­ţă, orbeşte dacă trebuia.

A fost un reflux instantaneu; mareea s-a re­tras, clipa de tensiune nu a fost dusă mai depar­te, băieţii au reînceput să fumeze şi să formeze cercuri masonice, guvernatorul, cel atât de idiot, se agita nervos, primarul ordona să fie adu­se cafele, însă eu am continuat să percep în inte­rior alarma provocată de general; ameninţarea lui nu se disipa, ştiam că o să rămână în mine, orice aş fi făcut, tot timpul pe care aveam să-l mai petrec în Santiago, afectându-mi iubirea, scrisul, liniştea…

— În Mexic să nu te bagi în încurcături, i-am spus Dianei, după ce am cerut scuze în numele ei, pentru că ea trebuia să se trezească la cinci dimineaţa, ne-am ridicat, am mers foarte încet până afară din curte. Niciodată n-o să mai ieşi din încurcături, dacă te bagi în ele.

Ea m-a privit impasibilă, de parcă aş fi in­sultat-o recomandându-i să fie atentă.

M-am bucurat totuşi, când, privind spre un colţ al curţii, am văzut grupul de studenţi şi am realizat că reuşeam să îi diferenţiez clar de bodyguarzi. Nu puteau fi confundaţi. Carlos Ortiz era foarte diferit de general şi de băieţii lui. M-a mai liniştit faptul că erau aşa de diferiţi, aşa de proaspeţi, poate chiar se mântuiseră singuri… Până la urmă însă, neliniştea faţă de Diana, din cauza celor spuse de general, a reuşit să precum­pănească asupra oricăror alte motive de satis­facţie. Ce a vrut să spună? Cu ce putea o actriţă de la Hollywood să deranjeze, să afecteze, să provoace un general al armatei mexicane?

— Ai simţit cât de apăsătoare era atmosfera? am întrebat-o pe Diana.

— Da, însă n-am înţeles de ce. Tu ai înţeles?

— Nu. Nici eu.

— Ne invidiază pentru că ne iubim, izbucni într-un râs adorabil femeia.

— Da. Asta e. Fără îndoială.

În mintea mea răsunau spusele generalului Agustin Cedillo. „Spuneţi-i prietenei dumnea­voastră să aibă grijă. Când doreşte, să treacă pe la două după-amiază să ia masa cu mine la Club. Chiar aici, în Piaţa Armelor.”

 

XX

 

Ca să mă revanşez pentru pasta de dinţi ita­lienească făcută cadou şi ca să îmi fac iertată atitudinea faţă de copilul păstor, am ieşit într-o după-amiază monotonă şi apăsătoare să caut ceva pentru Diana. Străzile din Santiago, în timpul după-amiezei, sunt teribil de pustii; peste bănci se revarsă un soare de plumb şi în oraşul ăsta nu prea abundă nici copacii, nici umbrarele, ca să te mai răcoreşti. Mă simţeam obosit şi ameţit după ce abia parcursesem un kilometru. M-am sprijinit de o uşă cu batanţi din lemn de ocote şi, în acel moment, am avut viziunea unei peşteri a comorilor. Era un anti­cariat care, din motive tipic provinciale greu de descifrat pentru mine, nu avea firmă. Mai vă­zusem, la fel, cârciumi prin Oaxaca, librării în Guadalajara, baruri la Guanajuato, care nu anun­ţau prin nimic ceea ce se află înăuntru. Convin­gerea lor, bănuiesc, este că adevăraţii clienţi nu au nevoie de publicitate ca să nimerească acolo. Cei care ţin aceste locuri ascunse din Mexic au darul de a presimţi că afluenţa adusă de recla­mă nu ar face decât să scadă calitatea celor ofe­rite, coborându-le la cel mai de jos numitor. Adevărul este că în Mexic există o lume secretă, care nu se face cunoscută, pe care doar tradiţia o cu­noaşte şi o recunoaşte. În ea sunt preparate şi continuate gastronomia, legendele, amintirile, conversaţiile, care ar dispărea, evaporându-se, în clipa în care ar fi dezvăluite de lumina neo­nului.

Se afla acolo mult mobilier de la cumpăna dintre secole. Familiile, pe măsură ce s-au mo­dernizat, emigrând din provincie spre capitală, au abandonat aceste minunăţii din alte vre­muri, fotoliile de răchită, oglinzile în care poţi să te vezi întreg, comodele cu blat de marmură, carafele, picturile de gen — de vânătoare, de tavernă… Patronul prăvăliei s-a apropiat de mine. Era un metis cu ochii oblici şi o cămaşă în dungi, fără guler, nici cravată, dar care avea la jiletcă un preţios lanţ de aur. I-am zâmbit şi l-am întrebat dacă prăvălia mergea bine. „Am grijă de lucruri”, mi-a spus el. „Nu las obiectele să se facă praf.” „Pot să arunc o privire?” „Fi­reşte, vă rog.”

Am găsit un rastel plin de afişe şi gravuri deteriorate. Nu îmi dau seama cum de ajunse­seră până aici afişe despre transatlanticul fran­cez Normandie, cu minunatele sale linii art deco, dar îmi erau clare cele de la filmele produse de MGM pe care le văzusem copil fiind la cine­matograful Iris din Ciudad de Mexico, Revoltă la bord, Mama Pământ, Măria Antoaneta… Dege­tele mele au pipăit o hârtie aspră, rezistentă, care suferise mai puţin decât afişele. Am mirosit-o, am simţit ceva la atingerea sa şi am extras-o cu mare grijă din acel cuib de culori uitate. Era un Posada. O gravură de Jose Guadalupe Posada, rătăcită prin prăvălia asta, bine conservată, cu marca de tipărire a lui Antonio Vanegas Arroyo, Strada Santa Teresa numărul 1, anul 1906. Am extras-o de parcă aş fi fost în Albertina din Viena şi aş fi atins o gravură de Lucas Cranach. Nu mă înşel făcând această comparaţie. Există o înrudire, evident îndepărtată, între pictorul german din secolul al XVI-lea şi acest artist pro­vincial mexican, mort abia prin 1913. Îi uneşte un prelung dans al morţii, doamna cu coasa care, implacabil, retează trupuri, adăugind zi de zi alte comori la patrimoniul cel mai abun­dent al umanităţii, moartea.

Curat, direct, barbar, rafinat, Posada ilustra un incident. O doamnă îmbrăcată în negru şi cu trenă, având un pistol în mână, tocmai a împuşcat o altă doamnă tot îmbrăcată în negru şi cu trenă, şi ea cu un pistol în mână. Evident, prima doamnă a luat-o înaintea celei de a doua. Dar asasina stătea cu spatele la un balcon des­chis şi în plină lumină, de parcă rezultatul cri­mei ar fi fost, în ciuda celor întâmplate, viaţa. In schimb, femeia ucisă era prinsă de un şarpe care o încolăcea strâns, punând sub semnul în­trebării dacă în realitate o asasinase presupu­sa ei rivală ori dacă Posada, aşa cum mai pro­cedase, reprezenta, prin şarpele strâns încolăcit în jurul trupului femeii, amestecându-se cu ea, imaginea unei epileptice. În orice caz, în spatele ei se deschideau şi fălcile unui monstru de­vorator, cu colţi mari, care de fapt era poarta de intrare într-un circ. Din acel bot larg deschis ieşeau zburând lilieci şi demoni, suflete pierdute, arătări şi fantasme. Un întreg alai de car­naval de vise rele, un coşmar ce transforma asa­sinarea unei elegante doamne în negru de că­tre alta, care putea foarte bine să fie un alter ego al ei, într-un bâlci sinistru al bolii, al morţii, al râsului, al întâmplărilor, toate învălmăşite…

Omuleţul cu jiletcă şi lanţ de aur mi-a cerut atât de puţini bani, încât am fost gata să-i dau dublu, ca prinos. Nu am făcut-o, pentru că l-aş fi jignit. Am aşteptat până după cină ca să îi dau cadoul Dianei. În seara aia era obosită şi a ador­mit imediat. Am citit puţin şi am imitat-o. O să-i dau mâine cadoul. Apoi m-am trezit brusc şi am văzut-o în capul oaselor, tremurând, ală­turi de mine.

— Ce-i, Diana?

— Am visat.

Am întrebat-o ce, din priviri. Ea mi-a poves­tit următoarele. O femeie îmbrăcată în negru o omora cu un foc de pistol. Diana, şi ea îmbră­cată în negru, cădea lovită de moarte, dar moar­tea presupus instantanee se consuma în con­vulsii nesfârşite.

— Altceva mai era?

— Asta-i tot.

— Nu te înlănţuia un şarpe?

— Ce tot spui? Cel mai important, vreau să-ţi spun, era cerul, un petic de cer care se vedea prin fereastră.

— Ucigaşa stătea cu spatele la un balcon deschis.

— De unde ştii?

Visul Dianei m-a îngrijorat atât de mult, încât am făcut greşeala să insist, întrebând-o dacă în somn vedea deschizându-se în spatele ei o gu­ră groaznică plină de vampiri.

— Nu. Şi nici vreo târâtoare care să mă în­lănţuie. Scuteşte-mă de Freud pentru înce­pători, dacă eşti drăguţ! Ţi-am mai spus că nu vreau o porţie de biografie cu garnitură freudiană. Ţi-am mai spus să nu iei în seamă, când le auzi, vorbele despre sărmana fată de pro­vincie devorată de succesul ei fulminant. Nu crede poveştile despre inocenta maltratată de regizorul tiranic şi teuton. Nu trebuie să crezi decât în imaginile despre mine pe care le des­coperi chiar tu în relaţia noastră.

— Pe multe dintre ele mi le dai tu, nu tre­buie să le inventez.

— Atunci să nu crezi nimic despre mine.

 

XXI

 

Am hotărât să nu-i dau satisfacţie în privinţa obsesiilor ei iraţionale, uşa de la baie mereu în­chisă, draperiile mereu larg desfăcute, aşteptând să intre lumina lunii peste un peisaj nins. Acuzaţia ei mă deranja: „Nu ai imaginaţie.” Aş fi preferat, mai degrabă, ca ea şi cu mine să îm­părtăşim imaginea viitorului, iar nu închipuirea asta morbidă a unui trecut din care eu nu fă­ceam parte. Era un dram de mândrie în asta, dar şi teama ca amintirea Dianei să nu mă supună şi să ne pierdem amândoi într-o reconstruire fu­nebră a momentelor irecuperabile. Mi se părea ciudat să mă aflu în situaţia asta, eu, mexicanul, care se presupunea că este covârşit de prea mult trecut, ea, americanca din Vestul Mijlociu, care nu avea de unde să reînvie amintiri. Oare, toc­mai de aceea, dorea să îşi inventeze o cât mai verosimilă comoară mnemotehnică, un cufăr plin de amintiri, pe care mă invita să le creez împreună cu ea? Fără îndoială. Dar eu simţeam, în acel moment, un fel de ambiţie de dominare a femeilor, neîmplinită din vanitate şi capriciu. Excludeam vanitatea şi capriciul femeii, dă­deam deoparte toate astea şi, uneori, le eliminam şi pe ele dacă nu se supuneau voinţei mele de suprimare a capriciilor pe care le mai aveau. Mă aflam odată la Taxco cu o mexicancă înstă­rită, care s-a plâns de camera de la hotel. I se pă­rea că nu este de nasul ei. O tratam ca pe o puş­toaică insuportabilă, inadaptabilă, fără imaginaţie şi spirit de aventură, dar pe faţă îi spuneam: mulţumeşte cerului că te-am luat cu mine în acest week-end. Hotărâsem ca nici o mexicancă să nu pună stăpânire pe mine folosindu-se de capricii, trufie, orgoliu. Le-o luam înainte, le ser­veam o porţie din propriile lor apucături. Mă afectaseră destul când eram tânăr, erau slabe de înger, vanitoase, uşor de convins atunci când pă­rinţii lor mă ştergeau de pe lista soţilor poten­ţiali doar pentru că eu nu aveam bani şi rivalii mei aveau. Acum, când ele umblau după mine, le plăteam cu aceeaşi monedă, deşi ştiam că mie îmi făceam mai mult rău decât lor. Refuzându-i Dianei acea parcelă de imaginaţie pe care ea o pretindea, nu făceam decât să mă las pradă inerţiei amorurilor mele de dinainte. Ea nu era deloc o mexicancă alintată, iar eu comiteam o greşeală gravă cu o femeie excepţională. Am încercat să remediez situaţia asta cât mai curând, să o fac să înţeleagă că mă deranja cu dorinţa ei de a închide uşa şi de a-şi închipui o noapte cu lună şi zăpadă. Ea se mira de atitudinea mea, uneori se enerva. Mă implora să închid uşa. Dar îmi arunca în faţă, cu ironie violentă, că nu o ajutam să îşi recupereze imaginea pierdută. Cea de a doua atitudine a sa mă întărea în ele­mentara convingere hispano-arabă că în harem nu comandă eunucul, ci sultanul. În schimb, Diana devenea tare gingaşă şi dulce când mă implora, închide uşa de la baie, te rog, iar atunci eu mă simţeam vinovat că nu îi fac pe plac. Nu îmi dau seama dacă în acea rugăminte ajungeam să văd ceva care întotdeauna mă scosese din fire: cineva care să îmi dea ordine, mai ales ordine legate de ordine. Cu tatăl meu am avut o relaţie bună, foarte bună, mai puţin în privinţa asta. Îmi plăcea să îl tulbur cu dezordinea mea. El era copilul unei nemţoaice şi se mândrea cu punc­tualitatea lui, cu atenţia specială pe care o dădea ordinii. Dulapurile lui, hârtiile, programul pe care îl urma constituiau un exemplu de viaţă ordonată. Eu îngrămădeam hârţoagele în biroul meu, lăsam cămăşile murdare aruncate pe jos, iar într-o zi, de faţă cu el, mi-am pus mai întâi pantofii şi apoi, cu greu, pantalonii. Asta l-a în­grozit, l-a dezgustat şi i-a provocat totuşi o reac­ţie de îngăduinţă la care nu mă aşteptasem. Mi-a văzut slăbiciunea. A acceptat-o. Nu mi-a mai dat niciodată un ordin. Iar eu nu aveam să mai accept vreunul de la nimeni. Mi-am organizat viaţa ţinând seamă de activitatea mea sau, în orice caz, alegându-mi obligaţiile cu un anume grad de libertate. Iar dezordinea mea fizică a devenit un motiv de ordine mentală. În vraiştea hârtiilor mele de lucru, a cărţilor şi scrisorilor, eu ştiu întotdeauna — şi doar eu ştiu — unde se află fiecare lucru. Ca şi cum aş avea un ra­dar în cap, mâna mea se îndreaptă cu siguranţă spre turnul din Pisa format de hârţoagele mele şi găseşte imediat exact ceea ce caută. Uneori vraful se dărâmă, dar modul de orientare nu se pierde niciodată. Emoţiile, în schimb, nu se lasă catalogate în ordine sau în dezordine. Ne sfi­dează găsindu-şi o anume înfăţişare a lor, doar pentru a se risipi imediat, ca parfumul unor flori care ni se pare tot ce poate fi mai sigur, mai real de pe lume, însă care nu are altă formă decât cea a trandafirului sau a tuberozei de la care provine. Ştim, pe de altă parte, că forma trandafirului nu este tot una cu parfumul lui; acesta, de fapt, este ca un spectru similar celui al emoţiilor, care sunt tot ce poate să fie mai real, dar şi mai puţin palpabil pe lume. Mă penalizam mental pentru atâtea greşeli comise prin atitudinea mea faţă de o femeie ca Diana Soren, lăsându-mă să alu­nec pe micul tobogan al iubirilor mele mexi­cane. M-am convins de faptul că ea îmi oferea pasiune şi tandreţe, iar eu eram prea norocos ca să îmi dau seama ce şansă aveam să o iubesc pe ea, făcând haz, cu orice prilej, de toanele şi de imaginaţia ei.

Într-o noapte s-a trezit tulburată. Mi-a po­vestit că se visase intrând într-un salon pe care se aştepta să îl găsească plin de lume. De de­parte se auzeau conversaţii, râsete, muzică, ba chiar şi clinchetul paharelor. Dar când a intrat în salon, nu a dat de nimeni. Se auzea numai foşnetul unei rochii lungi. Ca de tafta. A în­ceput să strige ca să o audă cineva de afară. S-a trezit, iar eu m-am gândit la gravura pe care i-o luasem.

 

XXII

 

Toanele şi spaimele nocturne îmi anestezia-seră atenţia. Dacă o auzeam mişcându-se în to­iul nopţii, nu o mai băgăm în seamă. Dacă se ridica din pat, mi-o şi închipuiam, ca prin vis, deschizând draperiile şi închizând uşile. Când îmi apărea în coşmare, era îmbrăcată în negru, stătea cu faţa spre uşa unui balcon şi o altă fe­meie, îmbrăcată identic, trăgea în ea.

Muzica însă nu figura în acest inventar de toane. Totul se petrecea într-o linişte nesfârşită, punctată de împuşcături. M-a trezit într-o noap­te vocea Dianei, îndepărtată dar neobişnuită, fredonând ceva cu un glas care nu era al ei, ca şi cum un alt glas, îndepărtat, parcă mort, l-ar fi luat în stăpânire pe al ei, profitând de tenebre­le nopţii ca să redobândească o prezenţă pier­dută în uitare, în moarte, în trecerea timpului.

Senzaţia era atât de neobişnuită şi atât de alar­mantă, încât am devenit foarte atent la ea, scuturându-mi ceaţa din minte ca să o aud şi să o văd, foarte clar, în acea noapte în care luna pli­nă intra ca o vastă îmbrăţişare albă prin fereas­tra deschisă. Diana stătea lângă fereastră, îm­brăcată în babydoll-lul ei alb, fredonând o melodie pe care am şi recunoscut-o pe loc. Era un suc­ces al tinerei Tina Turner şi se intitula Remake Me sau Make Me Over, adică Schimbă-mă, Fă-mă la loc.

Diana ţinea ceva în mâini, îi cânta unui obiect, da, telefonului, după cum am constatat cu du­rere şi cu o gelozie spontană, risipind imaginea femeii tulburate de luna plină, a unei lupoaice rătăcite care urla către zeiţa nopţii, Artemis, Nemesis, Diana, tiza ei.

Deşi la început, cu un şoc dureros, mi-am spus că era nebună, imediat o împunsătură de gelozie m-a avertizat că îi cânta cuiva… Era ca­zul să întrerup melodrama printr-o altă scenă plină de gelozie, furibundă, făcută de mine? Grija a fost mai puternică decât onoarea, iar cu­riozitatea mai mare decât amândouă. Nu am fost nici Hamlet, nici Othello, ci în acea noapte am fost un Epimeteu oarecare, mai interesat să afle ce se întâmpla, decât să împiedice acest lucru sau să treacă peste el. Dacă nu mă agitam, nici nu aflam ce se întâmpla… Am deschis cutia Pan­dorei.

M-am prefăcut că dorm. Nu am mai ascul­tat-o. După o vreme, i-am simţit trupul cald alături de al meu, însă neobişnuit de îndepărtat, fără să-şi mai lipească, aşa cum se întâmpla ade­sea, picioarele de ale mele…

Câtă vreme aveam să-mi mai înfrânez cu­riozitatea de a afla cu cine vorbea Diana la trei dimineaţa, cui îi cânta melodii de Tina Turner la telefon? Fiindcă, începând din acea noapte, ea a vorbit în fiecare noapte la telefon, stând în baia de lumină a lunii pline, folosind o voce necunoscută şi de neînţeles la început (o altă vo­ce, imitativă şi posesivă, Diana stăpână a unei voci mimetice ori vocea luând-o în stăpânire pe Diana, nu ştiu), dar care cu fiecare noapte, pe măsură ce luna descreştea, devenea mai pu­ternică, mai clară, trecând de la textul cântecului, Remake Me, la o exprimare necântată, ci rostită cu acelaşi glas profund, catifelat, care nu era cel al Dianei. Vocea ei obişnuită venea din partea superioară, din privirea limpede sau cel mult dintre minunaţii ei sâni gingaşi şi albi. Vocea asta nocturnă provenea din burtă, din ovare, în cel mai bun caz din plex şi spunea lucruri pe care eu nu le puteam înţelege fără să ştiu întrebarea sau răspunsul de la celălalt capăt al firului, oriunde s-ar fi aflatei…

Mi-am adus aminte de pasta de dinţi a Că­pitanului adusă din Italia şi m-am gândit că era o convorbire internaţională cu cine ştie ce loc de pe Pământ. Imposibil de ghicit. Eu doar as­cultam, cu o nelinişte crescândă, vocea străină a Dianei, cuvintele bizare:

— Who takes care of me? Cine se ocupă de mine?

Mi-am dat seama că nu era vorba despre mine. Mie nu îmi cerea aşa ceva: Ocupă-te de mine. Cerea asta celuilalt, celorlalţi. Unui amant, pă­rinţilor, soţului ei cu care păstra o legătură afec­tivă şi intimă (trei dimineaţa în Mexic, orele prânzului la Paris)? Pe de altă parte, mi-am dat seama că cea care vorbea nu era ea. A şi spus asta clar. Într-o noapte spunea: sunt Tina, în alta: sunt Aretha, apoi: sunt Billie… Retrospectiv, am înţeles aluzia. Billie Holiday era cea mai sfâşietoare dintre toate cântăreţele de jazz, vocea tu­turor suferinţelor noastre, vocea pe care nu ne încumetam să o ascultăm înăuntrul nostru, dar pe care ea o exprima, în numele nostru, ca un Crist negru, feminin, un Crist crucificat care îşi asumă toate păcatele noastre:

„got the moon above me

but no one to love me

lover man, where can you be?”[9]

Aretha Franklin reprezenta vocea veselă a sufletului, marea ceremonie colectivă de eliberare, un nou botez purificator, care ne desprindea de numele uzat, consumat, şi ne dădea un altul, nou, curat şi strălucitor.

„A woman’s only human you’ve got to understand.” [10]

Iar Tina Turner era femeia rănită, năpăstuită, victimă a societăţii, prejudecăţii, misoginismu­lui, femeia tânără care însă presimţea în această subjugare existenţa viitoare a unei maturităţi libere, curate, care va umple lumea de bucurie tocmai pentru că, odată, ea trecuse prin mari suferinţe.

„You might as well face it: you are addicted to love.”[11]

Între două cântece, ascultam frazele care nu aveau nici un înţeles pentru mine, fiindcă nu făceau parte dintr-o melodie cunoscută, înre­gistrată şi repetată de atâţia, ci constituiau doar strofe mutilate ale unui dialog care pentru mine era doar monologul Dianei în lumina lunii.

— Poftim? Sunt albă.

Oare ce i-o fi spus? Ce răspundea, cine o în­treba? Ce voia să spună Diana când rostea în telefon: Fă-mă să mă văd diferită? Aceste întrebări au început să mă chinuie, din cauza misterului lor intrinsec, a îndepărtării pe care o crea între iubita mea şi mine, pentru că obsesia de a afla ce se întâmpla, cu cine vorbea Diana, îmi bloca dimineţile, mă împiedica să lucrez, mă arunca în abisul literar. Treceam în revistă, fără chef, textele lucrate de mine şi le găseam banale, me­canice, lipsite de pasiunea şi misterul întâmplărilor vieţii mele de fiecare zi: Diana era enigma mea, dar mă transforma şi pe mine în propria mea şaradă. Eram, amândoi, doar nişte întâmplări.

Aşteptam cu nerăbdare noaptea şi misterul.

Nu îndrăzneam, din pat, să întrerup dialo­gul secret al Dianei. Nu aş fi provocat decât o scenă, poate o ruptură. Recunoşteam că sunt laş, încă o dată, în faţa perspectivei de a o pierde pe scumpa mea iubită. Nu aş fi avut nimic de câştigat dacă m-aş fi ridicat din pat, m-aş fi în­dreptat spre ea, i-aş fi smuls receptorul, întrebând-o, ca un soţ din melodrame: „Cu cine vor­beşti, cu cine mă înşeli?”

M-am înjosit scotocind prin lucrurile Dianei, ca să văd dacă nu reuşeam să descopăr un nume notat întâmplător, un număr de telefon, o scrisoare, orice fel de indiciu despre misteriosul ei interlocutor nocturn. M-am simţit murdar, meschin, demn de dispreţ, deschizând sertare, genţi, valize, fermoare, băgându-mi degetele ca nişte viermi tainici printre chiloţii, ciorapii, su­tienele şi toată lenjeria aia intimă copleşitoare, care altădată mă fascina şi pe care acum o scor­moneam de parcă ar fi fost nişte zdrenţe, nişte klinex folosite sau kotex murdare…

Dezlegarea nu putea să vină decât din partea ei. Şi mi-a oferit-o într-o noapte. M-a invitat, sunt convins, să îi împărtăşesc misterul.

 

XXIII

 

Bătrânul actor era deprimat în seara aceea, depănând amintiri şi deplângând totuşi un tre­cut de care se lepădase până la urmă. Se simţea trădat de vremurile lui. Mai simţea că şi el tră­dase ceva, făgăduinţele, optimismul anilor trei­zeci. Din evocarea numelor, faptelor, organiza­ţiilor din perioada New Deal, răzbătea în acelaşi timp o undă de nostalgie şi dispreţ, chiar aşa, o nostalgie dispreţuitoare. Îşi spunea şi ne spu­nea: au fost atâtea promisiuni care nu s-au îm­plinit, îşi spunea şi ne spunea: nu meritam să se împlinească.

În noaptea aceea, el ar fi vrut să canalizeze acea stare spre unul dintre jocurile de salon prin care încercam să alungăm plictisul din Santi­ago. Cum nu a obţinut o reacţie, nici din partea Dianei, nici din partea mea (amândoi prinşi — cert ea ştiind de acum ce-i cu mine, aşa cum eu ştiam despre ea — în enigma acelor convorbiri telefonice nocturne, tăinuite, niciodată pome­nite la lumina zilei), Lew Cooper s-a apucat să dea explicaţia necerută a motivelor care îl în­demnaseră să dea nume Comitetului pentru Activităţi Antiamericane al Camerei Reprezen­tanţilor. A fost concis şi ferm:

— Nimeni nu era demn de respect. Nici membrii Comitetului, nici membrii Partidului Comunist. Ambele părţi mi se păreau josnice. Ambele se foloseau de minciună. De ce să mă fi sacrificat eu pentru unii sau pentru alţii? Ca să-mi salvez onoarea? Murind de foame? N-am fost un cinic, nici să nu vă închipuiţi aşa ceva. M-am purtat la fel ca ei, fasciştii de dreapta care mă interogau sau fasciştii de stânga care nici­odată nu au ridicat măcar un deget pentru mine. Am fost selectiv, asta da. Niciodată n-am dat numele cuiva slab, al cuiva care putea s-o pă­ţească. Am fost selectiv. Am dat doar numele acelora care, la Moscova, s-ar fi purtat cu mine la fel cum o făceau ăştia de la Washington. Se meritau unii pe alţii. De ce aş fi devenit eu ţapul ispăşitor al ticăloşiilor pe care şi le serveau re­ciproc?

— Poţi să cântăreşti răul pe care ai fi putut să-l faci celor pe care n-ai vrut să-i afectezi? l-am întrebat.

— Eu nu i-am pomenit. Au făcut-o alţii. Dacă au fost distruse vieţi, n-am fost eu cel care le-a distrus. Tot ce-am făcut a fost să nu mă distrug pe mine. Asta recunosc.

— Partea proastă în Statele Unite e că dacă eşti denunţat ca antipatriot, toată lumea crede că-i aşa. În URSS, în schimb, nimeni nu credea. Vâşinski nu se bucura de nici un fel credit. McCarthy, în schimb, avea destul.

Asta i-am spus eu, însă Diana s-a grăbit să adauge:

— Soţul meu spune mereu că dilema libe­ralilor americani vine din faptul că au un simţ extraordinar al nedreptăţii, dar nici un fel de simţ al dreptăţii. Denunţă, dar nu acţionează.

— L-am citit, am zis. Adaugă că refuză să se confrunte cu urmările faptelor lor.

Era, oare, momentul să o întreb, liniştit, da­că persoana cu care vorbea noaptea era chiar soţul ei? Şi dacă nu era aşa? Ce cutie plină de şerpi şi balauri — can ofworms — eram pe cale să deschid? încă o dată, mi-am ţinut gura. Ac­torul perora despre emoţia extraordinară a ex­perimentelor scenice făcute de Group Theatre din New York, despre comuniunea dintre pu­blic şi actori, în anii treizeci, vremurile şi scenele din tinereţea mea…

Graniţele dispăreau între scenă şi sală. Per­soanele aşezate în fotolii erau şi ele actori şi se simţeau exaltate de acele interpretări extraor­dinare, fără să îşi dea seama de iluzia teribilă pe care o împărtăşeau, actori şi spectatori. Tra­gediile interpretate în teatru de către ei aveau să se preschimbe, trist şi dureros, în tragedii trăite tot de ei. Iar actorii, ca parte a societăţii, nu aveau să scape de destinul pe care, iniţial, doar îl jucaseră. Frances Farmer, blondă ca un lan de grâu, a ajuns să cadă pradă alcoolului, prostituţiei, nebuniei şi focului. John Garfield, copleşit de toată sminteala urbană acumulată, a murit făcând amor…

— Nu-l invidiezi? l-a întrerupt Diana.

— J. Edgar Bromberg, Clifford Odets, Gale Sondergaard, toţi urmăriţi, mutilaţi, arşi de vâ-nătorii de vrăjitoare…

— Odets a fost căsătorit cu o femeie de o fru­museţe sublimă, mi-am reamintit, Luise Rainer. O vieneză anunţată ca o „Duse a timpurilor noastre”. De ce Duse? De ce nu ea însăşi, Luise Rainer, incomparabila, delicata, vlăguita, exal­tata Luise Rainer, rănită de lume pentru că voia să fie…?

— … Alta, zise Diana. Nu înţelegi? Voia să fie o alta, Duse, Bernhardt, nu ea însăşi…

— Vorbeşti chiar despre tine, m-am hazar­dat.

— Despre orice actriţă, zise Diana plină de vehemenţă şi ciudă.

— Fireşte, orice actriţă vrea să fie o alta sau să nu fie actriţă, spuse Lew.

— Nu, sări cu ochi speriaţi Diana. E mai mult decât atât. A refuza să-ţi asumi rolurile care ţi se dau, a le respinge, a accepta în schimb doar personajele despre care cineva a auzit…

Intenţionat, i-am repetat chiar atunci cuvin­tele, personalizându-le, punându-le în gura ei, eliminând impersonalul englez al verbelor la infinitiv („a fi sau a nu fi”) sau forma de poli­teţe colectivă („one — cineva”): Tu refuzi să-ţi asumi rolurile care ţi se dau. Tu interpretezi doar personajele despre care ai auzit vorbindu-se…

A spus toate astea ca să nu pomenească de­spre ceea ce voia cu adevărat: cu cine vorbeşti la telefon la trei dimineaţa? O lua pur şi simplu pe căi ocolite. Actorul a simţit tensiunea dintre ea şi mine crescând peste cea pe care o resimţea el şi a continuat să povestească:

— Am auzit-o pe Luise Rainer spunându-i ceva foarte frumos lui Clifford Odets. I-a spus că era în luna a şaptea şi că abia aşteaptă să treacă cele două luni care-i mai lipseau. I-a spus: o să am parte de ele alături de tine. Dar el era foarte de stânga şi a scris într-o lucrare de-a lui: greva generală mi-a dat cele două luni care îmi lipseau. Nu iubirea, ci greva. Adevărul e că toţi umblăm după lunile care ne lipsesc. Două. Sau nouă. Totuna e. Vrem mai mult. Vrem să fim alţii. Diana are dreptate… Odets şi-a sacrificat soţia pentru a face un slogan politic.

— Diana vrea să se deghizeze şi să ne de­ghizeze, am râs eu sarcastic, incisiv. Pe tine te-a invitat ca să mascheze concubinajul nostru. Deşi e limpede şi toată lumea ştie de el, ea tre­buie să-l mascheze, ştii, ca să joace, ca să fie alta, ca să interpreteze bine în viaţă pentru că nu ştie să interpreteze bine pe ecran… Mă scot din să­rite curvele care vor să fie privite ca nişte gos­podine din clasa mijlocie…

— Noapte bună, zise Lew, ridicându-se brusc şi privindu-mă cu dispreţ.

— Nu, nu pleca. Nu ştiai că trăim cu Diana într-o mânăstire, tu stareţul, eu novicele? Sau o fi un falanster artistic, cu tine pe post de bard, cu mine pe cel de scrib, cu Azucena pe cel de ma­troană. Iar aici nimeni nu se lasă pradă sim­ţurilor, nici vorbă. Nu s-a auzit de aşa ceva, aici toată lumea vine să se reculeagă, nu să se regu­leze. Mizerabilă mânăstire, aţâţător falanster…

— Prefer să ascult rock and roll, deşi îl de­test, decât să ascult prostiile astea. Noapte bună, Diana.

— Noapte bună, Lew, spuse ea, cu ochii în­grijoraţi, dar resemnaţi.

Eu am imitat-o cu glas plângăreţ:

— Vai, pe cine am invitat să stea cu mine în casă!?

— Du-te să te culci, dragule. Ai băut mult azi.

 

XXIV

 

Era clar şi mi-a fost greu să pun geană pe geană. Am înţeles totul. In acea noapte, ea s-a ridicat din pat. Ostentativ, nu s-a mai uitat să vadă dacă dorm. A ieşit din dormitor. Drape­riile erau deschise. Lumina lunii cădea direct pe telefonul negru. Am auzit un click uşor. M-am sculat, m-am îndreptat spre baia de lumină sele­nară. Am întins mâna să ridic receptorul. M-am oprit plin de temeri. Oare îşi va da seama că ştiu? Vorbea sau nu la telefon în acel moment de undeva din alt colţ al casei? Aveam dreptul să ascult o convorbire personală? Scotocisem prin genţi, prin sertare, prin lenjeria intimă… Ce mai conta încă o necuviinţă.

Am ridicat receptorul şi, prin derivaţia tele­fonică, am auzit două voci. A ei era acea voce necunoscută pe care o descoperisem noaptea, pe ascuns. O voce venită din alte spaţii geogra­fice, din alte timpuri, ca să pună stăpânire pe a ei… Aşa îmi închipuiam. Nu era, de fapt, altce­va decât vocea actriţei Diana Soren interpretând un rol pe care nu i l-ar fi dat rumeni pentru ecran. Vocea unei negrese. Vorbea cu un negru. Asta era evident. Cu toate că s-ar fi putut să fie un alb care imita un negru, aşa cum ea imita o ne­gresă, era vocea unui negru. Vreau să spun că era vocea cuiva care voia să fie negru, nimic altceva decât negru. Asta m-a tulburat, risipind aburii etilici de pe amărăciunea mea tot mai mare (tangou, bolero…). Acum am înţeles ceea ce auzisem în nopţile anterioare din dormitor, când ea spunea lucruri de felul: „Fă-mă să mă văd alta” sau „Cum? Sunt albă”.

— Fă-te negresă.

— Cum? Sunt albă.

— O să vezi că se poate.

— Ar trebui să fac ceva imposibil.

— Nu, Aretha. Nu fi absurdă. Nu-ţi cer să-ţi schimbi culoarea pielii. Ai priceput ce vreau să zic.

— Aş vrea să fiu cu tine, spuse Diana trans­formată în Aretha. Aş da orice ca să fiu cu tine, în patul tău…

— Nu poţi, baby, eşti închisă în cuşcă. Eu tocmai am ieşit din cuşcă…

— Nu vorbesc de cuşcă, vorbesc de pat, tu şi cu mine…

— Eliberează-ne, Aretha. Descătuşează-l pe negrul care nu vrea femeia albă pentru că şi-ar trăda mama. Descătuşează-l pe albul care nu vrea o negresă ca să nu-şi încalce prejudecăţile. Descătuşează-l pe negrul care vrea o albă ca să-l răzbune pe tatăl lui. Descătuşează-l pe albul care vrea o negresă ca să o umilească, să o aban­doneze, să o facă sclavă până şi în plăceri. Fă toate astea, baby, şi o să fiu al tău…

— Încerc să-mi schimb sufletul, dacă asta do­reşti, iubirea mea.

— Nu poţi.

— De ce? Nu mă…

Negrul închise, dar Diana rămase pe fir ascultând liniştea telefonului. Eu am închis în gra­bă şi m-am dus spre pat cu un sentiment groaz­nic de vinovăţie. Însă în noaptea următoare nu am rezistat tentaţiei de a asculta în continuare conversaţia întreruptă, dar perpetuă, noapte de noapte…

Îi spunea că va încerca să-şi schimbe sufle­tul, iar el îi răspundea că nu poate. Ea îi cerea să nu o condamne fără drept de apel, să nu fie nedrept, dar el stăruia, nu poţi, în sinea ta crezi că noi, negrii, vrem să fim albi, de aia tu n-o să poţi vreodată să fii negresă. Diana Soren spunea că ea ar vrea dreptate pentru toţi, îi amintea negrului că ea era contra rasismului, că parti­cipase la marşuri de protest, că manifestase, el ştia asta… De ce nu o accepta ca pe o egală? El izbucnea într-un hohot de râs care probabil trezea toate păsările adormite dintre Los Angeles şi Santiago. Vrei să fim primiţi în cluburile selecte, îi spunea Dianei, în hotelurile de lux, la McDonald’s, dar noi nu vrem să ne ducem acolo, vrem să ne excludă, chiar vrem să ne facă hatârul de a ne spune: nu intraţi, sunteţi diferiţi, vă dispreţuim, mirosiţi urât, sunteţi urâţi, parcă aţi fi nişte maimuţe, sunteţi nişte proşti, sunteţi altfel. Gâfâia puternic şi spunea că de fiecare dată când un alb liberal şi filantrop deschidea gura contra rasismului, lui îi venea să-l castreze şi să-l pună să îşi mănânce testiculele.

— Nu vreau să fiu ca voi, nu vreau să fiu ca tine!

… În noaptea următoare i-a spus că ea dorea să devină o alta doar ca să vadă cum este cu adevărat, fiecare avea un ţel, el pe al lui, ea pe al ei…

— Respectă-mă. La urma urmei, sunt actriţă, nu politician…

Bărbatul izbucni într-un hohot de râs.

— Atunci vezi-ţi de treaba ta şi nu te juca cu focul, toanto. Înţelege o dată pentru totdea­una. Nimeni nu se poate vedea aşa cum e, decât dacă se vede din afară, rupt de specia umană, complet înstrăinat, stigmatizat, singur, între ai săi…

Ea îi spuse, aproape plângând, că nu putea, că aşa ceva era imposibil şi el o insultă ca pe maidan, îi spuse you cunt, youfucking white cunt, iar ea îi răspunse cu un suspin de bucurie…

— Nici dacă ai fi negru pur, negru din Afri­ca, de dinainte de a fi adus aici, înainte să te amesteci, şi nici atunci n-ai putea să trăieşti izolat…

— Taci, Aretha, taci, curvo… Triumfătoare, Diana îi spuse că nu existau negri puri în America, că toţi se trăgeau şi din albi…

— Nu-ţi spun asta ca să te jignesc, ţi-o spun ca să vezi că ceva tot ai în comun cu mine…

— Taci, curvo, tu nu ai nici o picătură de sânge negru, tu nu ai un copil mulatru…

Ea spuse că i-ar plăcea să cadă în păcatul ăsta, dar de bunăvoie, nu ca să încerce să demon­streze ceva.

— Nu vreau să-mi folosesc sexul doar ca să am dreptate.

— Curvo. Pizdă albă ce eşti…

În noaptea următoare a sunat-o ca să-i ceară iertare. A încercat să se explice cu o umilinţă care mi s-a părut suspectă. I-a spus că ceea ce dorea ea era să schimbe sistemul. Apoi a adă­ugat, cu duplicitate smerită, cu glasul unui Mic Sambo, ce bună eşti, cât de milostivă şi cât de ipo­crită. Nu poţi să înţelegi că sistemul nu se schim­bă, îi spunea, recuperând puţin câte puţin tonul său obişnuit, agresiv; sistemul se distruge. Ea rămânea neclintită, nu înghiţea ironia, spunea cu sinceritate şi emoţie că dorea să îi ajute…

— Dar cred că nu ştiu cum…

— Începe prin a uita că sunt mulatru…

— Dar eşti, îmi placi aşa, aşa te iubesc. Nu-ţi pasă de asta?

Mai bine să-i spună că şi el avea să cadă în păcat, ca strămoşii lui, că şi el avea să cedeze unei fufe albe, că şi el o să aibă un copil mu­latru, cu ea. Cum i se părea chestia asta? Ar pu­tea să o accepte în mod onest? N-ar începe să ţipe prin lume că nu, ea nu e o promiscuă, că e o calomnie, ea n-ar face niciodată copii care să nu fie puri, arieni, albi, nordici…?

— Şi eu o să încep să-i insult pe toţi negrii, zicea acum mulatrul, absent, cu un glas ca de mare zăgăzuită, pe toţi negrii care ar fi trebuit să rămână doar africani şi care şi-au trădat des­cendenţa căzând în păcatul de a-şi trage o fe­meie albă şi de a avea copii cafea cu lapte, spu­ne asta, curvo, gândeşte asta, dă-mi şi palma asta, oricât ai fi de departe, Aretha, îţi garantez că o să simt lovitura ta, cu atât mai tare cu cât eşti mai departe, trăgându-ţi-o cu un alb, te văd de aici, nu e destulă distanţă între California şi Mexic ca să nu-ţi văd şi să nu-ţi adulmec păsărică blon­dă şi să scuip pe ea…

— Nu pronunţa nume, nu spune locuri…

— Nu fi proastă. Se ştie tot. Se înregistrează tot. Stai în lumina lunii?

— Sunt Aretha. Mă cheamă Aretha.

— Fă-te negresă.

— Cum? Sunt albă.

— Te descurci tu. Nu te pot primi dacă n-o faci.

— Te sun mâine.

— E-n regulă. Fuck off, bitch…

… În noaptea următoare a avut loc ultima lor convorbire. El vorbea foarte calm şi spunea că greşeala Dianei era să creadă că toată lumea e vinovată, inclusiv ea, inclusiv opresorii. Dar, atunci, toţi ar deveni nevinovaţi. Nu, erau asu­priţi doar copiii care nu ieşeau din ghetou, ma­mele dependente de droguri, taţii constrânşi să fure, bărbaţii castraţi de Ku Klux Klan, ăştia erau cei oprimaţi, iar nu sărmanii opresori.

— Ştii cum poţi să devii negresă, Aretha? Ţi-ai dat seama că în ţara asta crimele se consideră blamabile doar dacă sunt comise de negri? Ţi-ai dat seama că victimele negrilor nu mişcă pe nimeni, numai cele albe? Ei, asta-ţi cer, Aretha, să devii o victimă neagră şi-ai să vezi cum te trag spre marginea drumului, ca pe o căţea, ca să treacă peste tine camioanele şi să te transforme într-un cadavru însângerat. Comite o crimă de negresă şi ispăşeşte-o ca o negresă. Fii victimă ca o negresă, pentru ca nimănui să nu-i pese de tine.

Negrul a început să râdă şi să plângă în ace­laşi timp. Mâna îmi tremura, dar am închis cu atenţie şi m-am întors în pat, ca în fiecare noap­te, înaintea ei. M-am prefăcut că dorm. Diana miza pe somnul meu greu şi pe letargia trezirii mele a doua zi, de dimineaţă. S-a întors în liniş­te şi s-a culcat. Am simţit cum a adormit ime­diat, satisfăcută, uşurată, de parcă nimic nu ar fi împlinit-o mai bine decât acest troc nocturn de insulte, pasiuni şi învinovăţiri. Eu, cu ochii deschişi, prizonier sub cerul neted al acestui dormitor brusc îngheţat, pângărit, decolorat, îmi repetam iar şi iar, de parcă număram oi, că pasiunea mea nu avea nici o valoare în com­paraţie cu ceea ce abia auzisem, că ascultând patima Dianei şi a negrului ei, trebuia să fiu de acord că a mea era trecătoare şi că, probabil, cel mai onorabil ar fi să renunţ la această situaţie, să îi întorc spatele Dianei şi să revin la viaţa mea din Capitală. Dar în timpul stării de veghe din acea noapte, care a diminuat considerabil pro­pria mea patimă, se afirma treptat, involuntar, o altă certitudine, care venea din fiinţa mea, deşi nu apucasem să o formulez clar. Am sim­ţit, mi-am spus. Am lăsat să se afirme în mine, dar şi în afara mea, ideea că viaţa civilizată res­pectă legile şi viaţa sălbatică le nesocoteşte. Nu voiam s-o spun, nici măcar să o gândesc, pentru că ar fi contrazis sau minimalizat, la rândul ei, durerea pe care am putut să o simt în mânia amantului negru al Dianei. Dar, cu toate astea, îmi repugna ideea unei supremaţii a negrilor, în egală măsură cu cea a unei supremaţii a albi­lor. Nu mă puteam pune în pielea acelui interlocutor necunoscut. Nu aveam de ce să îi spun Dianei că eu nu eram genul give mefive, că nu băteam palma, că nu reacţionam la ritmurile negre ale străzii… Am încercat, în schimb, să fiu sincer şi să mă transpun în trenţele acelui puşti care interpretase rolul lui Juârez. I-aş fi întins, oare, o mână copilului Juârez, l-aş fi aju­tat să devină ceea ce a ajuns: un indian alb, un zapatist cu Codul lui Napoleon la căpătâi, un avocat cartezian, un jurist bun de gură în loc de un şaman, un conţopist în loc de un vrăjitor în contact cu natura şi moartea, însufleţitor al celor neînsufleţite, stăpân al lucrurilor care nu pot fi luate în stăpânire: milionarul mizeriei? Ce aş face eu pentru copilul Juârez? Nimic. Negrul Dianei — Pantera ei, cum m-am decis să îi spun — mă cunoştea mai bine decât eu pe el şi poate mai bine decât mă cunoşteam pe mine însumi. Ştia că îi puteam lua totul lui oricând doream. Totul. Negri castraţi, spânzuraţi, linşaţi, ca nişte jaloane mizere ale istoriei Statelor Unite; dar şi un sfânt pomelnic al negrilor nevinovaţi. Pan­tera a decis să nu mai fie victimă. Dumnezeu nu a oprit deloc braţul criminal al albului Abraham atunci când acesta şi-a împlântat pumnalul în pântecele fiului său, Isaac cel negru.

 

XXV

 

Am avut parte de o dimineaţă proastă, dar spre prânz m-am hotărât să dau o raită pe la Club, ca să văd dacă se afla acolo, ca în fiecare zi, ge­neralul Agustin Cedillo. Bea, conform tradiţiei pierdute, un pahar cu coniac înainte de dejun şi m-a invitat să iau loc. Am preferat o bere, pentru că pe lume nu există o alta mai bună decât cea mexicană. Asta m-a făcut să mă simt pe jumătate şovin, dar am fost mulţumit de sen­zaţie. Mi-am amintit ce îmi spusese Diana de­spre James Baldwin: un negru şi un alb, pentru că amândoi sunt americani, ştiu mai multe de­spre ei înşişi, ca şi unul despre celălalt, decât ori­care european despre fiecare dintre ei. Tot aşa se întâmplă şi cu mexicanii. Deunăzi, simţisem ura de clasă explodând între mine şi general. În această după-amiază, în schimb, berea mi-a ri­dicat starea de spirit şi m-a făcut să mă recu­nosc în el. Amândoi am comandat într-un glas „două tehuacanes”’, tocmai pentru că, nicăieri în lume, nimeni nu ştia ce înseamnă apele acelea minerale. M-a invitat la masă şi la ritualul aces­teia. De la comandarea plăcintelor de huitlaco-che, ştiut fiind că numai nouă mexicanilor ne place şi ne pricepem să mâncăm cancerul negru al porumbului, până la aducerea unui chiqui-huite cu turtite calde pe care le apucam delicat, le întindeam în palmă, le ungeam cu guacamole, adăugam un ardeiaş iute, şi făceam totul vă­lătuc. De la referinţa în diminutive şi posesive asupra mâncării (fasolica lui, ardeiaşii săi, turtiţele lor), până la expresiile firesc însuşite, fa­miliare, blajine despre sănătate, vreme, vârstă (îi e cam rău, se mai spală cerul, acu-i cam în eta­te. ..), toate astea au creat ambianţa propice ca să abordez cu el subiectul care mă preocupa şi ca să mă îndepărtez, într-o complicitate despre care generalul nu avea habar, de voluptatea extremă a cuplului, Diana şi Pantera ei, care în­că îmi mai zumzăia în urechi. Ei erau alţii. Ge­neralul meu, generalul meu, ah, asta era: al meu.

— Aţi spus mai deunăzi că iubita mea ar tre­bui să aibă grijă. De ce?

— Uite ce-i, prietene, eu nu sunt un paranoic patentat şi nici nu văd peste tot terorişti înar­maţi. Dar adevărul este că există destui zurba­gii pe ici, pe colo, mă înţelegi, şi n-am vrea ca domnişoara Soren să ajungă într-o situaţie de­licată dintr-o nesăbuinţă.

— Vă referiţi la Panterele Negre de pe la ei şi la gherilele Ligii de pe la noi?

— Nu neapărat. Vreau să spun că FBI-ul e peste tot, asta vreau să spun. Aşa că, multă grijă.

— Ce-mi recomandaţi?

— Sunteţi prieten cu însărcinatul cu afaceri al Guvernului.

— E vorba de Mario Moya Palencia, am fost colegi de şcoală. Mi-e un vechi şi drag prieten.

— Mergeţi să vă vedeţi cu el la Ciudad de Mexico. Aveţi grijă. Vegheaţi asupra iubitei dum­neavoastră. E păcat.

Când Diana s-a reîntors pe seară, i-am spus că plec la Mexico în ziua următoare. Aveam de pus la punct nişte afaceri scadente. Pentru ea lăsasem totul în aer, ca să o urmez la Santiago. Peste câteva zile, cel mai târziu o săptămână, voi fi înapoi. Ea m-a privit cu melancolie, încercând să ghicească adevărul, închipuindu-şi că poate o desluşisem eu pe ea, dar deschizând un evan­tai întreg de posibilităţi. Ce ştiam eu? Ăsta era sfârşitul? Plecam de tot? Era finalul relaţiei noas­tre? Mă atrăgeau mai tare soţia mea, fiica mea, treburile mele în Capitală?

— Las totul aici, cărţile mele, hârtiile mele, maşina de scris…

— Ia-ţi pastele de dinţi.

Nimic nu potolea tristeţea din ochii ei.

— Una singură. Tot restul rămâne în gaj.

— În gaj? îmi place asta. Poate că toţi ne aflăm aici în gaj.

— Nu ţi—1 imagina pe Dumnezeu ca pe un misit evreu.

— Nu. Eu cred în Dumnezeu. Aşa de mult, că nu-mi pot închipui că ne-a lăsat pe pământ ca să fim un nimic.

— Te iubesc, Diana, i-am spus şi am sărutat-o.

 

XXVI

 

Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am ajuns la Mexico, a fost să îl sun pe prietenul meu Luis Bunuel şi să îi cer să ne vedem. O dată sau de două ori pe lună, obişnuiam să îl vizitez în­tre orele patru şi şase după-amiază. Conversa­ţia cu el era instructivă şi deosebit de stimula­tivă pentru mine. Bunuel nu fusese doar un martor al secolului (mergea în pas cu el: se năs­cuse în 1900), ci şi unul dintre marii săi creatori. Este semnificativ faptul că teoreticienii francezi ai suprarealismului lăsaseră eseuri frumoase şi alte texte scrise într-o limbă de o claritate carte­ziană, chiar atunci când pretindeau dicteul auto­mat şi „beţia simţurilor”. Suprarealiştii francezi, dincolo de provocare, nu par să îşi discrediteze cultura lor raţionalistă şi să îi redea suflul de nebunie care pesemne că i-a însufleţit pe Rabelais sau pe Villon. Suprarealiştii fără program, intuitivi, precum Bunuel în Spania şi Max Ernst în Germania, sunt cei care izbutesc să-şi înglo­beze cultura în arta lor, conferind o actualitate critică trecutului, precum şi limite pervers isto­rice pretenţiilor de noutate modernă. Totul este ancorat în amintiri îndepărtate şi în locuri vechi. Prin stârnirea lor, apare modernitatea auten­tică: prezenţa trecutului, avertismentul faţă de orgoliul progresului. Misticii spanioli, proza picarescă, Cervantes şi Goya au fost părinţii suprarealismului lui Bunuel, aşa cum imagina­ţia nocturnă, crudă şi nemăsurată din basmele cu zâne germanice a fost mama lui Ernst.

Casa lui Bunuel din Colonia del Valle nu avea personalitate. Asta era, de fapt, persona­litatea sa: lipsa ei. Din cărămidă roşie şi cu două etaje, era asemenea oricărei locuinţe a clasei mij­locii din întreaga lume. Salonul avea aspectul unei săli de aşteptare de la un cabinet stoma­tologic şi, cu toate că nu am văzut niciodată dormitoarele artistului, ştiu că îi plăcea să aibă pereţii goi şi să doarmă pe jos, în cel mai bun caz pe un pat de lemn fără saltea sau arcuri. Pe­nitenţele astea se potriveau de minune cu mora­la lui strictă, opresiv de burgheză şi de puritană pentru unii, ascetic monahală pentru alţii. Casa lui era aproape lipsită de elemente decorative, mai puţin un portret al lui Bunuel tânăr, făcut de Dali în anii douăzeci. Acum — de la al Doilea Război Mondial încoace — erau duşmani, dar Luis păstra acel portret în vestibul ca pe un omagiu vibrant faţă de propria sa tinereţe şi de prietenia pierdută, pe de altă parte…

Primea într-un băruleţ unde era montată o tejghea cumpărată de prin portul din Liverpool, dar la fel de bine aprovizionată ca aceea a barului Oak de la Piaza din New York, locul unde lui Bunuel îi plăcea să bea „cel mai bun martini din lume”, după spusele lui. Acum, pregătea pentru mine un bunueloni, delicios dar ameţitor, şi mărturisea:

— Beau un litru de alcool în fiecare zi. O să mă omoare alcoolul.

— Arătaţi foarte bine, i-am spus, admirându-i robusteţea de care dădea dovadă la şapte­zeci de ani, spatele zdravăn, pieptul lat şi braţele puternice deşi uscăţive.

— Tocmai am fost la medic. Aşa, pe bucăţi, am emfizem, diverticul intestinal, colesterol ri­dicat şi o prostată uriaşă. Luat separat, merge perfect. Dar dacă mi se adună toate la un loc, pot să cad străfulgerat.

De obicei, purta o cămaşă sport fără mâneci, iar asta îi accentua goliciunea capului său de ţăran şi de filozof. Capul chel şi faţa brăzdată de timp îl făceau să semene cu Picasso, cu De Falia, cu Ortega y Gasset. Spaniolii vestiţi ajung să semene cu picadorii pensionari. Bunuel îm­părţea pământul natal, Aragon, cu Goya, toţi cu reputaţie solară de îndărătnici. Adevărul este că nimeni nu visează mai mult decât cei pro­veniţi de pe meleagurile alea. Vise extreme, de­spre adunări de vrăjitoare şi legături între oa­meni, animale şi insecte. Se ştie bine că furnicile sunt fiinţele care comunică cel mai bine între ele, telepatic, la distanţe mari, iar eu cred că Luis Bunuel era un pasionat al entomologiei, pentru că aragonezii, la fel ca furnicile, comunică între ei de departe, în spaţiu, ca şi în timp. Rămân în contact prin coşmaruri, vrăjitoare, tobe.

Era cam supărat pe mine în acea după-amiază când m-am dus să-l vizitez. Susţinea adera­rea fără rezerve la fidelitatea matrimonială şi la statornicia cuplurilor. I se părea intolerabil ca un bărbat şi o femeie, după ce încheiaseră pactul de a trăi împreună, să îl încalce. Mie îmi reproşa pe faţă părăsirea Luisei Guzmán, la care el ţinea mult şi pe care o indusese în unul sau două dintre filmele sale, însă alături de această exaltare a legăturii matrimoniale, Bunuel nu îşi ascundea repulsia faţă de actul sexual. Nu prea puteai, în filmele sale, să vezi pe cine­va dezbrăcat, poate doar ca un contrapunct ne­cesar al naraţiunii; niciodată un sărut: i se părea o „indecenţă”; iar de acte desfrânate, nici vorbă: numai dorinţa, zbuciumându-se în grădinile vâr-stei de aur, dorinţa veşnic neîmplinită pentru a menţine mereu vie flacăra pasiunii.

Mă uitam la ochii lui verzi, la fel de îndepăr­taţi ca o mare pe care eu nu navigasem nicio­dată, iar prin ei se vedea trecând nava lui Tristan, eroul secret al lui Bunuel pentru că era eroul iubirii caste, niciodată împlinite. Evul Mediu era adevărata epocă a lui Bunuel, timpul său firesc, într-acolo plutea privirea sa, ancorată întâmplător în acest „timp respingător”, şi trebuia să îl vezi şi să îl înţelegi ca pe un exilat din acel timp trecut, un străin venit de prin secolul al XIII-lea, aproape gol, printre noi, adaptat la o cămaşă sport fără mâneci, ca un călugăr pustnic care nu poartă decât nişte izmene pentru a-şi acoperi părţile ruşinoase.

Din acea epocă apusă, Luis Bunuel aducea ideea sexului — mi-o repeta acum — văzut ca un obicei al animalelor, more bestiarum potrivit cuvintelor Sfântului Augustin. „Sexul”, spunea el mai departe, „e un păianjen păros, o tarantulă care devoră tot, un hău negru din care nu mai iese niciodată cel care se afundă acolo.” Era surd (din nou la fel ca Goya) şi nu mai folosea muzica în filmele lui, cu excepţia apariţiei fi­reşti a acesteia: de la un aparat de radio, o flaş­netă de pe stradă, o orchestră dintr-o staţiune de schi. Mai demult, abundau în filmele sale acorduri nesfârşit de pasionale, dulci şi furtu­noase din Wagner. Muzica din Tristan şi holda era cantata închinată iubirii caste, din care fuse­seră înlăturate tarantulele sexului.

— Dar Sfântul Ioan Hrisostomul (Gură de Aur) a interzis iubirile caste, spunând că nu fac decât să sporească patima, aducând şi mai multă înfocare dorinţei…

— Acum pricepi de ce e lucrul cel mai exci­tant de pe lume? Sexul fără păcat e ca oul fără sare.

Cădeam mereu în capcana lui. Bunuel exalta castitatea ca să sporească plăcerea, dorinţa, foa­mea de trupul iubit. Îl citea pe Sfântul Augustin şi înţelegea că o cădere însemna doar că legea iubirii a fost încălcată. Iubirea are o lege, aceea de a-l iubi pe Dumnezeu. Dacă ne iubim pe noi înşine, încălcăm legea lui Dumnezeu şi apucăm pe calea pierzaniei, mereu mai afund, prin hăul negru al sexului, până la abisul final al morţii. Reîntoarcerea la iubire presupune trecerea prin castitate, dar pentru asta avem nevoie de ajutor. Nu o putem face singuri. Întoarcerea la Dum­nezeu din infernul cărnii şi din complacerea noastră acolo ar fi ca o încălcare a legii gravi­taţiei, încălcare şi zbor.

— Cine ne întinde o mână? l-am întrebat pe Buftuel.

— Niciodată puterea, spunea el cu ardoare. Niciodată cei puternici, fie mireni sau oameni ai bisericii. Doar cei smeriţi, rebelii, marginalizaţii, copiii, îndrăgostiţii… Doar ei ne întind o mână.

Spunea asta cu o enormă căldură şi prin me­morie mi se perindau copiii abandonaţi din fil­mele lui, cuplurile înflăcărate, cerşetorii neno­rociţi, preoţii smeriţi prin dăruirea lor creştină, toţi cei care renunţau la deşertăciunea lumii şi nu aşteptau decât îmbrăţişarea unui semen.

— Şi răzvrătiţii, l-am întrebat pe Bunuel, şi răzvrătiţii ne ajută?

— Dacă nu ascultă de nici o putere, îmi răs­pundea Luis la întrebare. Dacă sunt pe deplin hărăziţi.

Bunuel punea la cale în acele zile un scena­riu pentru un film pe care nu a mai apucat să îl facă, după povestea anarhistului francez Ra-vachol, care fusese iniţial hoţ şi ucigaş. Omorâse, prin oraşele de provincie franceze, un bătrân negustor de vechituri şi un pustnic uitat de lu­me, violase mormântul unei contese şi hăcuise două fete bătrâne care ţineau o prăvălie de unel­te. Totul în mod gratuit. Dar într-o bună zi s-a apucat să spună că pustnicului îi furase banii, la fel ca şi celor două necăjite de la prăvălie, precum şi bijuteriile cu care contesa fusese în-mormântată, ca să facă rost de bani pentru cau­za anarhistă.

Însă anarhiştii nu i-au dat binecuvântarea lor, până când Ravachol nu s-a mutat la Paris, unde, împreună cu un ajutor de-al său, pe nume Simon Cozonac, a început să facă bombe pe care să le plaseze pe la uşile caselor unor judecători. Din nefericire, Cozonac a greşit uşile şi astfel nu au murit judecători, ci doar oameni obişnuiţi. Iar asta, în sine — comenta Bunuel —, conferea faptei o gratuitate fantastică.

Numai după ce Ravachol a fost executat pe 11 iulie 1892, anarhiştii l-au acceptat ca fiind de al lor, l-au canonizat a posteriori şi au inventat chiar şi un verb, a ravacholiza, care înseamnă să faci ceva să sară în bucăţi şi care a inspirat o melodie haioasă, Dansons la ravachole, vive le son de l’explosion!

— Când s-a urcat pe eşafod, a strigat trăiască anarhia. Era un fiu nelegitim şi îşi dăduse cu farduri ca să-şi ascundă paloarea obrajilor.

— Dumneata eşti de acord cu el, Luis?

— Teoretic, da.

— Cum adică?

— Adică anarhia este o idee grozavă despre libertate, să nu mai fie nimeni deasupra nimă­nui. Nici o putere supremă, nici un fel de lan­ţuri. Nu există o idee mai minunată. După cum nu există o idee la fel de imposibil de pus în practică. Dar trebuie să întreţinem utopia idei­lor, în caz contrar, ne transformăm în animale. Viaţa concretă este o gaură neagră care ne con­duce spre moarte. Revoluţia, anarhia, libertatea sunt recompensele gândirii. Nu au decât un tron, capul nostru.

Mai spunea că nu există o idee mai frumoa­să decât să arunci în aer palatul Luvru şi să dai la naiba întreaga umanitate şi toate operele ei.

Dar numai dacă asta rămânea în planul ideii, dacă nu era pus în practică. De ce nu facem di­ferenţa dintre idei şi punerea lor în practică? Ce ne face să transpunem ideea în practică? Şi să ne scufundăm în eşec şi disperare? Visele nu îşi sunt suficiente lor înşile? Am fi nebuni dacă i-am pretinde fiecărui vis pe care îl avem noap­tea să se şi transforme în realitate a doua zi, fiindcă în caz contrar l-am pedepsi. A reuşit, oare, cineva să împuşte un vis?

— Da, i-am spus, deşi nu cu puştile, cu lăn­cile, împăratul aztec Moctezuma i-a adunat pe toţi cei care visaseră despre căderea imperiu­lui şi sosirea conchistadorilor, şi i-a trimis la moarte…

S-a uitat la ceas. Era ora şapte. Trebuia să mă retrag. Nu îl interesau aztecii, şi Mexicul i se pă­rea un fel de zid de apărare, cu cornişe pe care era presărată sticlă spartă.

 

XXVII

 

Stau, aşezat, în faţa soţiei mele, Luisa Guzmân, în salonul mare din locuinţa pe care o avem amândoi de zece ani în cartierul din San Angel. Fiecare cu un pahar de whisky în mână, fiecare îl priveşte pe celălalt şi se gândeşte la ceva, la acelaşi lucru ori la ceva diferit decât se gândeşte celălalt. Paharele sunt grele, largi, cu fundul gros şi mişcător ca ochiul unei caracatiţe de pe fundul Mării Sargaselor. În plus, ea strânge în braţe ursuleţul ei panda de pluş.

O privesc, mă gândesc şi îmi spun că trebuie făcut ceva care să nu semene cu tot restul vieţii noastre. În asta constă imaginaţia. Dar privin­d-o cum stă în faţa mea, imaginându-mi-o cum se gândeşte la mine, prefer să fiu clar şi concis, în acei ani, Luisa Guzmán nu se ocupa de via­ţa mea socială — era nesociabilă — şi nici de viaţa financiară — era complet indiferentă faţă de bani. Îmi sprijinea viaţa literară; avea răb­dare cu timpul meu de scriitor şi cititor. Îmi administra, mai ales, viaţa sexuală. Adică, nu îi punea piedici, credea că abnegaţia ei asigura viitoarea mea întoarcere. Aşa fusese mereu.

În orice caz, stând acolo şi privind-o cum mă privea, cu toată povara amintirilor pe umerii noştri, am înţeles că, de fiecare dată, ea se în­depărtase şi mai mult de mine. Nu a putut să conceapă nici ea o fidelitate pe măsura succe­sului pe care l-a avut prima mea carte. La două­zeci şi nouă de ani am dobândit o celebritate de care nici eu nu m-am bucurat prea tare, fiindcă dacă am fost convins vreodată de ceva, aceasta a fost faptul că literatura nu este altceva decât o lungă ucenicie, expusă, în orice clipă, imper­fecţiunii dacă ne merge bine, perfecţiunii dacă ne merge rău, precum şi, mereu, riscului, dacă vrem să avem parte de ceea ce scriem. Nu am luat în seamă elogiile ce mi-au fost aduse, căci mă ştiam foarte departe de atingerea scopuri­lor propuse, dar nici atacurile de care am avut parte. Am ascultat ce îmi spuneau prietenii, iar ei, cu toţii, mă încurajau. Mi-am ascultat pro­priul glas şi am auzit doar atât: „Nu te mulţumi cu succesul. Nu îl repeta cu uşurinţă. Impune-ţi proiecte imposibile. Mai bine să ratezi de sus, decât să ai parte de un triumf de jos. Fugi de siguranţă. Asumă-ţi riscuri.”

Nu ştiu în ce moment al relaţiei noastre, Luisa a simţit că aveam nevoie de mai mult, de ceva în plus, dar alături de ea, care să reprezinte echivalentul erotic al riscului literar. Sau al ambiţiei. Am râs cu poftă când, la o săptămână după ce ne îndrăgostiserăm unul de altul, un prea faimos scriitor mexican a venit să o caute ca să îi reproşeze că mă preferase pe mine în locul lui.

— Eu, i-a spus, sunt mai celebru, mai drăguţ şi mai bun scriitor decât logodnicul tău.

Uimirea Luisei şi a mea s-a datorat, în pri­mul rând, imperturbabilei continuităţi a priete­niei de care a dat dovadă marele autor faţă de ea şi de mine. A eşuat deliranta cerere a mâinii (sau a schimbului de mână), dar nu s-a schim­bat nici o clipă zâmbetul său amabil şi nici, asta am ştiut-o mereu, ambiţia lui fără limite, atât de simpatică şi de bine fundamentată, deşi el şi-o imagina cam sumbră, însă sigură, cea de a obţine putere şi glorie prin scris. Luisa m-a iniţiat (sau mi-a confirmat) în certitudinea că e mai bine să fii o persoană umană decât un scriitor glorios. Dar, uneori, să rămâi o simplă persoană presupune o cruzime mai mare decât nevinovata perspectivă a faimei literare.

Stând acum aşezaţi unul în faţa celuilalt, fără să fie nevoie ca eu să îi spun că nu mă puteam lipsi de Diana Soren, ea fără să îmi spună nici un cuvânt, cu un panda de pluş strâns în braţe şi cu paharul de whisky în mână, îmi reproşa toată cruzimea acumulată de relaţia noastră şi îmi arunca în faţă toată uşurinţa cu care ascun­deam cruzimea în spatele creaţiei literare. Ochii ei îmi spuneau: „Nu mai eşti o persoană. Cât ai fost aşa, ţi-am respectat aventurile. Am ajuns să înţeleg că nu te mai respecţi pe tine însuţi. Nu respecţi femeile cu care te culci. Le foloseşti ca pretext literar. Iar eu refuz să mai fiu aşa ceva.”

— E vina ta. Trebuia să pui piciorul în prag, de prima oară când m-am culcat cu alta.

— Delicat şi rău. Cum vrei…?

— De ani de zile îmi accepţi infidelităţile…

— Iartă-mă. Nu mai pot să concurez cu atâtea strădanii ale imaginaţiei şi fanteziei între­gului gen feminin…

— Ca să ne păstrăm iubirea, am ajuns să o ucidem, ai dreptate…

Mi-a aruncat cu putere paharul, greu ca o scrumieră, lovindu-mă la buza de jos. Am pri­vit cu emoţie melancolicul panda, m-am ridicat mângâindu-mi buza dureroasă şi am plecat pentru totdeauna.

 

XXVIII

 

Nu l-am găsit pe Mario Moya. Era la o con­ferinţă despre populaţie tocmai la Bucureşti şi nu urma să revină mai devreme de două săp-tămâni. Am dat din umeri şi mi-am zis că trea­ba asta putea să sufere amânare. Era vorba, mai mult sau mai puţin, de perioada în care avea să se termine şi turnarea filmului la Santiago şi toţi ne vom întoarce la… Unde se va duce Diana, unde mă voi duce eu? Vom rămâne îm­preună? Mă îndoiam. La Paris o aştepta soţul. La Los Angeles, o panteră neagră pe care o suna la telefon şi vorbeau la trei dimineaţa. În Jeffersontown, un logodnic idealizat, pierdut, un Tristan din Vestul Mijlociu care devenise, pro­babil, un tejghetar burtos, umflat de bere Miller Light şi fanatic susţinător al echipei Chicago Cubs.

Nu îmi făceam iluzii. Nu avea să meargă cu mine într-un campus universitar idilic american acoperit de iederă. Ceea ce aş fi vrut era ca nimic să nu întrerupă perioada de acum, timpul care ne mai rămânea împreună la Santiago, iar apoi, cu puţin noroc, vreo câteva zile în Mexico, o întâlnire la Paris… îmi făceam iluzii despre o vară cu ea pe insula care îi plăcea atât de mult, Mallorca, pe care eu tocmai o explorasem cu o prie­tenă minunată, scriitoarea Helene Cixous, şi unde Diana şi Ivan aveau o casă… Orice, îmi spuneam eu în timpul zborului de întoarcere la Durango, orice numai să nu o pierd în aceste două săptămâni care mai rămâneau. Fără încetare, îmi revenea în minte o posibilitate, excluzând-o pe oricare alta. Eu eram amantul ei pentru că nu îi dădeau voie să intre în Mexic adevăratului ei lover, liderul Panterelor Negre. Era cazul să comit eu primul o mojicie, să anticipez despăr­ţirea, să fiu eu cel care lua iniţiativa de a o rupe cu ea, înainte ca ea, mai mult decât să o rupă cu mine, să abandoneze, să se lepede, să uite de povestea noastră?

Am sunat-o de vreo două ori din Mexico. Îmi este greu să spun prin telefon ce am de spus. Faptul că nu îl văd pe interlocutor îmi dă o sta­re de încordare şi de nelinişte. Nu reuşesc să îmbin cuvintele cu expresia facială. Nu pot să îmi dau seama dacă persoana care îmi vorbeşte este singură sau cu altcineva alături, dacă este îmbrăcată sau dezbrăcată, machiată sau nu. Minciuna este preţul progresului. Cu cât suntem mai depăşiţi de progresele tehnologice, cu atât încercăm să recuperăm rămânerea noastră în urmă moral sau imaginativ cu arma aflată la îndemână: minciuna. Abia am ieşit de sub duş. Sunt goală. Tocmai plecam. Iartă-mă. Sunt singură. Sunt singură. Sunt singură.

— Te iubesc, Diana.

— Cuvintele sunt foarte frumoase şi nu costă mult.

— Mi-e dor de tine.

— Şi totuşi nu eşti aici. Hei, hei.

— Mă-ntorc vineri. Petrecem împreună sfârşitul de săptămână.

— Ard de nerăbdare. Pa.

Nu am avut timp să îi spun că mă temeam pentru ea, să aibă grijă, că de aia venisem la Ciudad de Mexico, ca să încerc să aflu câte ceva şi să o protejez. Însă relaţiile mele cu guvernul lui Diaz Orgaz erau dintre cele mai proaste, nu aveam acolo decât un prieten, fostul meu coleg de şcoală, Mario Moya, subsecretar de stat, iar acesta nu se afla în ţară.

„Am venit pentru tine, Diana, mă aflu aici pentru tine”, aş fi vrut să îi strig, dar nu eram stăpân pe situaţie, şi nu ardea, mi-am zis. Deo­camdată, mă preocupa mai mult să ştiu ce ex­presie avea ea când îmi vorbea cu atâta asprime. Oare saltul tehnologic următor va fi telefonul cu ecran, ca să vedem faţa celui care ne vorbeş­te? Ce violare cumplită a intimităţii, mi-am spus, ce complicaţie nesfârşită: să fii mereu gata, piep­tănată, machiată, îmbrăcată (sau dezbrăcată, după caz). Sau să te ciufuleşti iute ca să îţi jus­tifici starea de moment: „M-ai trezit, iubitule, dormeam, singură.” Şi alături un burtos cu mus­taţă şi în şort, uitându-se la un meci la televizor şi sorbind dintr-o bere la cutie.

Începuse să mă bântuie ideea despre Diana ca obiect de artă, pe care trebuia să îl distrugi ca să îl ai. În sex, ca şi în artă, plăcerea între­ruptă este otravă curată, dar asigură şi un soi de ambiguitate care constituie lichidul amniotic al pasiunii şi al artei. Puteam eu să ies din starea de extaz, cu preţul distrugerii obiectului care îl genera, Diana? Trebuia, cu alte cuvinte, să i-o iau înainte? Trebuia să preîntâmpin continuarea posibilă a plăcerii în atmosfera sa unică, cea a ambiguităţii, cea a unui ar fi putut să fie sau să nu fie, nimic nu s-a tranşat, totul a rămas în mi­nunatul tărâm al ipoteticului, unde alternative­le unei poveşti sau ale unei pasiuni se multiplică şi se deschid în evantai, discreditând, dar şi îm­bogăţind, libertatea noastră?

Am aterizat la Santiago pe la cinci după-amiază fără să reuşesc să găsesc un răspuns pro­priilor mele întrebări.

Drumul de la aeroport până la casa Dianei mi s-a părut, de data asta, deosebit de lung. Lâncezeala oraşului, pe măsură ce se închideau magazinele şi obloanele cădeau răsunătoare ca nişte torente de metal, mai era curmată doar de foşnetul prelung al copacilor şi de umbra tot mai amplă a munţilor care punea stăpânire pe oraş. Am zărit guajolotes tremurători şi grupuri de cactuşi împăienjeniţi, plini de scrijeliturile îndrăgostiţilor, de nume — Agapito loves Cor-delia — inimi înlănţuite, răni mortale care lăsau în seva verde o cicatrice întunecată.

— Ce se întâmplă, l-am întrebat pe taxime-trist, de ce mergem aşa de încet?

— E o manifestaţie, zise şoferul. Încă un pro­test al studenţilor. Oare de ce nu s-or pune cu burta pe carte, mai degrabă? O grămadă de ne­isprăviţi.

Piaţa centrală mirosea a muştar. Stăruiau dârele unui abur greu. Lumea ieşea în fugă pe la răspântii, tuşind, acoperindu-şi nasul cu batiste, jersee, ziare. Mi l-am şi închipuit pe gu­vernator lătrând din spatele unei ferestre. L-am zărit şi pe tânărul lider Carlos Ortiz, trecând în goană, plin de sânge la cap.

— Ridicaţi geamurile din spate, domnule, şi ţineţi-vă bine.

A făcut o întoarcere pe loc şi a demarat spre cartierul unde se afla locuinţa mea provizorie, cu însemnările şi cărţile mele. Am avut senzaţia că peisajul din Santiago se dezintegra, că, acce­lerat, locuitorii săi îşi pierdeau trăsăturile…

 

XXIX

 

M-au trecut fiori pe şira spinării când am vă­zut expresia feţei pe care o avea Azucena. Ea nu afişa niciodată nimic. Stările ei emoţionale îmi erau complet necunoscute. Stăteam uneori de vorbă cu multă afabilitate, aşa cum am spus. Limba era cea care ne unea. Ca şi unele versuri pe care le ştiam toţi cei care urmaserăm cursu­rile şcolilor de limbă spaniolă. „Ieri s-a dus. Mâine încă n-a venit.”

O respectam, am mai spus şi asta, pentru demnitatea ei, orgoliul ei de a face bine tot ceea ce avea de făcut, aşa cum se cuvine pe lumea asta. Iar în lumea hollywoodiană transferată la Santiago, ea era singura, până la urmă, care nu îşi plângea de milă şi nici nu era veşnic roasă de ambiţia succesului. Era mai presus decât stăpâna ei. Nu voia să fie altcineva. Era altcineva. Era ea.

De data asta, m-a întâmpinat, în casa vag lu­minată, ciudat de tăcută, cu o expresie neobiş­nuită, în care abia mai târziu am descoperit o undă de simpatie, de afecţiune, de solidaritate cu mine, cealaltă persoană hispanică din casă. În primul moment m-am simţit perfect melodramatic, ca poetul Rodolfo care îşi întreba to­varăşii de viaţă boemă de ce trec aşa, încolo şi încoace, fără o vorbă. Mimi a murit. Azucena masca, în mod sigur fără să vrea, ceva asemă­nător unui anunţ funebru.

— Diana? am întrebat, cu un glas care s-ar fi vrut normal, dar care a sunat doar ca o şoap­tă, de parcă m-aş fi ferit să nu întrerup o rugă­ciune.

— Aşteapt-o aici. Vine imediat, spuse Azu­cena şi mă invită să aştept în salon.

Se însera. Lew Cooper nu era, ca de obicei, instalat la bar pregătindu-şi un cocteil, ca să îşi mai spele frecuşul orelor de pe platou. Uşa de la dormitor era închisă. Însă lucrurile mele se aflau acolo, iar în baie pastele mele de dinţi ita­lieneşti. M-am dus nerăbdător, agitat, spre ve­randa unde lăsasem maşina mea de scris, hârtiile şi cărţile mele. Cineva făcuse ordine în ele. Totul era aşezat în teancuri perfect egale.

M-am întors să dau de Azucena, ca să îi cer socoteală pentru această violare a creativităţii mele. În locul ei, acolo se afla, parţial în lumina înserării care venea de pe verandă, jumătate lumină, jumătate umbră, perfect pe din două, ca un tablou feminin de Ingres, iubita mea, Dia­na Soren. A venit spre mine, segmentată ea însăşi prin lumină, fără să cedeze un dram din silueta ei luminoasă celei aflate în umbră, dar nici invers. Contrastul era atât de net, încât pâ­nă şi părul ei blond, scurt părea alb în partea orientată spre verandă şi negru în cea dinspre perete. Vraja era ruptă de ceea ce avea pe ea. In halat de casă matlasat, de culoare roz, închis la toţi nasturii, cu un aer domestic, şi într-o pe­reche de papuci vătuiţi, Diana Soren părea o ciupercă transfigurată, o paparudă ambulantă… Dar nu asta — nici vraja apariţiei sale între lumină şi umbră, nici modul hilar în care, in­stinctiv, i-am perceput apariţia — a fost ceea ce m-a oprit să mă apropii şi să o iau în braţe, să o strâng la piept şi să o sărut ca de obicei. Nici nu a ajuns până la mine. S-a oprit şi s-a aşezat într-un fotoliu din ratan, obiectul cel mai im­punător din această casă lipsită de orice pre­tenţii, şi m-a privit îndelung. Eu m-am aşezat pe un scaun de paie din faţa mesei de lucru şi mi-am încrucişat braţele. Poate Diana îmi citise gândurile. Probabil că îşi închipuia, ca şi mine, felul în care avea să ia sfârşit iubirea noastră şi ce avea să urmeze. Mă gândeam să îi spun, mai înainte de orice, despre inutilitatea călătoriei mele la Ciudad de Mexico. Că nu am aflat ni­mic despre presupusa ameninţare a FBI-ului pe care mi-o strecurase insinuant generalul Cedillo. Mă pregăteam să îi spun toate astea, însă ea mi-a luat-o înainte, precipitat, brutal.

— Iartă-mă. Am alt amant.

Mi-am stăpânit tulburarea, mi-am ţinut în frâu mânia, mi-am învins curiozitatea…

— În Statele Unite? am întrebat fără să în­drăznesc să pomenesc ceva despre indiscreţiile mele telefonice.

— Un alt bărbat care trăieşte aici.

— Cine? am întrebat-o, de data asta fără să mă încumet să mă gândesc la întoarcerea lui Clint Eastwood şi spunându-mi că, în orice caz, pe unul ca Pantera Neagră nu l-ar lăsa să treacă graniţa. Stuntman? Am râs de mine că putea să îmi treacă aşa ceva prin minte. M-am amuzat şi mai tare de posibilitatea extremă ca bătrânul Lew Cooper să doarmă în patul meu, pe latura Dianei.

— Carlos Ortiz.

— Carlos Ortiz?

— Studentul. L-ai văzut aici, în oraş. Zice că te cunoaşte, că te admiră şi că a stat de vorbă cu tine.

— Şi dacă m-ar urî şi nici nu ar vrea să mă asculte, am încercat să zâmbesc.

— Iartă-mă.

— Nu e vorba de iertare. Trebuie să vorbim.

— Nu-mi place să dau explicaţii. M-am ridicat, plin de furie.

— Trebuie să vorbim.

— Dacă vrei neapărat.

— De ce, Diana? Am crezut că eram foarte fericiţi.

— Ştiam şi că o să se termine.

— Dar nu aşa, brusc, înainte de termen, îna­inte să se termine filmările şi cu un tip…

— Mai tânăr decât mine?

— Nu, asta nu contează.

— Atunci ce contează? Că te rănesc pe tine, că te umilesc, crezi că asta îmi place?

— Că nu ne-am împlinit iubirea, n-am con­sumat-o, asta e…

— Nu cred că ne mai lipseşte ceva.

— Diana, eu ţi-am oferit tot ce am putut, să fi continuat împreună dacă ai fi vrut, să mergem împreună la o universitate, am spus nătâng, ofuscat de o senzaţie vagă de orbire sentimen­tală instantanee.

Pe bună dreptate mi-a şi răspuns brutal, fără sentimentalisme:

— Nu fi naiv. Eu să-mi petrec viaţa într-un orăşel de rahat, acoperit de iederă, dar alcătuit din nimic? Eşti nebun.

— De ce, fiindcă fugi de alt orăşel, fiindcă nu vrei să-ţi acorzi niciodată şansa, the chance, de a te întoarce acasă şi de a pleca de acolo din nou, schimbată?

— Dragule, delirezi. Simţeam că mă sufoc în orăşelul acela. Aş fi plecat de acolo oricum.

Am privit-o întrebător, cu blândeţe. Cred că a simţit asta pentru că a adăugat ceva ce mi-a plăcut; mi-a spus să nu o înţeleg greşit, în Jeffersontown simţea că se sufocă nu doar pentru că orăşelul era mic, ci şi din cauza imensităţii naturii care o înconjura. Era un univers impe­netrabil.

— Şi în lumea pe care ai ales-o — am între­bat-o — te simţi protejată? Nu vrei să afli nici­odată cine eşti, Diana? Trebuie să fii protejată de alţii, de o sectă, de lume drăguţă, de jet set, pantere negre, revoluţionari/de oricine, numai să fie mult zgomot, lamentări, bucurie, agitaţie şi să depinzi de ceva, asta vrei, asta e ceea ce eu nu-ţi ofer, cum stau aşezat într-un colţ şi scriind ore întregi?

Deveneam ridicol. Nu mă controlam. Ajun­geam exact în postura pe care o detestam. Me­ritam răspunsul Dianei.

— Eu ştiu cine sunt.

— Nu ştii! i-am strigat. Asta-i problema ta. Te-am auzit vorbind la telefon cu negrul ăla. Vrei să fii alta, vrei să preiei suferinţele celorlalţi ca să fii altcineva. Crezi că nimeni nu suferă mai mult decât un negru. Când ai de gând să des­coperi, nenorocito, că suferinţa e universală, inclusiv albă?

— Carlos mă învaţă asta.

— Carlos? am repetat ca un ecou nu doar al propriei mele voci, ci şi al propriului meu su­flet, incapabil să îi spun Dianei că tocmai îl vă­zusem, rănit, la o manifestaţie din centrul ora­şului.

— Ai fost citit, spuse cu răceală Diana.

— De el? Ai mai spus-o.

— Nu, de mine. Am crezut că eşti un revo­luţionar adevărat. Unul care face ceea ce scrie. Nu-i adevărat. Scrii, dar nu faci. Eşti la fel ca liberalii americani.

— Eşti nebună. Nu înţelegi nimic. Creaţia este un act, singurul act. Nu trebuie să mori ca să-ţi imaginezi moartea. Nu trebuie să fii închis ca să faci descrierea unei închisori. Şi nu ajută la nimic dacă eşti împuşcat, ucis. Nu mai scrii alte cărţi şi gata.

— Pe Che l-au omorât.

— Era un martir, un erou. Un scriitor repre­zintă ceva mult mai anodin, Diana, i-am spus, ajuns la exasperare, dar oarecum ceva mai stăpân pe mine.

— Carlos e în stare să urce pe un munte ca să lupte. Tu, nu.

— Şi ce legătură are asta cu tine? Ai de gând să-l urmezi? Vrei să te faci soldatul lui?

— Nu. Rădăcinile lui sunt aici. Aici luptă. Niciodată n-o să mă urmeze.

— Iar asta îţi convine de minune, nu-i aşa? Să ştii că săracul băiat n-o să vină după tine. Decât dacă se lasă de gherilă şi se transformă într-un gigolo. Sărmană Diana. Vrei să fii o alta? Vrei să fii pantera revoluţiei universale? Vrei rolul Ioanei d’Arc căsătorită cu Malcolm X? Dă-mi voie să-ţi spun ceva. Încearcă să fii o actriţă bună. Asta-i problema ta, draga mea. Eşti o actriţă mediocră, pleoştită şi vrei să-ţi compensezi mediocritatea cu toate furiile existenţei tale obişnuite. De ce nu iei în serios rolurile care îţi sunt distribuite în film? De ce le respingi şi îţi asumi doar personajele de care ai auzit tu?

— Nu înţelegi nimic. Pe tine te-am şi avut.

— O lună, trei săptămâni şi patru zile…

— Nu, am ajuns să te cunosc, acum ştiu cine eşti, trebuia să-mi dau seama din primul mo­ment, m-am lăsat dusă de iluzia că eşti diferit, în acţiune şi gândire, ca Malraux…

— Pentru numele lui Dumnezeu, scuteşte-mă de comparaţii odioase…

— Candid. Nu-mi oferi decât decenţă. Can­did. Decent. Şi cult!

— Numai defecte, după cum vezi…

— Nu, îţi admir cultura. Pe bune. O bază so­lidă, nu-ncape îndoială. Foarte solidă. Clasică, profesore, clasică.

— Mulţumesc.

— În schimb, băiatul ăsta… zise cu o fero­citate pe care nu i-o cunoşteam, cu o sălbăticie halucinantă, de parcă în sfârşit mi-ar fi arătat şi partea nevăzută a lunii. Băiatul ăsta le are pe toate anapoda, miroase rău, are dinţii stricaţi, trebuie să meargă la dentist, nu ştie să mănânce, nu are nici un pic de rafinament, e dintr-o bu­cată, mi-e frică să nu mă lovească şi, cu toate astea, îmi place, cu toate astea mi se pare ire­zistibil, acum am nevoie de un bărbat care să nu-mi placă, un bărbat care să mă arunce la gutter, la canal, la dejecţii, care să mă facă să mă simt o nimeni, să mă oblige să lupt din nou, s-o iau de jos, să simt că n-am nimic, că trebuie să mă lupt să obţin totul, care să-mi stimuleze adrenalina…

M-am repezit să o iau în braţe. Nu am mai rezistat. Plângea şi s-a agăţat cu putere de mine, dar nu a încetat să vorbească, printre suspine, eşti nebun, nu umblu după un negru sau după un guerrillero, caut pe cineva care să nu fie ca tine, nu pot să sufăr oamenii ca tine, decenţi şi culţi, nu vreau un autor faimos, decent, rafinat, occidental, oricât de mexican s-ar crede, euro­pean ca soţul meu, eşti la fel ca soţul meu, repe­tarea lui Ivan Gravet, încă o dată acelaşi, mă plictiseşte, mă plictiseşte, mă plictiseşte, cel pu­ţin soţul meu chiar a luptat într-un război, chiar a fugit din Rusia persecutat că-i evreu, co­pil, sărac. Tu de ce ai fugit? Ce te-a ameninţat? Ai avut mereu masa pusă, dar mereu ai fugit după mine, încercând să mă ajungi, încercând să-mi ajungi din urmă imaginaţia… Eşti la fel ca soţul meu, numai că Ivan Gravet e mai fai­mos, mai european, mai cult, mai rafinat, un scriitor mai bun decât tine!

A tras aer în piept, şi-a înghiţit lacrimile.

— Nu suport un bărbat ca tine.

S-a desprins. Mi-a întors spatele. S-a dus până la bar. Am urmat-o. Şi-a pregătit un high-ball cu mâini tremurătoare. Mi-a vorbit stând cu spatele.

— Iartă-mă. Nu am vrut să te rănesc.

— Mai bine bea. Nu-ţi face griji, i-am zis punându-i mâna pe umăr; greşeală.

— Nu. Nu m-atinge.

— N-o să-ţi vină să crezi. O să plâng după tine.

— Eu, nu, şi-mi aruncă o ultimă privire, o su­mă a tuturor privirilor ei, ochii veseli, obosiţi, aprinşi, goi, vioi, orfani, melancolici, altruişti, monahali, destrăbălaţi, norocoşi, nefericiţi, morţi.

A clipit de mai multe ori, într-un fel ciudat, oniric, aproape ca o nebună şi mi-a spus aşa:

— Nu plânge după mine. Peste vreo zece ani, gamine asta a ta o să fie o babă de peste pa­truzeci de ani. Ce-o să te faci cu o găină cu fun­dul mare şi cu picioare scurte? Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că scapi la timp. Numără-ţi binecuvântările şi taie de la pierderi. Adio. Desole.

— Desole.

Azucena m-a ajutat să îmi strâng lucrurile. Mi-a scos hainele din dormitor. Am întrebat-o din priviri dacă studentul era acolo. Ne înţe­legeam fără să vorbim. A dat din cap că nu. Nu era nevoie să mă ajute. O făcea de bunăvoie, ca să nu mă simt singur, sau alungat, sau înşe­lat, sau, în cel mai rău caz, privit cu ochi răi de ea. Era conştientă că nu aveam nevoie de aju­torul ei; am făcut-o să simtă că îi eram recunos­cător. Am schimbat puţine cuvinte, în timp ce aşezam în cele două valize ale mele de docu­mente cărţile, hârtiile, rechizitele şi închideam cu grijă maşina de scris.

— A fost şi ea debutantă. Îi place să-i ajute pe cei care sunt la început.

Am râs.

— Matroana revoluţiei, i-am şi spus aşa.

— E foarte agitată. Ia-o în serios. Se simte urmărită.

— Cred că pe bună dreptate. Uneori cre­deam că e curată paranoia. Acum, încep să cred că are dreptate. Băiatul ăla o să-i complice exis­tenţa.

— Dianei îi place riscul. Tu nu-i ofereai aşa ceva.

— Mi-a spus. Transmite-i să aibă grijă. N-am putut să fac nimic pentru ea la Ciudad de Mexico. Sper să-i placă mult noua ei iubire.

Azucena suspină.

— O femeie frumoasă nu umblă după fru­museţe la cel cu care se-ncurcă.

Mi s-a părut un comentariu aspru în gura ei. M-am gândit cum ar fi cu rolurile schimbate. Azucena şi un bărbat atrăgător. Ecuaţia era ne­dreaptă. O dată în plus, cel care avea de câştigat era bărbatul. Niciodată femeia.

Pe hol, m-am întâlnit cu Lew Cooper. Nu mi-a spus nimic. Doar a mârâit.

Azucena a ieşit în fugă pe stradă după mine şi mi-a dat ceva.

— Uitai asta.

Era un borcan de gem plin cu păr.

 

XXX

 

Geloziile distrug iubirea, nu dorinţa. Asta este adevărata pedeapsă a unei pasiuni trădate. O urăşti pe femeia care a rupt pactul de amor, dar o doreşti în continuare pentru că trădarea a reprezentat proba propriei sale pasiuni. În mod sigur aşa s-a întâmplat cu Diana. Nu am încheiat cu indiferenţă. A avut dibăcia să mă insulte, să mă bagatelizeze, să mă atace sălbatic, ca să nu o uit resemnat; ca să o doresc în con­tinuare cu acel înlocuitor pervertit al poftei ero­tice care poartă numele de gelozie.

Am văzut pentru ultima oară casa din San­tiago în penumbra asfinţitului lunii februarie, transformată într-o fortăreaţă inexpugnabilă. Casa aia în care eu intram şi din care ieşeam când aveam chef, unde scrisesem în fiecare zi, îmi devenise acum străină, respingătoare. Îmi venea să o asediez, cum au făcut romanii cu Numancia iberică, să o trec prin foc şi sabie pre­cum legiunile cu Massadah evreiască. Cu im­boldul ăsta i-am aruncat o privire de despărţire, i-am dat ocol cu ultimii mei paşi, ca şi cum, în loc să o străpung pe Diana, aş fi putut străpun­ge casa pe care o împărţiserăm.

Destinul mi-o dăduse pe femeia asta. Nu mi-o putea lua alt bărbat. Cu atât mai puţin unul pe care îl consideram de-al meu, un stu­dent de stânga, un trădător… Aerul fetid al ga­zelor lacrimogene ajungea până acolo tocmai dinspre centru, iar eu ajungeam să doresc, în clipa aceea, ca armata să îl prindă pe rivalul meu, ca generalul Cedillo personal să îi reteze boaşele şi, dacă scăpa, să ajung eu să dau de el, vreodată, şi să am curajul să îl omor cu mâna mea. Totuşi, reflectând la toate astea, un gând ironic mă făcu să zâmbesc pe măsură ce punea stăpânire pe mine: „Nu răpi plăcerea asta gu­vernului.”

Norman Mailer spune că gelozia este ca o galerie plină de portrete în care gelosul este custodele muzeului. Am reluat imaginea tu­turor şi a fiecăruia dintre momentele petrecute cu Diana, însă aşezându-l pe tânărul student în locul meu, în acţiunile mele, bucurându-se de ceea ce fusese al meu, umplându-şi gura de gus­tul de piersică, savurând capacitatea nelimitată a mângâierilor Dianei, transformat în spectato­rul unic al lacului unde Zeiţa vânătorii se oglin­dea…

Gelozia este ca o viaţă dinăuntrul vieţii noas­tre. Poţi să iei avionul, să te întorci în Capitală, să-ţi suni prietenii, să începi să scrii din nou, dar simultan să trăieşti o altă viaţă, separată, deşi aflată în tine, cu propriile sale legi. Acea viaţă dinăuntrul vieţii noastre se manifestă în mod concret. Cum spune o expresie populară, ne face circ în burtă. Ne trezim cu Aghiuţă dez­lănţuit în foaie, la propriu. O maree aprigă, amară, cu gust de bilă se agită, urcă şi coboară din inimă spre maţe şi de acolo spre sexul tuflit, inutil, ajuns rănit de război. Îţi vine să-i dai o medalie sărmanului penis. Iar apoi o coroană funebră. Însă mareea nu stă să savureze nimic şi nici nu se opreşte pentru prea multă vreme în vreo parte a corpului. Îl străbate ca un lichid veninos şi scopul său nu este să distrugă trupul, ci să îl asedieze şi să îl stoarcă pentru ca şi cele mai rele seve ale sale să ajungă până la cap, să se fixeze verzi şi dure ca nişte solzi de şarpe pe limbă, pe răsuflare, în priviri…

Pentru o clipă, despărţirea m-a făcut să mă simt alungat din viaţă. Aşa cum percepi moar­tea unei fiinţe iubite. Numai că durerea aceea o putem exterioriza. Durerea geloziei trebuie să o ascundem, întunecată şi înveninată, ca să ne ferim de compătimire sau de ridicol. Gelozia dată pe faţă ne expune intruziunii zeflemitoare. Este ca şi cum te-ai întoarce în adolescenţă, vâr-sta aceea sinistră în care tot ce faci la vedere — mergi, vorbeşti, priveşti — poate stârni râsul cuiva. Adolescenţa şi gelozia ne despart de via­ţă, nu ne lasă să o trăim. Ciudat la această expe­rienţă a mea era că mă simţeam despărţit de viaţă, însă nu cu temerea adolescentină de ri­dicol, ci cu tristeţea fatală a bătrâneţii. Diana mă făcuse să mă simt, pentru prima oară, bătrân. Trecusem de patruzeci de ani. Rivalul meu nu avea mai mult de douăzeci şi patru. Diana, trei­zeci şi doi. Am râs. Odată, când am vrut să intru cu o puştoaică americană de optsprezece ani în­tr-o discotecă din Italia, portarul nu m-a lăsat să trec, spunându-mi „E doar pentru tineri”. La care i-am răspuns netulburat „Sunt tatăl ei”.

Pe atunci aveam treizeci şi cinci de ani. Acum, oare câte uşi mi se vor închide, una după alta? Ea îmi spusese că o făcea spre binele meu. Că peste zece ani va fi o femeie cu fundul mare şi plină de celulita. Mi-a părut rău că nu i-am spus că nu, că putea să fie alta, aşa cum îşi dorea, dacă se dedica profesiunii ei, dacă renunţa să mai caute dincolo de interpretarea rolurilor care dădeau un sens vieţii ei… Gândindu-mă la asta, am vrut să mă conving de propria mea supe­rioritate, îmi era de ajuns să lucrez cu seriozi­tatea la ceea ce aveam de făcut, ca să nu îmbătrânesc nici peste zece ani, nici peste o sută. Asta era puterea literaturii. Dar condiţia este să îm­părţi puterea aia cu alţii. Iar eu, cum spuneam şi cu alte prilejuri, simţeam o pierdere a avântului aceluia de început, prin asta mă asemănăm cu Diana. Fervoarea mea literară, la fel ca aceea a Sfintei Ioana, se consumase. Aura începutului se risipea, iremediabil. Cum să revigorezi fla­căra?

De la Santiago am revenit cu un vraf de hârtii fără nici o valoare. Mi-a fost de ajuns să le citesc la rece, ca un contrapunct al spasmului meu interior, dogoritor, ca să îmi dau seama că nu erau bune de nimic. Oricum, aveam de gând să le public. Aveau o finalitate politică. Deşi, dacă nimeni nu avea să le citească, ce scop po­litic ar mai fi servit? Mă înşelam singur cu bună-ştiinţă. Trebuia să mă mint ca creator pentru a supravieţui ca bărbat. Dar în străfundurile dorinţei mele neogoite, o convingere licărea tot mai puternic cu fiecare zi. Alter ego-ul scriitoru­lui nu se află acolo, în toată puterea cuvântului, gata pentru orice ar urma să primească. Citito­rul trebuie să fie inventat de către autor, născocit pentru ca să citească ceea ce autorul ţine să scrie, nu ceea ce se aşteaptă de la el. Unde este cititorul? Ascuns? Trebuie căutat. Este nenăs­cut? Trebuie să aşteptăm cu răbdare să se nască. Scriitorule, aruncă sticla în mare, ai încredere, nu îţi trăda propriile cuvinte, chiar dacă azi nu le citeşte nimeni, aşteaptă, speră, doreşte, do­reşte chiar dacă nu te vor ei…

În veci nu aş putea să îi spun asta Dianei So-ren: „Există roluri mari pentru actriţele matu­re”, ar ieşi ceva melodramatic, inutil.

Ar fi inutil, pentru că Diana Soren, în această etapă a vieţii ei, nu ar şti cum să procedeze cu succesul ei.

Mi-am dat seama de asta şi am iubit-o mai tare ca oricând. Am reînceput să o iubesc. Gândul ăsta m-a scăpat de gelozie, de traiul meu discontinuu, de ruptura şi excluderea mea din viaţă, de viaţa aceea dinăuntrul vieţii mele, dar separată de viaţa mea: adică de gelozie. Am văzut-o, cu distanţarea minimă dobândită, ca pe o femeie care ştia, în fine, cine era. O străină oriunde s-ar fi aflat, condamnată la singurătate şi la exil. O activistă politic, condamnată, în ca­zul ăsta, la pierderea speranţei, la irelevanţă şi, până la urmă, iarăşi, la singurătate. O actriţă ma­tură, condamnată la decădere, uitare şi, pe vecie, din nou, la singurătate. Povestea Dianei Soren era povestea însingurărilor ei. Diana era o zeiţă solitară a vânătorii.

Împărtăşeam toate astea ea şi cu mine? Nu puteam să dau decât un răspuns. Eu aş fi dat totul pentru ea, doar pentru că ea nu ar fi sa­crificat nimic pentru mine.

Acceptarea acestui adevăr însemna să mă îndepărtez pentru totdeauna de Diana, să re­nunţ la orice iluzie romantică de a ne mai re­vedea sau de a mai petrece împreună o altă pe­rioadă de timp… Probabil nu ne mai lega decât un singur lucru. Puteam să le povestim un în­treg roman tuturor celor care au dorit să scape de o legătură de iubire fără să provoace vreun rău altcuiva. Este imposibil.

M-am gândit la Luisa. Mă devora gelozia pentru Diana, în timp ce iubirea mea pentru Diana murea. Iubirea aceea am vrut să i-o dau Luisei. Cu ea nu simţeam nici o umbră de ge­lozie, putea să fie cea care primea o iubire pe care eu nu mai doream să o risipesc în jocul meu de oglinzi, neliniştea mea combinatorie… încă o dată, mă amăgeam singur.

Fireşte că ea a acceptat, încă o dată, regulile pactului nostru. Nu era în asta slăbiciune sau supunere, ci o fermitate activă. Convenţia noas­tră supravieţuia oricăror accidente trecătoare. Aveam o casă, o fiică, un cerc de prieteni, tot ce face posibilă viaţa obişnuită care era impo­sibilă cu Diana.

Spun că mă amăgeam singur. Vor apărea alte tentaţii irezistibile. Actriţele străine se plicti­sesc în timpul filmărilor. Vor o companie, dar nu riscuri. Îşi comunică între ele nume: în In­dia, Cutare; în Japonia, Cutărescu; în Mexic, Cu-tăreanu. Bărbaţi care te scot la plimbare, sunt co­recţi, drăguţi, inteligenţi, strălucitori, buni amanţi, discreţi… Cum să rezişti paradei de frumuseţi care fac parte din acest circuit internaţional din care, spre bucuria mea eternă, am făcut parte până la vârsta de patruzeci de ani? Cum să mă ţin departe de jocul de oglinzi, în care se tot reflectau, imagine în imagine, şi iar în imagine, pasiunea şi geloziile, dorinţa şi iubirea, tinere­ţea şi bătrâneţea, pactul iubirii şi pactul diabo­lic: mai amână-mi ziua judecăţii, mai lasă-mă să mă bucur încă o zi de tinereţea mea, de sexul meu, de geloziile mele, de dorinţele mele… dar şi de pactul cu Luisa. Chiar de atâta încredere să mă bucur?

Ea nu se amăgea. „Mereu se va întoarce la mine”, le spunea prietenilor noştri. Ştia că din­colo de mişcarea asta nestăvilită se sedimenta totuşi o necesară stabilitate, în care iubirea şi dorinţa se uneau fără violenţă, eliminând ne­cesitatea geloziei pentru a spori dorinţa, sau trebuinţa vinovăţiei pentru a fi recunoscător iubirii. Luisa aştepta răbdătoare, în spatele prea­frumoasei sale măşti de metisă, ziua inevitabilă în care o singură femeie avea să îmi dea tot ceea ce îmi era necesar. Una singură. Nu era ea aceea.

A plecat Diana. A plecat când începeau ploile în Mexic şi aerul a redevenit de cristal şi de aur doar pentru o zi.

 

XXXI

 

O parte din drama finală a Dianei Soren am citit-o în ziare.

Diana a plecat din Mexic însărcinată. Eu nu ştiam nimic. FBI-ul, da. Cu informaţia asta la mână, au hotărât să o distrugă pe Diana. De ce? Pentru că era o figură emblematică a grupului radical chic hollywoodian, celebritatea care îşi împrumută faima şi îşi oferă banii pentru cauze radicale. Când am cunoscut-o, Diana era sim­patizantă a Panterelor Negre. Am povestit mai înainte care era relaţia de care aflasem, noaptea, prin telefon. Eu înţelegeam nuanţele sprijinului pe care îl acorda ea. Dar FBI-ul nu ţine cont de subtilităţi. Vreau să cred că „marele public” american făcea o diferenţă, de exemplu, între politica integraţionistă a unui Martin Luther King şi politica separatistă a unui Malcolm X. Cred că de-a lungul anilor despre care poves­tesc, mulţi americani albi (mulţi prieteni de-ai mei) au sprijinit protestul civil al lui King, înţelegându-l ca pe un ideal progresist: integrarea treptată a negrilor în societatea albă a SUA, cu­cerirea de către negri a privilegiilor albilor. În schimb, Malcolm X pleda pentru o naţiune neagră separată, opusă lumii albe, întrucât cea din urmă cunoştea şi accepta doar nedreptatea. Dacă lumea albă era nedreaptă cu sine însăşi, cum să nu fie cu lumea neagră? Până la urmă, amândouă ar fi trăit în două ghetouri separate prin culoare, dar unite prin durere, violenţă, droguri şi mizerie.

Confruntarea asta avea nevoie de o punte. Diana îl cunoscuse la Paris pe James Baldwin, scriitorul cu care împărtăşea cel puţin două lu­cruri: exilul ca formă de singurătate şi căutarea altui american în chip de fraternitate. Între cele două extreme, Baldwin strecura îndoiala perpe­tuă, agita intenţionat apele pentru ca nimeni să nu creadă — două feţe ale aceleiaşi monede —în neseriozitatea justiţiei sau în fatalitatea ne­dreptăţii rasiale. Baldwin nu voia o integrare umilită, acordată de milă. Nu voia nici ca ali­anţa negrilor între ei să constituie un lanţ de ură contra albilor. Albilor şi negrilor, sudişti­lor şi nordiştilor, Baldwin le cerea tot ce putea să fie mai simplu şi mai greu în acelaşi timp: Trataţi-ne ca pe nişte fiinţe umane. Nimic mai mult.

„Priveşte-mă”, îi cerea Baldwin Dianei, „priveşte-mă şi reflectează la viaţa, aspiraţiile şi umanitatea universală ascunse sub pielea mea întunecată…”

Din convorbirile nocturne ale Dianei, am de­dus că aşa gândea ea. Voia să fie necruţătoare cu rasismul şi cu ipocrizia albilor, dar voia să fie necruţătoare şi faţă de ideea făuririi unei lumi negre despărţită în mod radical de cea albă. Cunoscând-o, explicaţia mi se pare destul de clară. Diana Soren voia să se închipuie o alta, ca să se vadă aşa cum era. A riscat să vadă doar ne­grul pe care dorea să-l vadă şi a plătit scump pentru asta. FBI, precum KGB, CIA, GESTAPO sau DINA lui Pinochet, trebuie să simplifice lu­mea ca să poată arăta clar cu degetul spre duş­man şi să îl anihileze fără arriere-pensees. Orga­nizaţiile politico-poliţieneşti, care sunt paznicii lumii moderne şi ai bunăstării sale, au nevoie de duşmani de nădejde ca să îşi justifice slujba, bugetul, pâinea pe care le-o asigură copiilor lor.

Au decis la Washington că Diana Soren aco­perea perfect acest rol. Faimoasă, frumoasă, albă, Sfânta Ioana a cauzelor radicale (eu o numisem matroana revoluţionarilor, fără să îmi închipui că metafora mea avea să devină, în modul cel mai crud, o realitate). Diana a fost observată şi încolţită pe nevăzute şi în tăcere de către FBI. Agenţia poliţienească aştepta momentul pri­elnic să o distrugă. Era doar o problemă de oca­zie prielnică. Diana Soren putea fi distrusă. Mai mult decât oricine altcineva. Credea că nedrep­tatea poate fi combătută nu doar prin politică, ci şi prin sex, prin iubire şi prin abisul romantic. Iar asta o făcea perfect vulnerabilă. Când Biroul a aflat despre sarcina Dianei, în Mexic sau la puţin timp după aceea, a găsit cu cale să se pu­nă în mişcare, în fine, împotriva ei, profitând de starea de slăbiciune în care se afla.

Abia atunci am înţeles avertismentele gene­ralului Agustin Cedillo şi m-am blestemat că nu am reuşit să mă întâlnesc atunci cu Mario Moya în Ciudad de Mexico, dar şi că m-am lă­sat convins de imaginea Dianei, că am tratat-o superficial („eşti o paranoică”) sau că m-am izolat, apoi, în temniţa geloziilor mele. De fapt, ce aş fi putut să fac eu? Am aflat despre toate astea foarte târziu. Eram eu tatăl? Nu cred. Măsurile noastre de prevedere au funcţionat fără greş. Să fie, atunci, tânărul Carlos Ortiz, urmaşul meu la favorurile Dianei? Asta era mult mai proba­bil? Ea vedea în el un erou revoluţionar; în mine doar o anostă repetare a propriului ei soţ.

Cu toate astea, un revoluţionar mexican nu are destulă forţă simbolică pentru a determina o reacţie a marelui public alb, puritan şi demo­cratic din SUA. Ar fi ca şi cum ar avea un copil cu Marlon Brando — Viva Zapata! —, o expe­rienţă exotică, digerabilă. Dar ca vedeta albă, blondă, cu ochi albaştri (sau erau gri?), descen­dentă a unor emigranţi suedezi, născută într-un orăşel din Vestul Mijlociu, crescută cu răcori­toare şi filme cu Mickey Rooney, luterană, ab­solventă a singurului High School local, iubita simbolică a echipei de fotbal şi, concret, a unui singur băiat sănătos şi puternic, privilegiat de zei, aleasă dintre atâtea mii de aspirante ca să interpreteze rolul unei sfinte; bogată, liberă, că­sătorită cu un bărbat faimos, alintată de jet set; ca această favorită a Zeului Alb să coboare în hrubele amestecului de rase, ale tulburei şi sum­brei cedări a feminităţii rasei caucaziene în faţa unei brutale răngi negre, aşa ceva putea să dea peste cap sufletul american, să reînvie fantas­mele sângeroase ale castrării, ale negrilor spânzuraţi cu boaşele îndesate în gură, ale crucilor în flăcări, ale cavalcadelor Ku Klux Klanului… Un mulatru putea să fie acceptabil, imaginabil, doar ca fiu al unui bărbat alb cu o negresă, fructul unui capriciu sau al unei stări de disperare a stăpânului de pe plantaţie, stăpânul alb, ex­cesiv de prevenitor cu soţia lui albă, stăpânul alb cu drept de rapt feudal, stăpânul alb iritat de sarcina prea lungă a soţiei sale, tatăl mula­trilor: un patriarh alb… Dar ca o femeie albă să devină matroana matriarhală a lumii de scor­ţişoară, care populează crângurile cu copii bas­tarzi, metişi, degeneraţi, ai Lumii Noi, ai Visu­lui American, asta nu, asta îi repugna celei mai liberale conştiinţe, asta ajungea până în inima americană, răscolea maţele şi boaşele decenţei americane. Trebuia să fie un copil negru, fiul unui revoluţionar negru şi al unei actriţe albe frivole, smintite. Altfel se ajungea la grozăvia totală. Femeia albă devenea sclava bărbatului negru.

FBI-ul are răbdare. A aşteptat până când sar­cina Dianei a devenit vizibilă. Aprobarea pla­nului de calomniere a ei era făcută în aceşti ter­meni: „Diana Soren a sprijinit financiar Partidul Panterelor Negre şi trebuie să fie neutralizată. Faptul că a ajuns gravidă cu (nume şters) ne oferă prilejul de a face acest lucru.”

Şi au procedat în felul următor.

Agenţii FBI din Los Angeles au răspândit zvonul printre reporterii de bârfe cinemato­grafice. Au pus în circulaţie o scrisoare semnată de o persoană inventată cu un text care spunea următoarele: „Mă gândeam la tine şi mi-am amin­tit că ţi-am rămas dator cu o favoare. Închipuie-ţi că am fost pe la Paris săptămâna trecută şi întâmplător am dat peste Diana Soren gravidă în toată puterea cuvântului… La început am crezut că şi-a reluat legătura cu Ivan, dar ea mi-a mărturisit că tatăl era (nume tăiat) de la Pan­terele Negre. Fata se mişcă şi circulă, după cum vezi. În orice caz, am vrut să ai exclusivitate…”

Rubricile cu bârfe hollywoodiene au început să repete zvonul: „ştirea zilei este că Miss D cunoscuta actriţă, aşteaptă un copil. Se spune că tatăl este o figură proeminentă a Panterelor Negre”. Ştirea s-a răspândit, a escaladat înălţi­mile credibilităţii, a câştigat mai multă respec­tabilitate decât Biblia şi a fost consacrată printr-o scurtă pastilă informativă apărută într-un săptămânal american de circulaţie internaţio­nală — atât de mare, încât era una dintre cele două reviste care se găseau de vânzare şi în farmacia-magazin situat în piaţa mare din Santi­ago, unde eu căutasem pastă de dinţi şi un tânăr student mă abordase invitându-mă să stau de vorbă cu grupul său… „Scuză-mă — îi spuse­sem atunci, mă amuzam acum — nu aş vrea să îi implic pe prietenii mei americani. Mă aflu aici în calitate de oaspete al lor…”

Această publicaţie a divulgat pentru prima oară clar numele Dianei. Ea şi Ivan au dat re­vista în judecată pentru calomnie şi au câştigat, parcă vreo zece mii de dolari.

Ceea ce am aflat apoi a fost că Diana a năs­cut prematur prin cezariană şi că bebeluşul a murit după trei zile.

La o săptămână după naştere, Diana a zburat de la Paris la Jeffersontown pentru înmormântarea bebeluşului. A expus trupul neînsufleţit în capela funerară. Tot orăşelul a defilat pe lângă coşciug, dornic să verifice culoarea pielii.

— Alb nu e.

— Dar nici negru. Nu are trăsături de negru.

— Nu se ştie niciodată cu mulatrii ăştia. Sunt înşelători.

— De unde ştii că ăsta e bebeluşul adevărat al Dianei? Un făt negru e uşor de aruncat la gunoi.

— Vrei să zici că a cumpărat un cadavru de copil alb numai ca să-l expună aici?

— Cât costă aşa ceva?

— E legal?

— Dacă te uiţi mai bine, e un copil alb.

— Dar are şi o tentă închisă, nu te lăsa dus de nas.

— Atunci, cine e tatăl?

— Soţul ei zice că el…

Ultima replică a provocat un val de râs de-a lungul întregului rând de curioşi.

Diana Soren nu le-a dat nici o atenţie. Era prea preocupată să îi facă poze micului cadavru din coşciugul alb. I-a făcut o sută optzeci de fotografii copilului mort.

 

XXXII

 

La sfârşitul anilor şaptezeci, l-am cunoscut pe Ivan Gravet. Ne-am nimerit într-un sfârşit de săptămână prelungit la castelul unei prietene comune, Gabriella van Zuylen, situat în câmpia olandeză. Gabriella este o femeie încântătoare şi foarte frumoasă, căreia îi plac mult grădinile şi este prietenă cu Russel Paige, marele creator britanic de parcuri, despre care ea scrisese o car­te monografică.

Castelul are o siluetă impunătoare, mai ales în mijlocul peisajului plat din Olanda. Iese, aşa­dar, în evidenţă ca un munte, însă Gabriella s-a ocupat intens de extinderea, completarea şi în­frumuseţarea peisajului olandez, atât de patri­arhal şi de plin de vaci, cu misterul naturii in­ventate, variate, circulare, al imaginaţiei baroce.

Printre curiozităţile grădinii, se distingea un labirint cu îngrăditurile foarte înalte, a cărui for­mă perfect geometrică, regulată a unei cochi­lii de melc vegetal se putea vedea desluşit nu­mai de la înălţimea castelului. Dar înăuntrul labirintului, percepţia formei se pierdea ime­diat şi, inevitabil, şi simţul de orientare. Toţi cei treizeci de invitaţi ai Gabriellei ajungeam, mai devreme sau mai târziu, în labirint şi acolo ne pierdeam, până când ea, cu bucuria inteligentă care o caracterizează, venea, râzând, să ne sal­veze.

Soţia mea, care se teme de spaţiile închise, nu a vrut să participe la explorarea labirintului şi a preferat să o însoţească pe Gabriella într-o vizită la Muzeul Frans Hals din Haarlem. Eu m-am aventurat cu dorinţa conştientă de a mă rătăci. În primul rând pentru că voiam să fiu consecvent cu scopul de bază al labirintului. Apoi, pentru că eram convins că intrarea acolo cu intenţia de a ieşi reprezenta forma cea mai sigură de a deveni prizonierul taurului mitic aflat înăuntru. În schimb, să te pierzi, să pierzi voinţa de a te salva, însemna să îi faci pe plac minotaurului, transformându-l într-un aliat, ador-mindu-i suspiciunile. Aşa trebuie să fi procedat Tezeu.

Eu nu aveam firul din ghemul Ariadnei. Dar nimerindu-se să mă întâlnesc, faţă în faţă, cu Ivan Gravet în labirint, m-am gândit că Diana Soren era firul căruia, într-un anume fel, amândoi ne încredinţam destinul în acea clipă, doar atunci. Eu îl văzusem, desigur, chiar de vineri în timpul cinelor şi dineurilor fastuoase ale Gabriellei. Seara, ni se cerea să venim în smoking şi doar Ivan, dintre toţi bărbaţii, făcea excepţie de la această regulă. Purta o haină pe care o pot com­para doar cu cele văzute în fotografiile cu Sta-lin sau cu Mao: o tunică gri, închisă până la ulti­mul nasture de la gât, fără cravată, cu mâneci lungi, prea lungi. Nu era ceea ce în anii şapte­zeci era numit, ca un atac contra modei lumii a treia, un Mao sau un Nehru. Jacheta lui Ivan Gravet părea într-adevăr cumpărată de la GUM, supermagazinul din Piaţa Roşie, ori moştenită de la vreun membru al Biroului politic. Ultima oară când văzusem aşa ceva fusese într-o foto­grafie a deloc regretatului Malenkov. Hruşciov nu a mai purtat decât sacou şi cravată. În stra­iele lui Ivan Gravet — din care nu a ieşit în toa­te cele trei nopţi petrecute la castel — se regăsea nostalgia după o lume rusească pierdută; era ironie, dar era şi doliu…

Am râs când am dat unul de altul. Nu am fi putut sta de vorbă altfel, zise Ivan, ne-am dat întâlnire în labirint. De ce? l-am întrebat, eu n-am spus niciodată nimic, nimeni nu ar face vreo legătură între noi; în plus, ne aflăm într-o ţară străină, iar curva a murit, am spus cu bruta­litate, curios să aflu mai multe, dar dorind, de asemenea, să grăbesc reacţia lui Ivan în scurtul răgaz pe care ni-l oferea labirintul. Ce curios: am simţit că amândoi acordam mai puţină im­portanţă şi mai puţin timp unui labirint creat să te ţină veşnic prizonier dacă te aventurai în el, decât unei treceri printr-o vamă dintr-un aeroport.

— Tu nu ai avut parte de greutatea de a iubi o femeie pe care nici n-o puteai ajuta, nici schim­ba, nici părăsi, îmi spuse el.

Am încuviinţat. Diana făcea parte dintr-un trecut care nu mă mai interesa. De opt ani tră­iam cu noua mea soţie, o fată sănătoasă, mo­dernă, activă, foarte frumoasă şi independentă, cu care aveam doi fii şi o relaţie sexuală, amo­roasă, personală în care amândoi ne preţuiam fără să ne subordonăm unul celuilalt, conştienţi că o continuitate a relaţiei noastre presupunea că nici unul dintre noi nu ar fi trebuit să o con­sidere, vreodată, ca pe ceva sigur, obişnuit, dă­ruit fără nici un efort din partea noastră. De­parte de Diana, departe de trecutul meu, mă simţeam şi mai aproape de bucuria mea literară redobândită. Nu am ars foile scrise în Santiago, alături de Diana, însă din ele am smuls, cu mai multă forţă şi convingere ca oricând, opera care mă aştepta, mă chema şi care mi-a dat cea mai mare bucurie a vieţii mele. Nu voiam să termin de scris la ea. Nici un roman nu mi-a adus atâţia cititori inteligenţi, apropiaţi, permanenţi, de care să îmi pese… Prin acel roman mi-am găsit adevăraţii cititori, cei pe care voiam să îi creez, să îi descopăr, să îi am. Cei care, împreună cu mine, voiau să descopere imaginea unei maxi­me nesiguranţe constitutive, nu psihologii răsuflate, ci figuri neajutorate, care apăreau la alt nivel al comunicării şi al discursului: limba, istoria, epocile, absenţele, inexistentele ca per­sonaje şi romanul ca loc de întâlnire a timpurilor şi fiinţelor care, în alte condiţii, nu şi-ar da mâna niciodată.

Mi-o dădea, afectuos, Ivan Gravet. Nu îl jig­nea o amuzantă întâlnire literară a Evreului din Malta de Marlowe. Eram scriitori şi oameni de lume, aşa că a adăugat: eu trebuia să înţeleg do­uă lucruri despre destinul Dianei. Nici ea şi nici el, nici împreună, nu au protestat împotriva calomniei FBI-ului legate de acel rasism brusc încolţit din genele lor caucaziene. FBI-ul, evident, a jucat acea carte. Protestul împotriva calomniei ar fi putut să fie perceput ca lehamite, repudi­ere a unui bebeluş negru. Ei — Diana şi Ivan — au întrezărit această capcană. Dar mânia Dianei era îndreptată împotriva manipulării politice a sexului ei. FBI-ul o reducea la un obiect se­xual. O prezenta ca pe o femeie albă, flămândă după un bărbat negru. În plus, şi până la urmă, nici nu era aşa. Tatăl nu era negru — tu şi cu mine ştim asta — şi nici copilul.

— Chiar trebuia să îl expună în Jefferson-town? Am crezut că nu-i păsa de ce ar fi spus lumea de acolo.

— Ba da. Niciodată n-a vrut să fie conside­rată o personalitate schizoidă, fata de provincie scindată între cămin, familie, pacea spirituală, stabilitatea clasei de mijloc, Crăciunul şi Ziua Recunoştinţei, şi toate celelalte pe de altă parte…

— Trebuia să fotografieze cadavrul copilu­lui? Mi se pare o…

— Simţea nevoia să fie martorul propriei sale morţi. Asta-i tot. A vrut să vadă cum ar fi privită dacă chiar ea ar fi revenit moartă în orăşel, voia să vadă feţele, să audă comentariile, când încă mai putea să facă asta. Copilul a fost un înlocuitor al Dianei, o fetiţă inocentă, Diana pură şi reîntoarsă la naştere. Înţelegi, curva a murit în ţară la ea. Şi moare tot timpul.

— Îmi pare rău. Je suiş desole, am spus şi mi-am amintit-o pe Diana.

Mi-a strâns braţul.

— Voia să răspundă la asuprire cu ceva mai mult decât politica, pe care n-o înţelegea. Credea că sexualitatea şi viaţa romantică ar fi constituit obolul ei într-o lume în care chiar asta găseai cu prisosinţă. Nu şi-a dat seama că un lucru te conduce către celălalt. Răzvrătirea la exces se­xual, iar ăsta la alcool şi la consumul de dro­guri, şi drogurile la teroare, la violenţă, la ne­bunie…

— Arunci ar trebui judecată aşa cum nu voia, ca pe o fată de provincie care nu a făcut faţă răului unei lumi pentru care nu era pregătită…

— Nu. Eu am iubit-o. Pardon: o iubesc.

— Eu, acum, nu.

— Era o naivă la nivel politic. Am prevenit-o de multe ori că guvernele democratice ştiu că cea mai bună formă de controlare a unei miş­cări revoluţionare constă în crearea acesteia. În loc să o lichideze, aşa cum fac regimurile to­talitare, o inventează, o controlează şi au de a face cu un duşman pe care te poţi baza. Ea n-a înţeles niciodată asta. A căzut în capcană de fiecare dată. FBI-ul a decis să i-o coacă râzând în hohote.

— Credeam că o s-o aperi.

— Fireşte că da. Diana Soren, dragă priete­ne, a fost o fiinţă ideală. A condensat idealismul generaţiei sale, dar nu a fost în stare să învingă o societate coruptă şi un guvern imoral. Asta-i tot. Gândeşte-te aşa la ea.

Am auzit vocea veselă a Gabriellei care ne căuta prin labirint, chemându-ne să venim la masă…

 

XXXIII

 

Versiunea mai groaznică a sfârşitului Dianei am aflat-o de la Azucena, secretara catalană. Am întâlnit-o întâmplător pe un mare bulevard din Barcelona, pe la jumătatea anilor optzeci. Eu fusesem să o vizitez pe prietena şi agenta mea literară, Carmen Balcells, în scop de bine­facere. Voiam să îi cer sprijin pentru romanci­erul ecuadorian Marcelo Chiriboga, pe nedrept uitat de toată lumea, mai puţin de Jose Donoso şi de mine. Avea un post mărunt prin Minis­terul de Externe din Quito, unde altitudinea îl sufoca şi activitatea profesională îl împiedica să scrie. Ce se putea face pentru el?

Azucena mi-a readus în minte zilele petre­cute în Mexic şi senzaţia agreabilă a prezenţei sale mereu atât de demne. In timp ce mergeam spre Paseo de Gracia, unde locuiam eu, ea a vorbit cu capul plecat şi a făcut o expunere severă, obiectivă, a faptelor pe care, din respect pentru Diana şi pentru ea, Azucena nu voia să le coboare în sentimentalism.

Ea a însoţit-o în Statele Unite la înmormântarea bebeluşului în Jeffersontown. În timpul zborului de la Paris la New York şi apoi în Iowa, Diana a fost liniştită, cu un zâmbet pierdut pe faţă, gândindu-se la cadavrul din coşciugul alb care o însoţea în această călătorie, pe care o mai făcuse de zeci de ori. Dar în timpul zborului de întoarcere, de la JFK la De Gaulle, s-a pe­trecut ceva îngrozitor. Diana a spus că se duce la toaletă. Trei minute mai târziu, a ieşit de acolo goală, strigând şi alergând pe culoarul dintre scaune. Nimeni nu a îndrăznit să o atingă, să o oprească, până când un negru bine legat a făcut asta, a înfăşurat-o într-un pled şi a depus-o, brusc liniştită, dar privind intens în ochii pasagerului negru, la locul ei, alături de Azu­cena, la clasa întâi. Catalana i-a dat nişte som­nifere şi le-a asigurat pe stewardese că din acel moment Diana va dormi liniştită.

A fost liniştită la Paris o bucată de vreme, împărţind apartamentul din Boulevard Raspail cu Ivan, cu care nu mai avea nici un fel de re­laţii. Căuta, în schimb, băieţi tineri prin barurile şi hotelurile din Paris, mai ales dacă erau şi tineri şi hippy, cu un aer spiritual şi cu un cult pentru droguri, pe care atunci a început să îl ia în serios, evident ca pe un pas următor în maturizarea sa spirituală şi în răzvrătirea sa. Dar ţinea, în acelaşi timp, şi de cultura alcoolu­lui, iar Diana nu era o femeie care să abando­neze o etapă anterioară a vieţii sale atunci când se arunca într-una nouă.

Am înţeles, din cuvintele spuse de Azucena, un mare adevăr despre vechea şi vremelnica mea amantă. Voia totul, dar nu într-o manieră avară sau egoistă, ci dimpotrivă, ca o formă de generozitate faţă de ea, dar şi faţă de lume, de lumile pe care le trăia pe rând. Regiunea Vestu­lui Mijlociu american, Hollywood, lumea inte­lectuală pe care soţul ei i-a oferit-o la Paris, revolta anilor şaizeci, ţelurile liberale, Panterele Negre, revoluţionarul mexican, pe toate acestea le acumula pentru ca toate aceste lumi să con­tinue să îi aparţină, dar, mai ales, pentru ca nici una dintre ele să nu o considere ingrată ori in­capabilă să dea socoteală de propriul ei trecut. Trecutul era o responsabilitate neterminată, pe care trebuia să o completeze ea, chiar dacă ar fi dat greş.

— De asta nu sacrifica nimic? De asta s-a întors cu un copil mort în Iowa?

— Nu ştiu, mi-a răspuns simplu Azucena. Adevărul e că Diana a suferit mult. Se băga în­tr-o încurcătură şi nu mai ieşea niciodată din ea, decât ca să intre în altă belea.

Voia să rămână slabă ca să reînceapă să fil­meze. Dietele rapide o vlăguiau şi o enervau, îşi sporea doza de alcool pentru a-şi potoli te­merile. Alcoolul o umfla. Lua mai multe dro­guri ca să slăbească şi să nu mai bea. A fost in­ternată în mai multe clinici. Acolo nu făcea decât să repete, iar şi iar, nişte gesturi şi acţiuni dintre cele mai simple. Azucena o vizita zilnic şi o ve­dea cum se ridică, se duce la baie, urinează, defechează, ia micul dejun, îşi spală hainele în chiuvetă, mătură, îşi aeriseşte patul şi se culcă din nou. Însă fiecare dintre aceste activităţi, fie­care în parte, îi lua între două şi trei ore, epuizând-o. După ce făcea curat prin cameră, se cul­ca şi nu se mai ridica până a doua zi, când se ridica şi se ducea la baie, iar ciclul era reluat.

Se uita cu acest prilej, de fiecare dată, la Azu­cena cu un amestec de atitudini şi stări. O privea cu coada ochiului, ca să fie sigură că şi catalana se uita la ea, observând ce făcea şi, asta conta mai ales, aprobându-i efortul şi importan­ţa fiecăreia dintre acţiunile sale.

O bună bucată de vreme a stat la un azil de lângă Paris, pe malul râului, de unde se puteau vedea doar coşurile unor fabrici printre zăbre­lele de la fereastră. Acolo, Diana a început să se dedice redescoperirii propriului său chip cu ajutorul mâinii în faţa unei oglinzi, de parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ea însăşi. Trea­ba asta s-a transformat într-un ritual zilnic. Per­sistenţa trăsăturilor sale părea să depindă de el. Fără acest ritual, Diana şi-ar fi pierdut faţa.

Cu toate acestea, într-o zi, Azucena a obser­vat că degetele Dianei nu mai urmăreau con­tururile feţei. Mai degrabă — şi-a dat seama apropiindu-se de ea — desenau altceva pe dea­supra. Nu a vrut să o sperie. A observat-o timp de mai multe zile, curioasă, preocupată, încercând să înţeleagă. A urmărit privirea Dianei din oglindă spre fereastră. Femeia desena cu degetul pe propria ei faţă peisajul exterior cu furna­le, îşi dorea lumea. Voia să o creeze. Nu reuşea decât să o reproducă, precum un tatuaj invizibil pe chipul ei dintr-o oglindă pătată.

Era moartă pe dinăuntru. Moartea ei inte­rioară a precedat-o pe cea exterioară. Bărbaţii care o înconjurau erau, în cel mai bun caz, paz­nicii ei, gardienii ei. O însoţeau în timp ce se droga. Îi percepea ca pe nişte prieteni într-o zi, ca pe nişte duşmani a doua zi. Fugea de ei ca să găsească alţi necunoscuţi prin holurile de hoteluri de pe lingă marile gări, Gare de Lyon, Austerlitz, Gare du Nord. Gările cu călători ne­însemnaţi, anonimi, comerciali. Cine erau? Chiar asta era miza: Nimeni. Sexul fără bagaje, nimeni care să intre cu adevărat în viaţa ei, pentru că ea nu se agăţa de nimic şi excesul de bagaje devenise prea greu, prea scump…

— A vrut să-şi simplifice în aşa hal viaţa că a ajuns să mănânce numai hrană pentru câini.

Nimeni nu îi mai dădea de lucru. Îşi ima­gina un film straniu — mi-a povestit Azucena în acea după-amiază la Barcelona, aşezaţi pe latura unei cafenele de pe Ramblas — în care nu se întâmpla nimic, dar în care totul se petre­cea în acelaşi timp. Erau patru scene simultane, fără personaje, doar locuri, culoare pură, sen­zaţie pură. Unul dintre locuri era un deşert. Era în Mexic. Altul era doar din piatră. Era Parisul. Un alt loc era plin de lumini, foarte multe lu­mini. Era Los Angeles. Un alt loc era cu zăpadă şi noapte. Era Iowa. Voia să le unească pe toate într-un film şi doar atunci, după ce toate ar fi fost adunate la un loc, ea ar fi intrat în film.

— Vrei să-ţi spun ceva, Azucena? Acum o să mă învârtesc, ca să văd pentru ultima oară fiecare dintre locurile în care am trăit.

A fost ultimul lucru pe care l-a spus.

 

XXXIV

 

M-am nimerit, într-o seară, cu ea în acelaşi restaurant din Paris spre sfârşitul anilor şapte­zeci. Mi-a zâmbit fix fără să mă recunoască. Era ca o moartă căreia nu îi fuseseră închişi ochii. Un zâmbet fără adresă. Privirea defazată. Un zombi de carne umflată. O carne jalnică. O fru­museţe prost conservată. Nu am reuşit să îmi reprim o senzaţie de inutilitate. Aş fi putut să o ajut? Eram cu ceva vinovat pentru ceea ce vedeam, pentru cea care se uita la mine fără să mă recunoască? Un băiat din Vestul Mijlociu american ar fi putut să o facă fericită pentru totdeauna? Există o latură a vieţii care nu se lasă purificată? Nu găsesc o explicaţie pentru ceva inexplicabil. Dar nicăieri în lume nu poţi să găseşti aşa ceva.

 

XXXV

 

Câţiva ani mai târziu, am mers cu avionul de la Los Angeles la New York, fără escală. Ţinu­sem o serie de prelegeri la nişte universităţi din California şi m-am decis să îmi acord luxul de a merge cu clasa întâi într-un jumbo jet ca să îmi întind în voie picioarele în timpul drumului lung de şase ore şi jumătate. Era foarte puţină lume la clasa întâi. După ce ne-am aşezat cu toţii, un angajat de la Pan American Airways (care pe atunci asigura aceste zboruri directe de pe o coastă pe alta) a condus în mod special până la primul rând o femeie splendidă care a trecut răspândind un parfum cu miresme între olim­pian şi sălbatic, o negresă cu fustă scurtă şi pi­cioare lungi, o carnaţie perfectă şi sâni minunaţi, cu un pântec de mamă, de zeiţă din ţinuturile subjugate ale Africii şi Americii. Gâtul ferm aduna şi dezvăluia toate frământările, temerile şi timidităţile acestei leoaice, care era, încoro­nată cu o coamă ca de animal, în jocuri de cu­lori cu nuanţe de arămiu, roşu, roşcat, negru, pubian. Fireşte că am recunoscut-o. Era Tina Turner şi mi-au atras atenţia melancolia ei, mo­destia ei care anula orice aere de vedetă, orice urmă de aroganţă nemeritată. Ochii catifelaţi spuneau totul despre ea: nu mi se cuvin toate astea, însă le merit. Nu îşi cerea iertare pentru faima dobândită, dar prefera să împartă cu noi, cel puţin în privinţa statutului de călător anonim, sensul uman al cântecelor sale. S-a ghe­muit lângă fereastră, pe primul rând, şi-a scos pantofii, şi-a pus ochelarii negri şi o stewarde­să, grijulie, a învelit-o cu o cuvertură de lână, moale, care parcă o ocrotea, matern, protejând-o pe cântăreaţă de zgomot şi de furie, mângâind-o cu dulcea aţipeală a istovirii.

Nu am vrut să o privesc prea mult, nu am vrut să fiu nici curios, nici nedelicat. M-am gândit la melodia pe care o asculta mereu Diana Soren, Who Takes Care Of Me?, Cine are grijă de mine?, şi privind leoaica adormită, învelită în blana ei, am admirat cu o duioşie amară forţa acestei femei umilite, lovite, luate în râs, care a ştiut să treacă peste resentimente fără să se răzbune pe călăii ei. Fără să ceară capul sau detenţia cuiva, câştigându-şi doar dreptul de a fi ea însăşi şi de a schimba lumea cu vocea ei, cu trupul ei, cu sufletul ei, fără să le sacrifice pe nici unul. Arta ei, rasa ei, spiritul ei… Sărmana Diana, atât de puternică, dar care nu s-a putut apăra de slăbiciunile lumii. Admirabila Tina, atât de vulnerabilă, dar care a învăţat să se apere de toate forţele acestei lumi…

 

XXXVI

 

În Iowa am ajuns doar mulţi ani mai târziu, în cadrul unui turneu de prelegeri prin Vestul Mijlociu american. Când ea mă ruga „ajută-mă să îmi recreez orăşelul”, eu îi spuneam că nu, „eu nu am nimic de-a face cu asta”. „L-ai văzut în mii de filme”, râdea ea, cunoscându-mi pasiu­nea erudită pentru cinema. Tocmai de aia ştiam — i-am spus — că mica aşezare pe care o ve­dem în filme este mereu aceeaşi, se află mereu în studiourile MGM şi acolo Mickey Rooney s-a îndrăgostit de toate fetele de la High School şi a montat piese de teatru în hambar. Strada principală şi însemnele sale: frizeria, automatul de răcoritoare, Woolworth’s, ziarul local, bise­rica şi primăria, care luaseră locul închisorii, sfl/oon-ului şi bordelului din epoca eroică a westernului. I-am spus că toate astea, pe care ea şi cu mine le credeam adevărate pentru că le văzuserăm cu ochii noştri pe ecran, nu erau decât un mit inventat de imigranţii evrei din Europa Centrală care voiau să propună, cu re­cunoştinţă, imaginea ideală a unor State Unite veşnic bucolice, paşnice, inocente, unde copiii mergeau cu bicicleta pe străzi împărţind ziare, îndrăgostiţii se ţineau de mână aşezaţi pe balan­soarul din pridvor şi universul era un gazon tuns perfect, deschis spre toate zările ori doar, eventual, îngrădit de acelaşi gărduleţ alb pe care odată îl vopsise Tom Sawyer.

Când prietenii mei de la Universitatea din Madison m-au dus în Iowa, în 1985, am descoperit că mitul era adevărat, deşi nu mai puteai să îţi dai seama dacă lumea imitase Hollywoodul sau dacă Hollywoodul era mai realist decât pu­teai să crezi. Tribunalul domnea peste viaţa din Jeffersontown: o clădire neoelenistică cu cornişe şi statui oarbe susţinând balanţa justiţiei. Stra­da Principală era cât se poate de perfectă, cu clă­diri joase de ambele părţi ale arterei, cizmării, farmacii-magazin, un Kentucky Fried cu omni­prezentul Colonel Sanders, un McDonald’s şi un bar.

— Liceul. Nu uita să-mi povesteşti despre liceu, spunea ea.

— Dar dacă n-am fost niciodată pe-acolo, n-am nici o legătură cu asta. Cum vrei să…?

Băieţii continuă să se adune la bar ca să bea bere. Sunt băieţi înalţi şi solizi. Povestesc despre ce au făcut în sâmbăta aia când mă aflam şi eu în orăşelul natal al Dianei. Se duseseră să vâneze urşi-spălători. Era sportul favorit al tine­rilor din localitate. Animalul acesta carnivor, de origine americană, poartă un nume greu de pronunţat în limba indienilor algonquin, „arouchgun”, şi desfăşoară o activitate nocturnă prodigioasă. Are o blană gri-gălbuie, o coadă inelată cu negru, urechi mici şi drepte şi labele din faţă aproape umane, subţiri ca ale unui pianist. Faţa lui e o mască neagră, veneţiană, ascunzându-l ca să se caţăre mai uşor prin co­paci, el mănâncă tot ce găseşte, îşi spală mâncarea înainte de a o consuma şi, mască peste mască, îşi face culcuşul prin scorburile de co­paci. Ursul-spălător mascat: doarme iarna, dar nu hibernează. Aduce pe lume până la o jumă­tate de duzină de pui în doar şaizeci de zile. La tinereţe este simpatic şi jucăuş; la bătrâneţe, irascibil ca un bunic însingurat. Mănâncă de toate: ouă, porumb, pepeni. Este pacostea fer­mierilor, care îl vânează. Bătrânii urşi-spălători învechiţi în răutăţi ştiu cum să scape. Mai uşor de prins sunt cei tineri. Dar, tineri sau bătrâni, devin răi când ajung să fie încolţiţi. Sunt de te­mut în apă, unde îşi pot îneca adversarul.

Ursul-spălător mişună pe dealurile, munţii şi luncile din Iowa, unde pământul este negru, fertil, de la imensele păşuni care au tot putrezit de-a lungul a milioane de ani. Băieţii şi-au pe­trecut săptămâna făcând lucruri uneori plăcute, alteori dezagreabile. Matematica este prea abstractă, geografia prea concretă deşi străină: cui îi pasă unde se află Mexic, Senegal, Manciu­ria? Cine trăieşte pe acolo? Oare trăieşte cineva pe acolo? Dagos, chinks, kykes, niggers, spiks. Tu ai văzut vreodată pe cineva să vină pe aici? în schimb, la drugstore era locul de întâlnire, iubi­rile începeau cu împărţirea unei răcoritoare de cireşe şi a vreo două acadele, ca în filmele lui Andy Hardy, şi continuau în sala de cinema­tograf în serile de sâmbătă, mâinile transpirate unite în iubirea şi înghiţitul de floricele de po­rumb, pe ecrane ei văzându-se trăind la fel ca în fotoliile din sală, privind la Mickey Rooney şi Ann Rutheford care se ţin de mână şi văd doi tineri imaginari care se ţin de mână şi care văd…

— Jucau baschet în liceu. Şi se mai duc şi acum. E uşor să ţi-i închipui. Nu se schimbă deloc.

Ora de istorie era cea mai plicticoasă. Mereu se întâmpla „odinioară”, e ca într-un muzeu veş­nic, unde totul e mort, unde nu exista o lume ca a lor, doar când se mutau pe ecrane şi se pre­schimbau în Clark Gabie şi Vivian Leigh, aia da istorie, chiar dacă era o născocire. Realitatea putea să fie o iluzie, să bei o ciocolată cu prie­tena, să mergi la cinema şi să vezi alte iluzii în fiecare săptămâna. Toţi ştiau că or să se că­sătorească chiar acolo, că acolo vor trăi şi cum aproape toţi erau băieţi buni, vor deveni soţi buni, taţi buni şi se vor împăca şi cu îmbătrânirea fostelor iubite, cu carnea lor în exces ori flască, cu moartea sexului, moartea dragos­tei, a dragostei, a dragostei, care era ca şi cum luna s-ar fi stins pentru vecie.

În schimb, un grup de bărbaţi tineri la o vânătoare de urşi-spălători vibrau la unison cu o emoţie care nu se compara cu nimic altceva. Puştile erau nişte evidente prelungiri ale băr­băţiei lor, şi le arătau unii altora, le curăţau, le încărcau, de parcă şi-ar fi arătat între ei falu-surile, de parcă gesturile, abia insinuate prin vestiarele terenurilor de fotbal, ar fi fost per­mise la vânătoarea de urs-spălător cu acele puşti aşa de uşor de obţinut, într-o ţară unde dreptul de a cumpăra şi de a purta arme era sfânt, era înscris în Constituţie…

— Întoarce-te puţin la clădirea liceului, te rog.._.

Câinii parcă erau orbi, cu urechi mari căzute, preocupaţi cu totul de un singur simţ, cel al mirosului. Orbi, surzi, plini de căpuşe albastre pe care băieţii, după vânătoare, la o bere în jurul focului, se amuzau să le arunce pe ei.

— E o clădire din anii cincizeci, modernă, joasă…

Uneori, lipsiţi de simţul olfactiv, câinii se pierdeau, orbi, surzi. Şi atunci era destul să laşi o treanţă de-a stăpânului într-un loc de pe câmp, pentru ca orice câine, fără greş, să se întoarcă. Asta era lumea reală. Asta era o lume admira­bilă, sigură, concretă, inteligibilă. În care un câine revenea la locul în care se afla o zdreanţă de-a stăpânului său. Se îmbrăţişau între ei, râzând şi bând, dându-şi coate în coaste, aşa cum se pocneau cu prosoapele la duşuri şi evitau, scrupulos, să privească prea în jos. Erau sufici­ente puştile. Puştile puteau fi privite fără per­dea. Puteai să atingi puşca prietenului. Împre­ună puteau beli urşii-spălători în jurul focului şi se puteau întoarce în orăşel cu trofeele sângerânde şi cu câinii surzi.

— Există un amfiteatru într-o aripă a clădi­rii… Nu uita să o vizitezi…

Câte unul dintre ei era diferit. Nu i se părea că este mare lucru să vânezi urşi-spălători şi să le iei blana. Altădată, se mergea la meciurile de fotbal cu haină din blană de urs-spălător. Acum, nu. Odinioară, vânătorii din Vestul sălbatic îşi făceau căciuli din blană de urs-spălător. Acum, nu. Demult, pe aici erau bărbaţi, bărbaţi adevăraţi. Trebuia să fii un bărbat adevărat ca să vânezi ce se afla înainte pe aici, prin Iowa. Bizoni, nici mai mult, nici mai puţin. Acum, gata.

— Mi-a dăruit o monedă de cinci cenţi, cu un bizon pe o parte şi un indian pe cealaltă. O mai am şi acum. Mi-a zis s-o păstrez, era ciudat. Dispăruseră mai întâi bizonii şi indienii, apoi şi monedele care îi reprezentau. Acum, pe o parte se vedea un domn distins cu perucă, care era intangibilul, sfântul american Thomas Jefferson, iar pe cealaltă, minunata lui casă, Monticello, construită cu mâna lui. Era un reprezentant al Iluminismului.

Cine a omorât ultimul bizon? o întreba băia­tul acela pe Diana. Tărâmul ăsta era plin de bi­zoni. Cine, cine l-o fi ucis pe ultimul…?

Pe tot cuprinsul Statelor Unite, stâlpii de tele­fon sunt făcuţi din metal. Aici, încă îi mai fac din lemn. De parcă firele nu ar putea să vorbeas­că fără vocile din pădure. Noaptea pe care am petrecut-o în orăşelul Dianei, gândindu-mă la ea, a fost o noapte întunecată şi eu, în camera mea de la hotel, cu fereastra deschisă, m-am simţit la fel ca acei dini de vânătoare orbi şi or­biţi de întuneric, însă eu şi fără miros, deşi aveam urechile bine ciulite, încercând să aud dincolo de întuneric ce spunea liniştea. Avea să vorbeas­că despre ea? îşi vor aminti cum a dus-o într-o zi tatăl ei ca să ia avionul spre Los Angeles, o puştoaică de şaptesprezece ani cu părul lung şi castaniu, cum s-a întors ea într-o altă zi, în­tr-un Cadillac decapotabil, înfăşurată într-o bla­nă de nurcă, dar cu părul tuns scurt ca un recrut, blond ca o… vedetă? Aşa au plimbat-o, aşa au arătat-o la lume pe strada principală, între drugstore şi prăvălia de încălţăminte, tribunal şi liceu.

— Vino în amfiteatru. Aşteaptă să iasă luna. Vom aştepta puţin. O să-mi ridici fusta. O să mă mângâi pe pubis. O să-mi scoţi chiloţeii. Când o să iasă luna, o să-mi iei fecioria.

Era fata din vecini, la fel ca toate celelalte, mai puţin ochii ăia gri unici, incomparabili (sau erau albaştri?). Nu ştiu dacă ochii ăia ai Dianei pu­teau să trăiască mereu privind în ochii părin­ţilor, şi ai rudelor, şi ai prietenilor. Eu am privit ochii bătrânilor din Iowa şi m-au surprins, o dată în plus, simplitatea, bunătatea, copilăria recu­perată şi eternă a acelor priviri, deşi părul de­venise alb ca al unui Moş Crăciun şi trăsăturile mai brăzdate decât harta rutieră pe unde altă­dată alergaseră bizonii. Bărbaţii aceia albiţi şi gingaşi ca nişte nalbe fuseseră oare nişte băieţi cruzi şi nesimţitori, care plecau sâmbăta să vâ-neze urşi-spălători? Erau aceiaşi care odată, se-toşi de sânge şi de violenţă neîmplinită, plecau să omoare ultimul bizon?

— Acum, da, ia-mă, când lumina lunii intră prin tavanul de sticlă al amfiteatrului, ia-mă, Luke, ia-mă ca prima oară, dă-mi aceeaşi plă­cere, fă-mă iar să tremur, iubitule, iubitule…

Când a apărut luna în acea noapte în Iowa şi eu am văzut-o de la fereastra hotelului Howards Johnson’s, am rămas convins că Luke, oriunde s-ar fi aflat şi oricine ar fi fost acum, o tăiase şi o pusese să atârne pe cer. În onoarea ei. Era luna ei de hârtie.

S-a luminat de ziuă în duminica în care ur­ma să plec şi mi-am reamintit că ea îmi ceruse şi altceva, nu uita să vizitezi biserica şi să as­culţi slujba.

Intru întotdeauna puţin tulburat în bisericile protestante, care nu sunt ca ale mele, deoarece lipsa oricăror podoabe mă face să mă tem că este vorba despre o ipocrizie fundamentală, care îl lipseşte pe Dumnezeu de gloria sa barocă şi pe credincioşi de posibilitatea de a o împărtăşi, în schimbul unui puritanism alb, care vopseşte doar în alb, aşa cum sunt mormintele fariseilor, pentru a arunca mai lesne păcatele acestei lumi asupra celorlalţi, cei diferiţi, restul.

Pastorul a urcat în amvon şi eu m-am gândit, prosteşte, să îi confer acest rol unui actor cu­noscut, Orson Welles din Moby Dick, Spencer Tracy din San Francisco, Bing Crosby din Clo­potele Sfintei Măria, Frank Sinatra din Miracolul clopotelor. M-am surprins râzând încetişor, în vreme ce îmi reaminteam de imaginaţia extra­vagantă a celor de la Hollywood, care inventau preoţi boxeri, cântăreţi sau având dimensiuni falstaffiene… Nu. Omuleţul acela cu părul alb şi faţă din topor era aproape o cuminecătură umană, fără culoare, alb ca făina celestă. Am descoperit cu greu ochii săi de culoarea căr­bunelui, ca nişte bile negre. Iar vocea nu părea să iasă din el; fascinat, am început să îmi în­chipui că vocea lui nu era decât un canal pentru o altă voce, îndepărtată, eternă, care descria cre­dinţa luterană, să avem o încredere totală în Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu îl justifică pe om, Dumnezeu îl acceptă pe om deoarece omul acceptă că este acceptat în ciuda inacceptabi-lităţii sale. Cum poate omul să aibă încredere că Dumnezeu ar accepta toate păcatele pe care orice semen, chiar şi cel mai pur, le ascunde în forul său interior şi le exală în Lumea materia­lă? Omul, în credinţa lui, îşi închipuie că este primit în mila Domnului şi că păcatele sale îi sunt iertate în numele lui Cristos, care prin moar­tea lui a adus linişte tuturor păcatelor noastre. Preţul pe care biserica îl pune pe o asemenea credinţă este acela de a asculta pe dinăuntru şi pe dinafară de voinţa divină. Asta cere cre­dinţa, iar nu raţiunea, căci raţiunea duce la dis­perare. Este greu să concepi raţional că Dum­nezeu justifică ce este nedrept. Credinciosul îmbrăţişează Evanghelia pentru a înţelege că Evanghelia înseamnă: Dumnezeu îi dezvinovăţeşte pe credincioşi în numele lui Cristos, iar nu pentru meritele lor. Asta este ceea ce trebuie să înţelegeţi aşa cum se cuvine în această duminică. Credeţi că Dumnezeu iartă pentru că El este drept, nu pentru că voi aţi fi aşa. Nu veţi putea niciodată să adunaţi destule merite pentru a vi se ierta nici că aţi chinuit o muscă, nici că aţi călcat cu nepăsare peste o furnică. Credeţi în mod greşit că Dumnezeu este drept. Nu, dreptatea nu re­prezintă ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce dă Dumnezeu. Ceea ce acordă Dumnezeu. Ceea ce nu vă puteţi da niciodată sau nu puteţi da altora. Deşi sunteţi drepţi, nu veţi putea împărţi dreptate nimănui decât prin Dumnezeu. Blasfematorilor: vă imaginaţi un Dumnezeu aşa de nedrept cum sunteţi cu toţii, ori aşa de drept pre­cum aţi vrea să deveniţi. Nu contează, nu contează nimic, nimic, nimic. Doar Dumnezeu poate face dreptate, chiar dacă El însuşi se vădeşte ne­drept. Numai Dumnezeu poate împărţi drep­tatea, chiar dacă El însuşi o încalcă creându-vă. Trăiţi cu asta, încercaţi să trăiţi cu această con­vingere, aveţi curajul, dar şi teama de a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu: dreptatea se pri­meşte, dreptatea n-o ai, dreptatea nu o dai, drep­tatea nu o meriţi, dreptatea este ceva ce Dum­nezeu ne dă când hotărăşte El, pentru că nici Dumnezeu nu este drept, Dumnezeu are doar putere, puterea de a ierta, deşi El însuşi nu me­rită nici o iertare. Şi cum ar merita-o, de vreme ce a comis greşeala de a crea aceste fiinţe la­come, păcătoase, ingrate, proaste, autodistru-gătoare, care suntem noi, cu toţii, făpturile unui Dumnezeu vinovat? împăcaţi-vă cu asta. Fraţii mei, aveţi tăria de a trăi cu credinţa noastră im­posibilă şi strictă, gândiţi-vă la un Dumnezeu care nu merită iertare, dar care are puterea să ne ierte pe noi, nu alunecaţi în disperare, aştep­taţi şi aveţi încredere.

A terminat. A zâmbit. A lansat un hohot de râs; l-a stăvilit cu o mână pe gură.

După slujbă, am străbătut străzile din Jeffersontown unde s-a născut şi a crescut Diana So-ren. În pridvoare se iveau bătrâni cu părul alb şi privirea albastră, nevinovată, mereu aceeaşi inocenţă, atât de îndepărtată de geografie şi de istorie, aşa de inocenţi că nu voiau să ştie ce făceau propriii lor guvernanţi în acele locuri necunoscute pline de spiks, şi dagos, şi niggers, şi, mai ales, de comunişti. Ochii inocenţei, când se lăsa noaptea, privesc o lună de hârtie de pe cerul unui orăşel din Iowa şi îi dau mână liberă lui Thomas Jefferson pentru că este alb şi este elegant, chiar dacă are sclavi, este mai inteligent decât ei toţi la un loc, nu degeaba a fost ales, nu avem decât un preşedinte, trebuie să crezi în el, să-i pui profilul pe monede, să arunci în aer monedele cu indieni şi cu bizoni, să vezi unde cad, pământul este imens, negru ca un sclav, pu­tred ca un comunist, moale ca un mexican, pă-mântul continuă să crească, dând roade, putre­zind, pentru că pământul a tot putrezit milioane de ani.

Era luna ei de hârtie, aceeaşi pe care ea o văzuse în acea zi mitică pentru feminitatea ei, mai înainte de a ieşi în lume doar cu o săgeată şi un arc, Diana, zeiţa solitară a vânătorii pe pă­mântul negru şi putrezit din Iowa. Era luna ei de hârtie, aceeaşi care a luminat ultima noapte a bizonilor, în timp ce băieţii îi vânau călare, noaptea, trăgând cu puştile până au stins şi luna. Aceeaşi care i-a ajutat pe urşii-spălători să se orienteze, iritaţi, spre culcuşurile lor din scor­burile copacilor, urmăriţi de băieţii care omo-râseră ultimul bizon din prerie. Dar ei vânează în haită, toţi la un loc, strigând, ridicându-şi vic­torios puştile falice în lumina lunii. Doar ea vânează în singurătate, aşteptând să o atingă, deopotrivă, razele lunii şi mila Dumnezeului capricios şi vinovat care a creat-o.

Sunt sigur că, gândindu-se la toate astea, pastorul a zâmbit şi ar fi dorit să râdă în gura mare, ca să se amuze, ca să îi priască, ca să se exonereze de neliniştea propriei sale cuvântări. Dar nimic din toate astea nu a contat. În noaptea aceea, au crescut apele fluviului Mississippi spre Est şi ale lui Missouri spre Vest, dând pe dinafară peste toate pământurile din jur, înecând toate terenurile din Iowa, de la Osceola la Pot-tamottomie, de la Winnebago la Appanoose, luând cu torentele lor miloase case şi acareturi, stâlpi de lemn şi coloane neoelenistice, turle as­cuţite de biserici, recolte de grâu şi porumb, car­tofi cu ochi de ciclop şi cocoşi cu creste în vânt, ştergând urmele bizonilor şi înecând urşi-spă-lători disperaţi, adormind preria inundată ca să o întoarcă la numele ţinutului indian, Iowa: ţara adormită, însă vegheată de antonimul ţă­rii albe, Iowa: ochi de şoim. Ţinut somnolent uneori, în alertă alteori, pământul se scufundă, dispare şi nimeni, în scurgerea timpului, nu se mai poate întoarce acolo.

 

XXXVII

 

Diana Soren a murit. Au găsit-o putrezind într-un Renault pe o străduţă din Paris. Se afla de două săptămâni acolo. Era înfăşurată într-un capot de Saltillo. Oare acelaşi pe care îl cumpă­rase cu mine din Santiago? Ştirea de presă pre­ciza că alături de ea se aflau o sticlă goală de apă minerală şi un bilet despre sinucidere. Poliţia din Paris a trebuit să cheme brigada sanitară pentru a dezinfecta fundătura unde găsiseră corpul ei închis în compania morţii timp de două săptămâni. Ceea ce mai rămăsese din ea era acoperit de arsuri de ţigară. M-am întrebat, totuşi, dacă la final, în moarte, ea s-a simţit bine în pielea ei.

 

XXXVIII

 

FBI-ul i-a adus un omagiu postum Dianei. A recunoscut că o calomniase în 1970 ca parte a unui program de contrainformaţii denumit COINTELPRO. Directorul din acea vreme al agenţiei, J. Edgar Hoover, aprobase acţiunea: Diana Soren a fost distrusă pentru că era des-tructibilă. Directorul aflat în post în 1980, Wil-liam H. Webster, a declarat că dispăruseră pen­tru totdeauna zilele acelea în care FBI folosea informaţiile trunchiate pentru a-i combate pe simpatizanţii „cauzelor nepopulare”. Calom­nia, spunea el, nu mai face parte din instrumen­tele noastre de lucru. Ne ocupăm exclusiv de comportamentul delincvenţional.

---

[1] Mistic spaniol (numele laic Juan de Yepez y Alvarez), poet şi prozator, călugăr carmelit (1542-1591). Fervoarea contemplativă, gândirea speculativă, preferinţa pentru antiteză şi metaforă, simbol şi alegorie transpar în poe­mele sale şi în proza alcătuită din comentarii la propria creaţie lirică, o culegere de sentinţe Avisos y sentencias espirituales — Sfaturi şi sentinţe spirituale. (N.t.)

[2] „nechibzuit, însă atât de bine” (în engleză, în text).

[3] Aluzie la melodia grupului britanic Rolling Stones „I can’t get no satisfaction” („Nu reuşesc să obţin sa­tisfacţie”) interpretată vocal de Mick Jagger, considerat de narator „cea mai fidelă încarnare contemporană a…” (N.t.).

[4] Tirso de Molina, pseudonimul lui Fray Gabriel Tellez (1584-1648), dramaturg spaniol, cunoscut pentru come­diile sale de moravuri, dar mai ales pentru prima dra­matizare a motivului Don Juan – El Burlador de Sevilla o el convidado de piedra (1630, înşelătorul din Sevilla sau oaspetele de piatră), preluat ulterior de multe ori în literatura universală. (N.t.)

[5] De anul nou, hispanicii au un ciorchine de strugure din care rup si înghit câte o boabă la fiecare bătaie a ceasului, punându-şi repede câte o dorinţă pentru fiecare dintre cele 12 luni ale anului care începe. (N.t.)

[6] Revoluţionar cubanez, participant la schimbarea de regim din Cuba alături de Fidel Castro, supranumit Che — apelativ de familiaritate şi alint folosit de sud-americani si echivalent aproximativ al lui „măi, dragă”. Che Guevara a părăsit Cuba în 1965 ca să dirijeze o campanie paramilitară de răspândire a comunismului în America Latină. Grupările sale de gherilă au încercat să răstoarne guvernul Boliviei, dar trupele acestuia l-au înconjurat si l-au ucis pe Che la 9 octombrie 1967, transformându-l în martir şi simbol al luptei pentru libertate, deşi nu pro­movase decât un export violent de comunism.

[7] De la Joseph McCarthy, politicianul american senator de Wisconsin, care iniţiase, la începutul Războiului Rece, Comitetul pentru Activităţi Antiamericane, o subcomisie permanentă de anchete a Senatului, şi care în anii 1953 şi 1954 se ocupa de epurări masive, mai ales în rândul activiştilor sau doar al celor bănuiţi de simpatii comuniste, aproape la fel cum în aceeaşi perioadă securitatea română îi epura drastic pe reprezentanţii sau doar pe simpatizan­ţii regimului anterior sau ai democraţiei. (N.t.)

 

[8] Guardia Civil, o combinaţie între jandarmerie şi poliţie care, în perioada dictaturii franchiste dintr-o Spanie ultranaţionalistă, controla mai degrabă prin teroare popu­laţia civilă, dar mai ales pe cei de stânga şi pe cei care nu erau spanioli: catalanii, bascii. (N.t.)

[9] „am luna deasupra mea / dar pe nimeni să mă iu­bească / iubitule, pe unde-oi fi.”

[10] „Femeia tot om este, pricepe asta bine.”

[11] „Ar trebui să recunoşti: / eşti dependentă de iubire.”

ULTIMA INTREBARE

ULTIMA INTREBARE

               Isaac Asimov

 

Ultima întrebare a fost formulată pentru întâia oară, pe jumătate în glumă, în ziua de 21 mai 2061, într-un moment când omenirea păşea spre lumină. Întrebarea a apărut ca urmare a unui pariu pus pe cinci dolari la beţie şi faptele s-au petrecut după cum urmează:

Alexander Adell şi Bertram Lupov erau doi dintre credincioşii slujitori ai lui Multivac. Ei cunoşteau mai bine decât oricare altă fiinţă ome­nească ce anume se ascundea înapoia faţadei reci, clicăitoare şi pâlpâitoare – care se întindea pe mulţi kilometri – a giganticului calcu­lator. Aveau, cel puţin, o noţiune despre planul general de relee şi circuite care crescuseră cu mult dincolo de punctul în care un singur om ar fi putut pricepe totul în mod exact.

Multivac se autoregla şi autocorecta. Trebuia s-o facă, întrucât nimic omenesc n-ar fi putut să-I regleze şi să-I corecteze suficient de rapid, sau măcar acceptabil. De aceea, Adell şi Lupov se ocupau doar superficial de monstruosul gigant, însă pe cât de bine o puteau face nişte oameni. Introduceau date, adaptau întrebările la necesităţile sale şi traduceau răspunsurile oferite. Cu siguranţă, ei şi toţi cei aidoma lor aveau tot dreptul să se înfrupte din gloria lui Multivac.

De câteva decenii, Multivac proiectase navele spaţiale şi calculase traiectoriile ce-i permiseseră omului să ajungă pe Lună, Marte şi Venus, dar resursele sărace ale Pământului nu putuseră susţine expediţii şi dincolo de aceste corpuri cereşti. Zborurile lungi necesitau prea multă energie. Pământul îşi exploata cărbunele şi uraniul cu tot mai multă eficienţă, însă şi zăcămintele respective erau finite.

Treptat, Multivac învăţase destule ca să răspundă mai precis la întrebări profunde, iar la 14 mai 2061 ceea ce fusese teorie devenise fapt împlinit.

Energia Soarelui fusese stocată, convertită şi utilizată direct la scară planetară. Pe întregul Pământ, cuptoarele cu cărbuni şi centralele de fisiune a uraniului fuseseră oprite şi se acţionase comutatorul care conecta planeta cu o staţie spaţială cu diametrul de 1,5 kilometri, aflată pe orbită în jurul Pământului, la jumătatea distanţei până la Lună. Acum, toată aparatura de pe Pământ funcţiona pe baza razelor invizibile de energie solară.

Şapte zile nu fuseseră îndeajuns pentru a diminua vâlva stârnită de eveniment, totuşi Adell şi Lupov izbutiseră în cele din urmă să evadeze de la îndatoririle lor şi să se întâlnească, în tihnă, într-un loc unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i caute – în pustiile încăperi subterane, pe unde se obţinea acces la porţiuni din uriaşul corp al lui Multivac. Lipsit de intervenţii exterioare, relaxându-se şi sortându-şi datele cu clicăituri leneşe, Multivac îşi meritase de asemenea vacanţa aceea, iar băieţii erau întru totul de acord. Nu avuseseră nici o intenţie – cel puţin la început – de a i-o disturba.

Aduseseră cu ei o sticlă şi singura lor grijă de moment fusese de a se destinde în tovărăşia acesteia.

- Este uluitor când stai să te gândeşti, zise Adell. (învârtea înceti­şor cu o baghetă de sticlă prin pahar, privind cubuleţele de gheaţă ce se înghesuiau s-o atingă, şi pe chipul său lătăreţ se zăreau cute de oboseală). Acum avem pe gratis toată energia pe care o vom putea utiliza vreodată! Dacă am dori s-o exploatăm, ne-ar ajunge să topim întregul Pământ într-o picătură uriaşă de fier lichid impur, fără să simtim că am fi cheltuit vreun pic. Avem toată energia pe care am putea s-o folosim vreodată, pe vecie.

Lupov îşi lăsă capul pe un umăr. Făcea gestul acesta când dorea să contrazică pe cineva, iar acum dorea să contrazică, pe de o parte fiindcă el trebuise să aducă gheaţa şi paharele.

- Nu chiar pe vecie, rosti el.

- La dracu’, aproape pe vecie. Până se consumă Soarele.

- Asta nu-nseamnă “pe vecie”.

- Bine, bine, miliarde şi miliarde de ani. Poate chiar douăzeci de miliarde de ani. Esti mulţumit?

Lupov îşi trecu degetele prin părul care începuse să i se rărească, parcă pentru a se reasigura că-i

mai rămăsese ceva, şi sorbi din pahar.

- Douăzeci de miliarde de ani nu înseamnă “pe vecie”.

- Oricum, va dura mult după moartea noastră, de acord?

- La fel vor dura zăcămintele de cărbune şi uraniu.

- Aşa-i, dar acum putem să cuplăm la Staţia Solară orice navă spaţială, ca să facă ruta Pământ-Pluto de un milion de ori, fără să-şi faca griji vreodată din cauza combustibilului. Asta n-ai putea face cu cărbune şi uraniu. Dacă nu mă crezi, întreabă-I pe Multivac.

- Nu trebuie să-I întreb pe Multivac. O ştiu şi eu.

- Atunci, nu mai tot critica lucrurile pe care le-a făcut Multivac pentru noi! se enervă Adell. A făcut numai bine.

- Cine-a zis că n-ar fi făcut bine? Eu spun doar că un soare nu va dura pe vecie. Nimic altceva. Suntem în siguranţă pentru douăzeci de miliarde de ani, dar apoi ce se va petrece? – Lupov îndreptă un deget nesigur spre celălalt.

- Şi să nu-mi zici c-o să ne cuplăm la alt soare!

O vreme, domni tăcerea. Adell ducea paharul la buze doar ocazional, iar ochii lui Lupov se închiseră lent. Cei doi făcuseră o pauză de odihnă. Apoi, Lupov deschise brusc ochii.

- Te gândesti c-o să ne cuplăm la alt soare, când al nostru îşi va încheia existenta?

- Eu muncesc, eu nu gândesc.

- Ba gândeşti, însă necazul cu tine e că stai cam prost cu logica. Eşti ca individul ăla care a fost surprins de o aversă neaşteptată şi a fugit spre un pâlc de arbori, ca să-şi caute adăpost. Nu-şi făcea nici un fel de griji, ştii?, deoarece se gândise că dacă ploaia va răzbi printr-un copac, se va putea muta sub altul.

- Am înteles, zise Adell, nu-i nevoie să tipi. Când soarele nostru va dispărea, vor fi dispărut şi celelalte stele.

- AI naibii să fiu dacă nu vor dispărea! mormăi Lupov. Totul a avut un început în explozia cosmică originară, când o fi fost ea, şi totul va avea un sfârsit când toate stelele îşi vor consuma combustibilul intern. Unele ard mai repede decât altele. Păi, alea gigante nu vor dura nici o sută de milioane de ani. Soarele nostru va dura douăzeci de miliarde de ani şi poate că piticele vor dura o sută de miliarde de ani. Dar peste un trilion de ani, să zicem, totul va fi în beznă. Entropia trebuie s-atingă nivelul maxim, asta-i!

- Ştiu totul despre entropie, preciză demn Adell.

- Ştii pe naiba!

- Ştiu la fel de multe ca tine.

- Atunci, ştii că totul se va stinge într-o bună zi.

- Da, ştiu. Cine zice că nu va fi asa?

- Tu, prostovane! Tu ai zis că avem toată energia care ne trebuie, pe vecie. Tu ai zis “pe vecie”.

Fu rândul lui Adell să-I contrazică.

- Poate că-ntr-o bună zi vom putea reface totul, spuse el.

- Niciodată.

- De ce nu? Cândva…

- Niciodată.

- la-ntreabă-I pe Multivac.

- Intreabă-I tu. Punem prinsoare? Pe cinci dolari c-o să răspundă că nu se poate.

Adell era îndeajuns de cherchelit ca să încerce şi, în acelaşi timp, îndeajuns de treaz ca să poată formula o întrebare coerentă: “Va putea vreodată omenirea, fără să-şi cheltuiască toată energia, să readucă Soarele la splendoarea tinereţii sale, chiar după ce el a murit de bătrânete?”

Probabil că întrebarea putea fi formulată şi mai simplu: “Cum poate fi redusă masiv entropia Universului, pentru a reveni la nivelul iniţial?” Multivac încremeni şi amuţi. Pâlpâiturile lente ale ledurilor sale încetară, clicăiturile îndepărtate ale releelor nu se mai auziră.

Apoi, tocmai când tehnicienii, alarmaţi, simţeau că nu-şi mai pot reţine răsuflarea, imprimanta calculatorului învie brusc. Şase cuvinte fură tipărite: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.

- Pariul cade, şopti Lupov.

Plecară grăbiţi.

A doua zi dimineaţă, cu capetele pulsând dureros de mahmureală şi cu gurile îmbâcsite de alcool, cei doi uitaseră cu totul de incident.

 

***

 

Jerrodd, Jerrodine şi Jerrodette I şi II priveau imaginea înstelată care se modifica în videoplat, pe măsură ce trecerea prin hiperspaţiu se desfăsura pe durata ei atemporală. Brusc, pulberea scânteietoare de stele lăsă loc în centrul ecranului unui singur corp cosmic strălucitor.

- Ăsta-i X-23, rosti Jerrodd cu convingere. Mâinile sale subtiri i se încleştară strâns la spate şi încheieturile falangelor se albiră. Surioarele Jerrodette avuseseră parte de prima lor trecere prin

hiperspaţiu şi erau extrem de conştiente de senzaţia momentană de înăuntru-afară. Îşi înăbuşiră chicotelile şi se fugăriră nebuneşte în jurul mamei lor, intonând:

- Am ajuns la X-23, am ajuns la X-23, am ajuns…

- Linişte, copii! le potoli Jerrodine. Esti sigur, Jerrodd?

- Cum să nu fiu sigur? replică el privind în sus către proeminenţa metalică de pe plafon, care străbătea cabina pe toată lungimea ei, intrând printr-un perete şi dispărând în peretele opus. De fapt, par­curgea întreaga navă, de la un capăt la celălalt.

Jerrodd nu ştia mare lucru despre tubul gros de metal – doar că se numea Microvac şi că oricine dorea i putea pune întrebări. Chiar dacă nu-I întreba nimeni, el avea misiunea de a pilota nava spre destinaţia prestabilită, de a se alimenta cu energie de la diversele Staţii Energe­tice Subgalactice şi de a calcula ecuaţiile pentru salturile hiperspaţiale.

Jerrodd şi familia sa trebuiau doar să aştepte ajungerea la desti­naţie, locuind în cabinele confortabile ale navei.

Odată, cineva ii spusese lui Jerrodd că terminaţia “ac” a lui Microvac ar fi fost acronimul pentru “analog computer” în engleza veche, dar bărbatul se afla pe punctul de a uita şi acest detaliu.

Privind videoplatul, ochii Jerrodinei se umeziră.

- Nu mă pot stăpâni, murmură ea. Mă simt ciudat să părăsesc Pământul pentru totdeauna.

- Nu înţeleg motivul! replică Jerrodd. Acolo nu aveam nimic, iar pe X-23 vom avea de toate. Nu vei fi singură. Nu vei fi un pionier al spa­ţiului. Pe planetă trăiesc deja peste un milion de oameni. Dumnezeule, stră-strănepoţii noştri vor căuta planete noi, pentru că X-23 va fi suprapopulată! – După o pauză, adăugă: Îti spun, după cum evoluează explozia demografică, avem mare noroc că zborul interstelar a fost pus la punct de calculatoare.

- Stiu, ştiu, încuviinţă femeia fără chef.

Jerrodette I interveni prompt.

- Microvacul nostru e cel mai bun Microvac din lume.

- Şi eu cred la fel, aprobă Jerrodd ciufulindu-i părul.

Era într-adevăr plăcut să ai Microvacul tău, iar Jerrodd era încântat că făcea parte din generaţia sa şi nu din alta. Pe vremea tinereţii tatălui său, singurele calculatoare erau nişte maşini imense, care acopereau sute de kilometri pătrati. Pe o planetă exista un singur calculator, care se numea chiar aşa – “Planetar AC”. Timp de o mie de ani, crescuseră mereu în dimensiuni, pentru ca apoi, aproape peste noapte, tehnologia să se perfecţioneze. În locul tranzistoarelor, apăruseră valvele molecu­lare, astfel că până şi cel mai întins Planetar AC ocupa acum doar jumătate din volumul unei nave spaţiale.

Jerrodd simţi un fior de satisfacţie, aşa cum se petrecea ori de câte ori se gândea că propriul său Microvac era de nenumărate ori mai complex decât străvechiul şi primitivul Multivac, cel care îmblânzise primul Soarele, şi aproape la fel de complex ca Planetar AC-ul Pămân­tului (cel mai mare dintre toate), care rezolvase primul problema călătoriei hiperspaţiale şi făcuse posibil zborul spre stele.

- Atâtea stele şi atâtea planete! suspină Jerrodine pierdută în propriile ei gânduri. Bănuiesc că familiile vor porni de-a pururi spre noi planete, aşa cum facem noi acum.

- Nu chiar de-a pururi, surâse Jerrodd. Într-o bună zi, totul va înceta, dar asta de-abia peste miliarde de ani. Peste multe miliarde de ani. Până şi stelele se sting, nu ştii? Entropia trebuie să crească.

- Ce-i aia entropie, tăticule? piui Jerrodette II.

- Entropia, dulceaţa mea, este un cuvânt care descrie cum se opreşte Universul. În cele din urmă, totul se opreşte, ştii, aşa cum s-a întâmplat cu roboţelul tău vorbitor.

- Dar nu poţi pune baterii noi, cum i-ai pus roboţelului?

- Bateriile sunt chiar stelele, scumpa mea. Dacă stelele se sting, nu mai există baterii.

Imediat, Jerrodette I începu să plângă:

- Nu le Iasa, tăticule! Nu lăsa stelele să se stingă!

- Uite ce-ai făcut! suieră Jerrodine nervoasă.

- De unde să fi ştiut c-o să se sperie? mormăi Jerrodd.

- Întreabă-I pe Microvac! se tângui Jerrodette I. Întreabă-I cum se aprind din nou stelele!

- Haide, fă-o! îl îmboldi Jerrodine. Aşa se vor linişti. Jerrodette II începuse şi ea să se smiorcăie. Jerrodd ridică din umeri.

- Gata, gata, scumpetelor! O să-I întreb pe Microvac ce trebuie făcut. Nu vă temeţi – el o să ne dea răspunsul.

ÎI întrebă pe Microvac şi adăugă iute:

- Răspuns imprimat.

Luând banda îngustă de celufilm, Jerrodd rosti vesel:

- Vedeţi, Microvac spune că se va îngriji de toate, când va veni clipa, aşa că nu trebuie să vă speriaţi.

- lar acum, copii, zise Jerrodine, e timpul să vă culcaţi. În curând vom ajunge în noul nostru cămin.

Înainte de a distruge celufilmul, Jerrodd reciti răspunsul lui Micro­vac: DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT. Ridică din nou din umeri şi privi pe videoplat. X-23 se apropia tot mai mult.

 

***

 

VJ-23X de Lameth privi în adâncurile întunecate ale hărţii galactice tridimensionale la scară mică şi spuse:

- Mă întreb dacă nu cumva e ridicol să fim atât de preocupaţi de această problemă…

MQ-17J de Nicron clătină din cap.

- Nu cred. Stii bine că, la actuala rată a expansiunii, galaxia se va popula în cinci ani.

Amândoi păreau a avea în jur de douăzeci de ani, erau înalti şi cu corpuri perfecte.

- Cu toate acestea, zise VJ-23X, ezit să înaintez Consiliului Galac­tic un raport pesimist.

- Eu nici nu mă gândesc la alt tip de raport. Pune-i niţel în mişcare. Trebuie să-i punem în mişcare.

VJ-23X suspină.

- Spaţiul este infinit. O sută de miliarde de galaxii aşteaptă să fie colonizate. Mai multe chiar!

- O sută de miliarde nu este un număr infinit şi, cu trecerea timpului, devine tot mai puţin infinit. Gândeşte-te! Acum douăzeci de mii de ani, omenirea a soluţionat problema utilizării energiei stelare, iar peste numai câteva secole a devenit posibilă călătoria interstelară. Omenirea a avut nevoie de un milion de ani ca să populeze o planetă micuţă, iar apoi doar de cincisprezece mii de ani ca să populeze restul galaxiei. Actualmente, populaţia se dublează la fiecare zece ani…

- Pentru asta, il întrerupse VJ-23X, putem mulţumi imortalităţii.

- Perfect. Imortalitatea există şi trebuie luată în seamă. Recunosc că ea are şi partea aceasta mai puţin convenabilă. Galactic AC ne-a rezolvat multe probleme dar, stopând îmbătrânirea şi desfiinţând moar­tea, a distrus toate celelalte soluţii pe care le găsise.

- Presupun, totuşi, că n-ai dori să renunţi la viată.

- Câtuşi de puţin, o lăsă mai moale MQ-17J. Nu încă. Nu sunt îndeajuns de bătrân. Tu câţi ani ai?

- Două sute douăzeci şi trei. Dar tu?

- N-am ajuns nici la două sute. Să revenim însă la ideea mea. Populaţia se dublează la fiecare zece ani. După ce vom umple galaxia aceasta, următoarea va fi populată în zece ani. Încă zece ani şi vom fi populat alte două. Peste un deceniu – patru. Într-o sută de ani, vom fi populat o mie de galaxii. Într-o mie de ani, un milion de galaxii. În zece mii de ani, întregul Univers cunoscut. Ce se va întâmpla după aceea?

- O problemă secundară, spuse VJ-23X, este cea a transportului. Mă întreb câte unităţi energetice solare vor fi necesare pentru a deplasa galaxii de indivizi dintr-o galaxie în următoarea?

- O întrebare foarte pertinentă. Deja, omenirea consumă anual două unităţi energetice solare.

- lar majoritatea energiei respective este pur şi simplu irosită. La urma urmelor, propria noastră galaxie emite anual o mie de unităţi energetice solare, dintre care noi utilizăm doar două.

- De acord, însă chiar şi cu o eficienţă de sută la sută, nu facem altceva decât să amănâm inevitabilul. Necesarul nostru energetic creste în progresie geometrică – chiar mai rapid decât populaţia. Vom epuiza energia înainte de a rămâne fără galaxii colonizabile. E o problemă interesantă. O problemă foarte interesantă.

- Va trebui să construim stele noi, din gazul interstelar.

- Sau din căldura disipată? întrebă ironic MQ-17J.

- Poate că există o modalitate de inversare a entropiei. Ar trebui să-I întrebăm pe Galactic AC.

VJ-23X nu vorbise cu toată seriozitatea, dar MQ-17J îşi scoase din buzunar contactorul AC şi-I aşeză pe masă.

- Sunt gata să-ntreb, spuse el. Este ceva cu care rasa umană va trebui să se confrunte într-o bună zi.

Privi încruntat micutul contactor AC. Era un cubuleţ cu latura de trei centimetri, conectat prin hiperspaţiu cu marele Galactic AC, care slujea întreaga omenire. Contactorul însuşi făcea parte din Galactic AC.

MQ-17J rămase câteva clipe pe gânduri, întrebându-se dacă într-o bună zi a vieţii sale nemuritoare avea să-I poată vedea Galactic AC. Acesta era de-a dreptul o planetă, una micuţă, o plasă de raze de fortă ce tineau materia, în interiorul căreia fluxuri de submezoni înlocuiseră primitivele valve moleculare. În ciuda funcţionării sale subeterice, Galactic AC avea un diametru de peste trei sute de metri.

- Poate entropia să fie inversată? întrebă brusc MO-17J în con­tactor.

VJ-23X îl privi surprins.

- Auzi… de fapt, n-am vrut cu adevărat să-ntrebi asta.

- De ce nu?

- Amândoi ştim că entropia nu poate fi inversată. Nu poţi să reclădeşti un copac ars din fumul şi cenuşa rămase.

- Aveţi copaci pe planeta ta?

Răspunsul lui Galactic AC ii făcu să tresară şi să păstreze tăcere. Vocea se auzi subtire şi melodioasă din contactor: DATE INSUFI­CIENTE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

- Ai văzut? făcu VJ-23X.

Ca atare, cei doi reveniră la problema raportului pe care trebuiau să-I prezinte Consiliului Galactic.

 

***

 

Mintea lui Zee Prime cuprinse noua galaxie, prea puţin interesată de nenumăratele spirale de stele ce o alcătuiau. O galaxie pe care n-o mai văzuse până atunci. Avea oare să le vadă pe toate? Erau atât de multe, fiecare cu propria ei încărcătură umană… O încărcătură mai degrabă pasivă. Într-o măsură tot mai mare, adevărata esenţă a omului se afla aici, în spaţiu.

Minţi, nu corpuri! Corpurile nemuritoare rămâneau pe planete, menţinute vreme de eoni în anabioză. Uneori, ele erau trezite pentru a efectua activităţi fizice, dar asta se întâmpla tot mai rar. Puţini indivizi noi se năşteau ca să se alăture mulţimii incredibile, dar ce importanţă avea? În Univers, exista prea puţin loc pentru indivizi noi.

Zee Prime fu deşteptat din reverie, întâlnind tentaculele ceţoase ale altei minţi.

- Sunt Zee Prime, spuse el. Tu cine eşti?

- Sunt Dee Sub Wun. Din ce galaxie eşti?

- Noi îi spunem doar Galaxia. Dar tu din ce galaxie eşti?

- Şi noi o numim pe a noastră Galaxia. Toţi oamenii numesc galaxia lor pur şi simplu Galaxia şi atât. De ce nu?

- Aşa este. Toate galaxiile sunt la fel.

- Nu chiar toate. Rasa umană trebuie să fi pornit dintr-o galaxie anume. Aceea este diferită.

- Din care galaxie? întrebă Zee Prime.

- Nu stiu. Universal AC ar trebui să stie.

- Să-l întrebăm? Brusc, sunt curios.

Perceptiile lui Zee Prime se extinseră până ce galaxiile însele se reduseră şi deveniră o pulbere difuză pe un fundal mult mai măreţ. Sute de miliarde de galaxii, toate cu fiinţele lor nemuritoare, toate purtându-şi încărcăturile de inteligenţe cu minţi ce rătăceau liber prin spaţiu. Una singură dintre ele era fără pereche, fiind galaxia de obârşie a omului. În trecutul său neclar şi îndepărtat, ea cunoscuse o perioadă când fusese unica galaxie populată de oameni.

Zee Prime era extrem de curios să vadă galaxia aceea, aşa încât strigă:

- Universal AC! În care galaxie a apărut omenirea?

Universal AC îl auzi, deoarece pe fiecare planetă şi prin tot spaţiul avea receptori ce duceau prin hiperspaţiu către un punct necunoscut unde se afla el.

Zee Prime auzise de un singur om ale cărui gânduri răzbiseră în apropierea lui Universal AC, dar acesta nu zărise decât un glob stră­lucitor cu diametrul de jumătate de metru, aproape imposibil de privit direct.

- Dar cum este posibil ca Universal AC să fie atât de mic? întrebase Zee Prime.

- Cea mai mare parte a lui, venise răspunsul, se găseşte în hiperspatiu. Nu-mi pot imagina forma sub care există acolo.

Nimeni nu şi-o putea imagina, deoarece, Zee Prime stia prea bine, trecuse de mult ziua când Omul jucase vreun rol în construcţia unui Universal AC. Fiecare Universal AC îşi proiecta şi îşi construia succe­sorul. Fiecare, în decursul existenţei sale de peste un milion de ani, acu­mula datele necesare pentru a construi un succesor mai bun, mai com­plex, mai capabil, care avea să-i cuprindă bazele de date şi individua­litatea.

Universal AC întrerupse gândurile rătăcitoare ale lui Zee Prime nu prin cuvinte, ci printr-o indicaţie. Mintea lui Zee Prime fu condusă în oceanul difuz de galaxii, dintre care una se mări treptat, arătându-şi stelele.

Un gând sosi de la o distantă infinită, dar perfect distinct: ACEASTA ESTE GALAXIA DE ORIGINE A OMULUI.

Era totuşi la fel cu oricare altă galaxie şi Zee Prime îşi tăinui dezamăgirea.

Dee Sub Wun, a cărui minte îl însoţise, vorbi pe neaşteptate:

- Şi care dintre stele este steaua de origine a Omului?

Universal AC răspunse: STEAUA DE ORIGINE A OMULUI A DEVENIT O NOVĂ. ACUM ESTE O PITICĂ ALBĂ.

- Oamenii de acolo au murit? întrebă Zee Prime, surprins şi aproape fără să se gândească.

Universal AC răspunse: ASA CUM SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ASEMENEA CAZURI, O LUME NOUĂ A FOST CONSTRUITĂ DIN TIMP PENTRU CORPURILE LOR MATERIALE.

- Da, bineînţeles, zise Zee Prime, simţindu-se totuşi copleşit de o senzaţie de pierdere. Mintea lui întrerupse legătura cu galaxia de origine a Omului şi o lăsă să se retragă şi să se piardă printre punctu­leţele difuze. Nu mai dorea s-o revadă.

- Ce s-a întâmplat? întrebă Dee Sub Wun.

- Stelele mor. Steaua de origine a Omului este moartă.

- Toate trebuie să moară. De ce n-ar muri?

- Însă când toată energia va fi epuizată, corpurile noastre vor muri, şi noi o dată cu ele.

- Asta se va petrece peste miliarde de ani.

- Nu vreau să se întâmple nici chiar după miliarde de ani. Universal AC! Cum se poate opri moartea stelelor?

- Întrebi cum se poate inversa entropia, observă amuzat Dee Sub Wun.

lar Universal AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FlE INSUFI­CIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.

Gândurile lui Zee Prime reveniră spre propria sa galaxie. EI nu se mai gândi la Dee Sub Wun, al cărui trup se putea afla într-o galaxie situată la o depărtare de un trilion de ani-lumină sau pe planeta vecină. Nu era important.

Nefericit, Zee Prime începu să colecteze hidrogen interstelar, cu care să-şi construiască propria lui steluţă. Dacă stelele trebuiau să moară într-o bună zi, cel puţin câteva mai puteau fi construite.

 

***

 

Omul se gândi cu sine, deoarece, într-un fel, mental, Omul era unul singur. Era alcătuit dintr-un trilion de trilioane de trilioane de corpuri nemuritoare, fiecare având locul său, odihnindu-se liniştit şi neafectat de scurgerea timpului, îngrijit de roboţi perfecţi, la fel de neafectaţi de scurgerea timpului, în vreme ce minţile tuturor corpurilor se contopeau liber între ele.

Omul rosti:

- Universul este pe moarte.

Omul privi galaxiile tot mai puţin luminoase. Stelele gigant, risipi­toarele, dispăruseră demult, în distanţa celui mai îndepărtat trecut. Acum, aproape toate stelele erau pitice albe, murind treptat.

Din praful interstelar fuseseră construite stele noi, unele prin proce­se naturale, altele de Om însuşi, dar şi acelea piereau. Piticele albe puteau fi contopite, pentru ca din giganticele forţe eliberate în felul acela să se obţină alte stele, dar dintr-o mie de pitice albe se putea clădi o singură stea, care avea să piară de asemenea.

Omul rosti:

- Grijuliu gospodărită, sub îndrumarea lui Cosmic AC, energia care a mai rămas în tot Universul va dura câteva miliarde de ani.

- Chiar şi aşa, spuse Omul, în cele din urmă tot se va şfârşi. Oricât de atent ar fi gospodărită, oricât de eficient ar fi exploatată, energia consumată este pierdută şi nu poate fi recreată. Entropia trebuie să crească permanent spre valoarea maximă.

- Entropia nu poate fi inversată? întrebă Omul. Să-I întrebăm pe Cosmic AC.

Cosmic AC îi înconjura, dar nu în spaţiu. În spaţiu, nu se găsea nici măcar un crâmpei din el. Se afla în hiperspaţiu şi era alcătuit din ceva ce nu era nici materie, dar nici energie. Problema dimensiunilor şi naturii sale nu mai aveau deja nici un înţeles în termeni familiari Omului.

- Cosmic AC, spuse Omul, cum poate fi inversată entropia? Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIEN­TE PENTRU UN RASPUNS CORECT.

Omul spuse:

- Adună date suplimentare.

Cosmic AC răspunse: O VOI FACE. O FAC DE O SUTĂ DE MILIARDE DE ANI. ACEASTĂ ÎNTREBARE NE-A FOST PUSĂ DE MULTE ORI PREDECESORILOR MEI ŞI MIE. TOATE DATELE PE CARE LE DETIN RĂMÂN INSUFICIENTE.

- Va exista un moment, întrebă Omul, când datele vor fi suficiente, sau problema este insolvabilă în toate circumstanţele imaginabile?

Cosmic AC răspunse: NICI O PROBLEMĂ NU ESTE INSOL­VABILĂ ÎN TOATE CIRCUMSTAN-ŢELE IMAGINABILE.

- Când vei deţine suficiente date ca să răspunzi la întrebare? întrebă din nou Omul.

Cosmic AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIEN­TE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.

- Vei continua să lucrezi la problema aceasta? insistă Omul.

DA, răspunse Cosmic AC.

- Vom aştepta, spuse Omul.

 

***

 

Stelele şi galaxiile muriră şi se stinseră, iar spaţiul se întunecă, după zece trilioane de ani de secătuire a energiilor.

Unul câte unul, Omul se contopi cu AC, fiecare corp material pierzându-şi identitatea mentală într-o modalitate care, cumva, nu însemna o pierdere, ci un câştig.

Ultima minte a Omului se opri înainte de fuziune, privind un spaţiu care nu mai conţinea decât resturile ultimei stele negre şi o materie incredibil de rarefiată, agitată aleatoriu de rămăşiţele căldurii ce cobora, asimptotic, spre zero absolut.

- AC, întrebă Omul, acesta este sfârşitul? Haosul acesta nu poate fi inversat, pentru a recrea Universul? N-ar fi cu putinţă?

AC răspunse: DATELE CONTINUĂ SĂ FIE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS CORECT.

Ultima minte a Omului se contopi şi doar AC există – iar asta în hiperspaţiu.

 

***

 

Materia şi energia se sfârşiseră, iar o dată cu ele spaţiul şi timpul. Chiar şi AC exista numai pentru acea ultimă întrebare, la care nu găsise încă răspuns, din clipa când, cu zece trilioane de ani în urmă, un tehnician pe jumătate beat o adresase unui calculator care, prin compa­raţie cu AC, se găsea cu mult mai departe decât fusese omul faţă de Om.

Răspunsese la toate celelalte întrebări, dar până nu găsea răspuns şi la această ultimă întrebare, AC nu-şi putea elibera conştiinţa. Strânsese toate datele ce puteau fi strânse. Nu mai exista nimic care să fie adunat.

Însă datele colectate trebuiau acum corelate şi combinate în toate relaţiile posibile.

În acest scop, fu cheltuit un timp atemporal.

lar AC află cum anume putea să inverseze direcţia entropiei.

Nu exista însă nici un om căruia AC să-i ofere răspunsul la ultima întrebare. Aspectul respectiv era lipsit de importanţă. Se demonstrase că răspunsul avea să rezolve şi problema aceasta.

Vreme de alt timp atemporal, AC se gândi care ar fi fost modalitatea optimă de acţiune. Cu atenţie, organiză programul.

Conştiinţa lui AC cuprinse tot ceea ce fusese cândva un Univers şi reflectă la ceea ce acum era Haos. Trebuia să acţioneze pas cu pas.

 

Şi AC spuse: “SĂ FIE LUMINĂ!”

Şi se făcu lumină…

 

END

PRUNCUL

PRUNCUL

ALEX COJUHOVSCHI

motto: “Time is what to make of it“

- M-am gândit! –  întoarse privirea către ea, asta e, hai să ne mutăm la ţară! Ce spui?

El se ridicase în şezut, pe pătură, scăldându-se deja în propria imaginaţie.

Ea nu-i răspunse. Se gândi însă că da, ar fi frumos să locuiască la ţară, să poată face dragoste fără ca vecinul de peste drum să-i spioneze…

    – Aş vrea un copil de la tine, îi spuse ea.

    Stăteau amândoi întinşi pe pat, goi, gustând acea toropeală semiconştientă ce subjuga toate fiinţele în noaptea înăbuşitoare de august. El întinse mâna şi-i mângâie uşor coapsa.

    – Ţi-ai amintit? întrebă ea.

    El încuviinţă cu o mişcare uşoară a capului. Şi o vreme nu se auzi decât slabul bâzâit al aparatului de aer condiţionat suprasolicitat de căldura verii.

    Şi-a amintit, într-adevăr, cu asta pot fi de acord. Altfel nimic nu ar avea nici un sens şi asta nu numai în aparenţă. Ascuns sub coaja lucrurilor, evenimentelor, pândeşte întotdeauna sensul şi el e poteca pe care călcăm în mlaştină fără ca ochii să o vadă. Cel puţin asta cred eu.

    “Ciudat, nu mai simt nici un fel de teamă”, gândi el. Dacă nu am curaj, măcar căldura lucrează în locul meu, dacă nu pot fi curajos, pot fi nepăsător. Ridică privirea în tavan.

    – Acolo copii cresc mai sănătoşi, iar noi putem avea mai mult timp pentru ei decât aici, în oraş, spuse el.

    De fapt, o păcălise. Ideea îi venise de mult, găsise şi casa, simplă, cu un singur etaj (dar asta se putea aranja, nu-i aşa?), din păcate, într-o zonă necucerită de asfalt, având totuşi posibilitatea de a te bucura de binefacerile civilizaţiei.

    – Daa?… spuse ea, iar el se întrebă ce rost avea ironia din vocea ei. Se răsuci peste ea şi o sărută împăciuitor pe buze.

    – Iartă-mă, nu ştiu ce mi-a venit – îi surâse ea.

    Bărbatul se întinse la loc pe spate, ţinând-o însă de mână.

    – Până la urmă ţi-ai amintit?

    – Ce anume? răspunse el.

    – De casă…

    – Ahaaa…

    Mie nu mi se pare ciudată discuţia. Am spus că dincolo de aparenţe se află sensul, iar comparaţia cu mlaştina o consider chiar reuşită. Îmi place să mă consider un filozof, dar ceea ce spun nu sunt doar speculaţii, totdeauna folosesc metode empirice obiective, ceea ce fac eu e ştiinţific. Dar, în cele din urmă stilul contează, chiar şi cuvintele, e superb să priveşti o expunere etimologic, ţi se dezvăluie atâtea sensuri ascunse… Şi cum se poate remarca, sensurile ascunse sunt specialitatea mea. Sunt un filozof şi un poet.

    Se mergea destul de mult prin lanul de porumb. Maşina nu putea să pătrundă pe acolo, poteca era doar cu ceva mai largă de un metru. El îşi făcu socoteala că, totuşi, ar putea să facă un drum adecvat, după ce avea să termine culesul.

    – Blând prunc nenăscut,/ nenăscut,/ trezeşte-mă din…

    – Ce-ai spus? – întrebă el.

    – Nimic, e dintr-o poezie.

    – Vom avea o fetiţă, continuă ea.

    – Eşti însărcinată?

    Ea îi zâmbi.

    Asta nu era un răspuns.

    – Aş prefera să fie băiat.

    Ea îi zâmbi iarăşi, făcându-i semn că nu.

    “Ei bine, fie şi o fată.”

    – Atunci, neapărat să ne mutăm la ţară.

    – De ce? veni, cu un aer jucăuş, întrebarea.

    -  Dintotdeauna mi-am dorit să îngrijesc o grădină, unde să am tot felul de plante…

    Dar să ne oprim şi să vă spun părerea mea despre grădini. Pe scurt, îmi plac cele asimetrice – aparenţă care ascunde o ordonare matematică ezoterică, ecuaţiile unei astfel de construcţii ţinând de o simetrie a esenţelor. E frumos să îmbini matematica şi poezia. Îţi trebuie talent…. 

    – Ei, ce părere ai?

    Soţia ridică din umeri.

    – Sărută-mi buzele.

    – Poftim?

    – E tot din poezie.

    – Pot s-o fac, şi o îmbrăţişă, sărutând-o. Pielea transpirată, atingându-se de a ei; se simţi excitat. Nu, era prea obosit… şi e prea cald.

    – Cum se termină poezia?

    – Chiar nu ţi-o aminteşti?

    Se făcu a nu băga în seamă că întrebarea devenise de-a dreptul obsesivă.

    – Nu-mi amintesc.

    – O ştiai şi tu, înainte.

    – Probabil am uitat.

    – Moarte.

    – De ce te gândeşti tocmai la asta?

    – Aşa se termină poezia.

    – Nu e o poezie, e o rugăciune.

    – Aaa, deci îţi aduci aminte.

    – Nu, ştiu doar că e o rugăciune.

    – Ţi-am spus că vom avea un copil…

    – Pe el o să-l învăţ să se roage în fiecare zi.

    – Pe cine el?

    – Copilul.

    – E o copilă.

    – Bineînţeles.

    Privesc la cei doi amărâţi cum se învârt în jurul cozii. În jurul sensului, mai bine zis. Şi moartea are un sens. Uneori numai prin moarte… Într-adevăr, se poate crede că acest cuvânt, “sens”, apare de prea multe ori. E esenţial să fie aşa.

    – Te mai rogi? întrebă ea.

    Nu primi nici un răspuns.

    – Înainte obişnuiai să te rogi.

    – Mă rog acum.

    E şi ăsta un început. Îşi aminteşte amărâtul, însă nu totul şi abia acum…

    – Ştii că am fost furaţi? întrebă el.

    Ea încuviinţă cu amărăciune.

    – Deci ştii!

    – …iar noi uitasem numai, continuă el.

    Apoi perspectiva se schimbă. Camera deveni prea mică, zăpuşeala prea apăsătoare, trupurile prea transpirate. Respiraţia deveni greoaie şi hârşâită; lucrurile parcă se repezeau spre el şi-l loveau cu putere, fără a resimte totuşi vreun şoc fizic, senzaţia însă…

    “De asta îmi era frică?” gândi el.

    – Am fost la casa din mijlocul lanului, spuse ea. Împreună.

    – Îmi pare rău că n-am ţinut minte.

    – Nu e vina ta că am fost furaţi.

    Asta e ideea ei, vrea să-l convingă şi pe el, eu ştiu că din neatenţie…

    – Au tăbărât pe noi şi ne-au furat ce aveam mai bun – timpul nostru.

    Cu complicitatea voastră, nătăfleţilor. Vă amintiţi, însă nu e suficient. Trebuie să înţelegeţi. Aparenţele pot fi crude, le-aţi lăsat în preajma voastră şi v-au devorat.

    – Unde-i sensul? urlă deodată bărbatul şi începu să plângă. Femeia îl cuprinse în braţe, iar el tăcu. Se legănară îmbrăţişaţi, două trupuri bătrâne şi urâte, goale, cu pielea fleşcăită, strângându-se unul în celălalt…

    Nu simt milă faţă de ei. Şi ei m-au abandonat pe mine, avorton al timpului, sens uitat. De aceea I-am condamnat; să simtă secundele pierdute una câte una, cu nepăsare, dintr-odată, adunate toate în durerea anilor. De aceea mă bucur când îi văd plângându-şi bătrâneţea, imposibilitatea de a face dragoste, de a creşte un copil, de a avea o casă şi o grădină…

    – Ţi-am spus că o să avem o fetiţă.

    – Ţi-aminteşti poezia?

    – Da. Rugăciunea.

    – Cum se termina?

    – Iubită copilă a mea, / Moarte.

 

ALEX COJUHOVSCHI

 

 

*******

 

Rugăciune de dimineaţă

 

Blând prunc,

nenăscut,

trezeşte-mă din păcătoasa uitare,

sărută-mi buzele

revarsă în mine durerea,

deşteaptă lumina-ngropată.

Porunceşte-mi şi voi şti iar să zâmbesc.

Joacă-te în părul meu,

fă-mi inima să bată

nesăţioasă secundele,

cu bucurie aşteptând

să te revăd,

iubită copilă a mea,

Moarte

Străinul

Străinul

Albert Camus

 

(roman)

 

 

Partea întîi

 

I

 

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: “Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.

Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: “N-am nici o vină”. Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam­dată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.

Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: “Avem nu­mai o mamă”. Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.

Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus “da”, ca să închei discuţia.

        Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: “Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin.” Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: “N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai feri­cită aici.” Am spus: “Da, domnule director”. El a adăugat: “Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtă­şească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata.”

Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica – fără să mai pun la socoteală efor­tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.

Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as­cultam. Apoi mi-a spus : “Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale”. M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: “Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt ner­voşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul”. Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, di­rectorul s-a despărţit de mine: “Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent”. I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.

Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca­pacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, scli­pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o bas­ma colorată.

În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: “Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea”. Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: “Nu vreţi ?” Am răspuns: “Nu !” El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: “De ce ?”, dar fără reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : “Nu ştiu”. Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat fără să mă privească: “Înţeleg”. Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: “Are un şancru”. Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei.

După ce a ieşit, portarul a spus: “O să vă las singur”. Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: “De mult eşti aici ?” A răspuns imediat: “Cinci ani” – ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea.

Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şai­zeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am între­rupt : “A, nu eşti de-aici ?” Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: “Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului”. Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: “Ba nu. Ba nu.” Mi se părea adevărat şi interesant ceea ce spunea el.

În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: “ei”, “ceilalţi” şi mai rar “bătrînii”, vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oa­recare măsură, avea drepturi asupra lor.

Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălu­cirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi.

La un moment dat, el mi-a spus : “Ştiţi, prietenii doam­nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră.” L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci­rea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin.

Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se ve­dea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in­trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi­niţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.

Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la orice alt­ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por­tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: “Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumnea­voastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni.”

          Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele fe­meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu pu­team înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă  aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.

Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aştep­tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zi­lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin după aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi.

Eram obosit. Portarul m-a dus la el şi am putut să mă spăl şi să mă dichisesc puţin. Am băut iar o cafea cu lapte, care era foarte bună. Cînd am ieşit, se făcuse ziuă de-a binelea. Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, cerul se înroşise foarte tare. Iar vîntul care trecea pe deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. Începea o zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de cînd nu mai fuse­sem la ţară si simţeam ce mult mi-ar fi plăcut să mă plimb dacă n-ar fi fost mama.

Dar am aşteptat în curte, sub un platan. Respiram miro­sul pămîntului umed şi nu-mi mai era somn. M-am gîndit la colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel mai greu. M-am mai gîndit puţin la aceste lucruri, dar atenţia mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, apoi totul s-a liniştit. Soarele se înălţase ceva mai sus pe cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a traversat curtea şi mi-a spus că mă cheamă directorul. M-am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hîrtii. Am văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus mîna pe telefon şi mi-a spus: “Au sosit cioclii adineaori. Am să le spun să închidă coşciugul. Înainte de asta, vrei s-o vezi pentru ultima oară pe mama dumitale ?” Am răspuns că nu. El a poruncit în tele­fon, coborînd vocea: “Figeac, spune oamenilor tăi că pot să-i dea drumul”.

Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormîntare şi eu i-am mulţumit. S-a aşezat în spatele biroului, şi-a încrucişat pi­cioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decît noi doi, împreună cu infirmiera de serviciu. În principiu, pensionarii nu trebuia să asiste la înmormîntări. El le dădea voie să stea de priveghi numai: “E o chestiune de omenie”, a spus. Dar în cazul de faţă a permis unui vechi prieten al mamei să ur­meze convoiul: “Thomas Pérez”. Aici directorul a zîmbit. Mi-a spus : “Înţelegi, e un sentiment cam pueril. Dar el şi cu mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi tachina, i se spunea lui Pérez: «E logodnica dumitale !». El rîdea. Le făcea plăcere. Şi adevărul e că moartea doamnei Meursault l-a îndurerat foarte mult. Dar, după sfatul medi­cului curant, i-am interzis priveghiul de ieri.”

Am rămas tăcuţi destul de multă vreme. Directorul s-a ridicat şi s-a uitat pe fereastra biroului. La un moment dat a spus : “Uite, a sosit şi preotul din Marengo. A venit mai de­vreme.” M-a prevenit că ne vor trebui cel puţin trei sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar în sat. Am coborît. În faţa clădirii se afla preotul cu doi copii care-l ajută în timpul slujbei. Unul dintre aceştia ţinea o cădelniţă şi preotul se apleca spre el să potrivească lungimea lanţului de argint. Cînd am sosit noi, preotul s-a ridicat. Mi-a zis “fiule” şi mi-a adresat cîteva cuvinte. A intrat înăuntru, eu l-am urmat.

Am observat imediat că şuruburile coşciugului erau strînse şi că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am auzit în acelaşi timp pe director spunîndu-le că dricul aşteaptă în drum şi pe preot începînd rugăciunile. Din acest moment, totul a mers foarte repede. Oamenii s-au apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, directorul şi cu mine am ieşit cu toţii afară. În faţa uşii am găsit o doamnă pe care nu o cunoşteam : “Domnul Meursault”, a spus direc­torul. N-am auzit numele acelei doamne, am înţeles numai că era infirmiera de serviciu. A dat din cap fără un zîmbet pe faţa ei osoasă şi prelungă. Apoi ne-am retras cu toţii de o parte ca să facem loc să treacă mortul. Am luat-o în urma ce­lor ce purtau sicriul şi am ieşit din azil. În faţa porţii aştepta dricul. Lăcuit, lunguieţ şi lucitor, te făcea să te gîndeşti la un penar. Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleţ îmbrăcat ridicol şi un bătrîn care-şi luase un aer de circum­stanţă. Am înţeles că era domnul Pérez. Purta o pălărie de fetru moale, cu calota rotundă şi boruri largi (a scos-o cînd sicriul a ieşit pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi cădeau armonică peste pantofi şi o cravată de stofă neagră, prea mică pentru cămaşa cu guler mare alb. Buzele îi tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. Prin părul alb destul de moale ieşeau la iveală nişte urechi ciudate, blegi şi cu marginile crestate, a căror culoare de un roşu aprins, contrastînd cu obrazul palid, mă izbi. Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea înainte, apoi dricul. Împrejurul dricului, cei patru oameni. În urmă, directorul, eu şi, încheind convoiul, infirmiera de serviciu şi domnul Pérez.

Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese deasupra pămîntului şi dogoarea lui creştea cu repeziciune. Nu ştiu de ce am aşteptat destul de mult înainte de a porni. Îmi era cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrînelul, care-şi pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem către el şi-l priveam cînd directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că adesea mama mea şi domnul Pérez mergeau să se plimbe seara prin sat, întovărăşiţi de o infirmieră. Eu priveam cîmpia din jurul meu. Văzînd şirurile de chiparoşi care urcau pe dealuri pînă aproape de cer, pămîntul acesta roşu şi verde, casele acestea rare şi bine conturate, o înţelegeam pe mama. În acest ţinut seara trebuia să semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect inuman şi deprimant.

Am pornit. În acel moment am băgat de seamă că Pérez şchiopăta puţin. Dricul îşi sporea încet-încet viteza şi bătrînul rămînea în urmă. Unul dintre oamenii care înconju­rau dricul rămăsese şi el în urmă şi mergea acum în rînd cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care soarele se înălţa pe cer. Am observat că de mult cîmpia zumzăia de cîntecul insectelor şi trosnetul ierburilor. Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi făceam vînt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n-am auzit. În acelaşi timp, îşi ştergea şi el craniul cu o batistă pe care o ţinea în mîna stîngă, cu dreapta ridicînd puţin marginea şepcii. I-am spus: “Poftim ?” El a repetat, arătîndu-mi cerul: “Frige”. I-am spus iar: “Da”. “Era bătrînă ?” Am răspuns: “Aşa şi aşa”, pentru că nu ştiam cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul şi l-am văzut pe bătrînul Pérez la vreo cincizeci de metri în urma noastră. Se grăbea legănîndu-şi pălăria în mîna care atîrna fără vlagă. M-am uitat şi la director. Mergea plin de demnitate, fără un gest de prisos. Cîteva picături de sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le ştergea.

Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, împrejurul meu se întindea mereu aceeaşi cîmpie luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era de nesupor­tat. La un moment dat, am trecut peste o porţiune a drumu­lui care fusese recent refăcută. Soarele topise smoala. Picioarele se afundau în ea şi lăsau deschisă pulpa ei lu­cioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă simţeam oarecum pierdut între cerul albastru şi alb şi monotonia acestor cu­lori, negrul cleios al smoalei desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al dricului. Toate acestea, soarele, mi­rosul de piele şi de balegă al dricului, acela de lac şi de tămîie, oboseala unei nopţi de nesomn îmi tulburau privirea şi ideile. Am mai întors o dată capul: Pérez mi s-a părut foarte departe, pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am căutat cu privirea şi am văzut că lăsase dru­mul şi o luase peste cîmp. Am mai constatat că în faţa mea drumul făcea o cotitură. Am înţeles că Pérez, care cunoştea locurile, tăia în linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste cîmp şi asta de cîteva ori la rînd. Cît despre mine, eu simţeam cum îmi zvîcnesc tîmplele.

Totul s-a petrecut pe urmă cu atîta grabă, siguranţă şi fi­resc, încît nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce ciu­dată, care nu se potrivea cu faţa ei, o voce melodioasă şi tre­murătoare. Mi-a spus: “Dacă mergem încet riscăm să facem insolaţie. Dacă mergem prea repede, transpirăm şi în bise­rică răcim.” Avea dreptate. Nu era nici o ieşire. Am mai păstrat cîteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui Pérez cînd, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă aproape de sat. Lacrimi grele de enervare şi durere îi curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. Se răspîndeau, se întîlneau şi stîrneau un luciu apos pe această faţă descompusă. Au mai fost biserica şi ţăranii pe marginea dru­mului, muşcatele roşii pe mormintele din cimitir, leşinul lui Pérez (ai fi zis, o paiaţă dezmembrată), pămîntul de culoarea sîngelui care se aşezase pe sicriul mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, din nou lume, glasuri, satul, aşteptarea în faţa unei cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului şi bucuria mea cînd autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi cînd m-am gîndit că aveam să mă culc şi să dorm douăsprezece ore în şir.

 

 

II

 

Trezindu-mă, am înţeles de ce patronul meu n-a fost încîntat cînd i-am cerut cele două zile libere: astăzi e sîmbătă. Ca să zic aşa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a venit această idee. Patronul meu, fireşte, s-a gîndit că eu voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanţă şi asta nu putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea dacă mama a fost înmormîntată ieri în loc de azi si, pe de altă parte, ori­cum aş fi avut sîmbăta si duminica libere. Bineînţeles, asta nu mă împiedica totuşi să-l înţeleg pe patronul meu.

         Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce aveam să fac şi m-am hotărît să mă duc să mă scald. Am luat tram­vaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de tineret. M-am întîlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cîndva. Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în această mişcare, i-am atins sînii. Eu mai eram în apă cînd ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre mine. Părul îi căzuse în ochi şi rîdea. M-am căţărat lîngă ea pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe spate şi l-am sprijinit de pîntecele ei. Ea n-a protestat şi eu am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi auriu. Sub ceafă simţeam pîntecele Mariei respirînd uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Cînd soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am înotat împreună. Rîdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne uscam, mi-a spus: “Sînt mai bronzată ca dum­neata”. Am întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. A rîs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu Fernandel. Cînd ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată văzîndu-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sînt în doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie cînd, i-am răspuns: “Ieri”. A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am gîndit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat.

          Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al meu. Îi mîngîiam sînii. Spre sfîrşitul spectacolului am săru­tat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine.

Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am dormit pînă la zece. Am fumat apoi, stînd tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Céleste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu voiam să cobor ca să-mi cumpăr.

După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin apartament. Era comod apartamentul cînd era aici mama. Acum e prea mare pentru mine şi a trebuit să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau decît în această cameră, între scaunele de pai puţin cam desfun­date, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuţa de toa­letă şi patul de alamă. Restul e în părăsire. Puţin mai tîrziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi şi l-am citit. Am tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit-o într-un vechi caiet în care strîng ceea ce mă amuză de prin ziare. M-am spălat pe mîini şi, drept încheiere, am ieşit pe balcon.

Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După-amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rînd familii care mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, cu pantaloni scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene, şi o fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie, şi tatăl, un omuleţ destul de plăpînd, pe care-l cunoşteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion şi baston în mînă. Văzîndu-l cu nevastă-sa, am înţeles de ce se spunea în cartier că e distins. Ceva mai tîrziu au trecut tinerii din mahala – păr pomădat şi cravată roşie, haină foarte ajustată cu batistă brodată şi pantofi cu boturi pătrate. M-am gîndit că se duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atît de devreme şi se grăbeau spre tramvai, rîzînd zgomotos.

În urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. Spectaco­lele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe stradă decît negustorii şi pisicile. Cerul era senin, dar fără strălucire, dea­supra şirurilor de ficuşi plantaţi de-a lungul străzii. Pe tro­tuarul din faţă, tutungiul a scos un scaun, l-a instalat în faţa uşii şi s-a aşezat călare pe el, sprijinindu-şi braţele pe spătar. Tramvaiele puţin mai înainte înţesate, erau acum aproape goale. În cafeneaua “La Pierrot”, alături de tutungiu, chelne­rul mătura rumeguşul din sala pustie. Era într-adevăr dumi­nică.

Am întors scaunul şi l-am aşezat ca tutungiul, pentru că am găsit că e mai comod. Am fumat două ţigări, am intrat în casă ca să iau o bucăţică de ciocolată şi m-am întors s-o mănînc la fereastră. Puţin după aceea cerul s-a întunecat şi am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit totuşi încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut-o mai întu­necată. Am stat mult timp privind cerul.

       La ora cinci, cîteva tramvaie au sosit cu zgomot. Adu­ceau de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoţaţi pe trepte şi pe platforme. Tramvaiele următoare au adus jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănaşele lor. Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap. Din acest mo­ment, automobilele au început să vină grămadă.

         Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit .Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, ti­nerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se întorceau de la cinematografele din oraş sosiră ceva mai tîrziu. Păreau mai gravi. Rîdeau încă, dar din cînd în cînd, păreau obosiţi şi gînditori. Au rămas în stradă, plimbîndu-se pe trotuarul din faţă. Fetele din cartier, cu capul descoperit, se ţineau de braţ. Băieţii potriviseră aşa ca să se întîlnească faţă în faţă cu ele şi le aruncau glume de care fetele rîdeau întorcînd capul. Cîteva dintre ele, pe care le cunoşteam, mi-au făcut cu mîna.

Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc şi au făcut să pălească primele stele care se înălţau în noapte. Am simţit că mă dor ochii tot privind aşa trotuarele cu încărcătura lor de oameni şi lumini. Lămpile făceau să strălucească pavajul ud şi tramvaiele, la intervale regulate, îşi aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zîmbet sau pe o brăţară de argint. Puţin după aceea, o dată cu tramvaiele mai rare şi cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor şi a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimţite, pînă ce prima pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gîndit atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puţin gîtul pentru că-l ţinusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am coborît să cumpăr pîine şi maca­roane, le-am preparat şi am mîncat în picioare. Am vrut să fumez o ţigară la fereastră, dar aerul se răcise şi mi s-a făcut niţel frig. Am închis ferestrele şi, întorcîndu-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu nişte resturi de pîine. M-am gîndit că mai trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum înmormîntată, că aveam să-mi reiau lucrul şi că, pe scurt, nimic nu se schimbase.

 

 

III

 

Astăzi am lucrat mult la birou. Patronul a fost binevoi­tor. M-a întrebat dacă nu eram prea obosit şi în afară de asta a vrut să ştie cîţi ani avea mama. Am spus “vreo şaizeci” ca să nu greşesc şi nu ştiu de ce a părut să respire uşurat şi să considere asta o afacere încheiată.

O mulţime de conosamente se adunau necontenit pe ma­sa mea şi a trebuit să le rezolv pe toate. Înainte de a pleca de la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mîini. La prînz, îmi place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puţină plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed de tot: a fost întrebuinţat toată ziua. I-am spus într-o zi pa­tronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i totuşi decît un amănunt lipsit de importanţă. Am plecat cam tîrziu, la douăsprezece şi jumătate, cu Emmanuel, care lucrează la expediţie. Biroul dă spre mare şi am stat un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. În acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanţuri şi explozii. Emmanuel m-a întrebat “ce-ar fi dacă ne-am urca”‘şi eu am început să alerg. Camionul ne-a depăşit şi noi ne-am avîntat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot şi praf. Nu mai vedeam nimic şi nu simţeam decît elanul dezordonat al goanei, printre troleuri şi maşini, catarge care dansau pe cer şi corăbii de-a lungul cărora fugeam. M-am prins cei dintîi şi am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui Emmanuel să se aşeze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf şi soare. Emmanuel rîdea de se strîmba.

Am sosit lac de sudoare la Céleste. Era, ca de obicei, la poartă, cu pîntecele lui mare, cu şorţul şi mustăţile albe. M-a întrebat dacă “mă simţeam bine totuşi”. I-am spus că da şi că mi-era foame. Am mîncat foarte repede şi am băut o cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puţin pentru că băusem prea mult vin şi, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să fumez. Era tîrziu şi am fugit ca să prind un tramvai. Am lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou şi seara, plecînd, am fost bucuros să mă întorc acasă mergînd încet de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simţeam bine. Totuşi, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb cartofi.

         Urcînd scara întunecată, m-am ciocnit de bătrînul Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cînele lui. De opt ani sînt mereu văzuţi împreună. Cîinele de vînătoare are o ec­zemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul şi care-l umple de plăgi si de coji negricioase. Tot trăind împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrînul Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe obraz şi părul gălbui şi rar. Cît priveşte cîinele, el a luat de la stăpîn un fel de a merge cocîrjat, cu botul întins înainte şi gîtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, bătrînul scoate cîinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, cîinele trăgînd omul pînă ce bătrînul Salamano se împiedică. Atund bate cîinele şi-l ocărăşte. Cîinele, de teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rîndul bătrînului să-l tragă. După ce a uitat, cîinele îl tîrăşte din nou pe stăpînul său şi e din nou bătut şi ocărît. Atunci stau amîndoi pe trotuar şi se privesc, cîinele cu spaimă, omul cu ură. Şi aşa în fiecare zi. Cînd vrea cîinele să urineze, bătrînul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănînd în urma lui o dîră de picături. Dacă din întîmplare cîinele îşi face nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani durează asta. Céleste spune întotdeauna “urîtă treabă”, dar în fond nimeni nu poate să ştie. Cînd l-am întîlnit pe scară, Salamano tocmai îşi ocăra cîinele. Îi spunea “ticălosule, stîrvul dracului!” şi cîinele scîncea. Am spus “bună seara”, dar bătrînul continua să înjure. Atund l-am întrebat ce făcuse cîinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai “ticălosule, stîrvul dracului!” Ghiceam prin întuneric că sta aplecat spre cîine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit mai tare. Atunci ,fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns cu un soi de furie reţinută : “Tot aici e”. Apoi a plecat trăgînd animalul care se lăsa tîrît pe cele patru labe ale lui şi gemea.

Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin al meu de palier. În cartier se spune că e întreţinut de femei. Cînd îl întrebi ce meserie are, e totuşi “magaziner”. În gene­ral nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă adesea şi uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n-am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numeşte Raymond Sintès. E mic, cu umerii largi şi cu nas de boxer. E îmbrăcat întotdeauna foarte corect. Şi el mi-a spus, vorbind despre Salamano: “Urîtă treabă !” M-a întrebat dacă asta mă scîrbeşte şi i-am spus că nu.

Am urcat amîndoi scara şi eram pe punctul de a mă des­părţi de el cînd mi-a spus : “Am acasă cîrnaţi şi vin. Nu vrei să mănînci cu mine ?” M-am gîndit că asta mă scutea să mai gătesc şi am primit. Are şi el numai o cameră şi o bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger de ghips alb şi roz, fotografii de campioni şi două sau trei poze de femei goale. Camera era murdară şi patul desfăcut. A aprins mai întîi lampa de gaz, apoi a scos un pansament nu prea curat din buzunar şi s-a legat la mîna dreaptă. L-am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i caută pricină.

“Mă înţelegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sînt om rău, dar mă aprind iute. Ăla mi-a zis: «Coboară din tramvai, dacă eşti bărbat». I-am zis: «Ia vezi-ţi de treabă». Mi-a zis că nu sînt bărbat. Atunci am coborît si i-am spus: «Destul! Sau te linişteşti sau te ating». Mi-a răspuns : «Nu zău !». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, aşa lungit cum era. Atunci l-am lovit cu genunchiul şi i-am dat doi pumni. L-a umplut sîngele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da»”.

În tot acest timp, Sintès îşi potrivea pansamentul. Eu şe­deam pe pat. Mi-a spus: “Vezi că nu eu am căutat ceartă. El m-a insultat.” Era adevărat şi am recunoscut. Atunci mi-a declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoşteam viaţa, că puteam să-l ajut şi că după aceea el va fi prietenul meu. N-am spus nimic şi el m-a mai întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut mulţumit. A scos nişte cîrnaţi, i-a prăjit în tigaie, a pus pahare, farfurii, tacîmuri şi două sticle de vin. Totul în tăcere. Apoi ne-am

aşezat la masă. Mîncînd, el a început să-mi spună povestea lui. Ezita puţin la început. “Am cunoscut o doamnă… Era, ce mai încolo-încoace, amanta mea.” Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. Mi-a spus că o întreţinuse. Eu n-am răspuns nimic şi totuşi el a adăugat imediat că ştia ce se spune în cartier, dar că el are conştiinţa curată şi că e maga­ziner.

“Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de seamă că era o înşelătorie la mijloc.” Îi dădea atît cît să aibă din ce trăi. Plătea el însuşi chiria camerei şi-i dădea douăzeci de franci pe zi pentru mîncare. “Trei sute de franci pentru cameră, şase sute de franci pentru mîncare, o pereche de cio­rapi din cînd în cînd, asta tăcea o mie de franci. Şi doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puţin, că nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. Totuşi, eu îi spuneam: «De ce nu lucrezi şi tu măcar o jumătate de zi ? M-ai uşura puţin de toate aceste fleacuri. Ţi-am cumpărat un costum nou luna asta, ţi-am dat douăzeci de franci pe zi, îţi plătesc chiria şi tu, tu stai şi bei cafea după-amiaza cu prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua şi zahărul. Din banii mei. M-am purtat bine cu tine şi tu te porţi urît cu mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reuşea şi am băgat eu de seamă că e o înşelătorie la mijloc.”‘

Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de lo­terie si că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. Ceva mai tîrziu găsise o chitanţă de la muntele de pietate, care arăta că amanetase două brăţări. Pînă atunci nu ştiuse de existenta acestor brăţări. “Am văzut eu bine că era o înşelăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întîi am bătut-o. Şi pe urmă i-am spus totul verde în faţă. I-am spus că ea nu voia decît să-şi facă de cap. Cum i-am spus, înţelegi, domnu` Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază pentru fe­lul cum te tin ?! Abia mai tîrziu ai să-ti dai seama ce-ai pier­dut».”

O bătuse pînă la sînge. Înainte n-o bătea. “O plesneam, dar cu milă, ca să zic aşa. Ea ţipa un pic. Eu trăgeam obloanele şi totul se sfîrşea ca de obicei. Dar acuma, nu e glumă. Şi după mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns.”

Mi-a explicat atunci că de aceea avea nevoie de un sfat. S-a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cît despre mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin şi-mi ardeau tîmplele. Fumam ţigările lui Raymond pentru că eu nu mai aveam. Treceau ultimele tramvaie si duceau cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond a

continuat. Ceea ce-l supăra “era că mai avea chef să se culce cu ea”. Dar voia s-o pedepsească. Se gîndise întîi s-o ducă într-un hotel şi să cheme poliţia de moravuri ca să provoace scandal şi s-o pună să-şi scoată condicuţă. Pe urmă se adre­sase unor prieteni pe care-i avea printre borfaşi. Aceştia nu găsiseră nimic. Şi, după cum îmi atrăgea Raymond atenţia, nu era aşadar nici o pricopseală să fii de-al lor. Le-a spus asta şi ei au propus atunci s-o “însemneze”. Dar nu asta voia el. Avea să se gîndească. Mai întîi voia să-mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să ştie ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu credeam că e vreo înşelătorie la mijloc şi mie mi se părea clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită şi ce aş face în locul lui; i-am spus că nu puteai şti niciodată, dar că e firesc să o pe­depsească. Am mai băut puţin vin. El a aprins o ţigară şi mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o scrisoare “plină de înjurături şi în acelaşi timp de lucruri care s-o facă să re­grete”. După aceea, cînd ea se va întoarce la el, are să se culce cu ea şi “chiar în momentul culminant” are să o scuipe în obraz şi s-o dea afară. Eu am găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în stare să scrie scrisoarea de care avea nevoie şi că se gîndise la mine să i-o ticluiesc. Cum eu nu spuneam ni­mic, m-a întrebat dacă m-ar deranja s-o facem pe loc şi am răspuns că nu.

Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în picioare. A dat deoparte farfuriile şi restul de cîrnat rece pe care nu-l mîncasem. A şters cu grijă muşamaua de pe masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hîrtie cu pătrăţele, un plic galben, un toc de lemn roşu şi o călimară pătrată cu cerneală violetă. Cînd mi-a spus numele femeii, am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o cam la întîmplare, dar m-am străduit să-l mulţumesc pe Raymond, pentru că nu aveam nici un motiv să-l nemulţumesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a ascultat fumînd, clătinînd din cap, apoi mi-a cerut s-o citesc încă o dată. A fost foarte mulţumit. Mi-a spus: “Ştiam eu că tu cunoşti viaţa”. Întîi nu mi-am dat seama că mă tutuieşte. Numai cînd mi-a declarat: “Acum eşti un adevărat prieten”, asta m-a frapat. A repetat fraza şi eu i-am spus: “Da”. Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul lui şi el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit scrisoarea şi am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat puţin fumînd, fără să spunem nimic. Afară, totul era liniştit, am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: “E tîrziu”. Raymond socotea şi el la fel. A făcut observaţia că timpul trece repede şi, într-un sens, era adevărat. Mi-era somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să fi avut o înfăţişare tare obosită, pentru că Raymond mi-a spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. Întîi, n-am înţeles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea mamei, dar că era un lucru care trebuia să se întîmple într-o zi. Asta era şi părerea mea.

M-am ridicat, Raymond mi-a strîns mîna cu putere si mi-a spus că bărbaţii se înţeleg întotdeauna între ei. Ieşind de la el, am închis uşa şi am rămas puţin în întuneric, pe palier. Casa era liniştită si din adîncurile scării în spirală urca o adiere nedesluşită şi umedă. N-auzeam decît cum îmi zvîcneşte sîngele care-mi vîjîia în urechi. Am stat nemişcat. Dar în camera bătrînului Salamano cîinele a gemut surd.

 

 

IV

 

Am lucrat bine toată săptămîna. Raymond a venit şi mi-a spus că a trimis scrisoarea. M-am dus de două ori la cinema cu Emmanuel, care uneori nu înţelegea ce se petrece pe ecran. Trebuia atunci să-i dau explicaţii. Ieri a fost sîmbătă şi Maria a venit aşa cum ne înţelesesem. Am simţit o mare do­rinţă văzînd-o, pentru că purta o rochie frumoasă cu dungi roşii şi albe şi sandale de piele. I se ghiceau sub rochie sînii tari, iar pielea arsă de soare îi dădea o înfăţişare de floare. Am luat un autobuz şi ne-am dus la cîţiva kilometri de Alger, pe o plajă înconjurată de stînci şi mărginită de trestii înspre ţărm. Soarele de ora patru nu era prea fierbinte, dar apa era călduţă, cu valurile lungi şi leneşe. Maria m-a învăţat un joc. Înnotînd, trebuia să bei creasta valurilor, să iei în gură toată spuma şi să te întorci apoi pe spate, ca s-o arunci în sus. Tîşnea atunci o dantelă spumoasă, care dispărea în aer sau îmi cădea ca o ploaie caldă pe obraz. Dar, după cîtva timp, aveam gura arsă de amărăciunea sării. Maria s-a apropiat atunci şi s-a lipit de mine în apă. Şi-a lipit gura de gura mea. Limba ei îmi răcorea buzele şi ne-am rostogolit un timp în valuri.

În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi strălucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strîns-o lîngă mine şi ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine şi să ne aruncăm pe pat.

Lăsasem fereastra deschisă şi era plăcut să simţi noaptea de vară curgînd pe trupurile noastre arse de soare.

Azi dimineaţă Maria a rămas la mine şi eu i-am spus că vom lua masa împreună. Am coborît ca să cumpăr carne. Pe cînd urcam înapoi, am auzit o voce de femeie in camera lui Raymond. Puţin după aceea, bătrînul Salamano şi-a certat cîinele, am auzit zgomot de paşi şi de gheare pe treptele de lemn ale scării şi apoi: “Ticălosule, stîrvul dracului!” Au ieşit în stradă. I-am povestit Mariei istoria bătrînului şi a rîs. Era îmbrăcată într-o pijama de-a mea ale cărei mîneci le suflecase. Cînd a rîs, am simţit că o doresc din nou. O clipă după aceea, m-a întrebat dacă o iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, dar mi se părea că nu. Ea s-a întristat. Dar, în timp ce pregătea masa şi fără legătură, a rîs iar, în aşa fel încît am sărutat-o. În clipa aceea zgomotul unui scandal a izbucnit la Raymond.

           S-a auzit mai întîi o voce ascuţită de femeie şi apoi Raymond care spunea: “Nu mă respecţi, nu mă respecţi. Am să te învăţ eu să mă respecţi!” Cîteva zgomote surde şi femeia a urlat, dar atît de îngrozitor, că imediat palierul s-a umplut de lume. Maria şi cu mine am ieşit şi noi pe palier. Femeia continua să ţipe şi Raymond să lovească. Maria mi-a spus că e îngrozitor şi eu n-am răspuns. Ea mi-a cerut să mă duc după un poliţai, dar eu i-am spus că nu-mi plac poliţaii. Totuşi, a venit unul cu locatarul de la etajul al doilea, care e instalator. A bătut la uşă şi s-a făcut tăcere. A bătut mai tare şi, după puţin timp, femeia a plîns şi Raymond a deschis. Avea o ţigară în gură şi o expresie dulceagă. Femeia s-a repezit la uşă şi i-a spus poliţaiului că Raymond o bătuse. “Numele”, a spus poliţaiul. Raymond a răspuns. “Lasă ţigara din gură cînd vorbeşti cu mine”, a spus poliţaiul. Raymond a şovăit, s-a uitat la mine si a tras un fum. În acest moment, poliţaiul i-a tras o palmă zdravănă cu o mînă mare şi grea, drept în obraz. Ţigara a sărit la cîţiva metri. Raymond s-a schimbat la faţă, dar n-a spus nimic pentru moment, apoi a întrebat cu voce umilă dacă poate să-şi ia chiştocul. Poliţaiul a răspuns că poate şi a adăugat: “Pe viitor ai să ştii că un poliţai nu e un caraghios”. În acest timp femeia plîngea si a repetat: “M-a bătut. E un peşte.” “Domnule poliţai, a întrebat atunci Raymond, legea dă voie să-l faci pe un om peşte ?” Dar poliţaiul i-a poruncit “să-şi ţină fleanca”. Raymond s-a întors atunci spre femeie şi i-a spus: “Aşteaptă tu, fetiţo, ne mai vedem noi”. Poliţaiul i-a spus să-şi ţină gura, că femeia trebuia să plece şi el să rămînă în camera lui să aştepte să fie convocat la comisariat. A adăugat că lui Raymond ar trebui să-i fie ruşine să se îmbete în asemenea hal, încît să tremure aşa cum tremura. Atunci Raymond i-a explicat: “Nu sînt beat, domnule poliţai. Numai că sînt aici, în faţa dumnea­voastră, si tremur, e ceva nervos.” A închis uşa şi toată lu­mea a plecat. Maria şi cu mine am terminat de preparat masa. Dar ei nu-i era foame, eu am mîncat aproape totul. Ea a plecat la ora unu şi eu am dormit puţin.

Pe la ora trei cineva a bătut la uşă şi a intrat Raymond. Eu am rămas întins. El s-a aşezat pe marginea patului. A stat un timp fără să vorbească şi eu l-am întrebat cum s-au petre­cut lucrurile. Mi-a povestit că făcuse aşa cum plănuise, dar că ea îi dăduse o palmă şi că atunci o bătuse. Restul îl ştiam. I-am spus că mi se pare că acum ea fusese destul de pedep­sită şi că poate să fie mulţumit. Asta era şi părerea lui şi a făcut observaţia că degeaba intervenise poliţaiul, tot n-are să-i ia înapoi bătaia pe care o mîncase. A adăugat că el îi cu­noştea bine pe poliţai şi că ştia cum trebuie să te porţi cu ei. M-a întrebat atunci dacă mă aşteptasem ca el să răspundă la palma poliţaiului. Am răspuns că eu nu mă aşteptasem deloc şi că de altfel nu puteam suferi poliţaii. Raymond a părut foarte mulţumit. M-a întrebat dacă voiam să mergem undeva împreună. M-am sculat şi am început să mă pieptăn. Mi-a spus că eu trebuia să-i slujesc drept martor. Mie asta îmi era totuna, dar nu ştiam ce trebuie să spun. După Raymond, era de-ajuns să declar că femeia l-a insultat. Am acceptat să-i fiu martor.

Am ieşit şi Raymond mi-a făcut cinste cu un coniac. Apoi a vrut să joace o partidă de biliard şi m-a bătut la limită. Voia să meargă după aceea la bordel, dar eu am spus nu, pentru că nu-mi place aşa ceva. Atunci ne-am întors acasă agale şi el îmi spunea ce mulţumit e că reuşise s-o pedepsească pe amanta lui. Găseam că se poartă foarte frumos cu mine şi m-am gîndit că e un moment foarte plăcut.

         De departe l-am zărit în pragul uşii pe bătrînul Salamano care părea foarte tulburat. Cînd ne-am apropiat, am văzut că nu avea cîinele. Se uita în toate părţile, se învîrtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără şir şi începea iar să cerceteze strada cu ochişorii lui roşii. Cînd Raymond ;-a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: “Ticălosule, stîrvul dracului!” şi continua să se agite. L-am întrebat unde e cîinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Şi apoi a devenit deodată volubil: “L-am dus pe Cîmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bîlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Şi, cînd am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strîmtă. Dar n-aş fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece aşa.”

       Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit şi că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de cîini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpînii lor. Cu toate astea bătrînul părea şi mai tulburat. “Dar mi-l vor lua, înţelegeţi. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l strîngă de pe drumuri. Dar nu e cu putinţă, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. Po­liţaii îl vor lua cu siguranţa.” I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri şi că i-l vor da înapoi dacă plăteşte o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu ştiam. Atunci s-a înfuriat: “Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decît să crape!” şi a început să-l înjure. Raymond a rîs şi a intrat în casă. Eu l-am urmat şi ne-am despărţit pe palierul etajului nostru. Puţin după aceea am auzit paşii bătrînului şi el a bătut la uşa mea. Cînd am deschis a rămas o clipă în prag şi mi-a spus : “Iertaţi-mă, iertaţi-mă”. L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vîrfurile pantofilor şi mîinile lui pline de zgîrieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a între­bat : “N-au să mi-l ia, nu-i aşa, domnule Meursault ? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac ?” I-am spus că hin­gherii ţineau cîinii trei zile la dispoziţia proprietarilor şi că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviinţă. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: “Bună seara”. A închis uşa lui şi l-am auzit plimbîndu-se în lung şi-n lat. Patul lui a trosnit. Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că plîngea. Nu ştiu de ce m-am gîndit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame şi m-am culcat fără să mănînc.

 

 

V

 

Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prie­ten de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să petrec duminica în vila lui, lîngă Alger. Am răspuns că aş primi cu plăcere, dar că aveam întîlnire cu o prietenă! Raymond mi-a declarat imediat că o invită şi pe ea. Nevasta prietenului său ar fi încîntată să nu fie singură într-un grup de bărbaţi.

Am vrut să închid imediat, pentru că ştiu că patronului nu-i place să ni se telefoneze din oraş. Dar Raymond mi-a cerut să aştept şi mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această invitaţie seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, printre care se afla fratele fostei lui amante, “Dacă-l vezi pe aproape de casă astă-seară cînd te întorci, înştiinţează-mă.” Am spus că e în regulă.

         Puţin după aceea, patronul a trimis să mă cheme şi pen­tru moment m-am indispus, crezînd că avea să-mi spună să telefonez mai puţin şi să lucrez mai mult. Nici vorbă de aşa ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect încă foarte vag. Voia numai să ştie părerea mea în această problemă. Avea intenţia să-şi instaleze un birou la Paris care să trateze afacerile direct şi pe loc cu marile companii şi voia să ştie dacă sînt dispus să plec acolo. Asta mi-ar permite să stau la Paris, dar şi să călătoresc o bună parte din an. “Eşti tînăr şi cred că asta e o viaţă care ti-ar plăcea.” Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viaţă. Am răspuns că nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz toate vieţile sînt la fel şi că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc. A părut nemulţumit, mi-a spus că eu răspund întotdeauna aiurea, că nu am ambiţie si că asta e dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. Aş fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca să-mi schimb viaţa. Gîndindu-mă bine, nu eram nefericit. Cînd eram student, aveam multe asemenea ambiţii. Dar cînd a trebuit să mă las de studii, am înţeles repede că toate astea nu aveau o importanţă reală.

Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că pu­team s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iu­besc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă ?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă si că, dacă ea vrea, putem să ne căsăto­rim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsăto­ria. Eu am răspuns : “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur si simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei fe­mei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus : “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sînt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. I-am vorbit atunci de propunerea patronului şi Maria mi-a spus că i-ar plăcea să vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cîndva acolo si m-a întrebat cum e. I-am spus: “E murdar. Sînt porumbei şi curţi întunecoase. Oamenii au pielea albă.”

Apoi am pornit-o mai departe şi am străbătut oraşul pe străzile principale. Femeile erau frumoase şi am întrebat-o pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da şi că mă înţelege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuşi să rămînă cu mine şi i-am spus că puteam cina împreună la Céleste. Ea ar fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă şi i-am spus la revedere. S-a uitat la mine : “Nu vrei să ştii ce treabă am ?” Sigur că voiam să ştiu, dar nu mă gîndisem şi asta părea ea să-mi reproşeze. Atunci, văzîndu-mă stingherit, a rîs iar şi s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi întindă bu­zele.

Am cinat la Céleste. Începusem să mănînc cînd a intrat o femeiuşcă ciudată care m-a întrebat dacă poate să se aşeze la masa mea. Putea, fireşte. Avea gesturi sacadate şi ochi strălu­citori pe un obraz ca un măr. Şi-a scos jacheta, s-a aşezat şi a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe Céleste şi-a comandat imediat toate felurile pe care le dorea cu o voce în acelaşi timp precisă şi grăbită. Aşteptînd aperitivele, a des­chis geanta, a scos din ea un pătrăţel de hîrtie şi un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos dintr-un portmoneu, sporită cu un bacşiş, suma exactă, pe care a pus-o în faţa ei. În acel moment i-au sosit aperitivele pe care le-a înfulecat în mare viteză. Aşteptînd felul următor, a mai scos din geantă un creion albastru şi o revistă care dădea programul de radio al săptămînii în curs. Cu multă grijă, a însemnat una cîte una aproape toate emisiunile. Cum revista avea vreo douăspre­zece pagini, a continuat meticulos această operaţie în tot timpul mesei. Eu terminasem de mîncat cînd ea bifa în conti­nuare cu aceeaşi sîrguinţă. Apoi s-a ridicat şi-a pus jacheta cu aceleaşi gesturi precise de automat şi a plecat. Cum n-aveam nici o treabă, am ieşit şi eu şi am urmărit-o un timp. O luase pe marginea trotuarului şi, cu o viteză şi o siguranţă nevero­simile, îşi vedea de drum fără să se abată cu nici o iotă şi fără să întoarcă capul. În cele din urmă am pierdut-o din vedere şi m-am întors. M-am gîndit că e ciudată, dar am uitat-o des­tul de repede.

În pragul uşii mele, l-am găsit pe bătrînul Salamano. L-am invitat să intre şi el mi-a spus că se pierduse cîinele lui, pentru că nu era la hingheri. Funcţionarii îi spuseseră că, poate, fusese călcat de o maşină. Întrebase dacă nu e cu putinţă să afle asta la comisariatele de poliţie. I s-a răspuns că nu rămîne nici o urmă după asemenea întîmplări, care se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrînului Salamano că ar putea să ia un alt cîine, dar el a avut dreptate să-mi atragă atenţia că se învăţase cu acela.

       Şedeam ghemuit în pat şi Salamano se aşezase pe un scaun în faţa mesei. Mă privea drept în faţă şi-şi ţinea mîinile pe genunchi. Nu-şi scosese pălăria lui veche. Morfo­lea frînturi de frază pe sub mustaţa îngălbenită. Mă cam plic­tisea, dar n-aveam nimic de făcut şi nu-mi era somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre cîine. Mi-a spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul de tîrziu. În ti­nereţe voise să se facă actor: la regiment juca în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile ferate şi nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obişnuise cu ea. Cînd a murit, s-a simţit foarte singur. Atunci ceruse unui tovarăş de atelier un cîine şi-l luase pe acesta cînd era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar cum un cîine trăieşte mai puţin decît un om, în cele din urmă ajunseseră amîndoi bătrîni. “Avea un caracter urît, mi-a spus Salamano. Din cînd în cînd ne luam la harţă. Dar era un cîine de treabă, totuşi.” I-am spus că era de rasă şi Salamano a părut mulţumit. “Şi încă, a adăugat el, nu l-ai cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.’ Ce avea mai frumos era părul.”În fiecare seară şi în fiecare dimi­neaţă de cînd cîinele căpătase această boală de piele, Sala­mano îl dădea cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrîneţea şi bătrîneţea n-are leac.

         În acel moment am căscat şi bătrînul m-a anunţat că are de gînd să plece. I-am spus că poate să mai stea şi că-mi pare rău de ce se întîmplase cu cîinele lui: mi-a mulţumit. Mi-a spus că mama mea ţinea mult la cîinele lui. Vorbind despre ea, îi zicea “biata dumitale mamă”. A emis presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de cînd a murit mama şi cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte repede şi cu stinghereală, că în cartier lumea mă condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar el mă cunoştea şi ştia că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, însă nu ştiu de ce, că pînă acum nu ştiam că lumea mă condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrîni îmi păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca s-o întreţin pe mama. “De altfel, am adăugat, de mult nu avea să-mi spună nimic şi se plictisea singură.”  “Da, mi-a spus el, şi la azil, cel puţin, îţi faci prieteni.” Apoi a cerut voie să plece. Dorea să se culce. Viaţa lui se schimbase acum şi nu prea ştia ce să facă. Pentru prima oară de cînd îl cunoş­team, cu un gest furişat, mi-a întins mîna şi eu am simţit solzii de pe pielea lui. A zîmbit uşor şi, înainte de a pleca, mi-a spus : “Sper să nu latre în noaptea asta cîinii. Întotdeauna mi se pare ca latră al meu.”

 

 

VI

 

Duminică mi-a venit greu să mă trezesc şi Maria a trebuit să mă strige şi să mă zgîlţîie. N-am mîncat, pentru că voiam să ne scăldăm devreme. Mă simţeam cu totul gol pe dinăuntru şi mă durea puţin capul. Ţigara avea un gust amar. Maria a rîs de mine pentru că zicea că am “o mutră ca de înmormîntare”. Îşi pusese o rochie de pînză albă şi-şi des­făcuse părul. I-am spus că e frumoasă şi ea a rîs de plăcere.

Coborînd am bătut la uşa lui Raymond. Ne-a răspuns că vine îndată .În stradă, din cauză că eram prea obosit, dar şi pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie şi nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simţit mai bine şi mi-am dat seama că mi-e foame. I-am spus asta Mariei, care mi-a arătat geanta de muşama în care pusese costumele noastre de baie şi un prosop. Nu aveam ce face decît să aştept şi l-am auzit amîndoi pe Raymond încuind uşa. Purta o pereche de pantaloni albaştri şi o cămaşă albă cu mîneci scurte. Dar îşi pusese pe cap o pălărie de pai, ceea ce a făcut-o pe Maria să rîdă, iar braţele lui acoperite de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, văzîndu-l.

Fluiera coborînd scara şi părea foarte încîntat. Mi-a spus : “Salut, amice”, şi i s-a adresat Mariei cu “domnişoară”.

În ajun fusesem amîndoi la comisariat şi eu depusesem mărturie că femeia nu “fusese cuviincioasă” cu Raymond.

 S-a ales numai c-un avertisment. Afirmaţia mea n-a fost verifi­cată, în faţa uşii am vorbit puţin despre asta cu Raymond, apoi ne-am hotărît să luăm autobuzul. Plaja nu era prea de­parte, dar altfel am ajunge mai repede. Raymond era de părere că prietenul său ar fi încîntat să ne vadă sosind devreme.

Eram gata să plecăm cînd deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care stăteau sprijiniţi de vitrina tutungeriei. Ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca şi cum n-am fi fost altceva decît nici mai mult nici mai puţin nişte bolovani sau nişte pomi uscaţi. Raymond mi-a spus că al doilea din stînga era omul lui şi a părut îngrijorat. A adăugat că, totuşi, povestea se încheiase. Maria nu prea înţelegea despre ce e vorba şi m-a întrebat ce se întîmplă. I-am spus că erau nişte arabi care au pică pe Ray­mond. Ea a vrut să plecăm imediat. Raymond şi-a revenit şi a rîs, spunînd că trebuie să ne grăbim.

Am mers spre staţia autobuzului care era ceva mai de­parte şi Raymond m-a anunţat că arabii nu ne urmăreau. Am întors capul. Stăteau în acelaşi loc şi se uitau cu indife­renţă la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat autobu­zul. Raymond, care părea că răsuflă uşurat, nu mai contenea să facă glume cu Maria. Am simţit că-i place, dar ea aproape că nu-i răspundea. Din cînd în cînd se uita la el rîzînd.

Am coborît la periferia Algerului. Plaja nu este departe de staţia autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic pla­tou care se înalţă deasupra mării şi coboară apoi spre piajă. Era acoperit de pietre gălbui şi de tufe albe de aişor, profi­late pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al cerului. Maria se juca împrăştiind petalele cu geanta ei de muşama pe care o flutura larg. Am mers printre şiruri de vilişoare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu verandele lor sub tamarisc, altele golaşe, printre pietre. Încă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări marea ne­mişcată şi mai departe o peninsulă somnolentă şi masivă în apa limpede. Un zgomot uşurel de motor a urcat prin aerul liniştit pînă la noi. Şi am văzut, foarte departe, un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea strălucitoare. Maria a cules cîţiva stînjenei de piatră. De pe panta care co­bora spre mare, am văzut că lumea începuse să se scalde.

Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuţă de lemn la capătul plajei. Căsuţa era lipită cu spatele de stînci şi stîlpii care o susţineau în faţă erau înfipţi în apă. Raymond ne-a prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, cu statură şi umeri masivi şi avea o femeiuşcă bondoacă şi drăguţă , care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat imediat să ne facem comozi şi că avea nişte peşte fript, pe care îl pescuise în dimineaţa aceea. Eu i-am spus ce frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să-şi petreacă sîmbăta, duminica şi toate zilele libere. “Nevastă-mea şi cu mine ne înţelegem bine”, a adăugat el. Nevastă-sa tocmai rîdea cu Maria. Pentru prima oară, poate, m-am gîndit cu adevărat că aveam să mă însor.

Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa şi Raymond nu voiau să vină şi ei. Am coborît toţi trei şi Maria s-a aruncat imediat în apă! Masson şi cu mine am aşteptat puţin. Vorbea rar şi am observat că avea obiceiul să completeze tot ceea ce afirma cu un “şi as spune chiar mai mult”, şi chiar atunci cînd, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. Despre Maria mi-a spus: “E grozavă şi aş zice chiar fermecătoare.” Pe urmă n-am mai dat nici o atenţie acestui tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amînat puţin pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele din urmă i-am spus lui Masson: “Intrăm ?” Am plonjat. El a intrat în apă treptat şi s-a arun­cat numai cînd n-a mai atins fundul. Înnota bras si destul de prost, aşa că l-am lăsat, ca să mă duc după Maria. Apa era rece si eram încîntat să înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de ţărm, simţindu-ne de acord atît în gestu­rile cît şi în mulţumirea noastră.

În larg am făcut amîndoi pluta şi pe obrazul meu întors către cer soarele usca ultimele pînze de apă care mi se scur­geau în gură. L-am văzut pe Masson ieşind pe plajă, ca să se întindă la soare. De departe părea uriaş. Maria a vrut să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de talie, şi ea înainta numai cu ajutorul braţelor în timp ce eu o ajutam dînd din picioare. Zgomotul uşor al apei lovit ritmic ne-a urmărit în clarul dimineţii pînă ce m-am simţit obosit. Atunci i-am dat drumul Mariei si m-am întors înnotînd normal şi respirînd bine. Pe plajă m-am întins pe burtă lîngă Masson şi mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că “e foarte plăcut” şi el a fost de aceeaşi părere. Puţin după aceea a venit Maria. M-am întors pe faţa ca s-o văd venind. Şiroia toată de apa sărată şi avea părul dat pe spate. S-a întins alături, lipindu-şi soldul de al meu şi căldura trupului ei şi a soarelui m-au făcut să aţipesc.

Maria m-a zgîlţîit şi mi-a spus că Masson se întorsese acasă, trebuia să mîncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai sărutasem de dimineaţă. Aşa era şi totuşi doream s-o sărut. “Hai în apă”, mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în primele vălurele. Am făcut cîteva mişcări de bras şi ea s-a lipit de mine. Am simţit picioarele ei încolăcite de ale mele şi în mine s-a trezit dorinţa.

          Cînd ne-am întors, Masson ne şi striga. Am spus că mi-era tare foame şi el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte mult. Pîinea era bună, am devorat porţia mea de peşte. După aceea era friptură şi cartofi prăjiţi. Mîncam toţi fără să vor­bim. Masson bea des vin şi-mi turna şi mie fără încetare. La cafea aveam capul cam greu şi am fumat foarte mult. Masson, Raymond şi cu mine am făcut planul să petrecem împreună luna august pe plajă, împărţind cheltuielile. Maria ne-a spus deodată : “Ştiţi cît e ceasul ? E unsprezece şi jumătate.” Eram cu toţii miraţi, dar Masson a spus că am mîncat prea devreme şi că era normal, pentru că ora de mîncare e ora la care ţi-e foame. Nu ştiu de ce asta a făcut-o pe Maria să rîdă. Cred că băuse puţin cam mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb pe plajă cu el. “Nevastă-mea doarme întotdeauna după masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. Îi spun mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei să facă ce vrea.” Maria a declarat că rămîne s-o ajute pe doamna Masson să spele vasele. Micuţa pariziană a spus că pentru asta trebuie să fie daţi afară bărbaţii. Am coborît toţi trei.

Soarele cădea aproape vertical pe nisip şi strălucirea lui pe mare îţi lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. În vilişoa-rele care mărgineau platoul şi care dominau marea se auzea zgomot de farfurii şi tacîmuri. Abia puteai respira de căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, Raymond şi Masson au vorbit despre întîmplări şi oameni pe care eu nu-i cunoşteam. Am înţeles că se cunoşteau de mult şi că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am îndreptat spre apă si am mers de-a lungul mării. Uneori, cîte un val mai lung decît celelalte venea să ne scalde pantofii de pînză. Eu nu mă gîndeam la nimic pentru că eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea capul gol.

          În acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n-am auzit bine. Dar am zărit în acelaşi timp, la capătul plajei şi foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau spre noi. M-am uitat la Raymond şi el mi-a spus: “El e”. Am continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să ne urmărească pînă aici. M-am gîndit că trebuie să ne fi văzut luînd autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus nimic.

Arabii înaintau încet şi erau acum mult mai aproape. Noi nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: “Dacă iese cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, al tău să fie.”

Eu am spus “da” şi Masson şi-a băgat mîinile în buzunar. Ni­sipul supraîncălzit îmi părea roşu acum. Înaintam în pas egal spre arabi. Distanţa dintre noi a scăzut treptat. Cînd am ajuns la cîţiva paşi unii de alţi, arabii s-au oprit. Masson şi cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l lovească cu capul în pîntece. Raymond i-a dat atunci o primă lovitură şi ime­diat l-a chemat pe Masson. Masson s-a dus la cel care-i fu­sese indicat şi a lovit de două ori cu toată puterea. Arabul s-a prăbuşit în apă, cu faţa în jos, şi a rămas aşa cîteva se­cunde, bulele de aer spărgîndu-se la suprafaţă ,împrejurul capului său. În acelaşi timp Raymond a lovit şi el şi l-a umplut şi pe celălalt de sînge. Raymond s-a întors spre mine şi mi-a spus: “O să vezi ce-o să încaseze”. Eu i-am strigat: “Atenţie, are un cuţit!” Dar Raymond avea deja braţul rănit şi gura ciopîrţită.

Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se ridi­case şi se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N-am îndrăznit să ne mişcăm. Ei s-au retras încet, fără a înceta să ne privească şi să ne ţină la respect cu cuţitul. Cînd au văzut că luaseră destulă distanţă au fugit foarte repede, în timp ce noi rămîneam ţintuiţi sub soare şi în timp ce Raymond îşi ţinea braţul şiroind de sînge.

Masson a spus imediat că este un doctor care-şi petrece duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la el. Dar ori de cîte ori deschidea gura ca să vorbească, sîngele rănii îi gîlgîia în gură. L-am sprijinit şi ne-am întors la vilă cît mai repede cu putinţă. Aici, Raymond a spus că rănile lui sînt superficiale şi că putea să meargă pînă la doctor. A ple­cat cu Masson şi eu am rămas să explic femeilor ce se întîmplase. Doamna Masson plîngea şi Maria era foarte pa­lidă. Pe mine unul mă plictisea să le explic. În cele din urmă am tăcut şi am fumat privind marea.

Pe la unu şi jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea braţul bandajat şi un plasture în colţul gurii. Doctorul îi spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte posomorît. Masson a încercat să-l facă să rîdă. Dar el nu scotea o vorbă. Cînd a spus că se îndreaptă spre plajă, l-am întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. Masson şi cu mine am spus că-l însoţim. Atunci el s-a înfuriat şi ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie contrazis. Eu l-am urmat totuşi.

Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se fârîmiţa în bucăţele pe nisip şi pe mare. Am avut impresia că

Raymond ştie unde merge, dar fără îndoială mă înşelam. Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfîrşit la un izvor care curgea în nisip, în spatele unei stînci mari! Aici i-am găsit pe cei doi arabi ai noştri. Şedeau lungiţi în salopetele lor albastre unsuroase. Păreau perfect liniştiţi şi aproape mulţumiţi. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt sufla într-o trestie şi repeta fără încetare, privindu-ne cu coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din instrumentul său.

În tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decît soarele şi această tăcere, cu susurul izvorului şi cele trei note. Apoi Raymond a dus mîna la buzunarul de la spate, dar celălalt nu a făcut nici o mişcare şi se uitau mereu unul la altul. Am ob­servat că cel care cînta din fluier avea degetele de la picioare foarte răşchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe adversarul său, Raymond m-a întrebat: “Îl omor ?” M-am gîndit că dacă spun nu, el se va întărîta singur şi va trage cu siguranţă. I-am spus numai: “Încă nu ţi-a vorbit. Ar fi necinstit să tragi astfel.” S-a auzit iar susurul apei şi al fluierului în inima tăcerii şi a căldurii. Apoi Raymond a spus : “Atunci am să-l insult şi cînd va răspunde, îl omor”. Am răspuns: “Aşa. Dar dacă nu scoate cuţitul, nu poţi să tragi.” Raymond a început să se enerveze puţin. Celălalt cînta mereu şi amîndoi pîndeau fiecare gest al lui Raymond. “Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte şi dă-mi mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate cuţitul, îl împuşc.”

Cînd Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. Totuşi, am rămas un timp nemişcaţi, ca şi cum totul s-ar fi închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alţii fără să plecăm ochii şi totul se oprea aici, între mare, nisip şi soare, dubla tăcere, a fluierului şi a apei. M-am gîndit atunci că pu­team să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a-nda-ratelea, s-au strecurat după stîncă. Raymond şi cu mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai mulţumit şi a vorbit despre autobuzul de întoarcere.

L-am însoţit pînă la vilă şi, în timp ce el urca scara de lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul ples­nind de soare, descurajat în faţa efortului pe care trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn şi să mai dau ochii cu femeile. Dar căldura era atît de mare, încît îmi era greu să stau aşa, nemişcat, sub ploaia orbitoare care cădea din cer. A rămîne aici sau a pleca era acelaşi lucru. După un timp, m-am întors pe plajă şi am început să merg.

          Era aceeaşi explozie roşie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respiraţia rapidă si înăbuşită a valurilor ei mici. Mer­geam încet spre stînci şi simţeam cum mi se umflă tîmplele sub razele soarelui.

Toată căldura se proptea în mine şi se împotrivea înaintării mele. Şi, de fiecare dată cînd simţeam vasta ei răsu­flare caldă pe obraz, strîngeam din dinţi, strîngeam pumnii în buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să înving soarele şi toată această beţie opacă pe care o abătea asupra mea. La fiecare sabie de lumină ţîşnită din nisip, dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele mi se crispau. Am mers multă vreme.

Vedeam de departe pata întunecată a stîncii înconjurată de o aureolă orbitoare de lumină şi spumă de mare. Mă gîndeam la izvorul rece dindărătul stîncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort şi de plînsul femeilor, doream să găsesc umbra şi odihna stîncii. Dar cînd am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui Raymond se întorsese.

Era singur. Stătea trîntit pe spate, cu mîinile sub cap, cu capul la umbra stîncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puţin surprins. Pentru mine, era o poveste încheiată şi venisem aici fără nici un gînd.

Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot şi a dus mîna la buzunar. EU, fireşte, am încleştat mîna pe revolverul lui Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou pe spate, dar fără să scoată mîna din buzunar. Eram destul de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, imaginea lui dansa în faţa ochilor mei, în aerul încins. Zgomotul valu­rilor era şi mai leneş, şi mai monoton decît la prînz. Era acelaşi soare, aceeaşi lumină pe acelaşi nisip care se prelungea pînă aici. Trecuseră două ceasuri de cînd ziua nu mai înainta, două ceasuri de cînd aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaş si mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab.

          M-am gîndit că n-aveam decît să fac stînga împrejur şi totul s-ar sfîrşi. Dar o plajă întreagă vibrînd de soare mă împingea din spate. Am făcut cîţiva paşi spre izvor. Arabul nu s-a mişcat. Cu toate astea era încă destul de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că rîde. Am aşteptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii şi am simţit picături de sudoare adunîndu-se în sprîncene. Era acelaşi soare din ziua în care o înmormîntasem pe mama şi, ca atunci, mă durea mai ales fruntea şi toate vinele ei zvîcneau împreună sub piele. Din cauza acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mişcare înainte. Ştiam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasîndu-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Şi, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos cuţitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţîşnit din oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. În aceeaşi clipă, su­doarea adunată în sprîncene a curs dintr-o dată pe pleoape şi le-a acoperit cu un val călduţ şi gros. Ochii îmi erau orbiţi îndărătul acestei perdele de lacrimi şi sare. Nu mai simţeam decît chimvalele soarelui pe frunte şi, indistinct, păiosul strălucitor tîşnit din cuţitul aflat în continuare în faţa mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele si-mi scormonea ochii îndureraţi. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă şi fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată fiinţa mi s-a încordat si mi s-a crispat mîna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pîntecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare şi de soare. Am înţeles că sfărîmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanţele pătrundeau fără să se vadă. Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte, în poarta neno­rocirii.

 

 

 

Partea a doua

 

I

 

          Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe inte­rogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămînă, judecătorul de instrucţie, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele şi adresa, profesiunea, data şi locul naşterii. Apoi a voit să ştie dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu şi l-am între­bat dacă este neapărat necesar să am unul. “De ce ?” a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zîmbit spunînd : “Asta e o părere. Totuşi, aşa e legea. Dacă nu vă luaţi un avocat, noi vom desemna unul din oficiu.” Am găsit foarte comod că justiţia se îngrijeşte de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat şi a conchis că legea e bine făcută.

La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o ca­meră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă aşez in timp ce el rămînea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărţi şi totul mi s-a părut un joc. După discuţia noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el şi am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaştri înfundaţi, înalt, cu o lungă mustaţă sură şi cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade şi, în totul, simpatic, în ciuda cîtorva ticuri nervoase care-i strîmbau gura. La plecare era cît pe ce să-i strîng mîna, dar mi-am adus aminte la timp că omorîsem un om.

A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic şi rotofei, destul de tînăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deşi era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un cos­tum închis, un guler cu vîrful întors şi o cravată cu dungi mari, negre şi albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braţ, s-a prezentat şi mi-a spus că studiase dosarul meu. Situaţia era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulţumit şi el mi-a spus: “Să intrăm în miezul problemei”.

       S-a aşezat pe pat şi mi-a spus că fuseseră luate informaţii asupra vieţii mele particulare. Se aflase că mama murise de curînd la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinaţi cu cercetările fuseseră informaţi că “dădusem do­vadă de insensibilitate” în ziua în care fusese înmormîntată mama. “Înţelegeţi, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Şi ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aş avea ce să răspund.” Voia să-1 lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat in ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult şi mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuşi că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza şi că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, ţineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. Toţi oamenii sănătoşi doriseră mai mult sau mai puţin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba şi a părut foarte ne­liniştit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanţă şi nici judecătorului de instrucţie. Totuşi, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea senti­mentele, în ziua în care am înmormîntat-o pe măicuţa eram foarte obosit si mi-era somn. Aşa că nu mi-am dat seama de ce se întîmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranţă e că aş fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulţumit. Mi-a spus: “Asta nu-i de-ajuns”.

         S-a gîndit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrînsesem sentimentele fireşti. I-am spus : “Nu, pentru că e fals”. S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca şi cum i-aş fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul şi personalul azilului vor fi audiaţi ca martori şi că “asta putea să-mi joace o festă foarte urîtă”. I-am atras atenţia că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cît de colo că n-avusesem pînă în prezent de-a face cu justiţia.

A plecat avînd aerul că e supărat. Aş fi vrut să-l reţin, să-i explic că doream să-i cîştig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales ve­deam că-l pun in încurcătură. Nu mă înţelegea şi era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sînt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos şi am renunţat din lene.

Puţin după aceea, m-am dus din nou în faţa judecătorului de instrucţie. Era ora două după-amiază şi de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă aşez şi foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, “în urma unei întîmplări nepre­văzute”, nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui şi să aştept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund şi singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tînăr grefier a venit să se insta­leze chiar în spatele meu.

Ne-am aşezat amîndoi mai comod în fotolii. Interogato­riul a început. Mi-a spus mai întîi că lumea mă descria ca pe un om tăcut şi închis şi a voit să ştie ce părere am despre asta. Am răspuns : “Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac.” A zîmbit ca şi prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicaţie şi a adăugat: “De altfel n-are nici o importanţă”. A tăcut, m-a privit şi s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: “Pe mine, dumneata mă in­teresezi”. Eu nu am înţeles prea bine ce înţelegea prin aceasta şi n-am răspuns nimic. “Sînt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sînt convins că mă vei ajuta să le înţe­leg.” I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistenţă să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele şi cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: “Bine, bine”. Cînd am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunînd: “Bun”. În ceea ce mă priveşte, obosisem tot repetînd astfel aceeaşi poveste şi mi se părea că niciodată nu vorbisem atît de mult.

După o pauză, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună cîteva întrebări. Fără tranziţie, m-a întrebat dacă o iu­beam pe mama. Am spus : “Da, ca toată lumea”, şi grefierul care pînă atunci bătea regulat la maşină trebuie să fi apăsat greşit pe clape, fiindcă s-a încurcat şi a fost silit să se întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver unul după altul. Eu m-am gîndit puţin şi am precizat că trăsesem mai întîi unul şi, după cîteva secunde, celelalte patru focuri. “De ce ai aşteptat între primul şi al doilea foc ,a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roşie şi am simţit pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am răspuns nimic. În tot cursul tăcerii care a urmat, judecătorul a părut să se agite. S-a aşezat, şi-a răvăşit părul, şi-a pus coatele pe birou şi s-a aplecat puţin spre mine cu o expresie ciudată: “De ce, de ce ai tras într-un om căzut ?” Nici la asta n-am ştiut ce să-i răspund. Judecătorul şi-a trecut mîinile peste frunte şi a repetat întrebarea cu o voce puţin alterată: “De ce ? Trebuie să-mi spui. De ce ?” Eu tăceam în continuare.

Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu paşi mari spre un colţ al biroului şi a deschis sertarul unui clasor. A scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, întorcîndu-se spre mine. Şi cu o voce complet schimbată, aproape tremurîndă, a exclamat: “Oare pe ăsta-l cunoşti ?” Am spus : “Da, fireşte”. Atunci el mi-a spus repezit şi cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta tre­buie ca omul, prin căinţa lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat şi gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept vorbind, nu urmărisem atent raţiona­mentul lui, mai întîi pentru că îmi era cald şi pentru că în ca­binetul lui erau muşte mari care mi se aşezau pe obraz şi de asemenea pentru că îmi era frică de el. Recunoşteam în acelaşi timp că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram criminalul. El a continuat totuşi. Cam aşa am înţeles, că după părerea lui nu era decît un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că aşteptasem puţin înainte de a trage al doilea foc de revolver. În ce priveşte restul, totuşi era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe.

Eram gata să-i spun că greşea încăpăţînîndu-se: acest ultim punct nu avea mare importanţă. Dar el mi-a tăiat vorba şi m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicîndu-se în picioare şi întrebîndu-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a aşezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toţi oa­menii cred în Dumnezeu, chiar şi cei care-şi întorc faţa de la el. Asta era convingerea lui şi, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viaţa lui n-ar mai avea nici un sens. “Dum­neata vrei, a exclamat el, ca viaţa mea să nu aibă sens ?” După părerea mea asta nu mă privea pe mine şi i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu şi exclama într-un mod neraţional: “Eu unul sînt creştin. Îi cer iertare pentru greşelile tale, Lui. Cum poţi să crezi că nu a suferit pentru tine ?” Am băgat de seamă că mă tutuieşte, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai mare. Ca întotdeauna, cînd vreau să scap de cineva pe care abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre surprinderea mea, a triumfat: “Vezi, vezi, spunea el. Nu-i aşa că şi tu crezi şi că o să-ţi pui nădejdea în El ?” Evident, am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbuşit din nou în fotoliu.

Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce maşina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai prelun­gea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu atenţie şi cu oarecare tristeţe. A murmurat: “N-am văzut niciodată un suflet atît de împietrit ca al dumitale. Criminalii care au venit în faţa mea au plîns întotdeauna în faţa acestei imagini a durerii.” Era să-i răspund că tocmai din pricină că erau criminali. Dar m-am gîndit că şi eu eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă obişnuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca şi cum mi-ar fi dat a înţelege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu acelaşi aer puţin obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gîndit şi am spus că nu simţeam atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înţelege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au mers mai departe.

După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucţie. Dar de fiecare dată mă însoţea avocatul meu. Discuţia urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din decla­raţiile precedente. Sau judecătorul discuta acuzaţiile cu avo­catul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine în acele momente. Încetul cu încetul, în orice caz, tonul interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se mai interesează de mine şi că a clasat într-un fel cazul meu. Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu şi nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că discuţiile noastre au devenit mai cordiale. Cîteva întrebări, puţină conversaţie cu avocatul meu şi interogatoriile erau gata. Procesul meu îşi urma cursul, după expresia aceluiaşi judecător. Uneori, de asemenea, cînd conversaţia era de ordin general, luam şi eu parte. Începeam să mă simt uşurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atît de firesc, de bine orînduit şi de sobru jucat încît aveam impresia ridicolă că “fac parte din familie”. Şi, la capătul celor unsprezece luni cît a durat instrucţia, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decît de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea pînă la uşa cabinetului său, bătîndu-mă pe umăr şi spunîndu-mi prieteneşte: “Gata pentru astăzi, domnule Antihrist”. Eram atunci din nou dat pe mîna jandarmilor.

 

 

II

 

Sînt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să vor­besc. Cînd am intrat la închisoare, după cîteva zile am înţeles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această perioadă a vieţii mele.

Mai tîrziu n-am mai dat importantă acestor aprehensi­uni, în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: aşteptam vag să se întîmple ceva nou. Abia după prima şi singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să vină pentru că nu era soţia mea), din ziua aceea am simţit că eram acasă în celula mea şi că viaţa mea se oprea aici. În ziua arestării mele, am fost mai întîi închis într-o cameră în care se aflau mai mulţi deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Au rîs, văzîndu-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că omorîsem un arab şi au amuţit. Dar puţin după aceea s-a făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez rogojina pe care aveam să mă culc. Făcînd sul unul din capete, puteai să-ţi faci din el o pernă. Toată noaptea ploşniţele mi-au umblat pe obraz. După cîteva zile am fost izolat într-o celulă în care dormeam pe scîndură. Aveam un hîrdău pentru nevoi şi un lighean de tablă. Închisoarea era în capătul de sus al oraşului şi printr-o ferestruică puteam să văd marea. Într-o zi, pe cînd stăteam agăţat de zăbrele, cu faţa întinsă spre lumină, a intrat un gardian şi mi-a spus că am o vizită. M-am gîndit ca e Maria. Într-adevăr, ea era.

Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi am luat-o pe o scară şi, în sfîrşit, pe un alt coridor. Am intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. Sala era împărţită în trei părţi de două grilaje mari, care o tăiau în lungime. Între cele două grilaje se afla un spaţiu de opt pînă la zece metri care despărţea vizitatorii de prizonieri. Am zărit-o pe Maria în faţa mea cu rochia ei în dungi şi cu faţa arsă de soare. De aceeaşi parte cu mine se aflau vreo zece deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Maria era înconjurată de femei maure şi se afla între două vizitatoare: o bătrînică cu buzele strînse, îmbrăcată în negru, şi o femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare şi gesticula mult. Din cauza distanţei dintre grilaje, vizitatorii şi prizonierii erau nevoiţi să vor­bească foarte tare. Cînd am intrat, zgomotul vocilor care ri­coşau, ciocnindu-se de zidurile mari şi despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea din cer pe geamuri şi ţîşnea iar în sală mă cam zăpăciră. Celula mea era mai liniştită şi mai întunecoasă. Mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă obiş­nuiesc. Totuşi, în cele din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina puternică. Am observat că un gar­dian şedea la capătul culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor arabi ca şi familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în faţa altora. Aceştia nu strigau. În ciuda tumultului reuşeau să se înţeleagă vorbind foarte încet. Mur­murul lor surd , pornit mai de jos, forma un fel de acompa­niament continuu pentru conversaţiile care se încrucişau peste capetele lor. Toate astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam spre Maria. Se lipise de grilaj şi îmi zîmbea din răsputeri. Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am ştiut să i-o spun.

“Aşadar ?” mi-a spus ea foarte tare. – “Aşadar, asta-i!” – “Eşti sănătos, ai tot ce-ţi trebuie ?” – “Da, tot.”

Am tăcut amîndoi şi Maria zîmbea mereu. Femeia cea grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei conversaţii începute. “Jeanne n-a vrut să-l ia”, striga ea în gura mare. “Da, da”, spunea bărbatul. “I-am spus că o să-l iei tu din nou cînd ieşi, dar ea n-a vrut să-l ia.”

Maria a strigat şi ea că Raymond îmi transmitea salutări şi eu am spus : “Mulţumesc”. Dar vocea mi-a fost acoperită de vecinul meu care a întrebat “dacă e sănătos”. Nevasta-sa a rîs spunînd “că era mai sănătos ca niciodată”. Vecinul meu din stînga, un tinerel micuţ cu mîini fine, nu spunea nimic. Am observat că era în fata bătrînicii şi că amîndoi se priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd speranţa. Am spus: “Da”. În acelaşi timp, o priveam şi simţeam dorinţa să strîng în palmă umărul ei acoperit de rochie. Doream să simt în mînă ţesătura suplă şi nu ştiam prea bine ce trebuie să sper în afară de această ţesătură. Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că zîmbea întruna. Nu mai vedeam decît strălucirea dinţilor ei şi cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: “Ai să ieşi de-aici şi o să ne căsătorim!” Am răspuns: “Crezi ?” dar asta mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede si tot foarte tare că da, că voi fi achitat şi că ne vom scălda iar împreună. Dar cealaltă femeie urla şi ea şi spunea că lăsase un coş la grefă. Enumera tot ce pusese în coş. Trebuia verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin al meu şi maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul arabilor continua pe dedesubt. Afară, lu­mina a părut gata să ia cu asalt geamul.

Nu mă simţeam prea bine şi aş fi vrut să plec. Zgomotul îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur puţin de prezenţa Mariei. Nu ştiu cît timp a trecut. Maria mi-a vorbit de munca ei şi zîmbea mereu. Murmurul, strigă­tele, conversaţiile se încrucişau. Singura insuliţă de tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuţ şi de această bătrînă care se priveau unul pe altul. Încetul cu încetul au fost scoşi afară toţi arabii. Aproape toată lumea a tăcut de îndată ce a ieşit primul. Bătrînica s-a apropiat de zăbrele şi în aceeaşi clipă un paznic a făcut semn fiului ei. El a spus: “La revedere, măicuţă”, si ea şi-a trecut braţul printre două bare, ca să fluture încet şi prelung mîna în urma lui.

A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mînă intra şi-i lua locul. A fost adus un deţinut şi şi-au vorbit cu animaţie, dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar linişte. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta şi nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca şi cum n-ar fi observat că nu mai era necesar să strige: “Ai grijă de tine şi fii atent”. Apoi a venit rîndul meu. Maria mi-a făcut semn că mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe uşă. Ea şedea ne­mişcată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu acelaşi zîmbet răvăşit şi crispat.

        Mi-a scris la puţin timp după această vizită. Şi de atunci au început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. În orice caz, nimic nu trebuie exagerat şi mie mi-a venit mai uşor decît altora. La începutul detenţiei mele, totuşi cel mai greu de suportat era faptul că aveam gînduri de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă şi să cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă şi senzaţia de libertate pe care astfel aş fi aflat-o, simţeam deodată cît de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai cîteva luni. După aceea nu mai aveam decît gînduri de prizo­nier. Aşteptam plimbarea zilnică pe care o făceam în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea foarte uşor. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aş fi fost ne­voit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupaţie decît să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, înce­tul cu încetul m-aş fi obişnuit. Aş fi aşteptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor aşa cum aşteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu şi asa cum, într-o altă lume, răbdam pînă sîmbăta ca să strîng în braţe trupul Mariei. Ori, gîndindu-mă bine, nu eram într-un pom uscat. Alţii erau mai nenorociţi decît mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei şi ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obiş­nuieşti cu toate.

Ei altminteri, nu mergeam de obicei atît de departe. Pri­mele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia dorinţa de a avea o femeie. Era normal, eram tînăr. Nu mă gîndeam niciodată la Maria în special. Dar mă gîndeam atît de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încît celula mea se umplea de toate chipurile şi se popula de dorinţele mele. Într-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într-altul, asta făcea să treacă timpul. În cele din urmă cîştigasem simpatia gardianului-sef care îl însoţea la ora meselor pe ajutorul de bucătar. El, cel dintîi, mi-a vorbit de femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se plîngeau ceilalţi. I-am spus că eram la fel cu ei şi că găseam acest tratament nedrept. “Dar, mi-a spus el, tocmai de asta sînteţi băgaţi la închisoare.” – “Cum, de asta ?” – “Păi da, libertatea, asta e. Vi se ia libertatea.” Nu mă gîndisem niciodată la aşa ceva. I-am dat dreptate: “E adevărat, i-am spus, altfel care ar fi pedeapsa ?” – “Da, văd că dumneata pricepi cum stau lucrurile. Ceilalţi, nu. Dar în cele din urmă se uşurează singuri.” Apoi paznicul a plecat.

Au mai fost de asemenea ţigările. Cînd am intrat la închisoare, mi s-a luat cureaua, şireturile de la pantofi, cra­vata şi tot ce aveam în buzunare, în special ţigările. Cînd am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam aşchii de lemn, pe care le smulgeam din scîndura patului. Aveam toată ziua o greaţă continuă. Nu înţelegeam de ce eram lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai tîrziu am înţeles că şi asta făcea parte din pedeapsă. Dar în acel moment mă şi obişnuisem să nu mai fumez şi această pedeapsă nu mai exista pentru mine.

          În afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am ter­minat definitiv cu plictiseala din momentul în care am învăţat să-mi amintesc. Începeam uneori să mă gîndesc la ca­mera mea şi, în închipuire, plecam dintr-un colţ ca să ajung din nou la el, enumerînd în minte tot ce se găsea în drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare dată cînd o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă îmi amin­team de fiecare mobilă şi, pentru fiecare mobilă, de fiecare obiect care se afla pe ea şi, pentru fiecare obiect, de toate de­taliile înseşi şi pentru detaliile înseşi, o incrustaţie, o crăpă­tură sau o margine ştirbită, de culoarea sau de consistenţa lor. În acelaşi timp, încercam să nu pierd şirul inventarului meu, să fac o enumerare completă. Aşa încît, după cîteva săptămîni, puteam să petrec ore întregi numai înşirînd ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît lucruri neglijate şi uitate îmi veneau în minte. Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închi­soare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.

         Mai era şi somnul. La început, dormeam prost noaptea şi deloc ziua. Cu timpul, nopţile mele au devenit mai bune şi am putut să dorm şi ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, dormeam între şaisprezece şi optsprezece ore pe zi. Îmi rămîneau astfel şase ore de omorît cu mesele, nevoile fizice, amintirile şi povestea cehului.

Între mindirul meu şi scîndura patului găsisem, într-ade­văr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pînză, îngălbe­nită şi subţiată. Povestea unui fapt divers al cărui început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă avere. După douăzeci si cinci de ani, bogat, se întorsese cu nevasta şi copilul. Maică-sa ţinea un han cu sora lui în satul natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta şi copilul la un alt han şi se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse cînd intrase. În glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le arătase că are bani. Noaptea, mama şi sora lui îl asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască şi îi aruncaseră trupul în rîu. Dimineaţa nevasta venise, dăduse în vileag identitatea călătorului. Mama se spînzurase. Sora se aruncase în fîntînă. Cred că am citit această poveste de mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era firească. În orice caz, eram de părere că drumeţul o cam meritase şi că nu trebuie niciodată să te prefaci.

Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu divers şi alternanţa luminii cu întunericul, timpul a trecut. Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă pierzi noţiunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înţeles pentru mine. N-am înţeles în ce măsură zilele puteau să fie în acelaşi timp lungi şi scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atît de lungite încît în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. Îşi pierdeau numele. Cuvintele ieri şi mîine erau singurele care îşi păstrau pentru mine un sens.

         Cînd, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înţeles. Pentru mine, era mereu aceeaşi zi care se desfăşura în celulă şi acelaşi ţel pe care îl urmăream. În ziua aceea, după plecarea paznicului, m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămînea serioasă chiar cînd încercam să-i zîmbesc. Am flutu­rat-o pe dinaintea ochilor. Am zîmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă. Ziua se sfîrşea şi venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate etajele închisorii într-un cortegiu de linişte. M-am apropiat de lucarnă şi în lumina tîrzie mi-am contemplat încă o dată chipul. Era tot serios şi ce e de mirare, de vreme ce în acel moment eram şi eu la fel ? Dar în acelaşi timp, şi asta pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele şi am înţeles că în tot acest timp vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce spunea infir­miera la înmormîntarea mamei. Nu, nu există nici o scăpare şi nimeni nu-şi poate închipui ce sînt serile la închisoare.

 

 

III

 

Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul primăverii. Ştiam că o dată cu apariţia primelor călduri va interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era progra­mat pentru ultima sesiune a curţii cu juraţi şi această sesiune se termina la sfîrşitul lunii iunie. Dezbaterile au început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau trei zile. “De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru că procesul dumitale nu e cel mai important din această sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta.”

La ora şapte jumătate dimineaţa, au venit să mă ia şi duba m-a transportat la Palatul de Justiţie. Cei doi jandarmi m-au dus într-o cămăruţă în care era răcoare. Am aşteptat cu toţii aşezaţi lîngă o uşă îndărătul căreia se auzeau voci, chemări, zgomote de scaune şi un întreg talmeş-balmeş care mi-a amintit de acele petreceri de cartier cînd, după concert, se pregăteşte sala pentru dans. Jandarmii mi-au spus că trebuie să aşteptăm Curtea si unul dintre ei mi-a oferit o ţigară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată după aceea “dacă am trac”. Am răspuns că nu. Şi, într-un sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem niciodată ocazia în viaţă: “Da, a spus al doilea jandarm, dar pînă la sfîrşit te oboseşte”.

Puţin după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. Atunci mi-au scos cătuşele. Au deschis uşa şi m-au dus în boxa acuzaţilor. Sala era plină pînă la refuz. Deşi storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri si aerul era chiar de pe acum înăbuşitor. Lăsaseră geamurile închise. În acel mo­ment am văzut un şir de chipuri în faţa mea. Toate mă pri­veau : am înţeles că erau juraţii. Dar nu pot să spun ce îi deosebea pe unii de alţii. O singură impresie mă stăpînea: mă aflam în faţa unei banchete de tramvai şi toţi aceşti călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere aspectele lui ridicole. Ştiu bine că era o idee stupidă de vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. Totuşi deose­birea nu e mare şi, oricum, aceasta-i ideea care mi-a venit.

Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a trebuit un efort ca să înţeleg că eu eram cauza întregii agitaţii. I-am spus jandarmului: “Ce de lume !” El mi-a răspuns că era din pricina ziarelor şi mi-a arătat un grup care se afla la masă, sub banca juraţilor. Mi-a spus : “Uite-le”. Am întrebat: “Pe cine ?” şi el a repetat: “Ziarele.” Îl cunoştea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit şi s-a îndreptat spre noi. Era un om în vîrstă, simpatic, cu obrazul uşor crispat. I-a strîns mîna jandarmului cu multă căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea se întîlnea, se inter­pela, făcea conversaţie, ca într-un club în care eşti încîntat să te regăseşti cu oamenii din acelaşi cerc. Mi-am explicat tot­odată şi ciudata impresie pe care o aveam că sînt de prisos, aproape un intrus. Totuşi, ziaristul mi s-a adresat zîmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul bine pentru mine. I-am mulţumit şi el a adăugat: “Ştiţi, am dat oarecare proporţii cazului dumneavoastră. Vara e un sezon mort pentru ziare. Şi numai povestea dumneavoastră şi a patricidului prezintă oarecare interes.” Mi-a arătat pe urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleţ care semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din Paris: “N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut să transmită şi cazul dumnea­voastră cu acelaşi prilej.” Şi de astă dată era cît pe ce să-i mulţumesc. Dar m-am gîndit că ar fi ridicol. A fluturat amical mînâ spre mine şi a plecat. Am mai aşteptat cîteva minute.

Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulţi alţi confraţi. S-a dus la ziarişti, le-a dat mîna. Ei au glumit, au rîs şi părea că se simt foarte bine, pînă în momentul cînd soneria a răsunat la masa juraţilor. Toată lumea şi-a reluat locul. Avo­catul a venit la mine, mi-a strîns mîna şi m-a sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, să nu iau iniţiative şi să las în seama lui restul.

În stînga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt şi am văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roşu, purtînd lor-nion, care se aşeza aranjîndu-şi cu grijă roba. Era procuro­rul. Un aprod a anunţat Curtea. În aceeaşi clipă, două ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în negru, al treilea în roşu, au intrat purtînd dosare şi s-au îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în robă roşie s-a aşezat în fotoliul din mijloc, şi-a pus în faţa lui pe masă toca, şi-a şters capul mic şi chel cu batista şi a decla­rat deschisă şedinţa.

Ziariştii ţineau stilourile pregătite. Aveau toţi acelaşi aer indiferent şi cam zeflemitor. Totuşi, unul dintre ei, mult mai tînăr, într-o haină de flanelă cenuşie, cu cravată albastră, lăsase stiloul în faţa lui pe masă şi se uita la mine. Pe chipul lui puţin asimetric nu distingeam decît doi ochi de culoare deschisă, care mă examinau atent, fără să exprime ceva care să poată fi definit. Şi am avut impresia ciudată că sînt privit de mine însumi. Poate din pricina asta şi, de asemenea, poate din pricină că nu cunoşteam obiceiurile locului, nu am înţeles prea bine tot ce s-a întîmplat după aceea, tragerea la sorţi a juraţilor, întrebările puse de preşedinte avocatului, procurorului şi juriului (de fiecare dată, toate capetele ju­raţilor se întorceau în acelaşi timp spre curte), o lectură rapidă a actului de acuzare în care recunoşteam nume de locu­ri şi de persoane şi din nou întrebări puse avocatului meu.

         Dar preşedintele a spus că avea să procedeze la apelul martorilor. Aprodul a citit o listă de nume care mi-au atras atenţia. Din mijlocul acestui public, pînă atunci inform, am văzut ridicîndu-se unul cîte unul, ca să dispară apoi pe o uşă laterală, directorul şi portarul azilului, bătrînul Thomas Pérez, Raymond, Masson, Salamano, Maria. Aceasta mi-a făcut un mic semn nelipsit de îngrijorare. Încă mă mai miram că nu-i văzusem mai dinainte cînd, la apelul numelui său, ultimul, Céleste, s-a ridicat. Am recunoscut-o lîngă el pe femeiuşcă de la restaurant cu jacheta şi cu aerul ei precis şi hotărît .Se uita la mine cu mare atenţie. Dar n-am avut timp să mă gîndesc, pentru că preşedintele a luat cuvîntul. A spus că adevăratele dezbateri aveau să înceapă şi că socoteşte inutil să recomande publicului să fie calm. După cît spunea, el era aici ca să conducă fără părtinire dezbaterile unui caz pe care voia să-l cîntărească în mod obiectiv. Sentinţa dată de juriu va fi luată într-un spirit de dreptate şi, în orice caz, va ordona evacuarea sălii la cel mai mic incident.

Căldura creştea şi vedeam lumea în sală făcîndu-şi vînt cu ziare. Asta producea un foşnet continuu de hîrtie şifo­nată. Preşedintele a făcut un semn şi aprodul a adus trei evantaie de pai împletit pe care cei trei judecători le-au pus imediat în mişcare.

Interogatoriul meu a început de îndată. Preşedintele m-a chestionat calm şi chiar, mi s-a părut, cu o nuanţă de cor­dialitate. M-a pus iar să-mi declin identitatea şi, deşi asta mă irita, m-am gîndit că în fond era destul de firesc, pentru că ar fi foarte grav să fie judecat un om în locul altuia. Apoi, preşedintele a reluat povestea celor făptuite de mine, adresîndu-mi-se după fiecare frază cu întrebarea: “Aşa e, nu-i aşa ?” De fiecare dată am răspuns: “Da, domnule preşedinte”, aşa cum mă învăţase avocatul meu. Asta a durat mult, pentru că expunerea preşedintelui era foarte amănunţită.În tot acest răstimp, ziariştii scriau. Simţeam asupră-mi privirea celui mai tînăr dintre ei şi a femeiuştii automat. Bancheta de tramvai se întorsese în întregime spre preşedinte. Acesta a tuşit, a frunzărit dosarul şi s-a întors spre mine, făcîndu-şi vînt cu evantaiul.

Mi-a spus că trebuia să atingă acum unele probleme apa­rent fără legătură cu procesul, dar care poate îl priveau de foarte aproape. Am înţeles că iar o să vorbească de mama şi în acelaşi timp am simţit ce tare mă plictisea acest lucru. M-a

întrebat de ce o dusesem pe mama la azil. Am răspuns că n-aveam bani ca s-o întreţin şi s-o îngrijesc. El m-a întrebat dacă suferisem din această cauză şi eu am răspuns că nici mama nici eu nu mai aşteptam nimic unul de la altul, nici de la altcineva de altfel şi că ne obişnuisem amîndoi cu viaţa noastră nouă. Preşedintele a spus atunci că nu voia să insiste asupra acestui punct şi l-a întrebat pe procuror dacă nu avea să-mi pună vreo altă întrebare.

Acesta şedea cu spatele pe jumătate întors la mine şi, fără să mă privească, a declarat că ar dori, cu permisiunea preşedintelui, să ştie dacă mă întorsesem singur la izvor cu intenţia de a-l ucide pe arab. “Nu”, am spus. “Atunci de ce era înarmat şi de ce să se întoarcă tocmai în acel loc ?” Am spus că era o întîmplare. Şi procurorul a precizat cu o nuanţă ameninţătoare: “Atît, deocamdată”. Totul după aceea a fost cam tulbure, cel puţin pentru mine. Dar după cîteva conci­liabule, preşedintele a declarat că şedinţa se ridică şi se reia după-masă pentru audierea martorilor.

N-am avut timp să mă gîndesc. Am fost scos, urcat în dubă şi dus la închisoare, unde am mîncat. După foarte puţin timp, atîta cît să-mi dau seama că sînt obosit, au venit iar să mă ia; totul a început din nou şi m-am aflat în aceeaşi sală, în faţa aceloraşi chipuri. Numai căldura era mult mai mare şi, ca prin minune, fiecare jurat, procurorul, avocatul meu şi cîţiva ziarişti erau şi ei înarmaţi cu evantaie de pai. Tînărul ziarist şi femeiuşca erau şi ei acolo. Dar ei nu-şi făceau vînt şi se uitau iar la mine tot fără un cuvînt.

Mi-am şters sudoarea care-mi acoperea faţa şi am deve­nit întrucîtva conştient de locul în care mă aflam şi de mine însumi abia cînd am auzit că e chemat directorul azilului. A fost întrebat dacă mama se plîngea de mine şi el a spus că da, dar că asta era într-un fel mania pensionarilor lui, să se plîngă de rudele lor. Preşedintele i-a cerut să precizeze dacă ea îmi reproşa că o trimisesem la azil şi directorul a spus iar: “Da”. Dar de astă dată n-a mai adăugat nimic. La altă între­bare, a răspuns că fusese surprins de calmul meu în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce înţelege prin calm. Direc­torul s-a uitat atunci la boturile pantofilor lui şi a spus că nu voisem s-o văd pe mama, nu plînsesem deloc şi plecasem îndată după înmormîntare, fără să mă reculeg la mormîntul ei. Încă un lucru îl surprinsese: un dricar îi spusese că nu ştiam ce vîrstă are mama. A fost un moment de tăcere şi preşedintele l-a întrebat dacă era sigur că despre mine vor­bise. Cum directorul nu înţelegea întrebarea, i-a spus : “Aşa e legea”. Apoi preşedintele l-a întrebat pe avocatul general dacă n-are de pus întrebări martorului şi procurorul a excla­mat : “O, nu, e destul”, cu o asemenea izbucnire şi cu o ase­menea privire triumfătoare în direcţia mea încît, pentru prima oară de ani de zile, am simţit nevoia stupidă să plîng pentru că mi-am dat seama cît de mult mă urau toţi aceşti oameni.

După ce a întrebat juriul şi pe avocatul meu dacă aveau întrebări de pus, preşedintele l-a ascultat pe portar. Şi cu el, ca şi cu ceilalţi, s-a repetat acelaşi ceremonial. Sosind, porta­rul s-a uitat la mine şi şi-a ferit privirea. A răspuns la întrebările care i se puneau. A spus că nu voisem s-o văd pe mama, că fumasem, că dormisem şi că băusem cafea cu lapte. Am simţit atunci ceva care revolta toată sala şi, pentru prima oară, am înţeles că sînt vinovat. Portarul a fost pus să repete povestea cafelei cu lapte şi aceea a ţigării. Procurorul gene­ral m-a privit cu o sclipire ironică în ochi. În acel moment, avocatul meu l-a întrebat pe portar dacă el nu fumase împreună cu mine. Dar procurorul s-a ridicat cu violenţă împotriva acestei întrebări: “Cine e criminalul aici şi ce metodă-i asta de a jigni martorii acuzării pentru a minimaliza mărturiile, care nu rămîn mai puţin zdrobitoare!” Cu toate astea, preşedintele i-a cerut portarului să răspundă la între­bare. Bătrînul a răspuns stingherit: “Ştiu bine că am greşit. Dar n-am îndrăznit să refuz ţigara pe care domnul mi-a oferit-o.” În ultimă instanţă, am fost întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. “Nimic, am răspuns, decît că martorul are dreptate. E adevărat că i-am oferit o ţigară.” Portarul s-a uitat atunci la mine cam mirat şi cu un fel de recunoştinţă. A ezitat, apoi a spus că el îmi oferise cafeaua cu lapte. Avocatul meu a triumfat zgomotos şi a declarat că juraţii vor aprecia. Dar procurorul a tunat deasupra capetelor noastre şi a spus: “Da, domnii juraţi vor aprecia. Şi vor conclude că un străin putea să-i ofere o cafea, dar că un fiu trebuia s-o refuze în faţa corpului neînsufleţit al celei care-l adusese pe lume.” Portarul s-a întors la locul lui.

Cînd a venit rîndul lui Thomas Pérez, un aprod a trebuit să-l sprijine pînă la bară. Pérez a spus că el a cunoscut-o bine pe mama şi că pe mine nu mă văzuse decît o singură dată, în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce făcusem în ziua aceea şi a răspuns: “Ştiţi, eu însumi eram prea îndurerat. Atunci n-am văzut nimic. Durerea mă împiedica să văd. Pentru că era pentru mine o foarte mare durere. Şi chiar am leşinat. Atunci, n-am putut să-l văd pe domnul.” Procurorul general

 l-a întrebat dacă, cel puţin, mă văzuse plîngînd. Pérez a spus că nu. Procurorul a spus atunci la rîndul lui: “Domnii juraţi vor aprecia.” Dar avocatul meu s-a supărat. El l-a întrebat pe Pérez, pe un ton care mi s-a părut exagerat, “dacă văzuse că nu plîng”. Pérez a spus: “Nu”. Publicul a rîs. Şi avocatul meu, suflecîndu-şi o mînecă a spus pe un ton peremptoriu : “Iată imaginea însăşi a acestui proces. Totul e adevărat şi nimic nu e adevărat ” .Procurorul era încruntat şi împungea cu un creion titlurile dosarelor lui.

După cinci minute de pauză în timpul cărora avocatul meu mi-a spus că totul mergea cum nu se poate mai bine, a fost audiat Céleste, care era citat de apărare. Apărarea eram eu. Céleste arunca din cînd în cînd cîte o privire înspre mine şi învîrtea în mînă o pălărie de pai. Purta costumul nou pe care-l punea ca să meargă cu mine uneori duminica la cursele de cai. Dar cred că nu putuse să-şi pună şi gulerul, pentru că avea numai un nasture de alamă care-i ţinea încheiată cămaşa. A fost întrebat dacă eram clientul lui şi a spus: “Da, dar eram şi prieteni”; ce credea despre mine, şi el a răspuns că sînt un adevărat bărbat; ce înţelege prin aceasta, şi el a declarat că toată lumea ştie ce vrea să zică asta; dacă a observat că eram o fire închisă, şi el a recunoscut numai că nu vorbeam fără rost. Pocurorul general l-a întrebat dacă-i plăteam regulat masa. Céleste a rîs şi a declarat: “Astea erau mici amănunte între noi”. A mai fost întrebat ce crede despre crima mea. El a pus atunci mîinile pe bară şi se vedea că pregătise ceva. A spus: “Eu cred că e o mare nenorocire. O nenorocire, toată lumea ştie ce e asta. Te lasă fără apărare. Ei, bine! Eu cred că e o nenorocire.” Avea de gînd să continue, dar preşedintele i-a spus că e destul şi că-i mulţumeşte. Atunci Céleste a rămas puţin descumpănit. Dar a declarat că mai voia să vorbească. I s-a cerut să fie scurt. A repetat iar că e o nenorocire. Şi preşedintele i-a spus: “Da, am înţeles. Dar noi sîntem aici tocmai ca să judecăm nenorociri de acest fel. Vă mulţumim.” Ca şi cum ar fi ajuns la capătul ştiinţei şi bunăvoinţei lui, Céleste s-a întors atunci spre mine. Mi s-a părut că ochii îi erau plini de lacrimi şi că buzele îi tremurau. Părea să mă întrebe ce poate să mai facă. Cît despre mine, eu n-am spus nimic, n-am făcut nici un gest, dar pentru prima oară în viata mea aş fi vrut să îmbrăţişez un bărbat. Preşedin­tele l-a poftit să plece de la bară. Céleste s-a dus să se aşeze în pretoriu. Tot restul şedinţei a stat acolo, puţin aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu panamaua în mîini, ascultînd tot ce se spune. A intrat Maria. Îşi pusese pălăria şi era tot frumoasă. Dar mie îmi plăcea mai mult cu părul liber. Din locul unde eram, ghiceam povara uşoară a sînilor ei şi recunoşteam buza de jos întotdeauna puţin umflată. Părea foarte nervoasă. Imediat a fost întrebată de cînd mă cu­noştea. Ea a indicat perioada cînd lucra la noi. Preşedintele a vrut să ştie care erau relaţiile ei cu mine. Ea a spus că e prietena mea. La altă întrebare, a răspuns că e adevărat că trebuia să se mărite cu mine. Procurorul care răsfoia un dosar a întrebat-o brusc de cînd data legătura noastră. Ea a spus data. Procurorul a atras atenţia cu un aer indiferent că i se pare că era a doua zi după moartea mamei. Apoi a spus cu o oare­care ironie că nu ar voi să insiste asupra unei situaţii deli­cate, că înţelegea scrupulele Mariei, dar (şi aici vocea lui s-a făcut mai aspră) că datoria lui cerea să se ridice deasupra convenienţelor. I-a cerut Mariei să rezume această zi în care o cunoscusem. Maria nu voia să vorbească dar, la insistenţa procurorului, a povestit baia noastră, cinematograful şi întoarcerea la mine acasă. Procurorul general a spus că, în ur­ma declaraţiilor Mariei din timpul instrucţiei, el consultase programele cinematografelor la acea dată. A adăugat că Maria însăşi va spune ce film se dădea atunci. Cu o voce aproape stinsă, într-adevăr, ea a spus că era un film cu Fernandel. O linişte desăvîrşită s-a făcut în sală cînd a termi­nat. Procurorul s-a ridicat atunci foarte grav şi, cu o voce care mi s-a părut cu adevărat emoţionată, cu degetul îndrep­tat spre mine, a articulat rar: “Domnilor juraţi, a doua zi după înmormîntarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă şi se ducea să rîdă la un film comic. Nu mai am nimic să vă spun.” S-a aşezat tot într-o tăcere desăvîrşită. Dar, deodată, Maria a izbucnit în plîns, a spus că nu era aşa, că era altfel, că o puneau să spună tocmai pe dos decît gîndea, că ea mă cunoştea bine si că nu făcusem nimic rău. Dar aprodul, la un semn al preşedintelui, a luat-o de acolo şi şedinţa a continuat.

După aceea abia l-au mai ascultat pe Masson, care a de­clarat că sînt un om cinstit “şi că ar spune chiar mai mult, sînt un om cumsecade.” Abia l-au mai ascultat pe Salamano cînd a amintit că mă purtasem bine cu cîinele lui şi, cînd a răspuns la o întrebare despre mama şi mine, spunînd că eu n-aveam nimic să-i spun mamei şi că o dusesem la azil din această pricină. “Trebuie să înţelegem, spunea Salamano, trebuie să înţelegem.” Dar nimeni nu părea să înţeleagă. A fost scos afară.

Apoi a venit rîndul lui Raymond, care era ultimul mar­tor. Raymond mi-a făcut discret semn cu mîna şi a spus ime­diat că sînt nevinovat. Dar preşedintele a declarat că nu i se cereau aprecieri, ci fapte. L-a invitat să aştepte întrebările înainte de a răspunde. I s-a cerut să precizeze relaţiile lui cu victima. Raymond a profitat de ocazie ca să spună că aceasta din urmă pe el îl ura de cînd o pălmuise pe soră-sa. Preşedin­tele l-a întrebat totuşi dacă victima nu avea motive să mă urască. Raymond a spus că prezenţa mea pe plajă se datora unei întîmplări. Procurorul l-a întrebat atunci cum se face că scrisoarea care era la originea dramei fusese scrisă de mine. Raymond a răspuns că era o întîmplare. Procurorul a repli­cat că întîmplarea avea prea multe păcate pe conştiinţă în această istorie. El a vrut să ştie dacă din întîmplare nu intervenisem cînd Raymond o pălmuise pe amanta lui, din întîmplare îi servisem de martor la comisariat, dacă tot din întîmplare declaraţiile mele cu ocazia acestei mărturii se dovediseră a fi de pură complezentă. În încheiere, l-a între­bat pe Raymond care sînt mijloacele lui de existenţă şi, cum acesta din urmă răspundea: “Magaziner”, procurorul general a declarat juraţilor că de notorietate martorul exercita profe­siunea de peşte. Eu eram complicele şi prietenul lui. Era vorba de o dramă sordidă, de cea mai joasă specie, agravată de faptul că era vorba de un monstru moral. Raymond a vrut să se apere şi avocatul meu a protestat, dar li s-a spus că tre­buie să-l lase pe procuror să termine. Acesta a spus: “Nu mai am mare lucru de adăugat. Era prietenul dumneavoastră ?” l-a întrebat pe Raymond. “Da, a spus acesta, era amicul meu.” Avocatul general mi-a pus atunci aceeaşi întrebare şi eu m-am uitat la Raymond care nu mi-a ocolit privirea. Am răspuns: “Da”. Procurorul s-a întors atunci spre juriu şi a declarat: “Acelaşi om care a doua zi după moartea mamei sale se deda celui mai ruşinos desfrîu a ucis pentru motive uşuratice si pentru a pune capăt unei istorii incalificabile de moravuri”‘.

Apoi s-a aşezat. Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a exclamat ridicind braţele, aşa încît mînecile căzîndu-i au des­coperit cutele unei cămăşi apretate: “Mă rog, e acuzat că şi-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om ?” Publicul a rîs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în roba lui şi a de­clarat că trebuia să ai candoarea onorabilului apărător ca să nu simţi că există între aceste două şiruri de fapte o legătură profundă, patetică, esenţială: “Da, a exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că şi-a înmormîntat mama cu un suflet de criminal”. Această declaraţie a părut să producă un efect considerabil asupra publicului! Avocatul meu a dat din umeri şi şi-a şters sudoarea de pe frunte. Dar el însuşi părea tulburat şi am înţeles că lucrurile mergeau prost pentru mine.

Şedinţa a fost suspendată. Ieşind din Palatul de Justiţie ca să mă urc în maşină, am recunoscut o clipă mirosul şi cu­loarea serii de vară. În întunericul închisorii mele călătoare, am regăsit unul cîte unul, ca din adîncul oboselii mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraş pe care-l iubeam şi al unui ceas anume în care mi se întîmpla să mă simt împăcat. Strigătele vînzătorilor de ziare în aerul dezmorţit, ultimele păsări în scuar, strigătele vînzătorilor de sandvişuri, tînguielile tramvaielor la cotiturile povîrnite ale oraşului şi acest zvon al cerului înainte ca noaptea să se aplece deasupra portului, toate acestea alcătuiau pentru mine un itinerar de orb, pe care-l ştiam prea bine înainte de a intra la închisoare. Da, acesta era ceasul în care, trecuse foarte mult de-atunci, mă simţeam împăcat. Pe atunci mă aştepta întotdeauna un somn uşor şi fără vise. Şi totuşi, ceva se schimbase de vreme ce, o dată cu aşteptarea zilei de mîine, am aflat, la întoarcere, celula mea. Ca şi cum drumurile cunoscute; desenate pe cerurile de vară puteau tot atît de bine să ducă la închisoare ca şi la somnul nevinovat.

 

 

IV

 

        Chiar şi pe banca acuzării e întotdeauna interesant să auzi vorbindu-se despre tine. În timpul pledoariilor procuro­rului şi ale avocatului meu, pot să spun că s-a vorbit mult despre mine şi poate mai mult despre mine decît despre crima mea. Erau ele oare atît de diferite, de altfel, aceste pledoarii ? Avocatul ridica braţele şi recunoştea vina, dar cu scuze. Procurorul întindea mîinile şi denunţa vina, dar fără scuze. Un lucru totuşi mă cam stingherea, în ciuda preocu­părilor mele, eram uneori tentat să intervin şi avocatul îmi spunea atunci: “Taci din gură, e mai bine pentru cauza dumitale”. Într-un fel, cauza mea părea să fie tratată în afara mea. Totul se desfăşura fără intervenţia mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea. Din cînd în cînd, îmi venea să întrerup pe toată lumea şi să spun: “Totuşi, cine e acu­zatul ? E important să fii acuzatul. Şi eu am ceva de spus!” Dar gîndindu-mă bine, n-aveam nimic de spus. De altfel trebuie să recunosc că interesul pe care ţi-l trezeşte faptul de a da de lucru oamenilor nu durează prea mult. De exemplu, pledoaria procurorului m-a obosit foarte repede. Numai anumite fragmente, gesturi sau tirade întregi, dar desprinse din ansamblu, m-au izbit sau mi-au trezit interesul.

          Fondul raţionamentului său, dacă am înţeles bine, era că premeditasem crima. Cel puţin, asta a încercat să demon­streze. Cum spunea chiar el: “Voi face proba, domnilor, şi o voi face de două ori. În orbitoarea limpezime a faptelor mai întîi şi pe urmă în lumina sumbră pe care mi-o va furniza psihologia acestui suflet criminal.” A rezumat faptele începînd cu moartea mamei. A reamintit insensibilitatea mea, neştiinţa în care eram în ceea ce priveşte vîrsta mamei, baia de a doua zi cu o femeie, cinematograful, Fernandel si în sfîrşit întoarcerea acasă cu Maria. Mi-a trebuit atunci un timp pînă să înţeleg, pentru că zicea “amanta lui” si, pentru mine, ea era Maria. Pe urmă a ajuns la povestea cu Raymond. Am găsit că felul lui de a privi întîmplările nu era lipsit de claritate. Ceea ce spunea era plauzibil. Scrisesem scrisoarea de acord cu Raymond ca s-o atrag pe amanta lui si să o las pradă unui om de o “moralitate dubioasă”, care a bătut-o. Îi provocasem pe plajă pe adversarii lui Raymond. Acesta fusese rănit. Îi cerusem revolverul. Mă întorsesem singur ca să fac uz de el. Îl omorîsem pe arab, aşa cum plănuisem. Aşteptasem un timp. Si apoi, “ca să fiu sigur că treaba era bine făcută”, trăsesem

încă patru gloanţe, fără grabă, la sigur, oarecum cu chibzuială.

“Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am re­constituit în faţa dumneavoastră şirul evenimentelor care l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoştinţă de cauză”. Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru că nu e vorba aici de un asasinat obişnuit, de un gest necugetat pe care l-aţi putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i aşa ? Ştie să răspundă. Cu­noaşte valoarea cuvintelor. Şi nu se poate spune că a acţionat fără să-şi dea seama de ceea ce face.

         Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe procuror pînă în momentul cînd l-am auzit spunînd: “A arătat măcar vreodată că regretă ? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă.” În acel moment s-a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuînd să mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atîta înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem niciodată în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mîme. Dar, fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoinţă. Şi am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui şi că nu găsise nimic, “domnilor juraţi”. Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet şi nimic omenesc şi că nici unul din principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. “Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproşăm acest lucru. Nu putem să ne plîngem că-i lipseşte ceea ce nu poate dobîndi. Dar cînd este vorba de această curte, virtutea cu desăvîrşire nega­tivă a toleranţei trebuie să se preschimbe într-aceea mai puţin uşoară, dar mai nobilă, a dreptăţii. Cu atît mai mult, cu cît lipsa de suflet aşa cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuşi.” Atunci a vorbit despre atitudinea mea faţă de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decît despre crima mea, atît de mult că, în cele din urmă, n-ara mai simţit altceva decît căldura acelei dimineţi. Cel puţin pînă în momentul în care procurorul general s-a oprit şi, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută şi foarte tulburată: “Tot această Curte, domnilor, va judeca mîine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată”. După părerea lui, imaginaţia se dădea bătută în faţa acestei crime atroce. Îndrăznea să spere că justiţia oamenilor o va pedepsi fără şovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în faţa aceleia pe care o resimţea în faţa insensibilităţii mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor, ca şi acela care ridică o mînă ucigaşă asupra celui ce-i dăduse viaţa. În orice caz, pri­mul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un fel, şi le justifica. “Sînt convins, domnilor, a adăugat el ridicînd vocea, că nu veţi socoti opinia mea prea îndrăzneaţă, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat si de crima pe care această curte va trebui s-o judece mîine. Trebuie pedepsit în consecinţă.” Aici procurorul şi-a şters faţa lucind de sudoare. A spus în sfirşit că datoria lui era dure­roasă, dar că o va împlini cu fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o societate ale cărei reguli esenţiale le nesocoteam şi că nu puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacţii elementare îmi erau necunoscute. “Vă cer capul acestui om, a spus el, şi vi-l cer cu inima uşoară. Deoarece, dacă mi s-a mai întîmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate să cer pedepse capitale, n-am simţit niciodată atît de mult ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, luminată de conştiinţa unui comandament imperios şi sfînt şi de oroarea pe care o simt în faţa unui chip omenesc pe care nu citesc altceva decît monstruozitate.

După ce s-a aşezat procurorul, a urmat un moment destul de lung de tăcere. În ce mă priveşte, eu eram zăpăcit de căldură si mirare. Preşedintele a tuşit puţin şi pe un ton foarte scăzut m-a întrebat dacă nu aveam ceva de adăugat. M-am ridicat şi cum voiam să vorbesc, am spus, puţin la întîmplare, de altfel, că nu avusesem intenţia să-l ucid pe arab. Preşedintele a răspuns că asta era o afirmaţie, că deocam­dată nu prea înţelegea sistemul meu de apărare şi că ar fi fe­ricit, înainte de a-l asculta pe avocatul meu, să mă facă să precizez motivele care inspiraseră fapta mea. Am spus re­pede, încurcînd puţin cuvintele şi dîndu-mi seama că sînt ri­dicol, că din pricina soarelui. S-au auzit rîsete în sală. Avocatul meu a dat din umeri şi imediat după aceea i s-a dat cuvîntul. Dar el a declarat că e tîrziu, că avea de vorbit cîteva ceasuri şi că cere reluarea şedinţei după-amiază. Curtea a fost de acord.

        După-amiază, marile ventilatoare răscoleau fără încetare aerul încins al sălii şi micile evantaie multicolore ale juraţilor se agitau toate în acelaşi sens. Pledoaria avocatului meu mi se părea că nu va lua niciodată sfîrşit. La un moment dat, totuşi, l-am ascultat pentru că zicea’: “E adevărat că eu am ucis”‘. Apoi a continuat pe acest ton, spunînd: “Eu” de fiecare dată cînd vorbea despre mine. Eram foarte mirat M-am aplecat spre unul dintre jandarmi şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus să tac şi, după o clipă, a adăugat: “Toţi avocaţii fac la fel”. Eu însă m-am gîndit că în felul acesta mă îndepărta şi mai mult de fapta mea, mă reducea la zero şi, într-un anume sens, mi se substituia. Dar cred că eram atunci foarte departe de sala tribunalului. De altfel avocatul meu mi s-a părut ridicol. A pledat foarte repede şi pe urmă a şi vorbit despre sufletul meu. Dar mi s-a părut că avea mult mai puţin talent decît procuro­rul. “Şi eu, a spus el, m-am aplecat asupra acestui suflet, dar, contrar eminentului reprezentant al ministerului public, am găsit ceva şi pot să spun că am citit în el ca într-o carte des­chisă”. Citise că eram un om cinstit, un muncitor conştiin­cios, neobosit, devotat firmei care-l folosea, iubit de toţi şi plin de compătimire faţă de suferinţele altuia. Pentru el eram un fiu model care-şi întreţinuse mama atît cît putuse. În cele din urmă sperasem că o casă de odihnă i-ar da bătrînei confortul pe care mijloacele mele nu-mi îngăduiau să i-l procur. “Mă mir, domnilor, a adăugat el, că s-a făcut atîta zgomot în jurul acestui azil. Pentru că, în sfîrşit, dacă ar trebui să aducem o dovadă în ceea ce priveşte utilitatea şi generozitatea unor asemenea instituţii, ar trebui neapărat să spunem că statul însuşi le subvenţionează.” Numai că el n-a vorbit de înmormîntare şi eu am simţit că asta constituie o lipsă în pledoaria lui. Dar din pricina tuturor acestor fraze lungi, a tuturor acestor zile şi a acestor ore interminabile în cursul cărora se vorbise de sufletul meu, am avut impresia că totul devenea o apă incoloră în care simţeam că mă cuprinde ameţeala.

Despre sfîrşitul şedinţei, îmi aduc aminte numai că, în timp ce avocatul meu continua să vorbească, a răsunat pînă la mine, străbătînd tot spaţiul sălilor şi pretoriilor, trompeta unui vînzător de îngheţată. M-au năpădit amintirile unei vieţi care nu-mi mai aparţinea, dar în care aflasem cele mai sărace şi mai durabile bucurii: miresme de vară, cartierul care-mi plăcea, un anumit cer de seară, rîsul şi rochiile Mariei. Tot ce făceam de prisos în acest loc mi s-a urcat atunci ca un nod în gît şi n-am mai avut decît o grijă, să se termine o dată şi să mă întorc în celula mea ca să dorm. Abia dacă l-am ascul­tat pe avocatul meu exclamînd, în încheiere, că juraţii n-or să vrea să trimită la moarte un lucrător cinstit, pierdut de o clipă de rătăcire şi cerînd circumstanţe atenuante pentru o crimă al cărui veşnic regret îl şi tîram după mine ca pe cea mai sigură pedeapsă a mea. Curtea a suspendat şedinţa şi avocatul s-a aşezat sfîrşit de oboseală. Dar colegii lui au venit să-i strîngă mîna. Am auzit: “Minunat, dragă”. Unul dintre ei m-a luat chiar drept martor : “Ce zici ?” mi-a spus el. Am aprobat, dar complimentul meu nu era sincer, pentru că eram prea obosit.

Totuşi, afară ziua se apropia de sfîrşit şi căldura nu mai era atît de mare. După cîteva zgomote care ajungeau pînă la mine din stradă, ghiceam farmecul serii. Noi eram aici, cu toţii, în aşteptare. Şi ceea ce aşteptam împreună nu mă privea decît pe mine. M-am uitat iar în sală. Totul era ca în prima zi. Am întîlnit privirea ziaristului cu haina cenuşie şi a femeii-automat. Asta m-a făcut să mă gîndesc că n-o căutasem cu privirea pe Maria în tot timpul procesului. N-o uitasem, dar eram foarte ocupat. Am văzut-o între Céleste şi Raymond. Ea mi-a făcut discret cu mîna, ca şi cum ar fi spus: “În sfîrşit”, şi am văzut faţa ei uşor neliniştită care-mi zîmbea. Dar îmi simţeam inima ferecată şi nici n-am putut să răspund zîmbetului ei.

Curtea a intrat din nou. Foarte repede li s-a citit juraţilor o serie de întrebări. Am auzit “vinovat de crimă”… “preme­ditare”… “circumstanţe atenuante”. Juraţii au ieşit şi eu am fost dus în cămăruţa în care mai aşteptasem. Avocatul a venit la mine: era foarte volubil şi mi-a vorbit cu mai multă încre­dere şi cordialitate ca niciodată. Credea că totul va merge şi că voi scăpa cu cîţiva ani de închisoare sau de ocnă. L-am întrebat dacă erau şanse de casare în cazul unei sentinţe defavorabile. El mi-a spus că nu. Tactica lui fusese să nu depună concluzii scrise, ca să nu indispună juriul. Mi-a expli­cat că nu se casa o sentinţă ca asta, fără motiv. Asta mi s-a părut evident şi i-am dat dreptate. Privind lucrurile la rece, era cît se poate de firesc. Altminteri, ar fi prea multe hîrţoage inutile. “În orice caz, mi-a spus avocatul meu, mai avem şi recursul. Dar sînt convins că sentinţa va fi favora­bilă.”

Am aşteptat foarte mult, aproape trei sferturi de oră, cred. După aceea, s-a auzit o sonerie. Avocatul a plecat spunîndu-mi: “Preşedintele juriului are să citească răspun­surile. Nu te vor duce în sală decît la citirea sentinţei.” S-au auzit uşi trîntite . Fugeau oameni pe nişte scări despre care nu ştiam dacă sînt aproape sau departe. Apoi am auzit o voce înăbuşită citind ceva în sală. Cînd a răsunat iar soneria, cînd uşa boxei s-a deschis, a urcat spre mine tăcerea sălii, tăcerea şi această ciudată senzaţie pe care am avut-o cînd am constatat că tînărul ziarist îmi ocoleşte privirea. Nu m-am uitat în partea în care se afla Maria. N-am avut timp pentru că preşedintele mi-a spus repede şi într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o piaţă publică în numele poporului francez. Mi s-a părut atunci că înţeleg sentimentul pe care-l citeam pe toate chipurile. Sînt convins că era respect. Jan­darmii erau foarte blînzi cu mine. Avocatul şi-a pus mîna pe mîna mea. Eu nu mă gîndeam la nimic. Dar preşedintele m-a întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. M-am gîndit puţin. Am spus: “Nu”. Atunci m-au scos afară.

 

 

V

 

         Pentru a treia oară am refuzat să-l primesc pe preot. N-am să-i spun nimic, n-am chef să vorbesc, o să-l văd şi aşa destul de curînd. În acest moment nu mă interesează altceva decît să scap din angrenajul mecanismului, să ştiu dacă inevitabi­lul poate avea o ieşire. Mi-au dat altă celulă. Din ea, cînd stau întins, văd cerul si nimic altceva. Îmi petrec zilele pri­vind pe faţa lui declinul culorilor care preface ziua în noapte. Lungit, îmi pun mîinile sub cap şi aştept. M-am întrebat poate de zeci de ori dacă există precedente de condamnaţi la moarte care să fi scăpat mecanismului impla­cabil, să fi dispărut înainte de execuţie, să fi rupt cordoanele poliţiştilor. Îmi reproşam atunci că nu acordasem destulă atenţie poveştilor despre execuţii. Ar trebui să ne interesăm întotdeauna de aceste probleme. Nu se ştie niciodată ce se poate întîmpla. Ca toată lumea, citisem asemenea relatări prin ziare. Dar existau cu siguranţă lucrări de specialitate pe care n-avusesem niciodată curiozitatea să le consult. Acolo, poate, aş fi găsit poveşti cu evadări. Aş fi aflat că, într-un caz cel puţin, roata se oprise, că în această premeditare irezisti­bilă, întîmplarea şi norocul, o singură dată numai, schimba­seră ceva. O singură dată ! Într-un sens, cred că asta mi-ar fi fost de-ajuns. Inima mea ar fi făcut restul. Ziarele vorbeau adesea de o datorie faţă de societate. Trebuia, după ele, s-o plăteşti. Dar acest lucru nu vorbeşte imaginaţiei. Importanţă avea numai o posibilitate de evadare, un salt în afara ritualu­lui implacabil, o încercare iraţională care să ofere toate şansele speranţei. Fireşte, speranţă însemna să fii doborît la coltul unei străzi, în plină goana, şi de un glonţ în zbor. Dar gîndindu-mă bine la toate, nimic nu-mi îngăduia acest lux, totul ni-l interzicea, mecanismul mă lua iar în stăpînirea lui.

În ciuda bunăvoinţei pe care o aveam, nu puteam să accept această certitudine insolentă. Pentru că, în sfîrşit, era o dis­proporţie ridicolă între sentinţa care o provocase şi desfăşu­rarea ei imperturbabilă din clipa în care această sentinţă fusese pronunţată. Faptul că sentinţa fusese citită la orele douăzeci mai degrabă decît la orele şaptesprezece, faptul că ea ar fi putut fi cu totul alta, că ea fusese dată de oameni care schimbă rufele, că fusese dată în numele unei noţiuni atît de imprecise ca poporul francez (sau german sau chi­nez), mi se părea că toate acestea ştirbeau mult seriozitatea unei asemenea hotărîri. Totuşi, eram nevoit să recunosc că din secunda în care fusese luată, efectele ei deveniseră tot atît de sigure şi de serioase ca prezenţa acestui zid de-a lungul căruia îmi striveam trupul.

Mi-am amintit, în acele momente, de o poveste pe care mama mi-o povestea în legătură cu tata. Eu nu-l cunoscu­sem. Nu ştiam nimic precis despre acest om decît, poate, ceea ce-mi spunea atunci mama : se dusese să asiste la exe­cuţia unui asasin. Era bolnav numai la gîndul de a se duce. O făcuse totuşi şi, la întoarcere, vomitase aproape toată dimi­neaţa. Tata mă dezgusta puţin pe atunci. Acum înţelegeam, era atît de firesc. Cum de nu observasem că nimic nu era mai important decît o execuţie capitală şi că, pe scurt, era singurul lucru cu adevărat interesant pentru un om! Dacă voi ieşi vreodată din această închisoare, mă voi duce să văd toate execuţiile capitale. Greşeam, cred, gîndindu-mă la această posibilitate. Pentru că la gîndul de a mă vedea liber într-o zi, în zori, îndărătul unui cordon de poliţişti, de partea cealaltă într-un fel, la gîndul de a fi spectatorul care vine să privească si care va putea vărsa după aceea un val de bucurie otrăvită îmi năpădea inima. Dar nu era înţelept din partea mea. Greşeam lăsîndu-mă tîrît astfel de asemenea presupuneri pentru că în clipa următoare îmi era atît de frig, încît mă ghemuiam sub pătură. Îmi clănţăneau dinţii fără să mă pot stăpîni.

Dar, fireşte, nu poţi să fii întotdeauna înţelept. Alteori, de pildă, făceam proiecte de legi. Reformam pedepsele. Observasem că esenţial e să dai o şansă condamnatului. Una singură la mie, atîta ajungea ca să aranjezi o mulţime de lu­cruri. Astfel mi se părea că s-ar putea găsi o combinaţie chi­mică a cărei absorbţie să ucidă pacientul (gîndeam: pacientul) în nouă cazuri din zece. El ar şti acest lucru, asta era condiţia. Deoarece, gîndindu-mă bine, privind lucrurile cu calm, constatam că partea proastă a ghilotinei era că nu-ţi lăsa nici o şansă, absolut nici una. O dată pentru totdeauna, pe scurt, moartea pacientului fusese hotărîtă. Era o afacere clasată, o combinaţie definitivă, un acord încheiat şi asupra căruia nu mai era chip să revii. Dacă, prin absurd, lovitura dădea greş, urma s-o luăm de la început. În consecinţă, penibil era faptul că victima trebuia să dorească tocmai buna funcţionare a maşinii. Spun că aceasta era partea proastă. E adevărat, într-un sens. Dar, în alt sens, eram nevoit să recu­nosc că tot secretul unei bune organizări aici era. Pe scurt, condamnatul era obligat să colaboreze moralmente. Era în interesul său ca totul să decurgă fără nici o complicaţie.

Eram de asemenea nevoit să constat că pîna atunci avu­sesem asupra acestor probleme idei care nu erau îndrep­tăţite. Mult timp am crezut – şi nu ştiu de ce – că pentru a merge la ghilotină trebuie să urci pe eşafod, să urci trepte. Cred că era din pricina Revoluţiei din 1789, vreau să zic din pricina a tot ceea ce mă învăţaseră sau mă făcuseră alţii să văd în aceste probleme. Dar într-o dimineaţă mi-am amintit de o fotografie publicată de ziare cu ocazia unei execuţii care a făcut vîlvă.

În realitate, maşina era aşezată direct pe pămînt, în modul cel mai simplu din lume. Era mult mai îngustă decît credeam. Era destul de curios că nu-mi dădusem seama de asta mai dinainte. Maşina aceea din fotografie mă impresionase prin aspectul ei de operă de precizie, bine fini­sată şi strălucitoare. Îţi faci întotdeauna idei exagerate despre ceea ce nu cunoşti. Eram nevoit să constat că, dimpo­trivă, totul era simplu : maşina este la acelaşi nivel cu omul care se îndreaptă spre ea. Ai merge spre ea aşa cum ai merge în întîmpinarea unui om. Şi asta era de asemenea penibil. Urcarea pe eşafod, ascensiunea în plin cer, imaginaţia găsea în acest caz de ce să se agate. Dar aici, mecanismul strivea totul: erai ucis cu discreţie, cu puţină ruşine şi multă precizie.

         Mai erau două lucruri la care mă gîndeam mereu: zorile şi recursul meu. Mă stăpîneam totuşi şi încercam să nu mă mai gîndesc. Mă culcam, priveam cerul, mă străduiam să-mi concentrez atenţia asupra lui. Căpăta culoarea verde, era seară. Mai făceam un efort ca să mă gîndesc la altceva. Îmi ascultam inima. Nu puteam să-mi închipui că zgomotul acesta care mă însoţea de atîta vreme ar fi putut vreodată să înce­teze. N-am avut niciodată cu adevărat imaginaţie. Încercam totuşi să-mi închipui o anumită secundă în care bătaia acestei inimi nu se va prelungi în mintea mea. Dar în zadar. Zorile

sau recursul meu erau aici. În cele din urmă îmi spuneam că cel mai înţelept ar fi să nu mă mai ostenesc degeaba.

În zori veneau, ştiam. Pe scurt, mi-am petrecut nopţile aşteptînd aceste zori. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu luat prin surprindere. Cînd mi se întimplă ceva, prefer să fiu de Faţă. De aceea, în cele din urmă n-am mai dormit decît puţin ziua şi, de-a lungul nopţilor, am aşteptat răbdător ca lumina să se arate pe sticla cerului. Cel mai greu era ceasul incert în care ştiam că el acţionează de obicei. Miezul nopţii o dată trecut, aşteptam şi pîndeam. Niciodată urechea mea nu per­cepuse atîtea zgomote, nu distinsese sunete atît de neînsem­nate. Pot să spun, de altfel, că, într-un anumit fel, am avut noroc în toată această perioadă, de vreme ce n-am auzit nici­odată un pas. Mama spunea adesea că nu eşti niciodată pe deplin nenorocit. Îi dădeam dreptate în închisoare, cînd cerul se colora şi cînd o zi nouă se strecura în celula mea. Pentru că, tot atît de bine, aş fi putut auzi paşi şi inima mea ar fi putut să plesnească. Chiar dacă cel mai mic foşnet mă făcea să mă reped la uşă, chiar dacă, cu urechea lipită de lemn, aşteptam nebuneşte pînă ce auzeam propria mea respiraţie, speriat să constat că e răguşită şi asemănătoare unui horcăit de cîine, pînă la sfîrşit inima nu plesnea şi eu mai cîştigasem douăzeci şi patru de ore.

         În timpul zilei, eram ocupat cu recursul. Cred că am pro­fitat cel mai mult de pe urma acestei idei. Îmi calculam efec­tele şi obţineam din gîndurile mele cel mai mare randament. Presupuneam întotdeauna cazul cel mai rău: recursul meu era respins. “Aşadar voi muri.” Mai repede decît alţii, era evident. Dar toată lumea ştie că viaţa nu merită să fie trăită. În fond, eu nu ignoram faptul că a muri la treizeci de ani sau la şaptezeci de ani nu are importantă deoarece, în mod fi­resc ,în  ambele cazuri, alţi bărbaţi şi alte femei vor trăi, şi asta timp de mii de ani. Nimic nu era mai limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste douăzeci de ani, şi clipa aceea mă stingherea puţin în raţionamentul meu ,acest gol teribil pe care-l simţeam în mine la gîndul a douăzeci de ani de viaţă care va să vie. Dar n-aveam decît să-l înăbuş, închipuindu-mi ce ar fi gîndurile mele peste douăzeci de ani, cînd va trebui totuşi să ajung acolo. Devreme ce murim, cum şi cînd n-are importanţă, e evident. Deci (şi greu e să nu pierzi din vedere tot ceea ce acest “deci” reprezenta ca raţionament), deci, trebuia să accept respingerea recursului meu.

Atunci, numai atunci aveam, ca să zic aşa, dreptul, îmi îngăduiam într-un fel, să arborez cea de-a doua ipoteză: eram

graţiat. Penibil era că trebuia să-mi stăpînesc acest elan aprig al sîngelui şi al trupului care-mi frigea ochii cu o bucu­rie nebunească. Trebuia să mă străduiesc să înăbuş acest ţipăt, să-l controlez. Trebuia să fiu chiar şi în această ipos­tază, firesc, ca să fac mai plauzibilă resemnarea mea din pri­ma ipoteză. Ori de cîte ori reuşeam, cîştigam un ceas de linişte. Asta, totuşi, era de luat în consideraţie.

Într-un asemenea moment am refuzat încă o dată să-l primesc pe preot. Şedeam culcat şi ghiceam apropierea serii de vară după o oarecare paloare a cerului. Tocmai respinse­seră recursul meu şi puteam să-mi aud undele sîngelui circulînd normal prin trup. N-aveam nevoie să văd preotul. Pentru prima oară după multă vreme, m-am gîndit la Maria. De mult nu-mi mai scria. În seara aceea m-am gîndit şi mi-am spus că poate se plictisise să mai fie iubita unui condamnat la moarte. Asemenea lucruri se întîmplă. Cum aş fi putut să ştiu, cînd, în afara trupurilor noastre acuma despărţite, nimic nu ne lega şi nu ne amintea unul altuia. Din acest moment de altfel, amintirea Mariei mi-ar fi fost indiferentă. Moartă, nu m-ar mai fi interesat. Găseam asta firesc, aşa cum înţele­geam foarte bine ca oamenii să mă uite după moartea mea. Nu mai aveau nimic de-a face cu mine. Nici nu puteam măcar să spun că era trist să te gîndeşti la asta.

Exact în acest moment a intrat preotul. Cînd l-am văzut, m-a scuturat un fior. El a băgat de seamă şi mi-a spus să nu mă sperii. I-am spus că el venea de obicei în alt moment. Mi-a răspuns că era o vizită prietenească şi n-avea nimic de-a face cu recursul meu despre care nu ştia nimic. S-a aşezat pe pat şi m-a poftit să mă aşez lîngă el.Am refuzat. Găseam totuşi că are o înfăţişare foarte blîndă.

A stat un timp jos, cu braţele pe genunchi, cu capul plecat, privindu-şi mîinile. Erau fine si muşchiuloase, mă făceau să mă gîndesc la două fiare agile. Şi le-a frecat încet una de alta. Apoi a rămas aşa, cu capul mereu plecat, atît de multă vreme, încît eu am avut o clipă impresia că-l uitasem.

          Dar şi-a ridicat brusc capul si m-a privit drept în faţă : “De ce, mi-a spus el, refuzi să mă primeşti ?” Am răspuns că nu cred în Dumnezeu. A voit să ştie daca sînt sigur de asta şi am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi se părea o problemă fără importantă. El s-a lăsat atunci pe spate şi s-a sprijinit de perete punîndu-şi palmele pe coapse. Aproape fără să pară că-mi vorbeşte, mi-a atras atenţia că uneori erai sigur de ceva şi, în realitate, nu erai. Eu nu spu­neam nimic. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat: “Ce părere ai ?” I-am răspuns că e posibil. În orice caz, eu poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu adevărat, dar ştiam precis ceea ce nu mă interesează. Şi tocmai lucrul despre care-mi vorbea el nu mă interesa.

Şi-a întors privirea de la mine şi, tot fără să-şi schimbe poziţia, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare disperare. I-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai frică, asta era firesc. “Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a obser­vat el. Toţi cei pe care i-am cunoscut în situaţia dumitale se întorceau spre El”. Eu am convenit că acesta era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. Cît despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat şi îmi lipsea tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa.

Atunci mîinile lui au avut un gest de enervare, dar s-a stăpînit şi şi-a aranjat cutele sutanei. După ce a terminat, mi s-a adresat numindu-mă “prietene”: dacă îmi vorbea astfel nu o făcea din pricină că eram condamnat la moarte; după părerea lui, toţi eram condamnaţi la moarte. Dar l-am între­rupt spunîndu-i că nu e acelaşi lucru şi că, de altfel, nu putea să fie, în nici un caz, o consolare. Desigur, a recunoscut el. “Dar vei muri mai tîrziu dacă nu vei muri azi. Aceeaşi pro­blemă se va pune atunci. Cum vei întîmpina această grea încercare ?” Am răspuns că o voi întîmpina exact cum o întîmpin acum.

El s-a ridicat în picioare la aceste cuvinte şi m-a privit drept în ochi. Era un joc pe care-l cunoşteam bine. Mă dis­tram aşa adesea cu Emmanuel sau cu Céleste şi, în general, ei coborau întîi ochii. Preotul cunoştea şi el bine acest joc, mi-am dat seama imediat: privirea lui nu şovăia. Şi nici vocea nu i-a şovăit cînd mi-a spus: “N-ai aşadar nici o speranţă şi trăieşti cu gîndul că vei muri cu totul ?” “Da”, am răspuns.

Atunci a lăsat capul în jos şi s-a aşezat la loc. Mi-a spus că mă compătimeşte. Socotea asta imposibil de suportat pentru un om. În ce mă priveşte, am simţit numai că începe să mă plictisească. M-am întors la recursul meu si m-am dus sub lucarnă. Mă sprijineam cu umărul de zid. Fără să-l urmăresc cu atenţie, am auzit că începea iar să-mi pună întrebări. Vorbea cu o voce neliniştită şi insistentă. Am înţeles că era emoţionat şi l-am ascultat mai atent.

         Era convins, spunea el, că recursul meu va fi admis, dar purtam povara unui păcat de care trebuia să mă eliberez. După el, justiţia oamenilor era nimic, iar justiţia lui Dumne­zeu era totul. I-am atras atenţia că cea dintîi mă condam­nase. Mi-a răspuns că, în felul acesta, ea nu-mi spălase păcatul.

           I-am spus că nu ştiam ce este păcatul. Mi se spusese numai că eram vinovat. Eram vinovat, plăteam, nu mi se putea cere nimic mai mult. În clipa aceea ei s-a ridicat iar în picioare şi m-am gîndit că în această celulă atît de strîmtă, dacă voia să se mişte, n-avea de ales. Trebuia să se aşeze sau să se scoale în picioare.

Ţineam ochii aţintiţi în pămînt. A făcut un pas spre mine şi s-a oprit, ca si cum n-ar fi îndrăznit să se apropie. Privea cerul printre zăbrele. “Te înşeli, fiule, mi-a spus, ţi s-ar putea cere mai mult. Ţi se va cere, poate.” – “Şi ce anume ?” – “Ţi s-ar putea cere să vezi.” – “Să văd, ce ?”

Preotul s-a uitat în jurul lui şi a răspuns cu o voce care mi se părea deodată foarte obosită : “Din toate aceste pietre picura durere, o ştiu prea bine. Nu le-am privit niciodată fără tulburare. Dar în fundul sufletului ştiu că cei mai păcătoşi dintre voi au văzut ieşind din întunericul lor un chip dumnezeiesc. Acest chip ţi se cere să-l vezi.”

M-am enervat puţin. I-am spus că erau luni de cînd pri­veam aceste ziduri. Nu era nimic şi nimeni pe lume pe care să-l cunosc mai bine. Poate, e mult de atunci, am căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi flacăra do­rinţei : era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. Acum se sfîrşise. Şi în orice caz, nu văzusem apărînd nimic din sudoa­rea pietrei.

Preotul m-a privit cu un soi de tristeţe. Stăteam acum cu tot spatele sprijinit de zid şi lumina zilei mi se scurgea pe frunte. El a spus cîteva cuvinte pe care nu le-am auzit şi m-a întrebat foarte repede dacă îi dau voie să mă îmbrăţişeze. “Nu”, am răspuns. El s-a întors şi s-a îndreptat spre peretele peste care şi-a trecut încet mîna: “Iubeşti deci atît de mult acest pâmînt ?” a şoptit. Eu n-am răspuns.

A rămas aşa mult timp, cu spatele la mine. Prezenţa lui mă stingherea si mă irita. Eram gata să-i spun să plece, să mă lase singur, cînd a exclamat deodată cu un soi de furie, întorcîndu-se spre mine: “Nu, nu pot să te cred. Sînt sigur că ţi s-a întîmplat să doreşti o altă viaţă.” I-am răspuns că bineînţeles, dar asta nu avea mai multă importantă ca a dori de pildă să fii bogat, să înoţi foarte repede sau să ai o gură mai frumoasă. Era de acelaşi ordin. Dar el m-a oprit şi voia să ştie cum vedeam eu această viaţă. Atunci am strigat: “O viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici” şi pe loc i-am spus că mă săturasem. Ar mai fi vrut să-mi vorbească, dar eu m-am apropiat de el şi am încercat să-i explic pentru ultima oară ca nu-mi mai rămînea decît puţin timp. Nu voiam să-l pierd cu Dumnezeu. A încercat să schimbe su­biectul, întrebîndu-mă de ce-i spuneam “domnule” şi nu “părinte”. Asta m-a enervat şi i-am răspuns că nu era părin­tele meu: era de partea celorlalţi.

- Nu, fiule, a spus el punîndu-mi mîna pe umăr. Sînt cu tine. Dar nu poţi să ştii asta pentru că ţi-e sufletul orbit. Mă voi ruga pentru tine.

          Atunci, nu ştiu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat şi i-am spus să nu se roage. Îl apucasem de gulerul sutanei. Îmi vărsăm asupra lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie şi furie. Avea o înfăţişare atît de sigură de el, nu-i asa ? Totuşi, nici una din certitudinile lui nu făcea cît un fir de păr din capul unei femei. Nici nu era măcar sigur că e în viaţă de vreme ce trăia ca un mort. Pe cînd eu parcă aveam mîinile goale. Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur decît el, sigur de viaţa mea şi de moartea ce avea să vie. Da, n-aveam decît atît. Dar cel puţin stăpîneam acest adevăr tot atît cît mă stăpînea şi el pe mine. Avusesem dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna dreptate. Trăisem într-un fel şi aş fi putut trăi într-alt fel. Făcusem ceva şi nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, dar făcusem altul. Ei şi ? Era ca şi cum aşteptasem tot timpul această clipă şi aceşti zori în care voi da socoteală. Nimic, nimic nu avea importanţă şi ştiam bine de ce. Şi el ştia de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătînd anii care încă nu veniseră şi acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce importanţă avea pentru mine moartea celorlalţi, dragostea de mamă, ce importanţă avea Dumnezeul preotului, vieţile pe care le ale­gem, destinele pe care le alegem, cînd un singur destin tre­buia să mă aleagă pe mine însumi şi o dată cu mine miliarde de privilegiaţi care, ca şi el, se considerau fraţii mei. Înţele­gea el oare ? Toată lumea era privilegiată. Nu erau decît privilegiaţi. Ceilalţi, de asemenea, vor fi condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plînsese la înmormîntarea mamei sale ? Cîinele lui Salamano tăcea tot atît cît nevastă-sa. Femeiuşca-automat era la fel de vinovată ca şi parizianca pe care Masson o luase de nevastă sau la fel ca Maria, care voia ca eu s-o iau de nevastă. Ce importanţă avea faptul că Raymond era amicul meu, ca şi Céleste, care valora mai mult decît el ? Ce importanţă avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui alt Meursault ? Înţelegea el oare acest condamnat şi că din străfundul viitorului meu… Mă înnecam urlînd toate astea. Dar paznicii îmi şi smulseseră preotul din mîini şi mă ameninţau. Totuşi, el i-a liniştit si m-a privit un timp în tăcere. Avea ochii plini de lacrimi. S-a întors şi a dispărut.

După plecarea lui m-am calmat. Eram epuizat şi m-am trîntit pe pat. Cred că am dormit, pentru că m-am trezit cu stelele în faţă. Zgomotele cîmpiei urcau pînă la mine. Mi­resme de noapte, de pămînt şi de sare îmi răcoreau tîmplele. Încîntătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree. În acel moment şi la capătul nopţii, sirenele au început să urle. Ele anunţau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gîndit la mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce la sfîrşitul vieţii îşi luase un “logodnic”, de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care vieţile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atît de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plîngă. Şi eu, la rîndul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. Simţind-o atît de asemănătoare mie, atît de frăţească în sfîrşit, mi-am dat seama că fusesem fericit şi că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămînea decît să doresc în ziua exe­cuţiei mele mulţi spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură.

Mihai Eminescu

V I S

Ce vis ciudat avui! dar visuri

Sunt ale somnului fapturi:

A noptii minte le scorneste;

Le spun a noptii negre guri.

……………..

Pluteam pe-un riu. Sclipiri bolnave

Fantastic trec din val in val;

In urma’mi – noaptea de dumbrave,

Nainte’mi – domul cel regal.

Caci pe-o insula,in farmec,

Se’nalta negre,sfinte bolti -

Iar luna murii lungi albeste,

Cu umbra imple orice colt.

Ma urc pe scari,intru’nlauntru -

Tacere-adanca l’al meu pas,

Prin intunerec vad inalte

Chipuri de sfinti p’iconostas;

Sub bolta mare doar straluce

Un singur sambure de foc -

In dreptul lui s’arat’o cruce

Si’ntunecime’n orice loc.

Acum de sus,din chor,apasa

Un cantec trist,pe murii reci -

Ca o cersire tanguioasa

Pentru repaosul de veci;

Prin tristul zgomot’mi se-arata

Incet,sub val,un chip ca’n somn

Cu o faclie’n mana’i slaba,

In alba mantie,de domn,

Si ochii mei in cap ingheata

Si spaima’mi saca glasul meu;

Eu ii smulg valul de pe fata -

Tresar,incremenesc:sunt eu!

………..

De-atunci ca’n somn eu umblu ziua

Si uit ce spun adeseori;

Soptesc cuvinte ne’ntelese -

Si parca-astept ceva:sa mor!

VENETIA

S-a stins viata falnicei Venetii,

N-auzi cintari, nu vezi lumini de baluri;

Pe scari de marmura, prin vechi portaluri,

Patrunde luna, inalbind paretii.

Okeanos plinge pe canaluri…

El numa-n veci e-n floarea tineretii,

Miresei dulci i-ar da suflarea vietii,

Izbeste-n ziduri vechi, sunind din valuri.

Ca-n tintirim tacere e-n cetate.

Preot ramas din a vechimii zile,

San Mare sinistru miezul noptii bate.

Cu glas adinc, cu graiul de Sibile,

Rosteste lin in clipe cadentate:

“Nu-nvie mortii – e-n zadar, copile!”

TRECUT-AU ANII…

Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Si niciodata n-or sa vie iara,

Caci nu ma-ncinta azi cum se miscara

Povesti si doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,

Abia-ntelese, plin de-ntelesuri -

Cu-a tale umbre azi in van ma-npresuri,

O, ceas al tainei, asfintit de sara.

Sa smulg un sunet din trecutul vietii,

Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri

Cu mina mea in van pe lira lunec;

Pierdut e totu-n zarea tineretii

Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec!

Te duci…

(fragment)

Te duci si ani de suferinta

N-or sa te vaza ochii-mi tristi,

Inamorati de a ta fiinta,

De cum zambesti, de cum te misti.

Si nu e bland ca o poveste

Amorul meu cel dureros,

Un demon sufletul tau este

Cu chip de marmura frumos.

In fata farmecul palorii

Si ochi ce scanteie de vii,

Sunt umezi infioratorii

De lingusiri, de viclenii.

Cand ma atingi, eu ma cutremur,

Tresar la pasul tau cand treci,

De-al genei tale gingas tremur

Atarna viata mea de veci.

STELELE-N CER

Stelele-n cer

Deasupra marilor

Ard departarilor,

Pana ce pier.

Dupa un semn

Clatind catargele,

Tremura largele

Vase de lemn ;

Niste cetati

Plutind pe marile

Si miscatoarele

Pustietati.

Stol de cocori

Apuca-ntinsele

Si necuprinsele

Drumuri de nori.

Zboara ce pot

Si-a lor intrecere,

Vecinica trecere -

Asta e tot…

Floare de crang,

Astfel vietile

Si tineretile

Trec si se sting.

Orice noroc

Si-ntinde-aripele,

Gonit de clipele

Starii     pe loc.

Pana nu mor,

Pleaca-te, ingere,

La trista-mi plangere

Plina de-amor.

Nu e pacat

Ca sa se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat ?

SONETE

I

Afara-i toamna, frunza-mprastiata,

Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri ;

Si tu citesti scrisori din roase plicuri

Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

Pierazandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata ;

Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,

Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.

Si eu astfel ma uit din jet pe ganduri,

Visez la basmul vechi al zanei Dochii ;

In juru-mi ceata creste randuri-randuri ;

Deodat-aud fosnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scanduri…

Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii.

II

Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece

Din ceasul sfant in care ne-ntalniram,

Dar tot mereu, gandesc cum ne iubira-m,

Minune cu ochi mari si mana rece.

O, vino iar ! Cuvinte dulci inspira-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei ma lasa a petrece

Si canturi noua smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu stii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adanc o linisteste,

Ca rasarirea stelei in tacere ;

Iar cand te vad zambind copilareste,

Se stinge-atunci o viata de durere,

Privirea-mi arde, sufletul imi creste.

III

Cand insusi glasul gandurilor tace,

Ma-ngana cantul unei dulci evlavii -

Atunci te chem ; chemarea-mi asculta-vei ?

Din neguri reci plutind te vei desface ?

Puterea noptii bland insenina-vei

Cu ochii mari si purtatori de pace ?

Rasai din umbra vremilor incoace,

Ca sa te vad venind – ca-n vis, asa vii !

Cobori incet… aproape, mai aproape,

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,

A ta iubire cu-n suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Sa simti fiorii strangerii in brate -

Pe veci pierduto, vecnic adorato !

SOMNOROASE PASARELE…

Somnoroase pasarele

Pe la cuiburi se aduna,

Se ascund in ramurele -

Noapte buna!

Doar izvoarele suspina,

Pe cind codrul negru tace;

Dorm si florile-n gradina -

Dormi in pace!

Trece lebada pe ape

Intre trestii sa se culce -

Fie-ti ingerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a noptii feerie

Se ridica mindra luna,

Totu-i vis si armonie -

Noapte buna!

Singuratate

Cu perdelele lasate
Sed la masa mea de brad,
Focul pilpiie in soba,
Iara eu pe ginduri cad.

Stoluri, stoluri trec pin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Tiriiesc incet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mingiioase
Si se sfarma-n suflet trist,
Cum in picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

In odaie prin unghere
S-a tesut paienjenis
Si prin cartile in vravuri
Umbla soarecii furis.

In aceasta dulce pace
Imi ridic privirea-n pod
Si ascult cum invelisul
De la carti ei mi le rod.

Ah! de cite ori voit-am
Ca sa spinzur lira-n cui
Si un capat poeziei
Si pustiului sa pui;

Dar atuncea greieri, soareci,
Cu usor-maruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iara ea se face vers.

Citeodata… prea arare…
A tirziu cind arde lampa,
Inima din loc imi sare,
Cind aud ca suna cleampa…

Este Ea. Desarta casa
Dintr-o data-mi pare plina,
In privazul negru-al vietii-mi
E-o icoana de lumina.

Si mi-i ciuda cum de vremea
Sa mai treaca se indura,
Cind eu stau soptind cu draga
Mina-n mina, gura-n gura.

Si daca…

Si daca ramuri bat in geam

Si se cutremur plopii

E ca in minte sa te am

Si incet sa te apropii.

Si daca stele bat in lac

Adancu-i luminandu-l

E ca durerea mea s-o-mpac

Inseninandu-mi gindul.

Si daca norii desi se duc,

De iese-n luciu luna,

E ca aminte sa-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

SE BATE MIEZUL NOPTII…

Se bate miezul noptii in clopotul de-arama,

Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama.

Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte,

S-asaman intr-olalta viata si cu moarte;

Ci cumpana gindiri-mi si azi nu se mai schimba,

Caci intre amindoua sta neclintita limba.

SCRISOAREA III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,

Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,

La pamant dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta;

Dara ochiu,-nchis afara, inlauntru se desteapta.

Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara

Si s-apropie de dansul preschimbata in fecioara.

Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri;

Ochii ei sunt plini de lacrimi de umbra tainuitelor dureri;

Codrii se infioreaza de atata frumusete,

Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete,

Pulbere de diamante cade fina ca o bura,

Scanteind plutea prin aer si pe toate din natura

Si prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte…

Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde,

Parul ei cel negru-n valuri de matasa~ se desprinde:

- Las’ sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino,

Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…

Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele

Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.

Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,

Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;

Umbra lui cea uriasa orizontul il cuprinde

Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde;

Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari,

Atlasul, Caucazul,Taurul si Balcanii seculari;

Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana -

Umbra arborelui falnic peste tot e stapana.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Si corabiile negre leganandu-se pe rauri,

Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri,

Marile Tarmuitoare si cetati langa limanuri,

Toate se intind nainte-i… ca pe-un urias covor,

Vede tara langa tara si popor langa popor -

Ce prin neguri alburie se strevad si se prefac

In ininsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pan’la ramuri nu ajung,

Dar un vant de biruinta se porneste indelung

Si loveste randuri, randuri in frunzisul sunator,

Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul crestea ca marea tulburata si inalta,

Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,

Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant

Si deasupra Romei noua se inclina la pamant.

Se cutremura sultanul… sedesteapta… si pe cer

Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.

Si priveste trist la casa seihului Edebali;

Dupa gratii de fereastra o copila el zari

Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun;

E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,

Ca pe-o clipa se naltase chiar im rai la Mahomet,

Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,

Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,

An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,

Iara flamura cea verde se inalta an cu an,

Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan.

Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid…

Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga

Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii

Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii;

Raspandindu-se in roiuri, intinzand corturile mari…

Numa-n zarea departarii suna codrii de stejari.

Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat.

Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret:

- Ce vrei tu?

- Noi? Buna pace! Si de n-o di cu banat,

Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.

La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

Un batrin atat de simplu, dupa vorba, dupa port.

- Tu esti Mircea?

- Da-mparate!

- Am venit sa mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.

- Orice gand ai imparate, si oricum vei fi sosit,

Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!

Despre partea inchinarii insa, doamne , sa ne ierti;

Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,

Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,

Sa ne dai un semn si noua din mila mariei-tale…

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi,

Bucurosi le-om duce toate, de e pace de-i razboi.

- Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot

Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?

O, tu nici visezi batrane, cati in cale mi s-au pus!

Toata floarea cea vestita a intregului Apus,

Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna

Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.

S-a-mbracat in zale luciicavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare.

N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face,

Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace;

Pentru a crucii biruinta se miscara rauri-rauri,

Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;

Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,

Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,

Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,

Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!…

La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans

Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neanvins.

Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba,

Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba,

Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas,

Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…

Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Si purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag?

- De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privesti

Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti.

Eu nu ti-as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti,

Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti.

Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe;

Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;

Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa

Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa -

Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant,

Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant.

Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartej

Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?

Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?…

Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier,

A credintei biruinta cata orice cavaler.

Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul…

Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,

Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;

N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid

Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batranul… Ce mai freamat, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;

Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn

Si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn,

Pecopite iau in fuga fata negrului pamant,

Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant,

Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindini,

Orizontu-ntunecandul, vin sageti de pretutindeni,

Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…

Urla campul si de tropot si de strigat de bataie.

In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare,

Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;

In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,

Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste,

Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;

Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie,

In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,

Cand sagetile in valuri, care suera, se toarna

Si lovind in fata,-n spate, ca si crivatul si gerul,

Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul…

Mirce insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calca totul in picioare;

Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,

Printre cetele pagane trec rupandusi large uliti;

Risipite se-mprastie a dusmanului siraguri,

Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,

Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata -

Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.

Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana,

Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.

Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune,

Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune

Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit

Margineste muntii negri in intregul asfintit,

Pin’ ce izvorasc din veacuri stele una cate una

Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna

Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.

Langa cortu-i, unul dintre fii falnicului domn

Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

So trimita dragii sale, de la Arges mai departe:

“De din vale de Rovine

Graim , Doamna, catre Tine,

Nu din gura, ci din carte,

Ca ne esti asa departe.

Te-am ruga, mari ruga

Sa-mi trimiti prin cineva

Ce-i mai mandru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprancenele;

Ca si eu trimite-voi

Ce-i mai mandru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul si cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprancenele,

Si sa stii ca-s sanatos,

Ca, multumind lui Cristos,

Te sarut, Doamna, frumos.”

…………………………………………….

De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…

In izvoarele batrane pe eroi mai pot sa caut;

Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut

Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?

Inaintea acestora tu ascunde-te Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,

Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset,

Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii,

Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii.

Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini,

Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,

Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra

De la munte pan’la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?

N-o sa aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii?

Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,

N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti

In aplauze grele a canaliei de uliti,

Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii,

Masti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,

De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?

Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele,

Ca isi rade de-aste vorbe inghitindu-le pe ele.

Vezi colo pe uraciunea fara suflet, fara cuget,

Cu privirea-mproscata si la falci umflat si buget,

Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,

La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;

Toti pebuze-avand virtute, iar in ei moneda calpa,

Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa,

Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,

Isi arunca pociturabulbucatii ochi de broasca…

Dintre-acestia tara noastra isi alege astazi solii!

Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii,

In cacamesi cu maneci lunge si pe capete scufie,

Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.

Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,

Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri

Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri…

Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire

Bulgaroi cu ceafa groasa, grcotei cu nas subtire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi

Sa ajunga-a fi stapana si pe tara si pe noi!

Tot ce-i insemnat cu pata putrjunii de natura,

Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,

Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,

Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!

Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!

I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!

In aceasta cuma-n lume si aceste creaturi

Nici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,

Indraznesc ca sa rosteasca pan’ si numele tau… tara!

La Paris, in lupanare de cinismu si de lene,

Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,

Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos…

Ce a scos din voi Apusul cand nimic nu e de scos?

Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,

Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,

Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept stiint-avind in minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar in schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana…

O, te-admir, progenitura de origine romana!

Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,

Va mirati cum de minciuna astazi vi se mai trece?

Cand vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca

Numai banul il vaneaza si castigul fara munca,

Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela,

Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?

Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,

Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,

Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,

Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti – niste misei!

Da, castigul fara munca, iata singura pornire,

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici

Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu Tepes doamne, ca punand mina pe ei,

Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,

Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,

Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul suna cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapara-n cale,

Apele pling, clar izvorind in fintine;

Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfinta si clara,

Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,

Stelele nasc umezi pe bolta senina,

Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina.

Nourii curg, raze-a lor siruri despica,

Stresine vechi cesele-n luna ridica,

Scirtiie-n vint cumpana de fintina,

Valea-i in fum, fluiere murmura-n stina.

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare

Vin de la cimp; toaca rasuna mai tare,

Clopotul vechi imple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! in curind satul in vale-amuteste;

Ah! in curind pasul-mi spre tine grabeste:

Linga salcim sta-vom noi noaptea intreaga,

Ore intregi spune-ti-voi cit imi esti de draga.

Ne-om razima capetele-unul de altul

Si surizind vom adormi sub inaltul,

Vechiul salcim. – Astfel de noapte bogata,

Cine pe ea n-ar da viata lui toata?

S-a dus amorul…

S-a dus amorul, un amic

Supus amandorura,

Deci canturilor mele zic

Adio tuturora.

Uitarea le inchide-n scrin

Cu mana ei cea rece,

Si nici pe buze nu-mi mai vin,

Si nici prin gand mi-or trece.

Atata murmur de izvor,

Atat senin de stele,

Si un atat de trist amor

Am ingropat in ele!

Din ce noian indepartat

Au rasarit in mine!

Cu cate lacrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

Cum strabateam atat de greu

Din jalea mea adanca,

Si cat de mult imi pare rau

Ca nu mai sufar inca!

Ca nu mai vrei sa te arati

Lumina de-ndeparte,

Cu ochii tai intunecati

Renascatori de moarte!

Si cu acel smerit suras,

Cu acea blanda fata,

Sa faci din viata mea un vis,

Din visul meu o viata.

Sa mi se para cum ca cresti

De cum rasare luna,

In umbra dulcilor povesti

Din nopti o mie una.

Era un vis misterios,

Si bland din cale-afara,

Si prea era de tot frumos

De-au trebuit sa piara.

Prea mult un inger mi-ai parut

Si prea putin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Sa fi putut sa steie.

Prea ne pierdusem tu si eu

In al ei farmec poate,

Prea am uitat de Dumnezeu,

Precum uitaram toate.

Si poate ca nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atat de sfant noroc

Strabatator durerii!

Rugaciunea unui dac

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna
Caci unul erau toate si totul era una,
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a ‘nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri a dat scanteii
El zeilor da suflet si lumii fericire
El este-al omenimei izvor de mantuire.
Sus inimile voatre, cantare aduceti-i!
El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei
Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
Din vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de ape simtii duiosu-i viers
Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos
Sa-ngaduie intrarea-mi in vesnicul repaos.

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida
Si-acela dintre oameni ajunga cel dintai
Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan’ ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o,
Cand ura cea mai crunta mi s-ar parea amor,
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far’ de lege de voi muri, atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce
Si-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa
Ce-o sa asmuta cainii ca inima-mi s-o rumpa,
Si-acela ce cu pietre ma va izbi in fata,
Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata.

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,
Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma.

REVEDERE

- Codrule, codrutule,

Ce mai faci, dragutule,

Ca de cind nu ne-am vazut,

Multa vreme au trecut

Si de cind m-am departat,

Multa lume am imblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupindu-le,

Apele-astupindu-le,

Troienind cararile,

Si gonind cintarile;

Si mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cararea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Implindu-si cofeile,

Mi-o cinta femeile.

- Codrule cu riuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tinar precum esti

Tot mereu intineresti.

- Ce mi-i vremea, cind de veacuri

Stele-mi scinteie pe lacuri,

Ca de-i vremea rea sau buna,

Vintu-mi bate, frunza-mi suna;

Si de-i vremea buna, rea,

Mie-mi curge Dunarea.

Numai omu-i schimbator,

Pe pamint ratacitor,

Iar noi locului ne tinem,

Cum am fost asa raminem:

Marea si cu riurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna si cu soarele,

Codrul cu izvoarele.

POVESTEA CODRULUI

Imparat slavit e codrul,

Neamuri mii ii cresc sub poale,

Toate inflorind din mila

Codrului, Mariei-Sale.

Luna, Soare si Luceferi

Ei le poarta-n a lui herb,

Imprejuru-i are dame

Si curteni din neamul Cerb.

Crainic, iepurii cei repezi

Purtatori ii sunt de vesti,

Filomele-i tin orchestrul

Si izvoare spun povesti.

Peste flori, ce cresc in umbra,

Langa ape pe poteci,

Vezi bejanii de albine,

Armii grele de furnici…

Hai si noi la craiul, draga,

Si sa fim din nou copii,

Ca norocul si iubirea

Sa ne para jucarii.

Mi-a parea cum ca natura

Toata mintea ei si-a pus,

Decat orisice papusa

Sa te faca mai presus ;

Amandoi vom merge-n lume

Rataciti si singurei,

Ne-om culca langa izvorul

Ce rasare de sub tei;

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Si prin somn auzi-vom bucium

De la stanele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strange piept la piept…

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i intelept !

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Imprejuru-ne s-aduna

Ale Curtii mandre neamuri:

Caii marii, albi ca spuma,

Bouri nalti cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne ramuroase,

Ciute sprintene de munte -

Si pe teiul nostru-ntreaba :

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iara gazda noastra zice,

Dandu-si ramurile-n laturi :

- O, privit-i cum viseaza

Visul codrului de fagi !

Amandoi ca-ntr-o poveste

Ei isi sunt asa de dragi !

PESTE VIRFURI

Peste virfuri trece luna,

Codru-si bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul suna.

Mai departe, mai departe,

Mai incet, tot mai incet,

Sufletu-mi nemingiiet

Indulcind cu dor de moarte.

De ce taci, cind fermecata

Inima-mi spre tine-ntorn ?

Mai suna-vei dulce corn,

Pentru mine vreodata ?

Pe langa plopii fara sot

Pe langa plopii fara sot

Adesea am trecut;

Ma cunosteau vecinii toti-

Tu nu mai cunoscut.

La geamul tau ce stralucea

Privii ata de des;

O lume toata-ntelegea-

Tu nu mai inteles.

De cate ori am asteptat

O soapta de raspuns!

O zi din viata sa-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O ora sa fi fost amici,

Sa ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O ora si sa mor.

Dandu-mi din ochiul tau senin

O raza dinadins,

In calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trait in veci de veci

Si randuri de vieti,

Cu ale tale brate reci

Inmarmureai maret,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zane ce strabat

Din timpurile vechi.

Caci te iubeam cu ochi pagani

Si plini de suferinti,

Ce mi-i lasara din batrani

Parintii din parinti.

Azi nici macar imi pare rau

Ca trec cu mult mai rar,

Ca cu tristeta capul tau

Se-ntoarce in zadar,

Caci azi le semeni tuturor

La umbra si la port,

Si te privesc nepasator

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia sa te cuprinzi

De acel farmec sfant,

Si noaptea candela s-aprinzi

Iubirii pe pamant.

PE ACEEASI ULICIOARA…

Pe aceeasi ulicioara

Bate luna in feresti,

Numai tu de dupa gratii

Vecnic nu te mai ivesti !

Si aceeasi pomi in floare

Crengi inting peste zaplaz,

Numai zilele trecute

Nu le fac sa fie azi.

Altul este al tau suflet,

Altii ochii tai acum,

Numai eu, raman acelasi,

Bat mereu acelasi drum.

Ah, subtire si gingasa

Tu paseai incet, incet,

Dulce imi veneai in umbra

Tainuitului boschet

Si lasandu-te la pieptu-mi,

Nu stiam ce-i pe pamant,

Ne spuneam atat de multe

Far-a zice un cuvant.

Sarutari erau raspunsul

La-ntrebari indeosebi,

Si de alte cele-n lume

N-aveai vreme sa intrebi.

Si in farmecul vietii-mi

Nu stiam ca-i tot aceea

De te razimi de o umbra

Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vantul tremura-n perdele

Astazi ca si alte dati,

Numai tu de dupa ele

Vecnic nu te mai arati !

PAJUL CUPIDON

Pajul Cupidon, vicleanul,

Mult e rau si alintat,

Cu copii se hirjoneste,

Iar la dame doarme-n pat.

De lumina ca tilharii

Se fereste binisor,

Pe feresti se suie noaptea

Dibuind incetisor;

Cordelute si nimicuri,

Iata toate-a lui averi…

Darnic cind nu vrei nici una

Si zgircit daca le ceri.

In volumul ros de molii

Cauti noaptea adevar

Si-ntilnesti lipita-n file

Vita-i galbena de par.

El da ginduri ne-ntelese

Virstei crude si necoapte,

Cu icoane luminoase

O ingina-nintreaga noapte.

Cind de-o sete sufleteasca

E cuprinsa fata mica -

A dormit cu ea alaturi

Ca doi pui de turturica.

E sfios ca si copiii,

Dar zimbirea-i e vicleana;

Dara galesi ii sunt ochii

Ca si ochii e vadana.

Git si umere frumoase,

Sinuri albe si rotunde

El le tine-mbratisate

Si cu miinile le-ascunde.

De te rogi frumos de dinsul

Indestul e de hain

Valul alb de peste toate

Sa-l inlature putin.

ORICATE STELE

Oricite stele ard in inaltime,

Oricite unde-arunca-n fata-i marea,

Cu-a lor lumina si cu scinteierea

Ce-o fi -nsemnind, ce vor -  nu stie nime.

Deci cum voiest tu poti urma cararea.

Fi bun si mare, ori patat de crime,

Acelasi praf aceeasi adincime,

Iar mostenirea ta si-a tot: uitarea.

Parca ma vad murind… in umbra portii

Asteapta cei ce vor sa ma ingroape…

Aud cintari si vad lumini de tortii.

O, umbra dulce, vino mai aproape -

Sa simt plutind deasupra-mi geniul mortii

Cu aripi negre, umede pleoape.

ODA

(in metru antic)

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;

Pururi tinar, infasurat in manta-mi,

Ochii mei naltam visatori la steaua

Singuratatii.

Cind deodata tu rasarisi in cale-mi,

Suferinta tu, dureros de dulce…

Pin-in fund baui voluptatea mortii

Neinduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul inveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…

Pot sa mai reviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii tulburatori din cale,

Vino iar in sin, nepasare trista;

Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma!

O, RAMII

“O, ramii, ramii la mine,

Te iubesc atit de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu stiu sa le-ascult;

In al umbrei intuneric

Te asaman unui print,

Ce se uit-adinc in ape

Cu ochi negri si cuminti;

Si prin vuietul de valuri,

Prin miscarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi in taina

Mersul cirdului de cerbi;

Eu te vad rapit de farmec

Cum ingini cu glas domol,

In a apei stralucire

Intinzind piciorul gol

Si privind in luna plina

La vapaia de pe lacuri,

Anii tai se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin padurea,

Bolti asupra-mi clatinind;

Suieram l-a ei chemare

S-am iesit in cimp rizind.

Astazi chiar de m-as intoarce

A-ntelege n-o mai pot…

Unde esti, copilarie,

Cu padurea ta cu tot?

O, MAMA…

O, mama, dulce mama, din negura de vremi

Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;

Deasupra criptei negre a sfintului mormint

Se scutura salcimii de toamna si de vint,

Se bat incet din ramuri, ingina glasul tau…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Cind voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plingi;

Din teiul sfint si dulce o ramura sa fringi,

La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;

Simti-o-voi odata umbrind mormintul meu…

Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar daca impreuna va fi ca sa murim,

Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,

Mormintul sa ni-l sape la margine de riu,

Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sinul meu…

Mereu va plinge apa, noi vom dormi mereu.

NU VOI MORMINT BOGAT

(varianta)

Nu voi mormint bogat,

Cintare si flamuri,

Ci-mi impletiti un pat

Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea

Nu-mi plinga la crestet,

Frunzisului vested

Doar vintul glas sa-i dea.

In linistea sarii

Sa ma-ngropati, pe cind

Trec stoluri greu zburind

La marginea marii.

Sa-mi fie somnul lin

Si codrul aproape,

Luceasca cer senin

Eternelor ape,

Care din vai adinci

Se nalta la maluri,

Cu brate de valuri

S-ar atirna de stinci -

Si murmura-ntr-una

Cind spumegind recad,

Iar pe paduri de brad

Alunece luna.

Reverse dulci scintei

Atotstiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei

Sa-si scuture floarea.

Nemaifiind pribeag

De-atunci inainte,

Aduceri-aminte

M-or coperi cu drag

Si stinsele patemi

Le-or troieni cazind,

Uitarea intinzind

Pe singuratate-mi.

NU MA-NTELEGI…

In ochii mei acuma nimic nu are pret

Ca taina ce ascunde a tale frumuseti.

Caci pentru care alta minune decit tine

Mi-as risipi o viata de cugetari senine

Pe basme si nimicuri, cuvinte cumpenind,

In vorbe peritoare ca-n lant sa te cuprind,

Si in senin de stele durerile sa-mi ferec

Pin’nu s-o stinge umbra iar dulce-n intunerec?

Si azi cind a mea minte, a farmecului roaba,

Din orisice durere iti face o podoaba,

Si cind rasai nainte-mi ca marmura de clara

Iar ochii tai cei mindri scinteie in afara,

Incit de-ale lor raze nu pot patrunde inca

Ce-adinc trecut de ginduri e-n noaptea lor adinca;

Azi – cind a mea iubire e-atita de curata,

Ca aura de care tu esti impresurata,

Ca steaua ursitoare ce-o au dupa olalta

Lumina de-ntunerec si marmura de dalta,

Cind sufletu-mi atirna plutind in ochii mei

De un cutremur tainic al tinerei femei

Si vietile-amindoror s-amesteca-n intreg,

Cind inteles de tine, eu insumi ma-nteleg.

Sa treaca inflorirea de-un vint al recii ierne,

Sa-nceti a fi icoana iubirii cei eterne,

Cu marmura cea alba sa nu te mai asemeni,

Sa fi ca toata lumea – frmoasa intre oameni,

Sa-ncete-acea simtire ce te-au facut o zee,

Sa fii – incintatoare – dar numai o femeie,

S-acum sa-mi zici: – “Privirea ce-atit ai adorat-o,

E inca tot senina, fermecatoare… Iat-o!?”

E inca tot!…Avea-vei in ochii-mi acel pret

Ce azi ti-l da sfiala pierdutei mele vieti?

Voi fi supus duioasei, nemaisimtitei munci,

C-o oaste de imagini sa te iubesc s-atunci ?

Au nu stii tu ce suntem? Copii nimicniciei,

Nefericiri zvirlite in bratele veciei,

Ca repedea rotire a undelor albastre

Gindirea noastra spuma zadarniciei noastre,

Iar visuri si iluzii, pe marginea uitarii,

Trec si se pierd in zare ca paserile marii.

Si ce ramine-n urma in noi decit obscura

Si oarba suferinta ce bintuie natura ?

Si azi cind am puterea ce-o are numai Domnul,

Din chaosul uitarii s-alung pe-o clipa somnul,

Pe schelea lumii noastre urite si-ntr-un chip,

Cu vorbe-mpestritate, zidite din nisip,

Eu sa zaresc o alta – un rai, o primavara,

Si-n codri plini de umbra lucire de isvoare, -

Azi cind esti prea mult inger si prea putin femeie,

Frumoasa cum nici Venus nu a putut sa steie,

In loc de-a fi un soare a astei lumi intregi,

Tu imi ucizi gindirea ca nu ma intelegi.

NOAPTEA

Noaptea potolit si vinat arde focul in camin;

Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu in fata lui privesc,

Pin’ce mintea imi adoarme, pin’ce genele-mi clipesc;

Luminarea-i stinsa-n casa… somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin intuneric te apropii surizinda,

Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara;

Pe genunchi imi asezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara

Gitul… iar tu cu iubire privesti fata mea palinda.

Cu ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate,

Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci;

S-apoi ca din vis trezita, cu minute albe, dulci,

De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte

Netezesti incet si lenes fruntea mea cea linistita

Si gindind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc

Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi in mijloc

Si surizi, cum ride visul intr-o inima-ndragita.

O! dezmiarda, pin’ce fruntea-mi este neteda si lina,

O! dezmiarda, pin-esti juna ca lumina cea din soare,

Pin-esti clara ca o roua, pin-esti dulce ca o floare,

Pin’nu-i fata mea zbircita, pin’nu-i inima batrina.

Mortua est!

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot in orele sfinte,
Un vis ce isi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai cand ceru-i campie senina,
Cu rauri de lapte si flori de lumina,
Cand norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rand vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te nalta, un cantec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Cand torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur in aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul ramas… alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat in sicriu,
Privesc la surasu-ti ramas inca viu -

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu rauri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cant;

Sa treci tu prin ele, o sfanta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Cand viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori inflorit,
Cand viata-i un basmu pustiu si urit. -

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gandirile-mi rele sugrum cele bune…
Cand sorii se sting si cand stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne…

S-atunci de-a fi astfel… atunci in vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa invie,
Atunci graiu-ti dulce in veci este mut…
Atunci acest inger n-a fost decat lut.

Si totusi, tarana frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n’o plang, ci mai  fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi… cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi…, dar stie oricine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic.
Decat un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pan’ dau in morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gandirea-mi in ce sa o stang:
Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie?
Au e sens in lume? Tu chip zambitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens intr-astea, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

MELANCOLIE

(fragment)

Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,

Prin care trece alba regina noptii moarta.

O, dormi, o, dormi in pace printre faclii o mie

Si in mormant albastru, si-n panze argintie,

In mausoleu-ti mandru, al cerurilor arc,

Tu adorat si dulce al noptilor monarc!

Bogata in intinderi sta lumea in promoroaca,

Ce sate si campie c-un luciu val imbraca;

Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar.

Si tintirimul singur cu strambe cruci vegheaza,

O cucuvaie sura pe una se aseaza,

Clopotnita trosneste, in stalpi izbeste toaca,

Si straveziul demon prin aer cand sa treaca,

Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruina

MAI AM UN SINGUR DOR…

Mai am un singur dor :

In linistea serii

Sa ma lasati sa mor

La marginea marii;

Sa-mi fie somnul lin

Si codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Sa am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi impletiti un pat

Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea

Nu-mi plinga la crestet,

Doar toamna glas sa dea

Frunzisului vested.

Pe cind cu zgomot cad

Izvoarele-ntr-una.

Alunece luna

Prin virfuri lungi de brad.

Patrunza talanga

Al serii rece vint,

Deasupra-mi teiul sfint

Sa-si scuture creanga.

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce rasar

Din umbra de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O sa-mi zimbeasca iar.

Va geme de patemi

Al marii aspru cint…

Ci eu voi fi pamint

In singuratate-mi.

Luceafarul                         Evening-star

de Mihai Eminescu                  by Michael Eminescu

A fost odata ca-n povesti          There was, as in the fairy tales,

A fost ca niciodata,               As ne’er in the time’s raid,

Din rude mari imparatesti,         There was, of famous royal blood

O prea frumoasa fata.              A most beautiful maid.

Si era una la parinti              She was her parents’ only child,

Si mindra-n toate cele,            Bright like the sun at noon,

Cum e Fecioara intre sfinti        And like the Virgin midst the saints

Si luna intre stele.               And among stars the moon.

Din umbra falnicelor bolti         From the deep shadow of the vaults

Ea pasul si-l indreapta            Her step now she directs

Linga fereastra, unde-n colt       Toward a window; at its nook

Luceafarul asteapta.               Bright Evening-star expects.

Privea in zare cum pe mari         She looks as in the distant seas

Rasare si straluce,                He rises, darts his rays

Pe miscatoarele carari             And leads the blackish, loaded ships

Corabii negre duce.                On the wet, moving, ways.

Il vede azi, il vede mini,         To look at him every night

Astfel dorinta-i gata;             Her soul her instincts spur;

El iar, privind de saptamini,      And as he looks at her for weeks

Ii cade draga fata.                He falls in love with her.

Cum ea pe coate-si razima          And as on her elbows she leans

Visind ale ei timple               Her temple and her whim

De dorul lui si inima              She feels in her heart and soul that

Si sufletu-i se imple.             She falls in love with him.

Si cit de viu s-aprinde el         And ev’ry night his stormy flames

In orisicare sara,                 More stormily renew

Spre umbra negrului castel         When in the shadow of the castle

Cind ea o sa-i apara.              She shows to his bright view.

*                                    *

Si pas cu pas pe urma ei           And to her room with her slow steps

Aluneca-n odaie,                   He bears his steps and aims

Tesind cu recile-i scintei         Weaving out of his sparkles cold

O mreaja de vapaie.                A toil of shaking flames.

Si cind in pat se-ntinde drept     And when she throws upon her bed

Copila sa se culce,                Her tired limbs and reposes,

I-atinge miinile pe piept,         He glides his light along her hands

I-nchide geana dulce;              And her sweet eyelash closes.

Si din oglinda luminis             And from the mirror on her shape

Pe trupu-i se revarsa,             A beam has spread and burns,

Pe ochii mari, batind inchisi      On her big eyes that beat though closed

Pe fata ei intoarsa.               And on her face that turns.

Ea il privea cu un suris,          Her smiles view him; the mirror shows

El tremura-n oglinda,              Him trembling in the nook

Caci o urma adinc in vis           For he is plunging in her dream

De suflet sa se prinda.            So that their souls may hook.

Iar ea vorbind cu el in somn,      She speaks with him in sleep and sighs

Oftind din greu suspina:           While her heart’s swelled veins drum:

-O, dulce-al noptii mele domn,     -”O sweet Lord of my fairy nights,

De ce nu vii tu? Vina!             Why comest thou not? Come!

Cobori in jos, luceafar blind,     Descend to me, mild Evening-star

Alunecind pe-o raza,               Thou canst glide on a beam,

Patrunde-n casa si in gind         Enter my dwelling and my mind

Si viata-mi lumineaza!             And over my life gleam!”

El asculta tremurator,             And he listens and trembles and

Se aprindea mai tare               Still more for her love craves

Si s-arunca fulgerator,            And as quick as the lightning he

Se cufunda in mare;                Plunges into the waves.

Si apa unde-au fost cazut          The water in that very spot

In cercuri se roteste,             Moves rolling many rings

Si din adinc necunoscut            And out of the unknown, dark, depth

Un mindru tinar creste.            A superb young man springs.

Usor el trece ca pe prag           As on a threshold o’er the sill

Pe marginea ferestrei              His hasty steps he leads,

Si tine-n mina un toiag            Holds in his hand a staff with, at

Incununat cu trestii.              Its top, a crown of reeds!

Parea un tinar voievod             A young Voivode he seems to be

Cu par de aur moale,               With soft and golden hair;

Un vinat giulgi se-ncheie nod      A blue shroud binds in a knot on

Pe umerele goale.                  His naked shoulder fair.

Iar umbra fetei stravezii          The shade of his face is of wax

E alba ca de ceara -               And thou canst see throughout -

Un mort frumos cu ochii vii        A handsome dead man with live eyes

Ce scinteie-n afara.               That throw their sparkles out.

-Din sfera mea venii cu greu       -”From my sphere hardly I come to

Ca sa-ti urmez chemarea,           Follow thy call and thee,

Iar cerul este tatal meu           The heaven is my father and

Si muma-mea e marea.               My mother is the sea.

Ca in camara ta sa vin,            So that I could come to thy room

Sa te privesc de-aproape,          And look at thee from near

Am coborit cu-al meu senin         With my light reborn from waves my

Si m-am nascut din ape.            Fate toward thee I steer.

O, vin’! odorul meu nespus,        O come, my treasure wonderful

Si lumea ta o lasa;                And thy world leave aside;

Eu sunt luceafarul de sus,         For I am Evening-star up from

Iar tu sa-mi fii mireasa.          And thou wouldst be my bride.

Colo-n palate de margean           In my palace of coral I’ll

Te-oi duce veacuri multe,          Take thee for evermore

Si toata lumea-n ocean             And the entire world of the sea

De tine o s-asculte.               Will kneel before thy door.”

-O, esti frumos, cum numa-n vis    -”O thou art beautiful as but

Un inger se arata,                 In dreams an angel shows,

Dara pe calea ce-ai deschis        The way though thou hast oped for me

N-oi merge niciodata;              For me’s for ever close.

Strain la vorba si la port,        Thy port and mien and speech are

strange

Lucesti fara de viata,             Life thy gleams don’t impart,

Caci eu sunt vie, tu esti mort,    For I’m alive and thou art dead

Si ochiul tau ma-ngheata.          And thy eyes chill my heart.”

*                                    *

Trecu o zi, trecura trei           Days have past since: but Evening-star

Si iarasi, noaptea, vine           Comes up againd and stays

Luceafarul deasupra ei             Just as before, spreading o’er her

Cu razele-i senine.                His clear, translucent rays.

Ea trebui de el in somn            In sleep she would remember him

Aminte sa-si aduca                 And, as before, her whole

Si dor de-al valurilor domn        Wish for the Master of the waves

De inim-o apuca:                   Is clinching now her soul.

-Cobori in jos, luceafar blind,    -”Descend to me, mild Evening-star

Alunecind pe-o raza,               Thou canst glide on a beam,

Patrunde-n casa si in gind         Enter my dwelling and my mind

Si viata-mi lumineaza!             And over my life gleam!”

Cum el din cer o auzi,             He hears: and from the dire despair

Se stinse cu durere,               Of such an woeful weird

Iar ceru-ncepe a roti              He dies, and the heavens revolve

In locul unde piere;               Where he has disappeared.

In aer rumene vapai                Soon in the air flames ruddy spread,

Se-ntind pe lumea-ntreaga,         The world in their grip hold;

Si din a chaosului vai             A superb form the spasms of the

Un mindru chip se-ncheaga;         Chaotic valleys mold.

Pe negre vitele-i de par           On his locks of black hair he bears

Coroana-i arde pare,               His crown a fierce fire frames;

Venea plutind in adevar            He floats as he really comes

Scaldat in foc de soare.           Swimming in the sun’s flames.

Din negru giulgi se desfasor       His black shroud lets develop out

Marmoreele brate,                  His arms marbly and hale;

El vine trist si ginditor          He pensively and sadly brings

Si palid e la fata;                His face awfully pale.

Dar ochii mari si minunati         But his big wonderful eyes’ gleam,

Lucesc adinc himeric,              Chimerically deep,

Ca doua patimi fara sat            Shows two unsatiated spasms

Si pline de-ntuneric.              That but into dark peep.

-Din sfera mea venii cu greu       -”From my sphere hardly I come to

Ca sa te-ascult s-acuma,           Follow thy voice, thy sight;

Si soarele e tatal meu,            The bright sun is my father and

Iar noaptea-mi este muma;          My mother is the night.

O, vin’, odorul meu nespus,        O come, my treasure wonderful

Si lumea ta o lasa;                And thy world leave aside

Eu sunt luceafarul de sus,         For I am Evening-star from up

Iar tu sa-mi fii mireasa.          And thou wouldst be my bride.

O, vin’, in parul tau balai        O come, and upon thy blond hair

S-anin cununi de stele,            Crowns of stars I shall crowd,

Pe-a mele ceruri sa rasai          And more that all of them, up there,

Mai mindra decit ele.              Thou wild look fair and proud.”

-O, esti frumos cum numa-n vis     -”O thou art beautiful as but

Un demon se arata,                 In dreams a demon shows,

Dara pe calea ce-ai deschis        The way though hast oped for me

N-oi merge niciodata!              For me’s for ever close.

Ma dor de crudul tau amor          The depths of my breast ache from the

A pieptului meu coarde,            Desire of thy fierce love

Si ochii mari si grei ma dor,      My heavy, big eyes also ache

Privirea ta ma arde.               When into them thine shove”.

-Dar cum ai vrea sa ma cobor?      -”But how wouldst thou that I come

down?

Au nu-ntelegi tu oare,             Know this – for, do I lie? -:

Cum ca eu sunt nemuritor,          I am immortal, while thou art

Si tu esti muritoare?              One of those that must die!”

-Nu caut vorbe pe ales,            -”I hate big words, nor do I know

Nici stiu cum as incepe -          How to begin my plea;

Desi vorbesti pe inteles,          And although thy discourse is clear

Eu nu te pot pricepe;              I don’t understand thee.

Dar daca vrei cu crezamint         But if thou wantest my flamed love

Sa te-ndragesc pe tine,            And that would not be sham,

Tu te coboara pe pamint,           Come down on this temporal earth,

Fii muritor ca mine.               Be mortal as I am!”

-Tu-mi cei chiar nemurirea mea     -”I’d lose my immortality

In schimb pe-o sarutare,           For but one kiss of thine!

Dar voi sa stii asemenea           Well, I will show thee how much too

Cit te iubesc de tare;             For thy fierce love I pine!

Da, ma voi naste din pacat,        Yes, I shall be reborn from sin,

Primind o alta lege;               Receive another creed:

Cu vecinicia sunt legat,           From that endlessness to which I

Ci voi sa ma dezlege.              Am tied, I shall be freed!”

Si se tot duce… S-a tot dus.     And out he went, he went, went out,

De dragu-unei copile,              Loving a human fay,

S-a rupt din locul lui de sus,     He plucked himself off from the sky,

Pierind mai multe zile.            Went for many a day.

*                                    *

In vremea asta Catalin,            Meanwhile, the house-boy, Catalin,

Viclean copil de casa,             Sly, and who often jests

Ce imple cupele cu vin             When he’s filling with wine the cups

Mesenilor la masa,                 Of the banqueting guests;

Un paj ce poarta pas cu pas        A page that carries step by step

A-mparatesii rochii,               The trail of the Queen’s gown,

Baiat din flori si de pripas,      A wandering bastard, but bold

Dar indraznet cu ochii,            Like no one in the town;

Cu obrajei ca doi bujori           His little cheek – a peony

De rumeni, bata-i vina,            That under the sun stews;

Se furiseaza pinditor              Watchful, just like a thief, he sneaks

Privind la Catalina.               In Catalina’s views.

Dar ce frumoasa se facu            -”How beautiful she grew” – thinks he -

Si mindra, arz-o focul;            “A flower just to pluck!

Ei Catalin, acu-i acu              Now, Catalin, but now it is

Ca sa-ti incerci norocul.          Thy chance to try thy luck!”

Si-n treacat o cuprinse lin        And by the way, hurriedly, he

Intr-un ungher degraba.            Corners that human fay:

-Da’ ce vrei, mari Catalin?        -”What’s with thee, Catalin? Let me

Ia du-t’ de-ti vei de treaba.      Alone and go thy way!”

-Ce voi? As vrea sa nu mai stai    -”No! I want thee to stay away

Pe ginduri totdeuna,               From thoughts that have no fun.

Sa rizi mai bine si sa-mi dai      I want to see thee only laugh,

O gura, numai una.                 Give me a kiss, just one!”

-Dar nici nu stiu macar ce-mi      -”I don’t know what it is about

ceri,

Da-mi pace, fugi departe -         And, believe me, retire!

O, de luceafarul din cer           But for one Evening-star up from

M-a prins un dor de moarte.        I’ve kept my strong desire!”

-Daca nu stii, ti-as arata         -”If thou dost not know I could show

Din bob in bob amorul,             Thee all about love’s balm!

Ci numai nu te minia,              Only, don’t give way to thy ire

Ci stai cu binisorul.              And listen and be calm.

Cum vinatoru-ntinde-n cring        So as the hunter throws the net

La pasarele latul,                 That many birds would harm,

Cind ti-oi intinde bratul sting    When I’ll stretch my left arm to thee,

Sa ma cuprinzi cu bratul;          Enlace me with thy arm.

Si ochii tai nemiscatori           Under my eyes keep thine and don’t

Sub ochii mei ramiie…            Let them move on their wheels

De te inalt de subtiori            And if I lift thee by the waist

Te-nalta din calciie;              Thou must lift on thy heels.

Cind fata mea se pleaca-n jos,     When I bend down my face, to hold

In sus ramii cu fata,              Thine up must be thy strife;

Sa ne privim nesatios              So, to each other we could throw

Si dulce toata viata;              Sweet, eager, looks for life.

Si ca sa-ti fie pe deplin          And so that thou have about love

Iubirea cunoscuta,                 A knowledge true and plain,

Cind sarutindu-te ma-nclin,        When I stoop to kiss thee, thou must

Tu iarasi ma saruta.               Kiss me too and again.”

Ea-l asculta pe copilas            With much bewilderment her mind

Uimita si distrasa,                The little boy’s word fills,

Si rusinos si dragalas,            And shyly and nicely now she

Mai nu vrea, mai se lasa,          Wills not, and now she wills.

Si-i zise-ncet: -Inca de mic       And slowly she tells him:- “Since thy

Te cunosteam pe tine,              Childhood I’ve known thy wit,

Si guraliv si de nimic,            And as thou art and glib and small

Te-ai potrivi cu mine…           My temper thou wouldst fit.

Dar un luceafar, rasarit           But Evening-star sprung from the calm

Din linistea uitarii,              Of the oblivion,

Da orizon nemarginit               Though, gives horizon limitless

Singuratatii marii;                To the sea lone and dun.

Si tainic genele le plec,          And secretly, I close my eyes

Caci mi le imple plinsul           For my eyelash tears dim

Cind ale apei valuri trec          When the waves of the sea go on

Calatorind spre dinsul;            Travelling toward him.

Luceste c-un amor nespus,          He shines with love unspeakable

Durerea sa-mi alunge,              So that my pains he’d leach,

Dar se inalta tot mai sus,         But higher and higher soars, so

Ca sa nu-l pot ajunge.             That his hand I’d ne’er reach.

Patrunde trist cu raze reci        Sadly thrusts from the worlds which

from

Din lumea ce-l desparte…         My soul his cold ray bar…

In veci il voi iubi si-n veci      I shall love him for ever and

Va raminea departe…              For ever he’ll rove far.

De-aceea zilele imi sunt           Like the unmeasured steppes my days

Pustii ca niste stepe,             Are deaf and wild, therefore,

Dar noptile-s de-un farmec sfint   But my nights spread a holy charm

Ce-l nu mai pot pricepe.           I understand no more!”

-Tu esti copila, asta e…         -”Thou art a child! Let’s go! Through

new

Hai s-om fugi in lume,             Lands our own fate let’s frame!

Doar ni s-or pierde urmele         Soon they shall have lost our trace and

Si nu ne-or sti de nume.           Forgot even our name!

Caci amindoi vom fi cuminti,       We shall be both wise, glad and whole

Vom fi voiosi si teferi,           As my judgement infers

Vei pierde dorul de parinti        And thou wouldst not long for thy kin

Si visul de luceferi.              Nor yearn for Evening-stars!”

*                                    *

Porni luceafarul. Cresteau         Then Evening-star went out. His wings

In cer a lui aripe,                Grow, into heavens dash,

Si cai de mii de ani treceau       And on his way millenniums

In tot atitea clipe.               Flee in less than a flash.

Un cer de stele dedesupt,          Below, a depth of stars; above,

Deasupra-i cer de stele -          The heaven stars begem, -

Parea un fulger nentrerupt         He seems an endless lightning that

Ratacitor prin ele.                Is wandering through them.

Si din a chaosului vai,            And from the Chaos’ vales he sees

Jur imprejur de sine,              How in an immense ring

Vedea, ca-n ziua cea dentii,       Round him, as in the World’s first day,

Cum izvorau lumine;                Lights from their sources spring;

Cum izvorind il inconjor           How, springing, they hem him like an

Ca niste mari, de-a-notul…       Ocean that swimming nears…

El zboara, gind purtat de dor,     He flees carried by his desire

Pin’ piere totul, totul;           Until he disappears.

Caci unde-ajunge nu-i hotar,       For that region is boundless and

Nici ochi spre a cunoaste,         Searching regards avoids

Si vremea-ncearca in zadar         And Time strive vainly there to come

Din goluri a se naste.             To life from the dark voids.

Nu e nimic si totusi e             ‘Tis nought. ‘Tis, though, thirst that

sips him

O sete care-l soarbe,              And which he cannot shun,

E un adinc asemene                 ‘Tis depth unknown, comparable

Uitarii celei oarbe.               To blind oblivion.

-De greul negrei vecinicii,        -”From that dark, choking, endlessness

Parinte, ma dezleaga               Into which I am furled,

Si laudat pe veci sa fii           Father, undo me, and for e’er

Pe-a lumii scara-ntreaga;          Be praised in the whole world!

O, cere-mi, Doamne, orice pret,    Ask anything for this new fate

Dar da-mi o alta soarte,           For with mine I am through:

Caci tu izvor esti de vieti        O hear my prayer, O my Lord, for

Si datator de moarte;              Thou gives life and death too.

Reia-mi al nemuririi nimb          Take back my endlessness, the fires

Si focul din privire,              That my being devour

Si pentru toate da-mi in schimb    And in return give me a chance

O ora de iubire…                 To love but for an hour!

Din chaos, Doamne,-am aparut       I’ve come from Chaos; I’d return

Si m-as intoarce-n chaos…        To that my former nest…

Si din repaos m-am nascut.         And as I have been brought to life

Mi-e sete de repaos.               From rest, I crave for rest!”

-Hyperion, ce din genuni           -”Hyperion, that comest from

Rasai c-o-ntreaga lume,            The depths with the world’s swarm,

Nu cere semne si minuni            Do not ask signs and miracles

Care n-au chip si nume;            That have no name nor form.

Tu vrei un om sa te socoti,        Thou wantest to count among men,

Cu ei sa te asameni?               Take their resemblance vain;

Dar piara oamenii cu toti,         But would now the whole mankind die

S-ar naste iarasi oameni.          Men will be born again.

Ei numai doar dureaza-n vint       But they are building on the wind

Deserte idealuri -                 Ideals void and blind;

Cind valuri afla un mormint,       When human waves run into graves

Rasar in urma valuri;              New waves spring from behind.

Ei doar au stele cu noroc          Fate’s persecutions, lucky stars,

Si prigoniri de soarte,            They only are to own;

Noi nu avem nici timp, nici loc,   Here we know neither time nor space,

Si nu cunoastem moarte.            Death we have never known.

Din sinul vecinicului ieri         From the eternal yesterday

Traieste azi ce moare,             Drinks what to-day will drain

Un soare de s-ar stinge-n cer      And if a sun dies on the sky

S-aprinde iarasi soare;            A sun quickens again.

Parind pe veci a rasari,           Risen as for ever, death though

Din urma moartea-l paste,          Follows them like a thorn

Caci toti se nasc spre a muri      For all are born only to die

Si mor spre a se naste.            And die to be reborn.

Iar tu, Hyperion, ramii            But thou remainest wheresoe’er

Oriunde ai apune…                Thou wouldst set down or flee.

Cere-mi cuvintul meu dentii -      Thou art of the prime form and an

Sa-ti dau intelepciune?            Eternal prodigy.

Vrei sa dau glas acelei guri,      Thou wilt now hear the wondrous voice

Ca dup-a ei cintare                At whose bewitched singing

Sa se ia muntii cu paduri          Mounts woody get skipping to skies

Si insulele-n mare?                Into sea Island sinking!

Vrei poate-n fapta sa arati        Perhaps thou wilt more: show in deeds

Dreptate si tarie?                 Thy sense of justice, might,

Ti-as da pamintul in bucati        Out of the earth’s lumps make an empire

Sa-l faci imparatie.               And settle on its height!

Iti dau catarg linga catarg,       I can give thee millions of vessels

Ostiri spre a strabate             And hosts; thou, bear thy breath

Pamintu-n lung si marea-n larg,    O’er all the lands, o’er all the oceans:

Dar moartea nu se poate…         I cannot give thee death.

Si pentru cine vrei sa mori?       For whom thou wantest then to die?

Intoarce-te, te-ndreapta           Just go and see what’s worth

Spre-acel pamint ratacitor         All that is waiting there for thee

Si vezi ce te asteapta.            On that wandering earth!”

*                                    *

In locul lui menit din cer         His first dominion on the sky

Hyperion se-ntoarse                Hyperion restores

Si, ca si-n ziua cea de ieri,      And like in his first day, his light

Lumina si-o revarsa.               All o’er again he pours.

Caci este sara-n asfintit          For it is evening and the night

Si noaptea o sa-nceapa;            Her duty never waives.

Rasare luna linistit               Now the moon rises quietly

Si tremurind din apa.              And shaking from the waves,

Si imple cu-ale ei scintei         And upon the paths of the groves

Cararile din cringuri.             Her sparkles again drone…

Sub sirul lung de mindri tei       Under the row of linden-trees

Sedeau doi tineri singuri:         Two youths sit all alone.

-O, lasa-mi capul meu pe sin,      -”O darling, let my blessed ear feel

Iubito, sa se culce                How thy heart’s pulses beat,

Sub raza ochiului senin            Under the ray of thy eyes clear

Si negrait de dulce;               And unspeakably sweet.

Cu farmecul luminii reci           With the charms of their cold light

pierce

Gindirile strabate-mi,             My thought’s faery glades,

Revarsa liniste de veci            Pour an eternal quietness

Pe noaptea mea de patimi.          On my passion’s dark shades.

Si de asupra mea ramii             And there, above, remain to stop

Durerea mea de-o curma,            Thy woe’