PRINCIPATELE UNITE IN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859 – 1866)

Actul de la 24 ianuarie 1859 nu incheiase unirea Principatelor, ci abia o incepuse. Aceasta pentru ca, pe plan intern unirea era o uniune personala, cele doua tari romanesti avand acelasi domnitor, iar in plan extern alegerea aceluiasi domnitor crease o situatie juridica noua, care venea in contradictie cu dispozitiile Conventiei de la Paris, din 1858. La acestea se adauga activitatea reformatoare ce trebuia sustinuta pentru ca Unirea sa reprezinte intr-adevar un factor de coeziune politica, sociala si economica a celor doua Principate.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza poate fi privita ca avand doua etape: etapa realizarii unirii definitive (1859 – 1862) si cea reformatoare, pentru consolidarea noului Stat roman.

 

Realizarea unirii depline a Principatelor.

Dubla alegere a lui Cuza a pus Puterile europene in fata unui fapt implinit, dar nu neaparat si acceptat imediat. Imediat dupa alegere, Austria isi manifestase ostilitatea fata de acest act, iar Turcia ceruse convocarea unei noi conferinte a Puterilor europene, pentru a lua in discutie noua situatie creata in Principate.

In aceste conditii a inceput o sustinuta activitate diplomatica romaneasca pentru obtinerea recunoasterii internationale a starii de fapt. In capitalele Puterilor europene domnitorul a trimis emisari pentru a purta tratative cu cercurile conducatoare. Doua delegatii conduse de Costache Negri si I. Filipescu au plecat la Constantinopol, Vasile Alecsandri si Stefan Golescu au plecat la Paris, Londra si Torino. Alti emisari au fost trimisi la Berlin, Viena si Petersburg.

Problema dublei alegeri a lui Cuza a fost luata in dezbaterea Conferintei de la Paris, ale carei lucrari au inceput pe 26 martie  1859. Dupa doua sedinte ale acesteia Franta, Rusia, Anglia, Prusia si Sardinia au recunoscut dubla alegere (la 1 aprilie 1859), Turcia si Austria tergiversand recunoasterea pana la           1 august 1859. Pentru a fi de acord cu investitura lui Cuza, Poarta a formulat conditii inacceptabile, la care insa a renuntat in final.

La 21 si 26 septmbrie 1859, sultanul a trimis firmanele de investitura a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor principate.

Consolidarea actului de unire a principatelor depindea insa de masurile adoptate pe plan intern.

Rareori in trecutul nostru, unei domnii noi i se pusesera probleme atat de numeroase si de insemnate ca acelea care se puneau la inceputul domniei lui Cuza. In afara de problema recunoasterii dublei alegeri, era aceea a unificarii adminnistrative, cea a reorganizarii si completarii aparatului de stat, in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris, cea a adoptarii unei noi legi electorale, apoi problema manastirilor inchinate – spre a opri scugerea unei bune parti din venitul national peste hotare, in sfarsit problema agrara, de o deosebita insemnatate si gravitate, ramasa nerezolvata la 1848. Si, peste toate acestea, problema financiara, care se pune inca din capul locului, cu o mare acuitate, fiind dublata chiar de la inceputul anului 1859 de o grea criza economica, urmare a crizei generale din economia europeana. Rezolvarea tuturor acestor probleme implica existenta unor guverne stabile.

Insa, primii ani de domnie ai lui Cuza au fost marcati de o grava instabilitate guvernamentala. Intre 24 ianuarie 1859 si 24 ianuarie 1862, asadar in trei ani de zile, s-au perindat nu mai putin de 20 de guverne, dintre care in Moldova 9, iar in Tara Romaneasca 11. Cel mai de seama guvern al epocii a fost condus de Mihail Kogalniceanu, intre 30 aprilie 1860 si 17 ianuarie 1861.

Situatia financiara grea a tarii a marcat intreaga perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, Cuza cere Camerei moldovene, la 30 ianuarie 1859, sa voteze o dare de 5.000.000 de lei asupra proprietatii funciare, motivand cererea prin Çstarea cea reaÈ in care se afla Çcasa statuluiÈ si prin nevoia de fonduri pentru noua organizare administrativa. Camera voteaza aceasta dare care insemna, de fapt, un prim pas pe calea egalitatii fiscale; regretand insa apoi votul acordat, prin care mosiile erau pentru prima oara supuse unei dari privind proprietatea si nu produsel, majoritatea se va folosi de primul prilej pentru a da un vot de blam ministerului lui Vasile Sturza, care va trebui astfel sa-si dea demisia. In Tara Romaneasca se va cere Camerei autorizarea unui imprumut de 8.000.000 de lei, cu o motivare asemanatoare celei moldovene. Imprumutul este votat, dar criza grea economica va face ca pana la 16 septmbrie sa nu se fi subscris decat aproximativ a zecea parte din suma solicitata. Criza economica era intr-adevar puternica: granele se vindeau greu, intre altele si din cauza taxei de export; importul intrecuse in 1858 exportul; lipsa de numerar era acuta, iar creditul se redusese considerabil. S-a incercat un imprumut in stainatate.Imprumutul extern, insa, nu a putut fi realizat atunci;el se va obtine abia in 1864.

Conform conventiei de la Paris s-a creat Comisia Centrala de la Focsani ce avea ca scop adoptarea de legi comune in cele doua Principate.In cei trei ani cat si-a desfasurat activitatea(1859-1862), comisia a elaborat un proiect de Constitutie si de lege electorala, a adoptat dispozitii si legi privind functionarea justitiei, organizarea serviciului de statistica, impozitul funciar(capitatia) si organizarea judecatoriilor satesti.Erau legi care deschideau drumul marilor reforme din anii urmatori.In conditiile stabilite prin Conventia de la Paris aceste legi nu puteau deveni eficiente, iar administrarea tarii era greoaie.Existenta celor doua guverne si adunari legiuitoare intarzia aplicarea lgislatiei adoptate.Domnitorul era nevoit sa se deplaseze continuu de la Iasi la Bucuresti, conlucrarea cu fiecare adunare si guvern in parte.

 

In urma demersurilor de a sublinia necesitatea centralizarii puterii, facute de catre Cuza, printre care putem aminti vizita sa la Constantinopole, in 1860, la sugestia Inaltei Porti a fost convocata o noua Conferinta a Puterilor europene . Aceasta s-a desfasurat  la Constantinopole, in lunile septembrie – noiembrie 1861.

La 22 noiembrie 1861 Poarta emitea “Firmanul de organizare administrativa a Moldovei si Valahiei”, prin care Puterile suzerane si garante erau de acord cu schimbarea Conventiei si admiteau unificarea institutiilor legislative si administrative ale celor doua principate. Rezerva asupra noului  statut venea tot din partea Turciei, aceasta acceptand schimbarea numai pentru perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

La 11 decembrie 1861, Cuza adreseaza natiunii o proclamatie, anuntand mesajul sau:  “Unirea este indeplinita, nationalitatea romana este intemeiata”.

Ca urmare, s-a trecut la unificarea guvernelor si a Camerelor celor doua Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu; Parlamentul unic isi va deschide lucrarile la 24 ianuarie 1862, in care Al. I. Cuza proclama Unirea definitiva a Principatelor  iar orasul Bucuresti devenea capitala acestora. Comisia Centrala de la Focsani isi va inceta activitatea.

Deci, in perioada 1859 – 1862 au fost adoptate masuri de unificare a serviciilor de vama, de telegraf, a cursului monetar, orasul Bucuresti devine capitala noului stat, avand ca stema vulturul si zimbrul. O masura foarte importanta a fost aceea a unificarii unitatilor militare din cele doua Principate (1859 – 1860), creandu-se primul minister unic: Ministerul de Razboi.

STATUL GETO-DAC ÎN TIMPUL LUI DECEBAL. RĂZBOAIELE DACO-ROMANE ŞI CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

STATUL GETO-DAC ÎN TIMPUL LUI DECEBAL. RĂZBOAIELE DACO-ROMANE ŞI CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

 

Condiţiile reunificării politice a geto-dacilor, în secolul I d.Chr., după un interval de 131 de ani de la moartea lui Burebista, unitatea politică a geto-dacilor se reface în jurul nucleului statal din zona Munţilor Orăştiei. în acest spaţiu intercarpatic s-a păstrat o continuitate statală şi după destrămarea “marii stăpâniri” a lui Burebista.

Restauratorul Daciei era regele Decebal (87-106 d.Chr.), căruia predecesorul său Duras, fiind bătrân, i-a cedat tronul. Dio Cassius (sec. II-III d.Chr.), istoric şi om politic grec, scria despre Decebal: “Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit în luptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a^l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp, pentru romani un potrivnic de temut”.

Personalitatea marcantă a regelui şi un şir de premise din viaţa societăţii geto-dace au determinat ascensiunea regatului geto-dac pe o nouă treaptă, devenit o forţă considerabilă în zona Carpaţilor şi la Dunăre. Dacia avea o populaţie numeroasă de agricultori sedentari şi meşteşugari iscusiţi în prelucrarea fierului, ceea ce o dovedesc numeroasele unelte agricole şi meşteşugăreşti descoperite în săpăturile arheologice. Ei prelucrau metalele preţioase, mai ales argintul, confecţionau vase de uz casnic de o calitate superioară, utilizând roata olarului, aveau cunoştinţe în botanică, medicină, astronomie.

O mare importanţă în ascensiunea statului geto-dac au avut o relaţiile lui economice şi culturale cu lumea romană şi elinistă: schimbul comercial intens, folosirea monedei romane, însuşirea scrisului latin etc. Activitatea economică şi spirituală din Dacia este tot mai mult influenţată de cultura popoarelor de limbă latină. Se poate afirma că încă până la cucerirea romană în Dacia începe un proces de romanizare în domeniul culturii.

Nivelul înalt de dezvoltare a geto-dacilor prezenta pentru romani un obstacol în calea unor noi cuceriri în zona Carpato-Dunăreană. Geto-dacii au sesizat pericolul roman şi au întreprins acţiuni în vederea perfecţionării organizării militare a statului. Se construiesc noi cetăţi pe locul celor vechi (Blidaru, Piatra Roşie), se întăresc celelalte (cetatea de scaun Sarmisegetusa, unde se afla şi cancelaria regală, Costeşti, Baniţa etc.). Statul daco-get era mai restrâns ca teritoriu decât regatul lui Burebista. El cuprindea spaţiul de la cursul superior al Nistrului până la Dunăre, incluzând teritoriul Transilvaniei şi pământurile din vestul Moldovei .unde alături de geţi se aşezaseră triburi sarmatice, care au alcătuit o “confederaţie de neamuri” opuse Romei. Stepa Dunării, pământurile dintre Dunăre, Balcani (Haemus) şi Marea Neagră, precum şi sudul interfluviului Dunăre-Nistru au fost treptat supuse de către romani. Pe Dunăre circula o flotă romană care ţinea în supunere malurile fluviului.

Astfel, creşterea pericolului unei expansiuni romane servea drept premisă externă a consolidării statului lui Decebal, care atinsese un nivel de dezvoltare superior faţă de regatul lui Burebista.

Începutul confruntării lui Decebal cu Imperiul Roman, confruntarea geto-dacilor cu romanii a început până la domnia lui Decebal. Căpeteniile militare ale geto-dacilor întreprindeau numeroase incursiuni peste Dunăre, atacând castrele (lagăre militare) ale romanilor. Atacurile lor erau o formă de apărare activă. Expansiunea romană la Dunărea de Jos începe cu Dobrogea. Acest teritoriu este cucerit în anul 28 Î.Chr, de romani în urma campaniei lui Marcus Lucius Crassus, în alianţă cu regele geţilor Rholes, când au fost înfrânte. Căpiteniile geto-dace locale -papux şi Zyraxes. După aceasta un anumit timp Dobrogea era inclusă în Regatul odrizilor, tutelat de Roma. în timpul împăratului Tiberius (14-37 d.Chr.) romanii îşi extind stăpânirea asupra cojoniilor greceşti, înglobându-le în “prefectura ţărmului Mării”, dependentă de provincia romană Macedonia, în anul 46 d.Chr. Întreaga Dobroge a fost inclusă în provincia Moesia. O garnizoană romană a fost introdusă în anur-57 d.Chr. în colonia grecească Tira, situată la limanul Nistrului.

Populaţia băştinaşă din această zonă intră în contact direct cu romanii, inclusiv cu populaţia strămutată aici pentru a lucra la minele de fier, de sare, la extragerea pietrei de construcţie etc.

Regii daci înţeleg marele pericol al întăririi romanilor la Dunăre pentru întreg neamul geto-dac. De aceea în iarna anilor 85/86 d.Chr. armatele regelui dac Duras pătrund în Moesia. Guvernatorul provinciei Opiius Sabinus este ucis în luptă.

Împăratul roman Domiţian (Domitianus) (81-96) soseşte în grabă în Moesia în fruntea unei numeroase armate. El respinge pe daci în anul 86, şi apoi organizează în zonă două provincii – Moesia Superior (pe teritoriul actualei Serbii până la râul Tibriţa în Bulgaria) şi Moesia Inferior (de la Tibriţa până la gurile Dunării cu o fâşie îngustă pe litoral până la limanul Nistrului).

Retras în provincia Illiricum, Domiţian începe în anul 87 o campanie militară contra Daciei. Lupta se dă la Tapae (lângă Porţile de Fier ale Transilvaniei). Armata romană este înfrântă, iar conducătorul expediţiei, Fuscus, este ucis în luptă, în relatările istoricilor Orosius (sec. V) şi lordanes (sec. VI) învingătorul în acest război este numit comandantul dac Diurpaneus. După ce bătrânul rege Duras îi lasă tronul, Diurpaneus este supranumit Decebal (“Cel Viteaz”, “Cel Puternic”).

în anul 88 romanii au reluat ofensiva, avându-l în frunte pe Tettius lulianus, guvernatorul Moesiei Superior. Lupta se dă tot la Tapae. De data aceasta romanii iese învingători. Totodată, ei înţeleg că nu vor putea cuceri puternicile cetăţi dacice. Situaţia se agravează şi din cauza înfrângerii lui Domiţian în Panonia în lupta cu triburile germanice – evazii şi marcomanii.

Cele menţionate îl determină pe Domiţian să accepte propunerile de pace din partea lui Decebal. Pentru negocierea păcii Decebal îl trimite pe Diegis, fratele regelui dac. Formal Decebal acceptă de a fi considerat rege clientar al Romei, în această calitate Decebal primeşte de la Domiţian, după cum relata Dio Cassius, “nu numai în­semnate sume de bani, dar şi meşteri la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război”. Din acest motiv pacea a fost considerată ruşinoasă de către Senatul Romei.

În anii ce au urmat după încheierea păcii Decebal organizează o coaliţie antiromană, în care de rând cu geto-dacii se includ şi alte popoare vecine: sarmaţii, burii germanici. Concomitent el ridică noi cetăţi şi le repară pe cele vechi. Regatul lui Decebal rămânea o primejdie permanentă pentru stăpânirile romane de la Dunăre.

Războaiele daco-romane şi cucerirea Daciei de către romani. Consolida­rea şi lărgirea stăpânirii romane la Dunărea de Jos şi Mijlocie au făcut ca războiul cu Dacia să fie inevitabil. Noul împărat roman Traian (98-117), unul dintre cei mai mari pe care i-a avut imperiul, declanşază în primăvara anului 101 războiul cu Decebal. El pătrunde în Dacia pe aceeaşi cale, ca şi armata lui Domiţian. La Tapae romanii câştigă cu mari sacrificii o nouă bătălie. Puternicile cetăţi dacice reţineaujnaintarea armatei romane. Venirea iernii i-a silit pe romani să rămână în tabere, în schimb Decebal profită de răgaz şi-i atacă pe romani în Moesia, sperând să mute acolo teatrul de război din Dacia. Dar în bătălia de lângă localitatea actuală Adamclisi din Dobrogea romanii, cu pierderi enorme, au ieşit învingătoari. în memoria acestei lupte în 109 Traian a ridicat aici un monument grandios, numit Tropaeum Traiani.

În anul 102 romanii au reluat luptele în Dacia, depunând mari eforturi pentru a recâştiga poziţiiile pierdute în decursul iernii. Decebal cere pace, care este acceptată de Traian. Condiţiile erau extrem de grele: Decebal trebuia să predea toate armele şi maşinile de război romane capturate, să dărâme zidurile cetăţilor, să cedeze teritoriile ocupate de romani, să nu încheie alianţe îndreptate împotriva lor şi să nu primească fugari din imperiu.

Ca urmare a păcii Banatul, Oltenia, Muntenia, Ţara Haţegului, colţul sud-estic al Transilvaniei şi sudul Moldovei intrau sub administraţie romană. Legiunile romane din Moesia erau permanent gata să intre în luptă în cazul unui nou conflict militar cu dacii.

Pacea s-a dovedit a fi doar un armistiţiu: Traian dorea să-şi atingă scopul -cucerirea Daciei, iar Decebal nu putea accepta condiţiile extrem de grele ale păcii, între anii 102-105 ambele părţi se pregătesc de război, în acest răstimp Traian construieşte, conform proiectului lui. Apollodor din Damasc, un pod de piatră peste Dunăre, la Drobeta (Turnu Severin), creează noi castre la nord de acest fluviu. Decebal, la rândul său, confecţionează arme, reface cetăţile sale şi trimite solii la popoarele vecine pentru a constitui o coaliţie antiromană.

Toate aceste acţiuni întreprinse de Decebal au fost considerate de romani ca o încălcare a păcii, în iunie 105 Traian soseşte la Drobeta şi reia luptele în condiţii mult mai favorabile, deoarece deja ocupaseră o bună parte a teritoriului locuit de geto-daci. Zona Munţilor Orăştiei a fost asaltată din câteva direcţii. După lupte grele au căzut la rând cetăţile dace. Rezistenţa lor eroică n-a putut opri cucerirea de către romani a cetăţii de scaun – Sarmizegetusa, Decebal a încercat să fugă spre răsărit pentru a organiza o nouă rezistenţă, dar a fost ajuns de urmăritori. Nedorind să împodobească triumful învingătorilor, el s-a sinucis, în anul 106 războiul se încheie, Dacia este cucerită şi Traian constituie aici provincia romană cu acelaşi nume.

Cucerirea Daciei a marcat apogeul puterii Imperiului Roman. Bogăţiile captu­rate în Dacia erau fabuloase. Tezaurul lui Decebal ar fi conţinut 165 tone de aur şi 331 tone de argint. Din bogăţiile obţinute Traian a reconstruit centrul Romei (Forum Traiani) în mijlocul căreia a fost înălţată Columna. Ea a fost construită în anul 113 de acelaşi Apollodor din Damasc, înaltă de 38 m şi decorată în întregime cu scene sculptate care reprezintă desfăşurarea războaielor lui Traian cu dacii.

În soclul construcţiei a fost apoi depusă urna de aur cu cenuşa împăratului Traian, decedat la 117.

Despre războaiele daco-romane au scris mai mulţi autori antici, inclusiv şi împăratul Traian, care a descris campaniile sale în Dacia în lucrarea numită “Comentariile”. Dar aceste lucrări n-au ajuns până la noi (din lucarea lui Traian s-a păstrat numai o frază).

Despre războaiele daco-romane au mai scris medicul grec Criton, care I-a însoţit pe împărat, Dio Chrysos tomos, care a călătorit prin Dacia aproximativ în anul 96 d.Chr., Dio Cassius (145-235 d.Hr), autorul unei vaste lucrări numite “Istoria romană” ş.a. Dar toate aceste izvoare nu s-au păstrat în original, fiind expuse mai târziu în rezumat de către unii autori bizantini. Ca urmare, Columna lui Traian şi monumentul de la Adamclisi Tropaeum Traiani rămân a fi cele mai importante izvoare autentice despre războaiele daco-romane.

Cucerirea Daciei a însemnat pentru Imperiul Roman acapararea unor bogate teritorii la nord de Dunăre şi lichidarea unui inamic dârz şi viteaz, care îi ameninţa hotarele în această zonă.

Pentru daci cucerirea romană a însemnat pierderea independenţei, instaurarea unei stăpâniri străine şi mari pierderi umane (în lupte, prin transformarea prizonierilor în sclavi etc.).

În acelaşi timp, în urma acestor războaie geto-dacii au fost integraţi în lumea romană, asupra lor s-a extins un lung proces de romanizare ce a condus la o nouă sinteză etno-culturală pe baza căreia s-a format poporul român şi limba română.

REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN MAREA BRITANIE

Începând cu secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a trecut printr-o transformare progresivă feudală centrată pe proprietatea asupra pământului, o forţă în era industrială ce lua naştere.

                    În 1750 Marea Britanie era deja o putere maritimă şi comercială importantă, dar majoritatea populaţiei trăia încă din agricultură. Activităţile industriale, precum mineritul şi prelucrarea fierului, se desfăşurau la o scară relativ redusă, iar Londra era singurul oraş cu ade-vărat mare. De-a lungul secolelor schimbarea era atât de lentă, încât rămânea aproape neobser-vată. Majoritatea oamenilor considerau că viaţa lor face parte dintr-o ordine tradiţională firească şi nu realizau că sub ochii lor lua naştere o nouă etapă a istoriei.

Schimbări revoluţionare

                      Această perioadă din istoria Angliei este cunoscută ca „revoluţie industrială”, cu toate că procesul de transformare a implicat progrese în domenii diferite; multe dintre ele nu aveau nimic în comun cu procesele industriale, dar acţionau convergent asupra economiei, pro-ducând efecte atât de spectaculoase încât puteau fi considerate revoluţionare. O serie de invenţii  şi descoperiri au transformat producerea textilelor şi prelucrarea metalelor în industrii recunos-cute pe plan mondial. Noi surse de energie – mai ales motorul cu aburi – au fost valorificate. Exploatarea cărbunilor a fost „combustibilul” acestei revoluţii, iar creşterea numărului populaţiei a asigurat forţa de muncă necesară şi o piaţă pentru bunurile produse de industrie.  

     O revoluţie rapidă a mijloacelor de transport a dus la scăderea costurilor de tran-sport a materiilor prime şi produselor finite; de asemenea, „revoluţia agriculturii” a pus capăt fricii de foamete şi a devenit posibilă susţinerea unei populaţii în creştere.

     Modificări spectaculoase au avut loc în producţia de textile, datorită unor noi utilaje. „Suveica zburătoare” a lui John Kay (1733) a făcut procesul de ţesere mai rapid, iar „spinning jenny” (1767), roata de tors creată de James Hargreaves, a îmbunătăţit procesul de tors.

   Acestor invenţii le-au urmat sistemul lui Arkwright (1769) de menţinere a umidi-tăţii în procesul de fabricaţie; în acţionare se foloseau caii, apa, sau forţa aburilor. Războiul de ţesut electric inventat de Edmund Cartwright (1785) a dezvoltat procesul de ţesere.

    În curând producerea textilelor, o activitate domestică, de mici proporţii până atunci (oamenii ţeseau şi torceau în casele lor),  a fost concentrată în mari fabrici, modificând radical modul de viaţă al muncitorilor. Producţia de masă a însemnat ieftinirea textilelor, cu im-pact dramatic asupra industriei. Lâna fusese cel mai important produs de export la Marii Britanii; acum însă bumbacul câştigase teren, profitând de cererea imensă de îmbrăcăminte uşoară şi răco-roasă necesară în zonele toride ale Africii şi Asiei. În sudul districtului Lancashire s-au înmulţit filaturile (fabrici uriaşe unde munceau femeile ţesând fire, unde aerul fiind umed şi îmbâcsit a cauzat diferite boli şi deformaţii) mohorâte ale oraşelor bumbacului. Manchaster şi Liverpool deveniseră înstărite datorită comerţului cu bumbac, iar vânzările în străinătate aduceau venituri imense Angliei – reprezentând la un moment dat jumătate din exportul ţării.

Primele manufacturi textile foloseau energie hidraulică, gratuită dar nesigură, deoarece o secetă putea duce la încetarea lucrului. Folosirea motoarelor cu aburi pentru acţio-narea utilajelor a fost un pas decisiv pentru producerea textilelor, dar şi pentru întreaga industrie.

       Motoarele cu aburi erau folosite încă din secolul al XVII-lea, dar implicau cheltu-ieli de funcţionare mari. În 1769, James Watt, un inginer de origine scoţiană, a creat in conden-sator capabil să menţină constantă temperatura în cilindrul principal. Această descoperire era ex-trem de importantă. În 1774, Watt s-a asociat cu Mathew Boulton şi au început să producă moto-are cu aburi la fabrica Soho din Birmingham. Efectul asupra industriei britanice poate fi dedus din faimoasa frază a lui Boulton „Eu vând aici ce întreaga lume îşi doreşte să aibă – putere!”

 Epoca fierului

      Fierul a fost un simbol important al revoluţiei industriale din Marea Britanie. În secolul al XIX-lea fierul era folosit pentru lucruri diverse, ca poduri, vapoare şi locomotive, Palatul de cristal din Londra şi turnul Eiffel din Paris. Totuşi, în 1700 industria fierului luptă pentru supravieţuire. Metalul trebuia topit adică încălzit până devenea lichid, astfel încât mine-reul de scurgea lăsând în urmă impurităţile. Dar procesul de topire necesita cărbune, ia pădurile Marii Britanii (din care se obţinea cărbunele) fuseseră în mare măsură distruse, fiind necesare importuri costisitoare. 

de huilă pentru a ilumina lucrările lui Boulton şi Watt din Soho. În 1815, Glasgow şi Londra erau iluminate cu gaz de huilă.

                        Din fericire, Marea Britanie dispunea de mari şi bogate depozite carbonifere în apropierea zăcămintelor de fier. De la începutul secolului al XVIII-lea, motoarele cu aburi erau folosite pentru a pompa apa din mine, dar erau puţine alte inovaţii. Săparea zăcămintelor de căr-bune rămânea „cea mai grea muncă de pe pământ”, şi întreaga structură a civilizaţiei industriale a secolului al XIX-lea se baza pe oameni ce munceau din greu sub pământ.

 

Canale, şosele şi căi ferate

 

                        Calitatea proastă a căilor de comunicaţie făcea dificil şi scump transportul bunu-rilor; până în secolul al XVIII-lea drumurile erau atât de grele, încât se prefera transportul mărfu-rilor grele pe apă. Introducerea taxelor pentru drumuri a avut ca rezultat întreţinerea mai bună a căilor foarte circulate, tehnicile de construcţie au fost îmbunătăţite de Ack Metcalfe, Thomas Telford, scoţianul John Mcadam şi alţi constructori.

                        O importanţă deosebită a avut-o construirea canalelor, care a început cu canalul Bridgewater (1763), construit de James Brindley pentru a lega minele Ducelui de Bridgewater de Manchester. Canalul a avut un impact imediat asupra preţului cărbunelui în Manchester (a scăzut la jumătate) şi a arătat avantajele folosirii canalelor pentru transportul mărfurilor grele, declan-şând o adevărată „manie a canalelor”.

                        Această „manie” a durat până în 1830, când reţeaua de canale a Marii Britanii era mai dezvoltată decât cea de drumuri. Dar perioada de glorie a canalelor a fost scurtă , deoarece acestea au intrat în competiţie cu locomotivele cu aburi. După experimentele iniţiale, realizate de Richard Trevathick şi alţii, prima cale ferată publică – de la Stockton la Darlington – a fost dată în funcţiune în 1825. Inginerul care a construit-o, George Stephenson, a realizat şi faimoasa „ra-chetă”, cea mai performantă locomotivă care a circulat pe linia construită ulterior de la Liverpool la Machester.

                        În 1850, erau nu mai puţin de 10.000 km de linii de cale ferată, folosite pentru transportul de călători şi de mărfuri, la viteze de neimaginat. Un alt triumf al epocii motorului cu aburi l-a constituit dotarea vapoarelor cu motoare; în 1833 vasul canadian Royal William a făcut prima călătorie transatlantică cu ajutorul unui motor cu aburi.

 

Oameni şi oraşe

 

                        Flota impresionantă a Marii Britanii şi uriaşul său imperiu colonial i-au oferit pie-ţe de desfacere gata create peste hotare şi mijloacele de a le aproviziona cu mărfuri.

                        Revoluţia industrială ar fi fost mult mai lentă dacă populaţia aflată în creştere nu ar fi pus la dispoziţia fabricilor cantitatea imensă de forţă de muncă necesară.

Practicarea agriculturii

                       

                        Revoluţia agricolă, ca şi cea industrială, a fost rezultatul multor schimbări, cea mia importantă fiind abandonarea cultivării ciclice, care presupunea ca prin rotaţie, în fiecare an o treime din terenurile cultivate să fie lăsate neînsămânţate. Acest sistem a fost înlocuit cu rotaţia culturilor în aşa fel încât pământul era cultivat fără a-şi epuiza potenţialul; un astfel de ciclu a fost introdus în Norfolk de Lordul Townshed „Nap” şi consta în rotaţia a patru tipuri de plante (grâu, napi turceşti, napi suedezi, trifoi). Cultivarea napilor şi a sfeclei furajere era importantă, aceste rădăcinoase fiind folosite pentru hrănirea animalelor de crescătorie în timpul iernii – până atunci animalele erau omorâte în octombrie pentru a nu suferi de foame. În conseciţă, carnea şi laptele au devenit disponibile tot timpul anului.

                        Printre proprietarii de pământ „inovatori” se numără Jethro Tull; el a promovat folosirea săpăligii şi a inventat o semănătoare, renunţându-se la împrăştierea manuală a semin-ţelor deasupra pământului; Robert Bakewell a pus bazele creşterii ştiinţifice a bovinelor şi ovinelor. Încercarea de creşte eficienţa ţi profiturile în agricultură a dus la delimitarea şi consolidarea micilor ferme. Acest proces dura de secole, dar a cunoscut apogeul după 1760. A avut la bază schimburile se pământ, cumpărarea lor sau evacuarea ţăranilor şi din acest motiv a avut importante consecinţe sociale.
 Micii fermieri şi ţăranii erau înlăturaţi de un nou tip de fermieri, iar îngrădirea terenurilor comune şi a celor necultivate a însemnat un adevărat dezastru pentru ţăranii săraci, a căror supravieţuire depindea deseori de cultivarea sau păşunatul liber. Îngrădirea terenurilor şi mecanizarea au dus la scăderea cererii de muncă şi, în timp, surplusul de populaţie a părăsit pă-mântul pentru a se alătura muncitorilor din fabrici. Viaţa rurală se schimbase pentru totdeauna.

 Atelierul mondial

La mijlocul secolului al XIX-lea devenise clar că revoluţia industrială provocase schimbări majore şi transformase Marea Britanie în „atelierul întregii lumi”. Acest statut a fost celebrat în 1851 prin Marea Expoziţie organizată, în Hyde Park, într-o construcţie de metal şi sticlă numită Palatul de cristal – un adevărat simbol al puterii industriale al acestei naţiuni. 

Creşterea standardului de viaţă

                         În pofida problemelor cauzate iniţial de industrializare – venituri mici, cartiere mizere, oraşe insalubre, poluate, peisaje înnegrite de funingine – pe termen lung, standardul de viaţă era în continuă creştere. Direct sau indirect, lumea oraşelor şi a fabricilor a generat schim-bări progresiste, de la călătoriile cu trenul şi iluminatul public la învăţământul public şi democraţie.

                        Până la sfârşitul epocii victoriene, supremaţia Marii Britanii era concurată de do-uă mari puteri industriaşe ce se dezvoltau vertiginos: Germania şi SUA; cu toate acestea, Marea Britanie şi-a menţinut puterea şi prosperitatea şi în secolul al XX-lea. Perioada de creştere eco-nomică, socială şi politică declanşată de revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea a continuat şi, de la un anumit punct, nu a mai fost cale de întoarcere.

                       

Viaţa intelectuală şi politică

                                         

                        Cu ajutorul ştiinţei moderne, ţara lui Newton aplică maşinismul la manufacturi şi porneşte Revoluţia Industrială pe plan mondial. În acelaşi timp, Britania a populat şi a dat legi Americii de Nord şi, după ce a pierdut cele 13 colonii, a reconstituit un al doilea imperiu, mai larg răspândit şi mai vast.

                        Aceste ultime secole d bunăstare materială şi de conducere corespund perioadei celei mai mari realizări intelectuale. În ciuda unor Bred, Roger Bacon, Chancer şi Whycliffe, contribuţia Britaniei la ştiinţa şi literatura medievală este mică, în comparaţie cu aria creaţiei sale intelectuale din vremea lui Shakespeare încoace. Epoca în care Londra a devenit centrul maritim al Globului, brusc lărgit, a fost de asemenea epoca Renaşterii şi a Reformei – mişcări de dezvol-tare intelectuală şi de autoafirmare individuală, care s-au dovedit a fi mai potrivite britanicilor decât multor alte popoare – şi pare să fi emancipat geniul insular.

            În sfera politicii pure, Britania este vestită ca mamă a parlamentelor. Răspunzând instinctului şi temperamentului poporului său, ea a dezvoltat, în decursul veacurilor, un sistem care împăca trei lucruri: eficienţa puterii executive, controlului poporului şi libertatea individua-lă. Britania se ghidează în timpul revoluţiei industriale după principiul proclamat de conducătorii ei „politica britanică este comerţul britanic”, principiu care va sta în picioare peste o sută de ani.

 

Tarile Romane si statele vecine intre

Tarile Romane si statele vecine intre

diplomatie si confruntare

Politica de cruciada a voievozilor romani

 

 

 

Context international

 

 

 

-               politica externa a Tarilor Romane a fost influentata de Ungaria, Polonia si mai ales de Imperiul Otoman;

-               in 1355, turcii otomani au atacat Dobrogea;

-               la sfarsitul secolului al XIV-lea, turcii au ajuns la Dunare si s-au pregatit sa atace Tarile Romane;

-               Tarile Romane, alaturi de Ungaria si Polonia, au aprat civilizatia crestina imptriva turcilor islamici, angajandu-se in asa zisele cruciade tarzii.

 

 

Mircea cel Batran

(1386 – 1418)

 

 

 

-         primul domnitor roman care a dus o politica de cruciada;

-         a organizat tara in interior si i-a extins teritoriul;

-         la inceput s-a aliat cu Polonia, pentru a preveni actiunile ostile ale Ungariei;

-         datorita cresterii pricolului otoman, Mircea si-a reorientat politica externa si s-a aliat cu Ungaria (1395);

-         in 1395, Mircea i-a intrant pe turcii condusi de Baiazid I Iiderim (Trasnetul) la Rovine;

-         succesul lui Mircea a incurajat puterile crestine, care au organizat o cruciada antiotomana in 1396; batalia s-a dat la Nicopole, iar turcii au iesit invingatori;

-         1402 – 1412: Mircea sprijina diferiti pretendenti la tronul Imperiului Otoman;

-         spre sfarsitul domniei, Mircea a incheiat pace cu turcii si acceptat plata tributului.

 

 

Iancu de Hunedoara

(1441- 1456)

 

 

 

-         a fost fiul cneazului roman Voicu;

-         in 1438 a devenit ban de Severin, iar in 1441 voievod al Transilvaniei;

-         in 1441 l-a invins pe beiul de Semendria in Serbia;

-         in martie 1442 a fost invins la Santimbru de catre turci;

-         in septembrie 1442 i-a invins pe turci pe raul Ialomita;

-         „campania cea lunga” (1443 – 1444) s-a incheiat cu seccese si cu pacea avantajoasa de la Seghedin;

-         in 1444, Iancu a fost invins de turci la Varna;

-         intre 1446 – 1452, Iancu a fost guvernator al Ungariei;

-         in 1448, Iancu a fost infrant la Kossovopolje (Campia Mierlei);

-         in 1453 Mehmed al II-lea a cucerit orasul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin (azi Istanbul);

-         la Belgrad, in 1456, Iancu i-a invins pe turci;

-         a murit langa Belgrad si a fsot inmormantat la Alba Iulia in 1456.

 

 

Vlad Tepes

(1448; 1456 – 1462; 1476)

 

 

 

-         a fost fiul lui Vlad Dracul si nepotul lui Mircea cel Batran;

-         in 1459 a refuzat sa mai plateasca tribut turcilor;

-         in iarna anului 1461-1462 a trecut la sud de Dunare, a omorat peste 20 000 de turci si a distrus dispozitivul militar turcesc din zona;

-         in noaptea de 16/17 iunie 1462 Tepes a atacat tabara turceasca cu intentia de a-l ucide pe Mehmed al II-lea, dar acesta schimbase cortul;

-         campania din 1462 a sultanului s-a incheiat cu inlaturarea lui Vlad Tepes si inscaunarea fratelui sau, Radu cel Frumos, supus turcilor;

-         intre 1462- 1476 Tepes a fost retinut de regele maghiar, Matei Corvin, la Visegrad;

-         1476 Tepes a obtinut din nou tronul, cu ajutorul lui Stefan cel mare, dar cateva luni mai tarziu a fost ucis.

 

 

Stefan cel Mare

(1457 – 1504)

 

 

 

-         a fost fiul lui Bogdan al II-lea si nepotul lui Alexandru cel Bun;

-         in conditiile cresterii puterii otomane, Stefan a utmarit crearea unui sistem de relatii capabil sa mentina integritatea si neatarnarea Moldovei;

-         Stefan a incercat sa nu se confrunte cu doi dusmani in acelasi timp;

-         Un prim obiectiv a fost eliminarea lui Petru Aron si pentru aceasta el a recunoscut suzeranitatea regelui polon, Cazimir al IV-lea;

-         In 1465, Stefan a cucerit Chilia, ceea ce a atras interventia lui Matei Corvin, regele Ungariei, in Moldova;

-         In 1467 Matei Corvin a fost invins de Stefan la Baia;

-         Al doilea obiectiv a fost inlaturarea suzeranitatii otomane;

-         El a incheiat un sistem de aliante antiotoman si a refuzt sa mai plateasca tribut;

-         Armata turca condusa de Soliman Pasa a fost infranta la Vaslui (10 ianuarie 1475);

-         In iulie 1475 Stefan a incheiat un tratat de alianta cu Matei Corvin;

-         Mehmed al II-lea a patruns in Moldova in 1476 si i-a invins pe moldoveni la Valea Alba (Razboieni);

-         Venetia, Ungaria, Polonia au incheiat pace cu Imperiul Otoman, ceea ce l-a determinat pe Stefan sa incheie si el pace cu turcii.

 

 

Mihai Viteazul

(1593- 1601)

 

 

 

-         a fost fiul domnitorului Patrascu cel Bun;

-         in sec. al XVI-lea au crescut obligatiile fata de Poarta: tributul a ajuns la 155 000 galbeni; se adaugau peschesurile, obligatiile in munca si natura, monopolul asupra comertului exterior;

-         la initiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga Sfanta;

-         domnitorii romani au aderat la Liga Sfanta;

-         in noiembrie 1594, Mihai a inceput rascoala antiotomana la Bucuresti;

-         cu ajutor din Moldova si Transilvania, Mihai a cucerit cetatile turcesti de pe linia Dunarii, cu exceptia Giurgiului;

-         a fost nevoit sa incheie tratatul de la Alba Iulia cu Sigismund Bathory, la 20 mai 1595, prin care Mihai devenea vasal principelui Transilvaniei;

-         un tratat asemanator a incheiat si domnul Moldovei, Stefan Razvan, realizandu-se un nou front antiotoman;

-         Mihai l-a invins pe Sinan Pasa la Calugareni, pe 23 august 1595;

-         Succesul n-a putut fi exploatat datorita superioritatii numerice a turcilor, care au inceput transformarea tarii in pasalac;

-         Mihai s-a retras la Stoenesti si a asteptat sprijinul aliatilor;

-         sept-oct. 1595 – cu sprijinul lui Stefan Razvan si Sigismund Bathory a fost eliberat teritorul Tarii Romanesti, iar turcii au fost alungati peste Dunare;

-         deoarece turcii i-au infrant pe austrieci, Mihai, ramas fara sprijin, a incheiat o pace avantajoasa cu turcii;

-         in 1598 Mihai a incheiat un tratat cu Rudolf al II-lea, imparatul Imperiului Habsburgic.

 

 

Unirea Tarilor Romane sub Mihai Viteazul

 

 

 

-         alianta Tarilor Romane n-a durat mult

-         pe tronul Moldovei a urcat Ieremia Movila, iar in Transilvania Sigismund Bathory i-a cedat tronul lui Andrei Bathory;

-         cei doi au dorit incheierea pacii cu turcii si inlaturarea lui Mihai;

-         in 1599, Mihai si-a propus sa uneasca Tarile Romane;

-         la 28 octombrie 1599, Mihai l-a invins la Selimbar pe Andrei Bathory iar la 1 noiem- brie 1599, a patruns in Alba Iulia;

-         in primavara anului 1600, domnitorul a intrat in Moldova si l-a alungat pe Ieremia Movila;

-         marile puteri n-au vazut cu ochi buni unirea, pentru ca tomanii deveneau o putere rivala in aceasta parte a Europei;

-         nobilimea transilvana s-a rasculat si s-a unit cu generalul habsburg Basta;

-         Mihai a fost invins la Miraslau si a pierdut Transilvania (septembrie 1600);

-         Dupa aceea a pierdut tronul Moldovei si al Tarii Romanesti;

-         Mihai a plecat la Viena pentru a cere sprijin imparatului Rudolf al II-lea;

-         S-a aliat apoi cu Basta si, pe 3 august 1601, Sigismund Bathory a fost invins la Guruslau;

-         Simion Movila a fost inlaturat din Tara Romaneasca si s-au creat premisele unei noi uniri;

-         In august 1601, Mihai a fost asasinat din ordinul generalului Gh. Basta.

CULTURA ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIV-LEA-MIJLOCUL SECOLULUIAL XVI-LEA

CULTURA ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIV-LEA-MIJLOCUL   SECOLULUIAL XVI-LEA

Premise generale ale dezvoltării culturii medievale româneşti. Cultu­ra medievală este un fenomen specific, foarte diferit de conceptul contemporan asupra culturii. Multe noţiuni pe care astăzi le considerăm indispensabile procesului cultural (creativitatea, originalitatea, domenii ştiinţifice sau artistice distincte, sacrul şi profanul, dreptul de autor, ş.a.) au o aplicaţie foarte convenţională şi adesea un conţinut total diferit când le raportăm la cultura medievală. Societatea medievală prezenta o lume pentru care adevărul este ceva deja existent, conceput şi absolut întruchipat în concepţia creştină despre lume. Acest adevăr şi-a găsit expresie în toate manifestările culturale medievale. Din această cauză vorbim despre sincretismul medieval (stare de contopire), care nu ne permite întotdeauna să desluşim clar ştiinţa, teologia, filozofia, literatura cultivată, etc. una de alta. Creştinismul le face ca să fie permanent una în alta ca un tot întreg.

În spaţiul românesc în evul mediu timpuriu procesul cultural a evoluat la două niveluri, aflate în interacţiune: cultura populară şi cultura elevată (elitară). Aceste două niveluri, în cazul evului mediu românesc nu apar concomitent. Pe fundalul culturii populare, indispensabilă existenţei poporului, cultura elevată îşi face apariţia în funcţie de existenţa mai multor factori.

În primul rând apariţia ei depinde de un anumit nivel de dezvoltare a vieţii social-politice, în rândul doi, ţinând cont de specificul culturii medievale, în care religia deţine o poziţie determinantă, e necesară stabilirea unei organizaţii bisericeşti. Astfel se formează o elită politică şi spirituală, care pe de o parte solicită, iar pe de altă parte este capabilă să asigure o activitate culturală la un nivel aulic (rafinat). De asemenea, se creează condiţii favorabile pentru integrarea într-un spaţiu cultural mai larg, fapt ce contribuie la accelerarea proceselor culturale prin contactele cu modelele culturale mai avansate.

Aflându-se la răscrucea marilor spaţii culturale al Occidentului şi Orientului european cultura medievală românească a cunoscut şi numeroase sinteze datorate asimilării şi adoptării prin intermediul propriilor valori a influenţelor provenite din aceste spaţii. Aceasta i-a acordat un caracter original în complexul cultural Sud-Est european.

Cultura românească In secolul al XlV-lea. Epoca de geneză şi constituire a statelor medievale româneşti, ne permite, deja să întrevedem şi începuturile unei culturi scrise, în primul rând, menţionăm intensificarea circulaţiei de manuscrise, precumpănitor cu caracter religios, redactate în slava veche.

Această limbă, prezentă în cultura medievală românească în versiunea “medio-bulgară, s-a răspândit la Nord de Dunăre, cu mult înaintea întemeierii principatelor (probabil din sec. X). Devine o limbă oficială a cancelariilor domneşti, şi a cultului creştin de confesiune ortodoxă.

Faptul că anume slava veche a devenit limba culturii medievale româneşti, se explică prin specificul condiţiilor concret istorice ale etnogenezei poporului român, care s-a desfăşurat în izolare de latinitatea occidentală şi lumea elenă din Bizanţ, fiind despărţit prin teritorii ocupate de migratori, respectiv unguri şi slavi.

Un impuls substanţial în dezvoltarea vieţii monahale, care în evul mediu a avut importante dimensiuni culturale, este datorat cărturarului călugăr Nicodim, venit împreună cu ucenicii săi din Serbia în Ţara Românească, care desfăşoară o intensă activitate ctitoricească. Cu certitudine îi sunt atribuite întemeierea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, De numele său este legat şi primul manuscris datat, executat în spaţiul românesc (Tetraevanghelul din 1404/05). Ucenici săi au extins activitatea ctitori­cească şi cărturărească în Moldova şi Transilvania.

Pe plan artistic secolul al XlV-lea prezintă variante distincte în diverse zone istorice ale spaţiului românesc, determinate de situaţia lor politică.

Transilvania, aflată sub dominaţia ‘maghiară, păstrează totuşi anumite auto­nomii locale, cu care stăpânitorii se împacă din cauza pericolului unor invazii tătare, apoi turceşti. Acest fapt permite continuarea unor activităţi constructive religioase în mediul românesc. De la începutul secolului aici apar câteva importante ansambluri de pictură la unele ctitorii româneşti mai vechi: Sfânta Măria Orlea (1311), Strei-Sîngeorgiu (1313).

Pe fundalul unei expansiuni tot mai accentuate a stilurilor occidentale şi în special a celui gotic în Transilvania, în contrast, la Sud de Carpaţi, odată cu înte­meierea principatului Ţării Româneşti, se evidenţiază un clar ataşament faţă de valorile cultural-artistice bizantino-balcanice.

Însăşi primul act ctitoricesc al întemeietorului statului – Basarab I, avea să anunţe opţiunea pentru modelul cultural bizantin. Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Argeş, edificată către 1350 în cele mai perfecte tradiţii constantinopolitane, plani-metric (prezentând “crucea greacă înscrisă”), reflectă ambiţiile unei statalităţi în ascensiune. Cu totul excepţional este şi decorul pictural din interiorul bisericii efectuat de zugravi, care denotă formaţiuni distincte – din mediul Constantinopolului şi a şcolii sârbeşti. Opera lor se alătură celor mai bune realizări din epoca de înflorire a stilului bizantin paleolog.

Evoluţia arhitecturii din Ţara Românească n-a urmat însă modelul de la Argeş. Tipul de biserici mănăstireşti, de plan triconc, care s-a făcut drum la Nord de Dunăre odată cu ctitoriile, semnalate deja, a lui Nicodim din Tismana, se va transpune într-o adevărată capodoperă din vremea lui Mircea ce! Bătrân – biserica mare a mănăstirii Cozia.

La Est de Carpaţi, în noul principat Moldova, se va contura, pe plan artistic, o situaţie întrucâtva diferită de cea pe care am întâlnit-o în alte provincii româneşti. Tânărul stat ortodox, se află distanţat de acele centre culturale de la Sud de Dunăre, care au alimentat acţiunile culturale în Ţara Românească, în acelaşi timp, fiind cuprins de la Nord şi Vest de două mari puteri catolice – regalităţile polonă şi maghiară.

Aceste împrejurări au acordat o amprentă specifică evoluţiei arhitecturii medievale din Moldova. După o expresie celebră, “în Moldova bisericile ortodoxe au fost ridicate de mâini gotice”.

Astfel, biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi probabil ridicată pe timpul lui Bogdan I, întruneşte deopotrivă elernente structurale şi decorative de factură romanică şi gotică. Biserica Sf. Treime din Şiret, înălţată de Petru

I Muşat, reflectă o nouă treaptă în raporturile între stilurile occidentale şi tradiţiile bizantino-balcanice. Este remarca’bil efortul de asigurare a potenţialului defensiv al ţării, întreprins de acelaşi voievod, în acest program se înscriu renumitele cetăţi de la Neamţ şi Suceava, planul lor trădând influenţe venite din zona de câmpie a ţinuturilor baltice.

Către sfârşitul secolului al XlV-lea se conturează perspectivele de evoluţie a culturii medievale româneşti, în Transilvania, unde tradiţiile bizantino-slave mai conti­nuă să alimenteze viaţa spirituală a populaţiei româneşti, totuşi tendinţa generală este cea de integrare în aria cultural-artistică a Europei catolice. Ţara Românească, având legături mai statornice cu centrele cultural-ecleziastice de la Sud de Dunăre, va rămâne ataşată tradiţiilor balcanice. Moldova va cunoaşte pe fundamentul unei culturi ortodoxe o capacitate de asimilare a unor elemente stilistice, provenite din civilizaţia catolică, fapt ce va da naştere unor soluţii originale, de sinteză, în special în arhitectură.

Cultura românească în secolul al XV-lea. Acest secol a adus Ţărilor Ro­mâne un destin politic diferit, fapt ce s-a răsfrânt nemijlocit şi asupra realizărilor cul­turale. Ţara Românească a străbătut un secol plin de tulburări interne, domnii de scurtă durată, de o ameninţare externă mereu în creştere ce va aduce la instaurarea suzeranităţii otomane. Ca rezultat – o eclipsă a activităţii culturale, în contrast abso­lut, Moldova trece printr-o epocă de glorie atât în plan militar-politic cât şi cultural. Aceasta a făcut posibile performanţele remarcabile aproape în toate domeniile de activitate cultural-artistică medievală.

Transilvania, care de asemenea iese pe avanscena luptei antiotomane şi n-a evitat tensiuni politice şi sociale, a cunoscut, totuşi, şi o înflorire a oraşelor, susţinute de regalitate, mai ales în timpul domniei lui Matei Corvin. Aceasta a însemnat o continuitate a activităţii cultural-artistice, în limitele căruia predomină stilul gotic.

Cultura scrisă, în slava veche, cunoaşte o diversificare a genurilor şi o extin­dere considerabilă. Pe prim plan în această privinţă s-a situat Moldova, unde încă din perioada domniei lui Alexandru cel Bun, se înregistrează o activitate rodnică a scrip-toriilor (şcolilor de caligrafi) mănăstireşti şi în primul rând a celei de la Neamţ. La aceste adevărate focare de cultură medievală au fost transcrise numeroase manus­crise religioase, juridice, istorice ş.a. începuturile acestei activităţi sunt legate de ucenicii lui Nicodim din Tismana şi de cărturarul bulgar Grigorie Ţamblac, presupus autor al Vieţii Sf. loan cel Nou, unul din sfinţii patroni ai Moldovei. La multe din mănăstirile moldoveneşti s-au acumulat bogate biblioteci, în majoritate risipite cu timpul.

Pagina cea mai originală în literatura medievală românească, o prezintă cronicile. Deşi unele înregistrări cu caracter istoric au apărut probabil mai timpuriu, totuşi începutul cronografiei este opera epocii lui Ştefan cel Mare.

Statul de drept

Statul de drept 

         Ideea statului de drept a aparut inca din antichitate, cand o serie de scoli filosofice, in special grecesti, ca cea a sofistilor, sau ca cea a legitimistilor din China Antica, dar si o serie de ganditori, ca Platon, Aristotel, au formulat ideea fundamentarii statului pe lege, pe drept. In forma clasica, statul de drept a aparut odata cu societatea moderna, cu asezarea societatii pe principii laice, rationale, pe principii de drept.

         Odata cu aceasta au aparut si teorii despre statul de drept. Primele asemenea teorii au apartinut dreptului natural. Denumirea de stat de drept a fost pusa in circulatie de Montesqieu, dar conceptul  a fost elaborat si fundamentat de doctrina germana din a doua jumatate a secolului al XIX–lea.

         In general, prin stat de drept se intelege statul care se fundamenteaza pe lege, functioneaza si isi exercita prerogativele pe baza legii. El foloseste forta argumentelor si legea ca argument. Se distinge de celelalte forme ale statului prin urmatoarele trasaturi:

- se intemeiaza si functioneaza pe baza legii supreme a Constitutiei. Constitutia este cea care fundamenteaza, legitimeaza, argumenteaza, orienteaza si conduce intreaga activitate a statului, a institutiilor sale;

- exista un larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti fundamentate pe lege, pe Constitutie care le garanteaza existenta si aplicarea in practica;

- se aplica in practica si se respecta principiul separatiei puterilor in stat;

- organele si institutiile statului atat centrale cat si locale sunt rezultatul votului, a optiunilor exprimate de cetateni, de majoritatea acestora;

- in Statul de drept exista o delimitare clara intre institutile, prerogativele si atributele statului si cele ale partidelor politice.

         Partidele politice, indiferent de locul si rolul lor in societate, nu pot fi confundate cu statul sau statul redus, identificat cu acestea.

         Masurile si deciziile luate nu trebuie sa reflecte atitudinea si pozitia unui partid, ci ele trebuie sa fie un rezultatul vointei si intereselor majoritatii.

         Asemenea state de drept functioneaza astazi in tarile democratice din Europa Apuseana, Japonia, Canada, SUA, etc.

         Statul de drept este un nou model de concepere a raportului si relatiilor dintre institutii, dintre acestea si cetatean, dintre societatea civila si politica.

El constituie o garantie suplimentara pentru drepturile si libertatile cetatenesti. Si in Romania, dupa 1989, se poate aprecia ca se infaptuieste un stat de drept, fundamentat pe suprematia legii, a Constitutiei.

Constitutia din 1991 se bazeaza pe principii si valori care garanteaza existenta statului de drept in Romania, pe care, de altfel, o si mentioneaza expres.

REVOLUTIA FRANCEZA si biserica

 

Date cronologice fundamentale

1789

17 iunie: cu ocazia adunarii Statelor Generale la Versailles, Tiers état (nu mai fusesera convocate din 1614) se constituie ca Adunare Nationala si Adunare Constitutiva (Constituanta). Pe 23 iunie, clerul de jos se alatura acestei Adunari.

14 iulie: (astazi, ziua nationala a Frantei) cade Bastilia, simbolul puterii opresive a vechiului regim.

4 august: clerul si nobilii renunta la vechile privilegii, cu aceasta începînd ultima faza a declinului feudal.

26 august: proclamarea drepturilor omului; catolicismul nu mai este considerat ca religie de stat.

5 octombrie: revolta maselor din capitala. Condusi de iacobinii lui Robespierre, masele fac presiuni asupra Adunarii Nationale.

2 noiembrie: la propunerea episcopului Talleyrand, se promulga legea nationalizarii bunurilor Bisericii. Clericii, considerati “reprezentanti oficiali ai moralei”, activitatile cultuale ale Bisericii si saracii trebuie sa fie finantati de stat.

 

1790

 

            13 februarie: suprimarea tuturor manastirilor contemplative; patrimoniul manastirilor este confiscat si vîndut.

12 iulie: “Constitutia civila a clerului”. Din 133 de dieceze, conform diviziunii teritoriale a départements-lor, sînt desfiintate 50. Clerul diecezan trebuie sa fie ales ca orisice functionar statal; în plus, este interzisa orice comunicare dintre clerul francez si Sfîntul Scaun.

27 noiembrie: tuturor clericilor le este impus juramîntul de fidelitate fata de Constitutia civila a clerului. Din 133 de episcopi, au jurat doar patru; din rîndurile clerului de jos, doua treimi.

 1791

            13 aprilie: papa Pius al VI-lea condamna Constitutia civila a clerului; multi clerici “jurati” declara ca nu accepta aceasta constitutie.

3 septembrie: regele jura pe Constitutie si accepta Constitutia civila a clerului.

29 noiembrie: preotii care refuza sa jure pe C onstitutia civila a clerului pierd drepturile civile. Aprox. 30.000-40.000 preoti emigreaza peste hotare.

10 august: cucerirea palatului Tuileries; regele îsi pierde orice putere iar familia regala este aruncata în închisoare.

2-5 septembrie: Deja începusera executiile în masa; la Paris sînt executati 1.000 de prizonieri, printre care 300 de preoti si 3 episcopi care refuzasera sa depuna juramîntul pe Constitutie.

20 septembrie: pe colinele de la Valmy, armatele austro-prusace sînt oprite de cele franceze.

21 septembrie: convocarea Conventiei Nationale, eliminarea monarhiei si instaurarea republicii; abolirea calendarului gregorian.

1793

21 ianuarie: capul lui Ludovic al XVI-lea cade sub cutitul ghilotinei.

2 iunie: cad girondinii; Robespierre, învestit de Conventie cu puteri executive depline, devine presedinte al Comitetului de Salvare Publica.

18 septembrie: preotii constitutionali nu mai sînt considerati nici ca functionari publici.

10 octombrie: decapitarea pe esafod a reginei Maria Antoaneta.

20 noiembrie: în catedrala Notre Dame este întronizata solemn “zeita ratiunii”. Continua persecutarea clerului si miscarile fanatice anticrestine.

21 decembrie: în pofida edictului de toleranta promulgat acum de Danton, în întreaga tara continua descrestinarea violenta a societatii.

 1794

8 mai: Danton fusese deja executat iar Robespierre proclama cultului “Fiintei Supreme”. Continua executiile în masa. In fata persecutiilor si executiilor capitale ajunse la paroxism, multi preoti si unii episcopi apostaziasa si se casatoresc.

27 iulie: Robespierre este depus de “atei” si executat.

 1795

21 februarie: separarea ostila a Bisericii de stat.

Revolutia franceza nu s-a declansat ca o miscare ostila Bisericii. Mai mult, în primele luni ale revolutiei, conform principiului de colaborare dintre Biserica si stat, clerul s-a asociat în mare parte grupului Tiers état, încercînd chiar sa accepte atît cît îi era posibil “Constitutia civila a clerului”. Biserica avea în posesie terenuri imense, bunuri mobile si imobile si o cantitate considerabila de bani. Alaturi de nobilime, clerul vechiului regim (ancien régime) ramînea o clasa privilegiata, si chiar daca statul avea numeroase drepturi asupra Bisericii (numirea episcopilor, conferirea beneficiilor, impunerea de taxe, etc.), spiritul iluminist al revolutiei nu mai poate suporta acest sistem. In ochii statului exista o unica societate perfecta, statul. Biserica nu mai este considerata o societate perfecta; ea reprezinta un organism în interiorul statului, care trebuie sa renunte sau sa fie constrînsa sa renunte la multe din prerogativele sale feudale si sa se conformeze noii mentalitati a timpului, mentalitate plamadita pe spiritul iluminist, rationalist si anticatolic.

Aspecte pozitive ale revolutiei

Conform celor trei principii enuntate de revolutionari la 26 august 1789: egalitate, libertate, fraternitate, putem sintetiza ceea ce este pozitiv în aceasta revolutie doar în doua cuvinte: egalitate si libertate(1), renuntînd la ultimul deziderat, fraternitatea, întrucît acesta reprezinta mai mult un deziderat evanghelic, stringent si necesar de altfel, dar imposibil de realizat în orice conjunctura istorica în care oricînd factorul uman, fragil si schimbator, îsi pune amprenta determinanta, tot la fel de fragila si schimbatoare.

Egalitatea. Inainte de proclamarea declaratiei drepturilor fundamentale ale omului, Constituanta decretase deja abolirea drepturilor si privilegiilor nobililor. Declaratia din 26 august precizeaza înca din primul articol ca: “Oamenii se nasc si traiesc liberi si egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decît pe utilitatea comuna”. Art. 6: “Toti cetatenii…sînt admisi în mod egal la toate demnitatile, oficiile si serviciile publice, conform capacitatilor lor…”. Trebuie precizat însa ca aceste afirmatii vor ramîne pentru mult timp doar principii teoretice; nobilimea reprezenta o forta si o structura istorica determinanta pentru viata Frantei, ca si a celorlalte tari europene, nobilime ce-si va pastra într-un ritm descrescator vechile privilegii.

            Tot acum încep sa înceteze si discriminarile confesionale (24 septembrie 1789, 28 septembrie 1791, 17 martie 1808), ca si imunitatile clericilor în fata legilor civile; statul îi considera cetateni egali în drepturi si datorii cu toti ceilalti. In baza egalitatii tuturor în fata legilor, deriva, printre altele, obligativitatea generala a serviciului militar (Napoleon avea nevoie de o armata din ce în ce mai numeroasa). In practica, însa, vechea nobilime si noii îmbogatiti vor gasi numeroase cai pentru a evita acest serviciu.

Principiul egalitatii favorizeaza crearea unui nou tip de stat, cu o organizare juridica si administrativa valabila pentru întreg teritoriul sau. Incep sa dispara particularitatile legislative ale vechii Frante împartite în multe circumscriptii teritoriale de origine feudala. Acum îsi fac simtita prezenta prefectii; în plus, tribunalele locale autonome sînt desfiintate, înlocuite fiind cu trei grade de instanta, subordonate puterii centrale.

 

Libertatea. Art. 4 al declaratiei drepturilor omului precizeaza ca orice cetatean are “puterea de a face tot ceea ce nu dauneaza altora”. In baza acestei libertati, omul decide cui sa-i încredinteze puterea de a conduce, putere care de acum înainte nu va mai fi considerata ca avînd o origine divina, ci una umana, omul fiind acela care decide cum si în ce forma sa fie organizata si condusa societatea în care traieste. Art. 3 al declaratiei noteaza cu toata claritatea: “Principiul oricarei suveranitati rezida în mod esential în natiune”. Conducatorul statului nu va mai recurge la formula “prin harul lui Dumnezeu”, ci “prin vointa natiunii”, iar despre faptele sale va trebui sa se justifice în fata poporului, format de acum înainte nu din supusi, ci din cetateni. Aici se poate observa cu usurinta atît laicizarea gîndirii, cît si cea a societatii, într-un contrast evident cu gîndirea si lumea feudala. Alte aspecte ale libertatii: libertatea de opinie si de tipar, ceea ce implica abolirea cenzurii. Legat de libertatea de opinie, art. 10 afirma ca “nimeni nu poate fi deranjat (împiedicat n.n.) pentru opiniile sale, chiar si cele religioase”. In acest fel, este recunoscuta libertatea oricui de a profesa orice convingere ideologica si religioasa. Revolutia sanctiona astfel, cel putin în parte, sfîrsitul perioadei de intoleranta religioasa; trebuie precizat însa ca daca libertatea de gîndire reprezenta atunci ca si astazi una din conditiile de baza ale progresului intelectual, optimismul ingenuu cu care era îmbratisata totala libertate religioasa si cea a gîndirii umane comporta un grav pericol pentru oamenii mai putin pregatiti ca si pentru curentele ideologice anticrestine si anticatolice.

In domeniul economiei, celebra lege a lui Le Chapelier din 1791 suprima corporatiile medievale, în care intrau membrii claselor conducatoare, dînd mai mult spatiu de munca noii clase a muncitorilor. Desi, conform formatiei lor iluministe, exponentii revolutiei afirma egalitatea tuturor în drepturi si datorii, în practica însa apara interesele burgheziei din care faceau parte si limiteaza drepturile vechiului regim. Aici vedem unul din marile contraste (nedreptati) ale revolutionarilor, care în actul practic calca principiul egalitatii tuturor oamenilor.

Aspecte negative ale revolutiei

Revolutia izbucnise printr-o revolta sîngeroasa, atroce chiar. Incercînd sa distruga arbitrarul si privilegiile, ea a exasperat principiile de egalitate si libertate, uitînd astfel un aspect simplu dar esential: orice reforma, oricît de necesara si de importanta s-ar prezenta, trebuie facuta cu mijloace pasnice si tinînd seama de contextul general al societatii. Sub aspect teoretic, revolutionarii cuprinsi total de ideile iluministe considerau natura umana necorupta si incoruptibila, capabila de a discerne fara posibilitate de eroare între bine si rau si înclinata spre adevar si binele comun. De la aspectul teoretic, se trece imediat la cel practic. Intrinsec si fara interventii din afara, omul este capabil sa-si realizeze binele propriu. Principiul da nastere individualismului. Omul, muncitorul îsi fixeaza singur ziua de munca (în teorie) si forma de asociere cu ceilalti în procesul muncii. Statul nu poate impune conditiile concrete de munca; datoria sa este doar aceea de a apara ordinea juridica pozitiva. In acest fel, muncitorii sînt abandonati în mîinile si puterea noii burghezii, fapt generator de noi si flagrante discriminari sociale, mai grave decît cele ale vechiului regim.

Pe plan politic, revolutia loveste în stat ca organism central de conducere si de asigurare a binelui comun. Acum se nasc parlamentele în întelesul modern al cuvîntului, iar acestea vor degenera deseori în parlamentarism: discutii interminabile si sterile care genereaza numeroase crize de guvern. Si ca într-un cerc vicios, parlamentarismul ve recere necesitatea unei autoritati inatacabile: totalitarismul si dictatura de stat, adevaratele drame ale Europei si ale Americii Latine de la sfîrsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului nostru.

 

TEBA

TEBA

 Egiptul de sus a dat nastere celei de-a doua mari capitale a regatului egiptean dupa circa un mileniu si jumatate de la unificare. Imbratisand strans ambele maluri ale fluviului datator de viata, Teba a crescut, a inflorit, si a infruntat doua deserturi, unul la rasarit, spre Marea Rosie si altul la apus, Sahara nesfarsita. Cele doua pustiuri s-au impletit strans cu religia, cu miturile, cu destinul si chiar cu originile egiptenilor. Le-au incorsetat vietuirea pe malurile stramte dar rodnice ale Nilului dar le-au asigurat si linistea, constituindu-se in tinuturi ce nu puteau asigura vietuirea unor inamici. Intreaga aventura istorica multimilenara a regatului egiptean s-a desfasurat pe axa nord-sud, strans legata de capriciile sezoniere ale apelor ce cresteau sau scadeau misterios la date fixe ale anului si care isi aveau originile legendare foarte departe in interiorul lumii negre si salbatice. Lumea neagra din sud era oprita de cataractele inspaimantatoare ale fluviului, cataracte pe care le depaseau de obicei armatele faraonilor in expeditii de jaf si de pacificare.

La nord, lumea asiatica cu intentii ostile trebuia sa strabata alte tinuturi desertice si sa patrunda prin si pe marginea Deltei Nilului spre valea lui infloritoare. Acolo inca din timpurile imemoriale ale faraonilor legendari, egiptenii ridicasera tabere militare si fortificatii de aparare. Cu toate acestea, cu foarte putine exceptii, toate nenorocirile si toate devastarile s-au abatut asupra regatului numai pe aceasta ingusta cale, singura punte terestra dintre Asia si Africa.

Valurile de nomazi, mai mult sau mai putin norocosi, au traversat Peninsula Sinai sau nisipurile de la apusul Deltei si au provocat pagube imense poporului de agricultori si constructori, izolat pe prelunga vale a Nilului. Tocmai expunerea prea directa a Egiptului de Jos, a Deltei extrem de bogate, a determinat probabil, nasterea unei capitale cat mai indepartate de acele locuri, cu rol de cuiburi de rezistenta greu de atins si greu de cucerit, in arsita zdrobitoare dintre deserturi. Teba a fost, pur si simplu, un copil al Nilului, departata cu circa 800 de kilometri de briza si curentii racorosi ai Mediteranei si coplesita de nisipurile purtate de vanturi sufocante. La Teba oamenii si Nilul au infaptuit un miracol. Nilul a dat Tebei hraan si viata iar oamenii au crescut-o si au purtat-o spre nemurire.

Dintre toate capitalele lumii vechi Teba se poate compara numai cu Babilonul, contemporan ei, si cu Roma de mult mai tarziu. In Egipt nu a existat nici un alt oras care sa egaleze aceasta noua capitala, prin maretia si grandoarea constructiilor arhitectonice.

Pe timpul Regatului Vechi, Teba era o asezare obscura. S-a afirmat in istorie abia in timpul dinastiei a 11-a, cand dinastii locali ai Tebaidei, cu resedinta la Teba, au trecut la unificarea statului dupa o perioada de faramitare si de slabire a regalitatii. Sub dinastia urmatoare, a 12-a, resedinta regala s-a mutat temporar spre nord, langa Oaza Faium, in apropierea localitatii actuale El Lisht. Teba a ramas totusi resedinta celui mai puternic sfetnic al faraonului si locul de cult al zeului Amon, divinitate locala cu audienta din ce in ce mai mare.

Dupa 1786 i.H. a urmat o lunga perioada de dezordine si criza a regatului Egiptean, conducand in final, la destramarea unitatii statale si la constituirea a doua regate cu resedinta la Teba si Xios. Intre 1786-1603 i.H., numai in partea apuseana a Egiptului, cu capitala la Xios, au domnit 76 de faraoni efemeri.

Pe deasupra luptelor interne, asupra vaii Nilului s-a abatut cucerirea hicsosilor care au intemeiat doua dinastii, cea de-a 15-a si cea de-a 16-a. Dinastiile hicsosilor au dainuit separat in sudul si nordul Egiptului intre 1674-1567 i.H.

In paralel, intre 1650-1567 i.H., monarhii din Teba au adoptat titulatura faraonica si au organizat eliberarea regatului.

Transformarea Tebei intr-una dintre cele mai vestite metropole ale antichitatii s-a produs in timpul dinastiilor a 18-a si a 19-a, din epoca Regatului Nou. Atunci Teba a luat locul Memfisului nu numai ca resedinta a puterii faraonice dar si ca centru religios.

Ca centru de cult al divinitatii supreme a statului, zeul Amon, impus de tebani, Teba a fost impodobita cu impresionantele monumente de la Karnak, Luxor, din Valea Regilor si Valea Reginelor.

Incercand sa sfarame atotputernicia preotimii lui Amon, faraonul Amenofis al IV-lea a dat Egiptului un nou zeu unic, zeu al soarelui, numit Aton. Faraonul si-a schimbat numele in Akhenaton (“Folositor al lui Aton”) si a parasit Teba, construind o noua capitala la peste 200 de kilometri mai la nord, pe malul rasaritean al Nilului. O vreme puterea a stralucit in noua capitala, Ahetaton, intunecand maretia Tebei.

Reactia antisacerdotala si antitebana a singuraticului si hotaratului faraon a constituit un intermezzo fara urmari majore pe firul istoriei din valea Nilului. O zguduire in plus pentru colosul unei civilizatii de care si timpul se speria. Dupa mai putin de doi ani, cel de-al doilea succesor, Tutankhaton, a cedat presiunii puternicilor sacerdoti ai lui Amon si a mutat din nou capitala la Teba. Acolo a trecut la vechiul cult si a luat numele semnificativ de Tutankhamon. Era aproape un copil cand i-a urmat pe preoti iar domnia lui s-a dovedit complect nesemnificativa pentru regat. Numele sau a patruns in constiinta omenirii deoarece cavoul sau din Valea Regilor a fost singurul care a scapat de jefuire, inainte de accesul arheologilor. Desi a fost un faraon lipsit de ranume, pierdut in uitarea posteritatii, mormantul sau a uimit omenirea prin bogatia sa intrinseca si artistica. Probabil ca bogatia incaperilor funerare ale marilor faraoni s-ar fi dovedit inimaginabila. Acelea insa nu s-au bucurat de sansa de a strabate timpurile pana in zilele noastre.

In cursul celei de-a treia epoci intermediare de mari framantari si rasturnari de situatie, Teba si Tebaida si-au redobandit o cvasiindependenta, sub dinastia a 21-a.

Cucerirea asiriana a deschis drumul ireversibilului declin pentru Egipt, pentru civilizatia sa unica si pentru marturiile acesteia, printre care capitala Teba. Sub stapanirea persana, elenistica si romana, Tebaida a rezistat ca o provincie distincta in cadrul Egiptului. La data vizitei lui Strabon, in ultimii ani ai erei anterioare, Teba, “Orasul celor 100 de porti” cantat de Homer, nu mai era decat un modest sat.

Ruinele templelor de la Teba, uimesc lumea prin dimensiunile lor gigantice. Coloanele uriase, giganticele statui, puzderia de basoreliefuri si hieroglife, incaperile de cult sau depozitare, imprejmuirile, pilonii de la intrari, palatele si aleile de sfincsi se afla in ruina, macinate de intemperii si atinse de mana omului. Se prezinta totusi frumoase si pline de maretie.

Coloanele sculptate pot fi cuprinse doar de sapte oameni cu bratele intinse. Numarul lor mare face ca intreg ansamblul unui templu sa para rodul eforturilor unor uriasi cu puteri supranaturale.

Teba dainuia intr-o portiune pitoreasca a Vaii Nilului, adapostita de lanturile muntoase ale Arabiei si Libiei in fata deserturilor de pe ambele maluri.

Fluviul formeaza un hotar natural intre orasul celor vii de pe malul rasaritean si orasul mortilor, de pe cel de apus.

In epoca de marire, orasul celor vii, de pe malul rasaritean adapostea o multime de temple, palate, locuintele nobililor si preotilor, precum si intinse cartiere de oameni simpli, nu prea mult deosebite de cartierele sarace ale oraselor africane de astazi.

Orasul mortilor sau nocropola, se intindea pe malul apusean, pana sub peretii sterpi si galbeni-rosiatici ai inaltimilor ce marginesc Sahara. Se desfasura ca un labirint de morminte, cavouri si camere mortuare, unde se depuneau trupurile imbalsamate ale rudelor faraonilor, ale nobililor si preotilor. Necropola era dominata de templele funerare dedicate unor faraoni sau regine, constructii magnifice ce aveau ca fundal prapastiile stancoase cernite de voaluri de nisip saharean.

Teba, in totalitatea sa, a inceput sa creasca abia in secolul al XVI-lea i.H., adica la inceputul Regatului Nou. A avut parte de o dezvoltare vertiginoasa. Faraonii razboinici din dinastia a 18-a au ales asezarea strabunilor lor drept capitala si loc de inchinaciune consacrat parintelui si ocrotitorului lor divin, “regele zeilor”, Amon-Ra. Din zeu local al noimei Teba, Amon a fost ridicat la rangul de zeu suprem al intregului Egipt. In cinstea acestui zeu s-au inaltat cele mai grandioase temple, in sud la Luxor si in nord, la Karnak.

Templele nu s-au edificat in timpul domniei unui singur faraon. Fiecare din marii regi ai Egiptului, din acele vremuri infloritoare, a considerat de datoria lui sa impodobeasca locasurile inchinate lui Amon-Ra. Din aceasta pricina templele s-au reconstruit necontenit. Uneori sali intregi erau daramate, pentru ca in locul lor sa fie cladite altele si mai grandioase.

La Luxor, apele lenese ale Nilului sunt strajuite de un impozant templu, cladit in secolul al XV-lea i.H. Drumul catre magnificul monument porneste de la un imens chei de granit. Se poate urma imaginar o procesiune solemna spre templu.

Intr-un sir nesfarsit, merg in frunte demnitarii si nobilii, insotiti de o suita stralucitoare in vesminte scumpe, de preoti si animale destinate jertfei, impodobite cu flori. Pe drumul lung procesiunea trebuie sa traverseze multe curti, galerii si alei, inainte de a ajunge la locasul sacru. Acolo preotii isi onoreaza rolul si oficiaza slujba de proslavire a lui Amon-Ra.

Pe ambele parti ale drumului, de la chei la templu, se insiruie nenumarate statui in capete de berbeci. Sunt sfincsi care, ca o garda de onoare, par a sta de straja procesiunii. Aleea sfincsilor parcurge un teren mai ridicat, pentru ca inundatiile fluviului sa nu o acopere cu ape.

Continuand drumul, procesiunea ajunge la doua turnuri monumentale cu peretii inclinati, asa-numitii piloni. Cu forma lor de trunchi de piramida aplatizat, formeaza o poarta originala la intrarea in templu. Pilonii reprezinta o constructie mai recenta, adaugata in secolul al XIII-lea i.H. In fata pilonilorstau niste obeliscuri uriase, inalte de 25 de metri si acoperite cu inscriptii hieroglifice. Obeliscurile au fost taiate din granit de Assuan si fiecare cantareste 250 de tone.

Textele sapate pe obeliscuri nu pot fi intelese decat numai de initiati, dar superbele incrustatii de pe piloni au facut inconjurul lumii starnind admiratia. Aici a ramas intiparita pentru vesnicie memorabila batalie dintre egipteni si hititi, de la Kades, pe raul Oronte din Siria. Pe atunci in Egipt domnea Ramses al II-lea. Este o vasta compozitie conturata in piatra pilonilor, in care se relateaza admirabil intensitatea luptei, avantul biruitor al atacatorilor si impotrivirea deznadajduita a celor ce se aparau. Deasupra multimii razboinicilor si a carelor de lupta se proiecteaza figura mareata a faraonului, care in comparatie cu simplii muritori, este de zece ori mai mare.

Pe piloni se afla un intreg poem dedicat bataliei de la Kades, proslavind pe faraon si puterea zeului sau ocrotitor Amon-Ra. Alaturi stau sase statui gigantice ale “invingatorului” hitistilor. In realitate batalia s-a terminat indecis si Ramses al II-lea s-a retras spre tara, lasanu-i pe hititi stapani pe campul de lupta.

In urma acestui razboi, mai tarziu, intre egipteni si hititi s-a inchegat un tratat de pace ce a ramas posteritatii sapat in piatra in ambele limbi si scrieri. Reprezinta primul tratat de pace din istoria veche a omenirii care a parvenit zilelor noastre.

In templul de la Luxor, ingramadirea uriasa de obeliscuri, statui si piloni, cu imagini in culori vii, scaldate in lumina puternica a soarelui, avea drept scop sa inmarmureasca pe credincios sau vizitator, sa-i starneasca o profunda admiratie si sa-l faca sa se simta neinsemnat in raport cu atotputernicia faraonului.

Depasindu-se pilonii se intra in curtea templului, care are o suprafara de 2500 de metri patrati. Ea avea menirea sa impresioneze si mai mult imaginatia egipteanului, fiind impodobita cu o intreaga padure de coloane impunatoare, nenumarate sculpturi pline de inscriptii si cu mii de imagini ce acopereau zidurile.

Se mai strabate un sir de alei strajuite de coloane, adevarate galerii de splendide tablouri, apoi o noua curte spatioasa, inconjurata de 64 de coloane si la urma un sir lung de sali luxos impodobite. Calea procesiunilor ajunge astfel la sanctuarul unde se afla statuia zeului Amon-Ra.

In camerele laterale, vecine cu salile cele mari, sunt amplasate nenumarate statui ale zeilor iar pe pereti se derulau scene religioase, sapate delicat.

La Teba, templul principal nu era cel de la Luxorul de azi, ci templul asezat mai la nord, la Karnak, templu al zeului suprem Amon.

De la Luxor o alee lunga de aproape 2300 de metri, strajuita de o parte si de alta de sfincsi, unea cele doua mari sanctuare, urmand o linie paralela cu Nilul.

Cele mai vechi edificii ale sanctuarului de la Karnak s-au ridicat in epoca Regatului Mijlociu. Generatiile urmatoare de faraoni, mai ales cei din dinastia a 18-a, au continuat peste secole sa largeasca incaperile si sa le impodobeasca, sa cladeasca aripi noi si sa le reconstruiasca pe cele vechi. Karnakul a devenit principalul locas sacru din Egipt. Prin adaugarea de noi si noi constructii, el s-a transformat intr-un complex grandios de temple.

La fel ca si la Luxor aici se contureaza siruri de piloni, curti si sali pline de coloane, ce se succed una dupa alta, toate impodobite ca in basme. Si aici se intalnesc alei – galerii strajuite de sfincsi de piatra, pereti intregi acoperiti cu imagini, obeliscuri de dimensiuni nemaintalnite si statui maiestuoase ale zeilor.

Lucrarile de finisare de la interior au necesitat o cantitate uriasa de aur, argint, electron, lazurit, malachit, onix, precum si alte pietre pretioase, lemn de cedru din Liban si fildes din Nubia.

Champollion, francezul de geniu care a descifrat scrierea egipteana, dupa ce a vizitat Karnakul a scris fratelui sau: “Nu voi zugravi nimic din cele vazute de mine, deoarece cuvintele nu ar reda nici a mia parte din ce ar trebui sa spuna, iar daca as incerca sa schitez o imagine cat de palida a acestor ruine, as trece drept nebun”.

Doua obeliscuri strajuiesc in apropierea templului. Fiecare masoara 30 de metri inaltime si are o greutate de peste 1000 de tone. Gravat cu hieroglife, obeliscul era, in Egiptul faraonic, un simplu solar care prin forma si functiunea sa, de a capta razele astrilor, se inrudea cu piramida. El avea varful ascutit piramidal.

Frumusetea obeliscului a impresionat intr-atat incat Egiptul a fost aproape despuiat de minunatele lui “ace” de granit. Primele le-a transportat la Ninive regele asirian Assurbanipal, in secolul al VII-lea i.H. Din timpul ocupatiei romane douasprezece alte obeliscuri egiptene au trecut marea si au impodobit orasul etern unde se afla si astazi. Altele trei au ajuns la Constantinopol si de acolo au mers mai departe spre Europa nordica prin Venetia. Unul strajuieste in “Place de la Concorde” de la Paris si altele la Londra, Florenta, Arles etc.

La Karnak, sala cea mai mare, cu coloane uriase, ocupa cinci mii cinci sute de metri patrati. Are 134 de coloane. Langa ele palmierii cei mai inalti par niste biete tulpini de trestie. Cele 12 coloane centrale ale salii Hipostil, care formeaza o galerie, au 21 de metri inaltime si 15 metri circumferinta. Pe partea superioara a unei astfel de coloane ar putea incape aproape o suta de oameni.

Coloanele laterale ale salii nu sunt mult mai mici in inaltime si grosime decat cele centrale. Toate coloanele au fost bogat ornamentate cu aur.

Totul este grandios in aceasta sala. Pragul de sus al intrarii cantareste 150 de tone. Uriasele basoreliefuri, care impodobesc peretii, alcatuiesc o adevarata epopee, consacrata expeditiilor razboinice ale faraonului Seti I-ul, din secolul al XIV-lea i.Hr.

In intregul sanctuar de la Karnak numarul statuilor este neinchipuit de mare. Numai in locul unde preotii depuneau statuile vechi, de care nu mai aveau nevoie, arheologii au gasit aproape 500 de statui de piatra si peste 1700 de statui si statuete din bronz. In sala nu prea mare a zeitei Mut, sotia zeului Amon, s-au descoperit 600 de statui ale acestei divinitati.

In dreptul Tebei, latimea Nilului atinge un kilometru. Trebuie vaslit cu effort timp de o ora pentru a invinge forta apelor, cu o ambarcatiune. Peste fluviu se trece din orasul celor vii, de pe malul rasaritean, in orasul mortilor, la apus. Acolo se inaltau mormintele mortilor de vaza, ridicate inca de pe vremea cand aceia erau in viata. Templele speciale unde se aduceau jertfe pentru odihna sufletului, erau amplasate mai in vale mai aproape de fluviu. Prin proportiile lor si prin luxul cu care erau impodobite, aceste temple rivalizau cu cele de pe malul rasaritean.

De la chei asezat vis-à-vis de templul de la Karnak, o alee lunga de trei kilometri, strajuita de statuile sfincsilor, ducea spre templele magnifice ridicate la limita ce despartea valea de peretii inalti, dincolo de care se intindea Sahara. Unul dintre temple s-a edificat in secolul al XXI-lea i.Hr. de catre faraonul Mentuhotep al III-lea la pragul trecerii dintre mileniile al II-lea si al III-lea i.Hr., in timpul Regatului Mijlociu. Constructia a fost remarcabila prin faptul ca reprezinta o uimitoare imbinare de templu, cavou si piramida.

Renumitul templu alb al faraoanei Hatsepsul se inalta minunat si dominant in imediata apropiere. Dinspre malurile Nilului urca spre templu o alee marginita de sfincsi avand trup de leu si cap de om, care o reprezentau pe regina. Sfincsii erau vopsiti in culori vii. Pe piedestale albe se odihneau lei galbeni cu barbi albastre si valuri multicolore pe cap.

Aleea ducea catre o curte mare, de unde pornea o scara larga, monumentala si somptuoasa ce se oprea la nivelul unei terase, toata numai coloane. De o parte si de alta a scarii strajuiau vase de lut, cu plante aduse de dincolo de mari, iar in fata scarii, in curte, fusesera sapate mai multe lacuri artificiale care sfidau arsita si desertul de dincolo de peretii stancosi. In unele lacuri cresteau lotusi, fosneau tufisuri de papirus si inotau pestisori colorati.

De la prima terasa scara ducea la cea de-a doua terasa, impodobita cu o padure deasa de stalpi prismatici, printre care se inaltau uriase statui ale reginei Nilului, singura femeie care, in acele timpuri, a sfidat traditiile si lumea barbatilor, preluand, prin proprie vointa, puterea faraonica si atributiile religioase in mainile ei delicate.

Ridicandu-se, astfel, in trepte, printre stanci, templul reginei Hatsepsut se zarea de departe din valea Nilului, proiectandu-se alb, pe fondul muntilor mohorati. Acest sanctuar a primit de la egipteni denumirea de “Sfanta sfintelor a lui Amon”.

Malul apusean nu era numai un cimitir trist si cufundat in tacere. Orasul mortilor avea o populatie destul de numeroasa. Construirea si intretinerea mormintelor si a templelor atrasese o multime de mestesugari din cele mai diverse domenii, impreuna cu un numar mult mai mare de ajutoare sau de salahori. Cartierele meseriasilor si ale saracimii erau izolate printr-un zid masiv, pentru a nu circula fara treaba prin necropola.

Tot pe malul apusean se inaltau si palate ale faraonilor. Unul dintre acestea, era resedinta din afara orasului, a lui Amenhotep al III-lea, faraonul care a construit Luxorul atunci cand la Karnak se atinsese apogeul.

Spre nord de palat se inalta templul in care se oficiau slujbele pentru odihna sa vesnica. Intru slava sa, Amenhotep al III-lea a construit in fata templului o alee de sfincsi si doua statui, inalte cat un bloc modern cu cinci etaje. Acele statui au intrat in istorie sub denumirea de “colosii lui Memnon”.

Timp de secole s-a scris si s-a vorbit despre ei datorita unui fapt ciudat si interesant.

La un moment dat s-a constatat ca una din giganticele statui a inceput sa cante. Cantecul era de destul de scurt, doar cateva sunete, dar totusi era cantec.

Vestea a zburat peste intreaga tara. Faima statuii cantatoare a trecut frontierele in statele vecine, uluind lumea si intarind o spaima superstitioasa. Un numar impresionant de calatori au inceput sa se indrepte spre Teba pentru a vedea minunea. Curiozitatea le era pe deplin satisfacuta. Odata cu rasaritul soarelui unul din colosi scotea sunete prelungi si melodioase. Minunea a durat un secol si jumatate.

Explicatia este legata de cutremurul din anul 27 d.Hr. de la Teba. Atunci partea de sus a unui colos s-a prabusit, spargandu-se in bucati. Dupa aceea statuia a inceput “sa cante”. Cantecul nu era altceva decat vibratia aerului care trecea prin crapaturile inguste ivite in urma seismului. Dimineata cand rasarea soarele si temperatura aerului se schimba brusc se formau curenti de aer.

Egiptenii si grecii locuitori ai vaii Nilului, in numar mare la acea vreme, considerau “cantecul” drept o dovada de netagaduit ca statuia saluta ivirea zorilor.

Cu timpul, “minunea” a fost legata de numele legendarului Memnon, eroul unei epopei grecesti, fiul zeitei Eos si nu de numele adevaratului constructor, faraonul Amenhotep al III-lea. Grecii erau niste maiestri inegalabili in teserea si adaptarea de legende.

Conform legendei, Memnon, unul din eroii razboiului troian, a pierit de timpuriu, rapus de Achile. In imaginatia grecilor, statuia de la Teba, pe jumatate distrusa, aparea drept intruchiparea celui ucis, care in fiecare dimineata isi plangea durerea, scotand acele sunete triste.

Colosul cantator are picioarele scrijelite de nenumarate inscriptii in limba latina si greaca. Reprezinta extazul celor ce au putut trei minunea si dorinta lor marunta de a ramane lipiti de nemurirea monumentului.

Printre inscriptii se regasesc versuri scrise in cinstea imparatului roman Hadrianus si a sotiei sale Sabina, care au vizitat statuia in luna noiembrie a anului 130 d.Hr. Spirit nelinistit si sensibil, de o neobosita curiozitate, Hadrianus a strabatut in lungi calatorii toate provinciile imperiului, in care a petrecut mai mult timp decat in Roma.

Impresionat de civilizatia Egiptului si de colosul de la Teba, imparatul roman Septimius Sever a restaurat statuia distrusa. Superstitiosii sperau ca ulterior statuia sa capete darul vorbirii si chiar pe cel al profetiei. Toti au ramas crunt dezamagiti.

Colosul restaurat nu numai ca nu a inceput sa vorbeasca, dar a incetat sa mai ingane si melodia scurta de salutare a zorilor. El a amutit pe vecie. Prin reparatii, fisurile “cantatoare” se astupasera astfel ca a luat sfarsit si “minunea”.

Egiptenii credeau in viata de dincolo de moarte, pe care o considerau drept o continuare a celei pamantene. Mortul avea nevoie, dupa credinta lor, de trup si in viata cealalta. Iar o continuare a acelei vieti nu era posibila decat prin ferirea cadavrului de descompunere cu ajutorul imbalsamarii. In morminte bine ascunse mumia trebuia sa-si pastreze integritatea pentru vesnicie, asa ca nici un rauvoitor nu trebuia sa ajunga la ea. Numai intr-o mumie intreaga, spiritul sau pazitor, care parasise trupul in momentul mortii, ar fi putut sa revina in orice clipa la locul lui.

Inca de la inceputuri faraonii si-au cladit morminte uriase, care au evoluat pana la colosalele piramide. Pentru a fi aparate de hoti, intrarile mormintelor erau acoperite cu blocuri imense de stanca, se construiau intrari false, iar cele adevarate se mascau ingenios. Drumul ce ducea la sarcofag era presarat cu puturi-capcana, pentru ca raufacatorii sa se prabuseasca in ele. Paznicii si preotii erau platiti cu cea mai mare darnicie.

Cu toate acestea, profanatorii au izbutit totdeauna sa patrunda in mormintele marcate, la suprafata, de mari monumente. Desigur ca furturile s-au facut de convenienta cu preotii paznici care locuiau in anexele monumentelor funerare si care trebuiau sa apere ultimul loc de odihna al regelui. In alte cazuri, raufacatorii aveau legaturi anterioare cu constructorii, care divulgau planurile subterane ale incaperilor mortuare sau chiar sapau intrari secrete secundare.

Faraonul Tutmes I-ul, din stralucita dinastie a 18-a, s-a hotarat sa-si pregateasca mormantul intr-o vale muntoasa mai izolata, din apropiera Tebei. Este vorba de necropola ce mai tarziu a intrunit denumirea de “Valea Regilor”, avand in apropiere “Valea Reginelor”. Renumita necropola era despartita de Valea Nilului printr-un perete stancos.

De atunci, in locul somptuoaselor morminte, a caror asezare era cunoscuta tuturor, au inceput sa se oficieze ceremonii tainice de inmormantare in cavouri ascunse in defileuri salbatice, printre stanci, departe de templele de rugaciune plasate in “Orasul mortilor” de langa Nil. Se banuieste chiar ca lucratorii ce incheiau o astfel de lucrare erau sacrificati.

Veacuri de-a randul, peste treizeci de faraoni au fost inmormantati in “Valea Regilor”. Acolo, in galeriile adanci de stanca i-au insotit comori de aur, argint, nestemate si opere de arta. Faptul n-a putut ramane secret si astfel, mormintele acestor faraoni au cunoscut iarasi tradarea.

In cele din urma un faraon din dinastia a 21-a a dat ordin ca toti predecesorii lui sa fie inmormantati din nou intr-un mormant comun, cu dorinta ca cel putin mumiile sa fie salvate. Lucrul acesta s-a repetat de mai multe ori pentru unele mumii. In acest fel, treisprezece mumii au ajuns in mormantul lui Amenophis al II-lea, iar mumiile a aproape patruzeci de regi, regine, printi si printese au fost depuse in mormantul neterminat al unei regine.

Vreme de trei milenii acele mumii sau odihnit in noile morminte nedescoperite de nimeni. In 1871, arabii le-au gasit dar s-au tradat autoritatilor. Ei furau din necropola mici obiecte de aur de mare valoare artistica pentru a le vinde strainilor si comerciantilor de antichitati. Functionari ai serviciului egiptean de antichitati au reusit sa gaseasca pretioasele mumii. Ele au fost transportate la Muzeul din Cairo.

Un fapt neobisnuit si impresionant s-a intamplat in timp ce vasul incarcat cu mumiile faraonilor cobora pe Nil de la Teba spre Cairo. Vestea despre incarcatura vasului s-a raspandit ca fulgerul printre locuitorii de pe malul fluviului.

Populatia s-a adunat pe maluri pentru a saluta plina de respect pe faraonii calatori. Barbatii trageau salve de arme, iar femeile se jeluiau. Regii stravechiului Egipt se ridicasera din mormantul lor si dupa mii de ani, poporul lor ii saluta cu respectul cuvenit.

Soarta a vrut totusi ca lumea stiintei sa se bucure de o rasplata. Mormantul unuia dintre faraoni a ramas intact si a ajuns aproape intact in mainile egiptologilor. “Norocosul” faraon a fost “Tutankhamon”. Mort la numai 18 ani, scurta lui domnie nu s-a dovedit prin nimic remarcabila. De buna seama ca numele sau s-ar fi pierdut complect in uitare daca nu s-ar fi descoperit, in mod neasteptat, mormantul care, prin splendorile lui, a zguduit intraga lume a savantilor.

Mormantul lui Tutankhamon l-a descoperit savantul englez Howard Carter in 1922, subventionat de lordul Carnavon. Pentru dezgroparea mormantului, pentru scoaterea tuturor lucrurilor scumpe, pentru masuratori, desene, fotografii, pentru masuri de protectie impotriva distrugerii obiectelor mai deteriorate si pentru ca totul sa fie transportat la Cairo, a fost nevoie de sapte ani de munca incordata.

Cand arheologii au deschis poarta grea, inchisa cu un sistem de zavoare intrebuintat la ferecarea mormintelor regale, inaintea ochilor li s-a aratat o priveliste uimitoare. In fata lor s-a deschis o incapere, ca un adevarat muzeu, ticsita de obiecte, dintre care unele cunoscute, iar altele cu totul nemaintalnite. Numarul lor parea sa fie nesfarsit de mare.

In primul plan se gaseau trei paturi mari aurite, cu partile laterale sculptate in chip de monstri cu trupurile turtite intr-un fel anumit, dar cu capete uimitor de firesti. Acele fiare, care oricand puteau sa para inspaimantatoare la vedere, se aratau cumplite descoperitorilor care le-au smuls din intuneric prin fascicolul de lumina al lanternelor. Parca puteri vrajitoresti dadeau stralucire poleielilor de aur, in timp ce capetele lor aruncau umbre fantastice pe perete. Doua chipuri negre ale faraonului, strajuiau amandoua in marime naturala, cu vesminte si sandale de aur, cu buzdugan si cu sceptru si cu sarpele sfant incolacit pe frunte. Asezarea lor dezordonata a intarit convingerea ca in acea incapere intrasera niste raufacatori dar nu putusera sa-si termine treaba din motive necunoscute. Cele doua chipuri ale faraonului ar fi trebuit sa strajuiasca urmatoarea usa spre cavou.

Pe langa obiectele amintite, pretutindeni stateau ingramadite multe altele, in numar foarte mare: ladite cu desene minunate si incrustatii de fildes, vase de alabastru cu frumoase motive stravezii, cutii negre nemaivazute, dintre care una continea un sarpe de aur, buchete de flori cu frunze, paturi si jilturi sculptate, un tron ferecat cu totul numai in aur, nenumarate cutii albe, aidoma unor oua, sceptre de diverse forme si cu tot felul de desene si altele.

Chiar in prag se afla un vas de alabastru straveziu, inchipuind un lotus inflorit, iar in apropiere erau ingramadite o multime de care de triumf si care de lupta, ce sclipeau de aur si incrustatii. Printre ele se inalta o alta statuie a faraonului.

Dincolo de prima incapere, care constituia un vestibul, se afla mormantul propriu-zis, compus din patru incaperi, un coridor lung si scari.

Mumia lui Tutankhamon se odihnea intr-un sarcofag de aur cu forma trupului omenesc. Dar abia in cel de-al patrulea an al cercetarilor arheologii au ajuns la el.

In primul rand, ca sa poata intra in mormant, au fost nevoiti sa scoata cele 700 de obiecte pretioase care ticseau prima incapere. In al doilea rand, sarcofagul de aur al faraonului se afla protejat in alte sapte sarcofage uriase, din lemn, aur si piatra, introduse unul in altul. Fiecare sarcofag reprezenta o opera de arta si desfacerea lor succesiva a constituit o problema extrem de dificila.

Fata si umerii faraonului erau acoperite de o masca lucrata din aur si incrustata cu pietre scumpe, merita sa-i imite trasaturile. Mumia era impodobita cu pumnale de aur, bratari, inele, coloane si amulete. La prima vedere pare curios faptul ca cele mai pretioase obiecte, un inel, o amuleta, o bratara si lama unui pumnal, au fost confectionate din fier. In acea epoca, in Egipt, fierul era mult mai pretios decat aurul si numai un faraon isi putea permite luxul extravagant de a se impodobi cu bijuterii din fier.

Alaturi de camera mortuara a lui Tutankhamon se aflau doua incaperi ticsite cu tot felul de obiecte. Cei aflati in viata i-au pregatit tot ce i-ar fi trebuit in viata de dincolo: vase, mobile scumpe, bijuterii, care de lupta, arme, slujitori sub forma de statuete, corabii miniaturizate, mancare si altele. In cutiile albe in forma de ou s-au gasit diverse alimente, conservate destul de bine, o gasca fripta, sunca afumata si alte lucruri gustoase. Parfumurile gasite in mormant nu-si pierdusera mirosul puternic dupa trei milenii de asteptare.

Albastrelele asezate pe sarcofagul lui Tutankhamon au transmis omenirii cel mai delicat semn de iubire si adio. Probabil fusesera asezate acolo intr-o ultima clipa, departe de lumina protocolului, de o tanara sotie. Albastrelele le-a pastrat timpul cu aceeasi delicatete si piosenie, conservandu-le culoarea, petalele si frunzulitele firave. Florile milenare au ajutat pe arheologi sa determine anotimpul in care s-a stins tanarul faraon.

La Teba, pe malul de apus al Nilului, in orasul mortilor, dainuie unul dintre cele mai interesante colturi ale Egiptului antic. Impreuna cu templele inegalabile de pe malul rasaritean contureaza unul dintre punctele cele mai cutezatoare ale existentei umane antice, Teba, Memfisul si tara lor, de la radacina istoriei, rusineaza aroganta unor civilizatii moderne ostentative, rasarite dincolo de orizontul unde apunea zeul Ra.

Ce este cultura?

                              Ce este cultura?

 Cultura este un fenomen social foarte complex (nu in sensul sociologic al conceptului de fenomen social), aproape imposibil de prins intr-o definitie stricto sensu. Asa se explica faptul ca toate incercarile de a defini cultura dupa schema logica clasica – prin gen proxim si diferenta specifica, preocupare, oricum, nu mai veche de secolul al XIX-lea, s-au dovedit, daca nu imposibile, cu siguranta unilaterale. Cele 163 de definitii, din aproape 300 inregistrate, trecute intr-o analiza intreprinsa de americanii Alfred L. Kroeber si Clyde Kluckhohn, in 1952, vin sa probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice, printr-o insumare de trasaturi congruente, necesare si suficiente, a culturii.
Nici incercarea de a se porni de la sensul originar al termenului nu a dat roade. Este adevarat ca termenul cultura provine din latinescul cultura, culturae, numai ca in antichitate romanii foloseau acest termen cel mai adesea in intelesul originar de cultivare a pamantului, ca actiune de transformare a naturii, sens care, in multe limbi romanice, s-a perpetuat pana astazi. Intelesul celalalt al culturii, cultura animi, si opus lui cultura agri, ca educatie in sens larg, a spiritului indeosebi, inteles provenind din mediile intelectuale ale Romei antice, este si el prezent printre semnificatiile uzuale actuale ale culturii, fara insa ca o asemenea perspectiva sa devina satisfacatoare si operationala din punct de vedere epistemologic.
In epoca moderna, cele mai importante contributii la studiul culturii le-au adus etnologia (sau/si etnografia), antropologia culturala, sociologia culturii si istoria. Iata in ce consta punctul lor de vedere asupra culturii.
Sociologia culturii, ca ramura a sociologiei generale, analizeaza raporturile dintre societate (in termenii sociologiei – sistemul social global) si cultura, ca subsistem al acesteia, din perspectiva conditionarii sociale a culturii si functiei sociale a culturii. Sociologia abordeaza cultura ca ansamblu de valori materiale si spirituale, de institutii, obiceiuri, norme, traditii ca expresie a modului de trai si calitatii vietii. Sociologia analizeaza: raportul dintre cultura si civilizatie, mai ales din perspectiva conditionarii reciproce, sistemul culturii nationale, cultura folclorica, cultura inalta, cultura de masa, structura interna a culturii. Toate aceste aspecte sunt privirile oarecum explicativ-constatativ, atemporal, aspatial, functional-cauzal. Este vorba de rolul culturii in procesul de socializare a indivizilor, in actiunea de organizare, conducere, control si dinamica sociala. Ajutorul sociologiei in rezolvarea problemelor pe care filosofia culturii si le propune este de un mare folos si nu poate fi trecut cu vederea.
Antropologia culturala este o disciplina particulara despre cultura specifica unor comunitati etnice determinate. Ea nu se ocupa de etnos in general, ci pune accentul pe tipurile culturale ale diferitelor comunitati etnice intruchipate in moduri de trai (ca un ansamblu de fapte de cultura si civilizatie), in care cunoasterea, actiunea, valoarea culturala si faptul de civilizatie, sensul cognitiv si cel etic sunt abordate in unitatea lor originara. Antropologia culturalista (culturala) din mediile anglo-americane, mai ales cea din prima jumatate a acestui secol, tinde sa substituie complet conceptul de cultura celui de societate, transformand, in acelasi timp, in obiect de analiza modelele comportamentului, nu comportamentul insusi. O anumita idealizare, ca si supraevaluarea unitatii caracteristicilor culturale in dauna diversitatii acestora, vor face ca acest curent sa propuna mai degraba o fictiune teoretica despre un model ideal de cultura decat o constructie apta sa-i descrie mecanismele si functionarea. Este vorba aici de o antropologie culturala holista si universalista, adica de o incercare de a explica parti prin intreg si de a aplica acelasi cadru conceptual pentru orice fel de societate si cultura.
Foarte aproape de antropologia culturala se afla etnologia. Etnologia inseamna etnografia ajunsa la maturitate. Ea se ocupa de studiul comportamentului uman in functie de mediu, habitat, populatie, obicei etc. Etnologia pune in evidenta adeseori specificul cultural al unei colectivitati, fapt pentru care, uneori, este privita ca o ramura a istoriei. Autorul american L.L. Largness arata, de exemplu, ca pentru etnologie cultura ”este acel tot complex care include cunoasterea, credinta, arta, morala, legea, obiceiul si alte capacitati si deprinderi dobandite de om in calitate de membru al societatii” .
Cat priveste punctul de vedere al istoriei asupra culturii se impun cateva precizari. Termenul istorie are aici intelesul de disciplina de cunoastere, de stiinta. Din perspectiva acestei acceptiuni, istoria studiaza ”istoria” societatii in general, a diferitelor popoare, in particular, sau a unor domenii ale societatii (istoriile de ramura). Istoria este, cum arata Catalin Zamfir, ”o stiinta care se ocupa de dinamica temporala a unor obiecte individuale”. Ca atare, istoria priveste cultura ca o dimensiune a societatii, ca un element component al acesteia. Modul insa cum este privit acest raport tine de modelul explicativ adoptat de istorie: comprehensiv, cauzal, sistemic etc. Spre deosebire de alte discipline, istoria cauta sa particularizeze fenomenul cultural la diverse popoare sau arii geografice, sa-l incadreze in timp si sa-l reconstituie in manifestarile sale, ”povestindu-ne” astfel despre ”cultura Egiptului antic”, ”cultura Greciei antice”, ”cultura romaneasca in epoca moderna” etc. Ea savarseste adeseori greseala de a periodiza evolutia culturii folosindu-se de criterii ex-culturale, introducand cel mai adesea criterii politice pentru a delimita. Vom reveni cu alt prilej asupra acestui aspect. Pentru perioada ‘’straveche si veche” a omenirii (expresia apartine tot istoricilor), termenul de cultura desemneaza totalitatea elementelor specifice vietii materiale si spirituale sesizabile pe cale arheologica. Din acest considerent intalnim in cartile de istorie expresii de felul ”cultura Hamangia”, ”cultura Cucuteni”, ”cultura Turdas” etc. Este un alt punct de vedere al istoriei asupra culturii.
Fiecare in parte nu a putut insa sa-si depaseasca conditia. Cultura a devenit copilul fiecaruia si al niciuneia dintre ele. Precum elevul la scoala: fiecare profesor se ocupa de el, il crede al lui, isi formeaza o imagine despre el si considera ca asa, si numai asa este. S-a incercat apoi solutia unei discipline mai integratoare, care sa cuprinda la un loc explicatiile pozitiviste partiale si sa ofere o viziune mai generala despre cultura. Dictionarele au botezat aceasta incercare de la cumpana secolelor al XIX-lea si al XX-lea culturologie. Pasul era important, incercarea laudabila, dar rezultatul insuficient de multumitor. S-a crezut atunci ca una dintre cauzele crizei culturii europene s-ar datora tocmai acestei faramitari a perspectivelor analizei fenomenului cultural. Dar nici acest nou ”organism”, acest ”consiliu profesoral” al culturii, nu putea rezolva decat partial problema. La un pozitivism partial se oferea, ca solutie, un pozitivism mai general – culturologia. Acest altceva s-a dovedit a fi in final filosofia, filosofia culturii.
Reflectiile asupra culturii dinspre filosofie sunt vechi, dar despre o ramura a filosofiei, care sa aiba ca obiect de cercetare cultura, nu putem vorbi decat de pe la inceputul acestui secol. In Romania, primul curs de filosofia culturii, intitulat ”Introducere in stiinta culturii”, a fost sustinut de Tudor Vianu, in anul universitar 1929-1930 la Facultatea de filosofie si litere din Bucuresti. De unde decurge nevoia unui al treilea nivel de generalizare asupra culturii? Cum priveste filosofia cultura? In ce raporturi se afla ea cu celelalte indeletniciri teoretice despre cultura? Iata intrebari de neocolit.
Concept fundamental, sintetic, cumuland numeroase intelesuri, prezent in toate sferele gandirii, cultura poseda, pe langa sensul de intrebuintare cotidiana, intelesuri nu de toti intrezarite, nu de circulatie, si care sunt rezultatul unei aprofundari de natura filosofica. Asadar, ”a defini cultura, ne spune Alexandru Tanase in una dintre cartile sale de buna circulatie, inseamna a dezvalui semnificatia majora a omenescului, a descoperi vocatia suprema a omului ca existenta constienta de sine, ca fiintare specifica ce depaseste imediatul si se proiecteaza in viitor ca tendinta spre viabilitate si permanenta”. Rezolvarea acestei probleme nu putea ramane in seama cugetului simplificator si aproximativ al omului obisnuit, ”care foloseste cuvintele ca banul care umbla”, ca sa folosim cuvintele lui Lucian Blaga, nici in seama stiintelor particulare ale culturii. Era nevoie de aportul unor ”iubitori de zari mai adanci”, de o aprofundare de esenta filosofica, suficient de apropiata si suficient de departata de obiectul de cercetat incat sa-l cuprinda in esenta, dar si in sfera sa.
Filosofia culturii, din perspectiva celor de mai sus, se gaseste la un nivel de generalizare mult mai ridicat decat stiintele despre cultura. Generalizand asupra materialului acestora, filosofia culturii face trecerea de la nivelul unor generalizari mai restranse, la nivelul ultimelor generalizari. Spre deosebire de aceste discipline, filosofia culturii se ocupa de definirea conceptului de cultura din perspectiva genetica, structurala si functionala. Ea raspunde deci la intrebari de genul: Ce este cultura sub raportul originii sale, care sunt momentele constitutive ale culturii si componentele sale fundamentale? In ce raport se afla cultura cu asemenea realitati conexe, precum societatea, omul, civilizatia etc.? O astfel de cerinta teoretica si metodologica fundamentala nu o poate realiza decat o disciplina filosofica, prin excelenta integratoare si sintetizatoare.
Dintre celelalte domenii ale filosofiei, filosofia culturii are raporturile cele mai stranse cu axiologia si filosofia istoriei. Axiologia studiaza valorile in general, pe cand filosofia culturii studiaza acel tip de actiune umana – cultura – in/prin care se creeaza valori, adica actul subiectiv (spiritual) prin care gandim un obiect in sfera unei valori, dar si actul obiectiv prin care, de fapt, introducem efectiv un obiect in sfera valorii, actul prin care cream bunuri culturale.
Cu filosofia istoriei, cu antropologia mai ales, apropierile sunt de asemenea evidente. Am putea spune, fortand putin lucrurile, ca istoria omenirii nu este altceva decat istoria culturii si civilizatiei, omul devenind OM in momentul in care a produs cultura, de unde reiese faptul ca cele doua domenii ale filosofiei se intersecteaza. Filosofia istoriei cuprinde o gnoseologie si epistemologie a istoriei, o ontologie dar si o teleologie a istoriei. Filosofia culturii se indreapta si ea pe aceste cai, dar numai in ce priveste cultura ca unul dintre domeniile umanului. Preocuparile de filosofia istoriei sunt mai vechi si mai cuprinzatoare decat cele de filosofia culturii. Daca filosofii istoriei au incercat sa ”inghita” cultura in malaxorul general al istoriei, neuitand, cei mai multi dintre ei, sa arate adeseori ca inovatia culturala si difuziunea acesteia sunt cele care au pus mereu in miscare omenirea, filosofii culturii, la randu-le, cu orgoliul si egocentrismul lor, au ridicat cultura la rangul de suflet al omenirii. Ea e totul; cand cultura moare istoria omenirii este in pragul sfarsitului, spune Oswald Spengler.

 

 

LUCIAN BLAGA DESPRE CULTURA CA MOD EXISTENTIAL SPECIFIC UMAN.GENEZA CULTURII

    Continuam dezbaterea privind cultura incercand sa raspundem la intrebarile: Cand si cum se naste cultura? Care este raportul dintre om si cultura? Ne vom folosi in raspunsurile noastre de afirmatiile renumitului filosof al culturii Lucian Blaga, indeosebi de cele din ”Trilogia culturii” si ”Trilogia cosmologica” .
In conceptia lui Blaga, om-cultura-istorie constituie o unitate inseparabila. Fiecare se explica prin celelalte, fiecare este conditionata de celelalte. Teza sa fundamentala despre om si cultura, ce poate face mandria oricarei profesiuni umaniste de credinta, poate fi formulata astfel: ratiunea de a fi a omului ca om, vocatia sa suprema se afla in cultura, iar ratiunea de a fi a culturii, izvorul unic al constituirii si dezvoltarii sale se afla intr-un mod existential specific uman. Cat priveste istoria, ea tine de modul existential specific uman, adica a omului creator de cultura. Om, in sensul de ”om deplin”, cultura, ”istorie” sunt trei elemente constitutive ale unui proces unic. Sa le analizam pe rand.
”Omul, spune Blaga, din chiar clipa cand i s-a declarat <<omenia >> a banuit cu prisosinta ca imediatul nu este locul sau, planul si cuibul chemarii sale”. Tine, asadar, de esenta umana a postula un ”dincolo” de realitatea concreta si imediata (nu in sensul religios). Ca orice animal si omul ”traieste in lume”, dar are, la randu-i, ”lumea” lui. ”Lumea” lui este dincolo, intr-un orizont in care lumea empirica, a imediatului, e depasita. ”A exista ca om inseamna din capul locului a gasi o distanta fata de imediat, prin situarea in mister. Imediatul nu exista pentru om decat spre a fi depasit. Imediatul exista pentru om numai ca pasaj. Ca simptom al unui altceva, ca signal al unui <<dincolo>>”. Cu aparitia omului, in sensul mai inainte aratat, s-a produs in univers un ‘’salt ontologic”, spune Blaga. In momentul in care omul a facut trecerea de la existenta in ”orizontul concret al lumii” in ”orizontul necunoscutului”, s-a produs acest ‘’salt ontologic”; omul devine ”om deplin”. Acest salt isi gaseste resortul intr-un element material de o structura si conformatie exceptional de dezvoltate – creierul, iar pe de alta parte in legatura cu trairea sociala: ”Trairea in societate a indivizilor umani, intr-o atmosfera de comunicabilitate, este in general mijlocul cel mai puternic de promovare a posibilitatilor umane, intrucat pe aceasta cale devine cu putinta cumulul progresiv al tuturor eforturilor”, subliniaza Blaga.
Acest moment de rascruce in existenta omului este strans legata de cultura. Omul, spune Blaga, devine creator de cultura ”in clipa promitatoare de tragice maretii, cand a devenit cu adevarat <<om>>, cand el a inceput sa existe altfel… in alte dimensiuni, pe un podis sau in taramul celalalt, al misterului si revelarii”. Deci, conditia de a fi a culturii, inteleasa ca revelare a misterului, decurge din adancirea dimensiunilor existentiale ale omului. Asadar, cultura ”nu este un lux pe care si-l permite omul ca o podoaba, care poate sa fie sau nu; cultura rezulta ca o emisiune complementara din specificitatea existentei umane ca atare, care este existenta in mister si pentru revelare”, subliniaza Blaga. Geneza culturii nu trebuie deci cautata intr-un asa-zis ‘’suflet special” al culturii. Cultura este ”trupul si expresia unui anume mod de existenta a omului. Pentru a fi creator de cultura omul nu trebuie sa fie decat om, adica o fiinta care trage consecintele existentei sale specifice, intr-un anume orizont si intre anume coordonate”. Acest mod de existenta intru cultura a insemnat o schimbare radicala a omului. Fara o astfel de schimbare, ”a modului, planului, orizontului existential, cultura nu s-ar fi ivit niciodata, oricat geniu ar fi tresarit sub teasta umana”, incheie Blaga.
Momentul ‘’saltului ontologic” uman, cu consecinta sa – creatia culturala, este, in conceptia lui Blaga, inceputul istoriei (ca obiect al istoriografiei si nu istoriografia insasi, spune Blaga). ”Dupa toate semnele, istoria este prin excelenta o dimensiune a existentei umane. Printre toate fiintele terestre singur omul se poate mandri cu o istorie. In esenta, istoria este insusi modul plenar al omului”, scrie Blaga. Omul creeaza ”istorie” atunci cand existenta sa se deruleaza in ”orizontul misterului si pentru revelare”, deci atunci cand omul devine creator de cultura. ”Inchegarile principale ale istoriei sunt cele culturale”, spune Blaga, fara insa ca istoria sa se reduca la acestea. Om deplin – om creator de cultura – fiinta istorica sunt sinonime in conceptia lui Lucian Blaga.
Cand s-a produs aceasta ”mutatie ontologica” la scara omenirii? Ne raspunde insusi Blaga: ”in momentul cand omul apare ca subiect activ in lume, nascocind pumnarul si focul, el apare si ca subiect creator de cultura. Ceea ce implica structuri bio-psiho-spirituale cu totul specifice, ca produs al unei evolutii verticale. <<Insuficientele biologice>> ale omului nu pot veni in discutie intr-o explicatie a civilizatiei si a culturii umane, decat in chip accesoriu, ca un factor ce <<incita>> la productivitate si atat”.

 

CONDITIILE, MIJLOACELE SI IDEALUL CULTURII

 

Dupa ce am aratat ce este cultura, cand si cum, raportata la scara istoriei omenirii, se naste ea, vom trece la analiza faptelor care determina formele pe care le imbraca cultura, adica in ce masura conditiile, mijloacele si idealurile confera culturii o forma sau alta, un anumit continut si nu altul.
Partea din filosofia culturii care analizeaza aceste aspecte determinative pentru creatia culturala a fost numita de Tudor Vianu ”teoria materiala a culturii”. Sa urmarim, asadar, gandurile filosofului.

Primul grup de elemente ce intra in determinatia formelor culturii sunt ”conditiile materiale ale culturii”, subliniaza Vianu. Aceste conditii materiale sunt: mediul geografic (natural, cosmic), economia (conditiile economice) si rasa (unitatea antropologica careia o cultura ii apartine).
In ceea ce priveste conditionarea cosmica a culturii, dupa ce realizeaza un istoric al principalelor teorii si autori in domeniu (teoria ‘’solului” a cartezianului Fontenelle, teoria ”climei” a Abatelui Dubois si a lui Montesquieu, Buckle cu a sa Istoria civilizatiei in Englitera sau Taine cu Filosofia artei), Vianu arata: ”Nu mediul ca atare este, prin urmare, conditia culturii, ci mediul intru cat este valorificat, resimtit intr-un fel determinat si pus in legatura cu reprezentarea unor anumite scopuri”. Daca mediul cosmic are o netagaduita insemnatate, aceasta este cu atat mai mare cu cat comunitatile sunt mai primitive si scade pe masura ce comunitatile sunt mai avansate. Progresiva neatarnare a omului de mediu este, intr-adevar, unul dintre cele mai caracteristice elemente ale progresului in planul civilizatiei.
Teoria conditionarii economice a culturii, spune Vianu, vine in completarea teoriei mediul. Daca teoria mediului postula ”implantarea in peisaj a culturii omenesti”, teoria economica a culturii, cu exponentul sau principal materialismul istoric, sustine un fel de unitate a procesului economic indiferent de locul in care se desfasoara si, ca atare, unitatea de plan a culturii omenesti. Obiectiile lui Vianu fata de aceasta teorie, indreptatite, evident, sunt trei: spiritul sau prea sistematic (”caci daca este evident ca exista un determinism economic al formelor culturii nu este la fel de limpede ca nu exista decat un determinism economic”), o reprezentare metafizica simplista si, in final, scoaterea din ecuatie a factorilor spirituali. ”Cultura, incheie Vianu, este pentru noi creatie de valori si resubiectivare a acestora. Ambele aceste acte sunt insa nu numai acte spirituale, dar si acte autonome si anticipatoare fata de realitate … Cum este cu putinta atunci ca valorile culturii sa fie intelese ca niste simple rasfrangeri ale realitatii, si anume ale laturii ei material-economice? Economicul este unul din factorii procesului social si cultural, dar nu este singurul”.
Fie ca este vorba de Schopenhauer cu Lumea ca viata si reprezentare, de contele Arthur de Gobineau cu Essai sur l’inégalité des races humaines sau Chamberlain cu Die Grundlagen des XIX Jahrhunderts, teoria raselor, sustine Vianu, se poate reduce la afirmatia ca rasele contribuie la determinarea formelor speciale pe care cultura le ia. De prisos sa aducem in discutie principalele elemente de critica la adresa acestei teorii, teoria raselor, in sensul operelor mai sus citate, fiind de mult caduca. ”Daca prin rasa intelegem un fel omenesc care se transmite chiar cand mediul este schimbat si celelalte conditii au devenit diverse, daca mai ales sfera ideilor analizate aici admite diferenta raselor in superioare si inferioare … atunci contributia teoriei raselor in filosofia culturii mi se pare ca trebuie respinsa”, arata Vianu. ”Daca prin teoria raselor nu voim sa spunem decat ca, sub influenta mediului natural, social si cultural, se creaza in sufletul omenesc deprinderi permanente de viata si creatoare de cultura intr-un sens anumit, atunci este evident ca, printre conditiile materiale ale culturii, trebuie sa trecem, daca nu rasa, atunci nationalitatea”.
Al doilea grup de conditii care determina formele pe care cultura le ia in dezvoltarea ei sunt cele spirituale. Sunt numite ”conditiile spirituale ale culturii”’ deoarece apartin unui suport sufletesc.
Prima dintre conditiile spirituale ale culturii este traditia. ”Scurt spus, arata Vianu, traditia este influenta muncii culturale anterioare asupra celei prezente”. Aceasta munca culturala anterioara lucreaza asupra celei prezente, spune Vianu, mai intai prin institutiile culturale, apoi prin educatie si imitatie. Urmeaza apoi, ca un alt element al actiunii traditiei, ceea ce Vianu numea ”asimilarea expresiei proprii ca o expresie straina”, ceea ce inseamna faptul ca opera de cultura anterioara, chiar si cea prezenta, in cele mai multe dintre cazuri, imbraca forme (genuri, procedee, categorii etc.) prestabilite, traditionale, consacrate, prin care se usureaza procesul ei de perceptie. In felul acesta ceva din formele, spiritul si limbajul culturii care le-a produs in trecut se introduce in creatia prezenta.
Un alt mijloc prin care traditia actioneaza este ”nevoia de a introduce cat mai multa precizie si siguranta in opera culturii; nevoia de a ocoli aventura, intreprinderea hazardata”. Acestei motivatii personale, proprii adeseori unei comoditati intelectuale, i se adauga in foarte multe cazuri actiunea asa-ziselor ”cercuri influente”, acele cercuri sociale (culturale) care au, la un moment dat, conducerea sau initiativa hotaratoare. Prin institutiile pe care le creeaza, prin sistemul de educatie pe care il sustin sau il impun, prin ideologia generala pe care o raspandesc, aceste cercuri cauta sa perpetueze ”lumea lor proprie de motive, formele lor proprii de cultura”, cauta sa se mentina pe sine. ”Traditia, incheie Vianu, este insa o forta necesara si binefacatoare atunci cand se echilibreaza cu libertatea si inovatia. Gasirea acestui echilibru a fost secretul marilor culturi in epocile lor de inflorire”.
Strans legat de problematica actiunii traditiei, si cu aceasta intram in analiza celei de a doua conditii spirituale a culturii, este ”cantitatea grupului social”. Introducand acest element, Vianu vrea sa demonstreze doua lucruri. In primul rand, faptul ca valoarea traditiei este in relatie stransa cu cantitatea grupului social. Cu cat grupul social este mai mic, cu atat influenta traditiei este mai puternica. In al doilea rand, o anumita dependenta a dinamicii si ”cantitatii” grupului social de un tip sau altul de valoare culturala cultivata cu predilectie in (de catre) acea comunitate.
b. In dependenta stransa de conditiile culturii sunt ”mijloacele culturii”, cum le numeste Vianu. Daca conditiile culturii sunt, in raport cu creatorul de cultura, un dat si sunt suportate in mod pasiv de catre acesta, mijloacele culturii sunt opera creatorului (nu intotdeauna in sensul de creatie pur individuala), sunt ”instrumentele” intrebuintate in mod activ de catre acesta in vederea atingerii unui scop. Conditiile culturii sunt, cum am vazut, anterioare si independente de creatorul cultural, pe cand un mijloc cultural nu poate fi gandit in afara omului care-l gaseste bun si capabil de a-l apropria de tinta pe care o urmareste.
Mijloacele culturii sunt determinate nu numai de conditiile culturii (sa nu se inteleaga faptul ca intre conditiile si mijloacele culturii se pot opera deosebiri categorice), ci si ”de scopurile catre care ele se indreapta”, cum spune Vianu. Cum scopurile culturale sunt realizarea valorilor, ”cate valori, atatea scopuri si atatea categorii de mijloace”, conchide autorul. Acest aspect al mijloacelor culturale specifice fiecarei valori tine insa de domeniul stiintelor culturale speciale, deci nu face obiectul analizei de fata. Reamintim insa faptul ca Tudor Vianu face distinctie intre valori culturale obiective, care, cum spune filosoful, ”consista in realizarea de fapt a unei valori intr-un material”, in ”insamantarea unei valori intr-o materie, prin prelucrarea acesteia”, si valori culturale subiective, ”a caror realitate pur mintala sta in faptul de a gandi un obiect in sfera unei valori”.
Pornind de la distinctia de mai sus, mijloacele culturii se grupeaza in mijloace care ajuta realizarea unei valori obiective si mijloace care ajuta realizarea unei valori subiective, adica ”mijloace care solicita productia culturala” si ”mijloace care solicita receptivitatea culturala”, cum le numeste Vianu. Din prima categorie face parte cu predilectie tehnica, dar nu numai tehnica industriala sau masinista, ci si metodele speciale ale stiintelor, procedeele activitatii de laborator, mijloacele de care savantul se foloseste, procedeele artelor frumoase, toate masurile de prevedere si ameliorare sociala, propaganda culturala, regulile organizarii unei biblioteci, de raspandire a cartii, de intrebuintare a filmului, a radiodifuziunii etc., adica ”acelea care ajuta, sprijina, solicita productia culturala”, subliniaza autorul. Tehnica, in sensul general prezentat aici, este numai cu predilectie mijloc obiectiv al culturii. Tehnica, suma a mijloacelor care sporesc puterile noastre receptoare de cultura, pe langa cele creatoare, constituie si un mijloc subiectiv al culturii. Din aceasta perspectiva si in acelasi sens – ca mijloace cu dubla functiune, se inscriu, printre mijloacele culturii, familia si scoala.
c. Sa analizam acum cel de-al treilea element care intra in determinatia formelor culturii – idealul cultural, caci, subliniaza Vianu, ”este evident ca fenomenul cultural nu este deplin inteles decat atunci cand cunostinta conditiilor care-l determina si a mijloacelor de care el se serveste se completeaza prin aceea a idealului care conduce desfasurarea sa”. Ne propunem, asadar, sa raspundem la intrebarile: Care sunt scopurile finale ale culturii? Care sunt idealurile care conduc opera culturii? Care este, deci, idealul cultural?
Am aratat mai inainte ca cultura nu-si propune alte finalitati decat realizarea valorilor. Numai ca valorile nu sunt disipate, fara legatura intre ele. Valorile fac parte dintr-o structura unitara si ierarhica. In fiecare epoca istorica creatorii culturali, urmarind realizarea unei valori speciale, slujesc, in acelasi timp, realizarea unei valori mai generale, calauzitoare deopotriva pentru efortul fiecaruia si al tuturor. ”Scopurile speciale ale culturii, adica valorile, subliniaza Vianu, sunt comandate deci de o valoare supraordonata, in asa fel incat … toti acestia impreuna servesc, prin aceleasi acte, o valoare care nu este, in mod special, nici teoretica, nici estetica, nici politica, dar care este supraordonata tuturor acestora si imprumuta fiecareia in parte o culoare deosebita”.
S-a considerat la un moment dat ca aceasta valoare suprema ar fi ratiunea umana, si s-a nascut conceptia rationalista a idealului cultural. ”Idealul rationalist, arata Vianu, se dezvolta din conceptia unei umanitati a carei insusire esentiala este ratiunea capabila sa se dezvolte la infint din insumarea treptata a rezultatelor ei …” . S-a considerat apoi ca, data fiind varietatea conditiilor materiale in care feluritele culturi se dezvolta, este firesc ca fiecare cultura sa cultive idealul sau propriu, iar nu unul comun intregii omeniri. Acest ideal este legat de idealul fiecarui popor la un anumit moment (etapa) istoric. Asa s-a nascut conceptia istorica a culturii, care postuleaza ”o cultura al carei substrat este natiunea, nu umanitatea in intregul ei”. Din combaterea celor doua teorii cu privire la idealul cultural s-a nascut acea conceptie a culturii, dupa cum subliniaza Vianu, ”care-si propune ca ideal dezvoltarea tuturor virtualitatilor inscrise in natura fiecarui om in parte”. Este, aceasta din urma, conceptia umanista a culturii (idealului cultural).
Tudor Vianu aduce critici serioase conceptiilor mai sus prezentate. Pornind de la definitia generala a culturii, construita prin analogie cu cultura pamantului, definitie pe care el o numeste ”analogica”, Vianu construieste asa-numita ”conceptie activista a culturii”. Daca conceptia rationalista accentueaza momentul unui agent natural pe care cultura trebuie sa il dezvolte, propunand dezvoltarea ratiunii si tot ceea ce se leaga de aceasta trasatura principala, iar conceptia istorica accentueaza ideea de valoare, valori deosebite de la societate la societate si de la epoca la epoca, conceptia activista a culturii accentueaza cu deosebire ideea de activitate. Aceasta conceptie, ne spune Vianu, sustine ca ”ceea ce numim cultura este un produs al libertatii omenesti, orientata catre niste scopuri rezultate din spontaneitatea firii umane, pe care natura nu le impune, ci numai le limiteaza”. Telul rationalist, sau telul national, sunt unilaterale. Omul nu este numai o fiinta rationala, sau una nationala (comunitara). Sufletul lui cunoaste si alte laturi, iar activitatea omeneasca creatoare de cultura trebuie (poate) sa se indrepte spre (sa-si propuna) tot atatea tinte cate poate sa-si asume o activitate omeneasca, incheie Vianu.

Cultura romana in perioada republicii

                                     Cultura romana in perioada republicii

         Schimbările social-economice adânci, care au insotit transformarea Romei intr-un mare stat mediteranean, nu numai ca au provocat criza vechiului sistem politic, dar au exercitat o influenta uriaşa asupra vieţii ideologice a societatii romane. Intre sfarsitul secolului III si începutul secolului I i.e.n. a avut loc o criza a vechii ideologii romane <<a polisurilor>>.

         Aceasta criza a fost in primul rând rezultatul dezvoltării interne a Romei, dar era legata, fara îndoiala, si de intrarea Romei in vasta arena internaţionala si de pătrunderea din ce in ce mai intensa in Roma a influentelor elenistice (mai ales de pe timpul războaielor din Peninsula Balcanica si din Asia Mica).

         Limba greaca se răspândise pe scara larga in cercurile sus-puse ale societatii romane. Odată cu limba a pătruns in Roma si cultura greaca; profesorul grec devenind personaj indispensabil al familiilor romane bogate; cunoaşterea literaturii greceşti a devenit un semn de distincţie; au luat fiinţa scoli retorice organizate de greci; trupe de actori greci dădeau la Roma reprezentaţii in limba materna. Obiceiurile elenistice exercitau o influenta din ce in ce mai mare asupra felului de trai al aristocraţiei si bogatasilor romani. Numeroşi oameni politici de vaza din Roma au început sa se declare pe fata filoeleni ca, de pilda, Flaminius, Scipionii si alţii.

         Obiceiurile greceşti s-au răspândit si in viata de toate zilele. Obiceiul de a se întocmi inscripţii in versuri pe morminte, amintit mai înainte, fusese împrumutat din Grecia. Raderea bărbii, obiceiul de a sta culcat in timpul mesei si o serie de alte obiceiuri fuseseră aduse de asemenea de greci. Imitarea a tot ce era grecesc devenise o <<moda>> răspândita, mai ales in cercurile aristocratice ale societatii sclavagiste romane.

         Dar pătrunderea acestor influente străine in Roma nu s-a desfasurat fara lupta si fara opoziţie. După toate probabilitatile, cercurile largi ale societatii romane au fost ostile acestor inovaţii străine si le-au opus o rezistenta dârza. In acest sens este extrem de caracteristica activitatea celebrului censor din anul 184 i.e.n., Cato cel Bătrân care înscrisese printre punctele principale ale programului sau lozinca luptei împotriva <<viciilor noi>> ceruse reintroducerea vechilor moravuri ale stramosilor.

         Totuşi, influentele elenistice au contribuit, fara îndoiala, la răspândirea instrucţiei in paturile de sus ale societatii si la creşterea culturii. In jurul unuia dintre cei mai mari oameni politici din acea vreme, Scipio Aemilianus, se crease un cerc din care făceau parte filozofi si scriitori. Printre ei, locul cel mai de seama aparţinea celebrului istoric grec Polybiu si filozoful grec Panaitios. Amândoi propovăduiau doctrina stoica (aşa-numita şcoala stoica medie sau romana), adaptând-o la nevoile si cerinţele societatii romane.

         Creşterea continua a teritoriului statului roman, dezvoltarea relaţiilor sclavagiste, lupta politica acerba au pus amprenta lor pe ideologia si cultura societatii romane din perioada târzie a republicii. In secolul I i.e.n. se observa o raspandire si mai larga a influentelor elenistice, care in unele domenii, de pilda in filozofie si arta, deveniră determinante. Paralel cu aceasta, in societatea romana sem desfasoara procesul de prelucrare creatoare a acestor influente. In aceasta perioada apare poezia lirica latina, ajunge la o înflorire maxima arta oratorica, apar lucrări in proza scrise in limba latina clasica.

Filozofia si stiinta

         In secolele II-I i.e.n., diferitele curente ale filozofiei elenistice deveniră cunoscute nu numai in cercurile sus-puse, ci si in cercurile largi ale societatii romane. Remarcabila pentru popularizarea filozofiei a fost contribuţia lui Cicero, care a expus intr-o serie de opere, fara prea multa profunzime si exactitate, dar, in schimb, intr-o forma accesibila, bazele diferitelor sisteme filozofice, elaborând si terminologia filozofica latina.

         In aceeaşi perioada a trai in Roma unul dintre cei mai mari filozofi ai antichitatii, Lucretius (98 – 55 i.e.n.). In poemul sau <<Despre natura lucrurilor>>, scris intr-o forma strălucita, el a dezvoltat doctrina materialista a lui Epicur si a facut propaganda in favoarea ei, căutând sa scape oamenii de superstiţiile religioase generate de ignoranta, de teama fata de zei si de viata de dincolo de mormânt. Negând orice amestec al zeilor in viata oamenilor, Lucretius dădea o explicaţie fireasca originii si dezvoltării universului si a omenirii. Plecând de la diversitatea si constanta formelor in natura el afirma ca totul se compune din <<principii>> indivizibile, adică din atomi, care nu sunt creaţi si nu se distrug. Acestor <<principii>> le este proprie o anumita forma si greutate si o anumita mişcare inseparabila de materie. Miscandu-se in vidul care-i înconjoară, asemenea firelor de praf intr-o raza de soare, si devenind in mod spontan de drumul in linie dreapta (prin aceasta devenire, Lucretius explica, in lupta impotriva fatalismului, printre altele, originea intamplarilor si a voinţei libere a omului), atomii se unesc in baza unei legi precise si formează tot ce exista, începând cu stelele si terminând cu sufletele oamenilor, pe care Lucretius le considera de asemenea materiale si, prin urmare, murind o dată cu trupul. Destrămându-se intr-un loc, atomii se unesc in alt loc, formând noi lumi si noi fiinţe vii. De aceea, universul este etern si infinit.

         Lucretius a încercat sa dea o explicaţie naturalist-stiintifica originii omului si societatii, care, după părerea lui, se dezvolta fara amestecul zeilor. După formarea pamantului, arata Lucretius, din umezeala si căldura au apărut plantele, apoi animalele, dintre care multe au fost imperfecte si au dispărut treptat si, in sfarsit, la urma a apărut si omul. La început, oamenii erau sălbatici asemenea fiarelor, dar treptat, datorita experienţei si observaţiei, au invatat sa dobândească focul, sa construiască locuinţe, sa lucreze pamantul. Oamenii au început sa se unească in familii, apoi in societati, in vedera unui sprijin reciproc. Aceasta a permis sa se dezvolte limba, stiintele, artele, meseriile, ideile de drept si de dreptate. Dar au apărut regii: oamenii mai puternici au început sa acapareze si s imparta pamantul; au apărut proprietatea si setea de bogatie, care duc la războaie si crime.

         Cu toata imperfecţiunea stiintei de pe vremea aceea, imperfecţiunea care l-a dus pe Lucretius la o serie de greşeli, doctrina lui materialista despre natura si societate a fost o realizare imensa si a contribuit la succesul luptei materialiste împotriva idealismului. Materialismul lui Lucretius a avut numeroşi partizani in antichitate. Lucretius a exercitat de asemenea o puternica influenta asupra materialiştilor mecanicişti din epoca Renaşterii si din epoca noua, pe care i-a uimit prin profunzimea cu care intelesese legile naturii. Poemul lui Lucretius a servit ca arma împotriva bisericii. Fragmente din acest poem au fost traduse in limba rusa de Lomonosov. K Marx si V. I. Lenin l-au apreciat mult pe Lucretius.

         In stiinta, ca si in filozofie, romanii au împrumutat multe idei de la greci. Astfel, Celsus, in lucrarea sa de medicina, a sintetizat realizările artei medicale elenistice, pe care înainte romanii o desconsideraseră. Astronomul Sosigemes din Egipt a făcut calcule pentru reforma calendarului roman înfăptuita de Caesar (aşa-numitul calendar iulian). Dar, concomitent cu aceasta, s-a dezvoltat si o stiinta pur romana. Cel mai de seama reprezentant al ei a fost Marcus Terentius Varro (116 – 28 i.e.n.), care a întocmit o enciclopedie a stiintelor si a scris studii vaste despre străvechile obiceiuri romane din viata religioasa si de toate zilele, despre teatrul roman, despre limba latina, despre agronomie si multe altele in afara de aceasta, Varro a mai fost cunoscut din satirele sale, in care a ridiculizat moravurile contemporane. Lui ii aparţine denumirea de <<monstru tricefal>> data primului triumvirat, porecla care s-a bucurat de o larga circulaţie.

Dezvoltarea dreptului si a retoricii

         Vechiul drept roman cu formalismul lui împietrit nu mai corespundea condiţiilor noi. Dar el n-a suferit o reforma radicala, ci a fost doar precizat si lărgit de pretori care, înainte de a-si lua funcţia in primire, anunţau prin edicte speciale felul in care aveau de gând sa rezolve diferitele cazuri juridice. Asupra dreptului roman a exercitat o influenta importanta dreptul provincial cu care romanii erau in contact.

         In consecinţa au fost simplificate procedura judiciara, procedura tranzacţiilor de vânzare-cumpărare, de împrumut, de arendare etc. Au fost lărgite drepturile proprietarilor asupra averilor care, potrivit vechiului sens al dreptului roman, nu reprezentau proprietatea privata, de pilda drepturile cetatenilor romani asupra pământurilor din provincii aflate in posesia lor. A fost elaborata noţiunea de persoana juridica, inexistenta pana atunci. Au fost recunoscute drept persoane juridice mai întâi municipiile, iar după aceea si colegiile. Toate aceste inovaţii au urmărit apărarea proprietatii private care se consolidase.

         Pentru a se orienta in legi si in edictele pretorilor, precum si pentru a putea influenta in caz de nevoie pe judecători, juriştii trebuiau sa studieze temeinic dreptul si retorica. Ocolind interdicţia de a primi onorarii pentru serviciile lor, juriştii realizau averi mari si dobândeau o glorie răsunătoare si o clientela numeroasa. Arta oratorica, retorica, a parcurs la Roma o lunga cale de dezvoltare, numărând mulţi reprezentanţi straluciti, dintre care cel mai de seama a fost Cicero. Cuvântările avocaţilor vestiţi erau multiplicate si citite de marele public. Deoarece procesele civile in care erau amestecate persoane marcante capatau o însemnătate politica, pledoariile in tribunale deveniseră o şcoala si o piatra de încercare pentru oratorii care ulterior luau cuvântul in Senat sau in Aunarea poporului. Lupta politica care clocotea acolo era unul dintre cele mai importante stimulente pentru dezvoltarea elocventei.

            Retorica se studia la Roma in şcolile organizate de liberţi greci, precum si in oraşele din Grecia si Asia Mica. Oratorii romani împrumutau de acolo stil atic simplu si sobru (aticismul) sau aşa-numitul stil asiatic (asianismul) emfatic, teatral care punea accentul pe efecte. Asianusmul, pe care l-a cultivat si Cicero, a înflorit mai ales pana la jumătatea secolului I i.e.n., când a început sa devină la moda aticismul, pe care l-a folosit Caesar. Oratorii dădeau o mare atenţie pozei, gesturilor, intonaţiilor vocii, întorsăturilor originale de stil, ironiilor izbutite, cu care puteau ponegri un martor sau da lovitura de gratie adversarului. O însemnătate deosebita o aveau, fireşte, cuvântările politice, al căror model strălucit îl găsim in cuvântările lui Cicero împotriva lui Catilina.

Publicistica si istoriografia

 

         Lupta politica acerba s-a oglindit in toate operele din acel timp. Deosebit de interesante in aceasta privinţa sunt scrisorile lui cicero către prietenii si rudele sale. Ni se dezvăluie in ele istoria din culise a intrigilor politice, a relaţiilor si persoanelor, istorie infrumusetata si camuflata in cuvântările lui oficiale. Aflam din aceste scrisori, de pilda, ca stoicul Brutus, eroul republicanilor, a ucis prin înfometare un magistrat al oraşului Salamina, care nu putuse sa-i achite o datorie cu o dabanda de 48%; aflam motivele egiste ale unora din acţiunile lui Cicero insusi, adevărata lui atitudine adeseori dispreţuitoare si nesincera fata de ideile pe care le proclama, precum si fata de oamenii pe care-i numea prieteni.

         Din categoria lucrărilor politice de pe vremea aceea fac parte si comentariile lui Caesar despre războiul galic si despre războaiele civile. Naraţiunea este condusa la persoana a treia, probabil pentru a se crea iluzia unei obiectivităti maxime. In realitate, Caesar si-a scris <<comentariile>> pentru a-si justifica acţiunile, pentru a-si înflori succesele si pentru a-si atenua, in limita posibilitatilor, eşecurile. Pe contemporani si pe urmaşi i-a încântat stilul sobru, concis si totodată expresiv al lui Caesar, care si-a scris operele in tabere si campanii. In aceste opere Caesar trece sub tacere programul sau politic si adevăratele sale intenţii, adoptând versiunile oficiale. De pilda, el explica războiul cu Ariovist prin cererea locuitorilor Galilor, izbucnirea războiului civil prin tendinţa sa de a apăra pe tribunii poporului etc.

         Conceptiile si aspiratiile lui Caesar s-au oglindit mult mai viu in operele istoricului Sallustius: despre razboiul contra lui Jugurtha, despre conjuratia lui Catilina, despre evenimentele de la moartea lui Sylla pana in anul 74 i.e.n., precum si in cele doua scrisori catre Caesar. El zugraveste in culori vii venalitatea detestabila a aristocratiei in timpul razboiului contra lui Jugurtha; degenerarea aristocratiei care a dat nastere unui monstru cum a fost Catilina. Dar dupa parerea lui Sallustius, si paturile romane de jos, <<prostimea>>, s-au pervertit din cauza mizeriei si a trandaviei, intr-o masura tot atat de mare ca si aristocratia. El opune acestei <<prostimi>> poporul care, dupa parerea lui, trebuie sa fie compus din proprietari de pamant, liberi si egali. De simpatia lui deosebita se bucurau popularii de pe timpul lui Marius. Sallustius a facut propaganda in favoarea democratiei sclavagiste a polisului, ce ajunsese de domeniul trecutului. Cat de irealizabil era acest ideal ne arata exemplul carierie lui Sallustius insusi care, atacand cu furie depravarea moravurilor, luxul si banii, a facut o avere uriasa in timpul administrarii nicidecum dezinteresate a provinciei Numidia.

 

Poezia epica. Comedia. Lirica.

 

         Poeţii romani timpurii imitau modelele clasice ale literaturii greceşti, deşi alegeau adesea subiecte romane. Primul poet roman este considerat Livius Andronicus, de origine grec din Tarent, adus in anul 272 i.e.n., ca prizonier la Roma. El a tradus in limba latina, in versuri saturniene, <<Odiseea>>. Contemporan, dar mai tanar decât el, a fost Cnaeus Nevius (aproximativ 274 – 204 i.e.n.), autorul unei lucrări epice despre primul război punic si al mai multor tragedii. După cel de-al doilea război punic au apărut lucrările lui Ennius (239 – 169 i.e.n), care a avut vreme îndelungata faima unuia dintre cei mai remarcabili poeţi. Opera lui cea mai cunoscuta au fost <<Analele>>, scrise in hexametri, introduşi pentru prima oara de el in literatura romana.

         Comedia romana a avut reprezentanţi remarcabili inca dina  doua jumătate a secolului III i.e.n. Titus Maccius Plautus (aproximativ 254 – 184 i.e.n.), originar din Umbria, a fost autorul unei serii de comedii, care, deşi au dezbătut subiecte împrumutate din aşa-numita <<noua comedie atica de moravuri>> ,au fost scrise intr-o limba extrem de vie, bogata in imagini si populara. Ne-au pervenit 21 de comedii ale lui Plutus, cele mai cunoscute fiind <<Amiditrionul, Pusculita si Soldatul fanfaron>>. In operele lui Plautus răsuna motive sociale; de pe poziţiile paturilor largi ale plebei el lupta împotriva cametei, luxului, descompunerii temeliilor patriarhale ale familiei, împotriva <<moravurilor greceşti>> uşuratice. Comediile lui Plauttus s-au bucurat de un succes imens in rândurile spectatorilor romani.

Un alt autor de comedii este libertul cartaginez Publius Terentius Afer (aproximativ 190 – 159 i.e.n), care a făcut parte din cercul lui Scipio Aemillianus. Lucrările lui au fost destinate publicului instruit. El a scris numai 6 comedii, din care cele mai cunoscute sunt <<Fata din Andros>>, <<Eunucul>> si <<Herautontimorumenos>>. Alt reprezentant al cercului lui Scipio, Caius Lucilius (180 – 102 i.e.n), a întemeiat acel gen literar cu totul nou, care a fost sortit sa devină un gen specific roman, anume satira.

Deosebit de rodnica a fost îmbinare elementelor elenistice cu cele romane in poezia lirica latina. Poezia lirica a luat naştere in secolul I i.e.n., intr-un cerc de tineri poeţi dintre care cel mai talentat era Catullus (aproximativ 87- 54 i.e.n.). El a fost primul care a introdus in poezia latina folosirea diferiţilor metri cunoscuţi in poezia greaca. Imitând pe poeţii alexandrini, el a scris mici poeme epice cu teme din mitologie, puţin cam afectate si pline de o erudiţie căutata. Dar cele mai cunoscute sunt versurile lui lirice dedicate Lesbiei (astfel numea el pe Clodia, sora tribunului poporului Clodius). Clodia a fost reprezentanta tipica a epocii ei, in care <<moravurile stramosilor>> decăzuseră total in clasele de sus iar vechea familie romana indestructibila făcuse loc unor casatorii care se desfăceau uşor si des si unor legături tot atât de uşuratica. Aventurile de dragoste ale Clodiei erau cunoscute Romei întregi. In versurile dedicate ei Catullus a imortalizat cu o sinceritate si o forta uimitoare dragostea sa patimasa, deşi amestecata cu un sentiment de dispreţ, gelozia sa chinuitoare, amărăciunea despartirilor, fericirea impacarilor. Aceste versuri au devenit nu numai baza dezvoltării de mai târziu a liricii romane, ci si cele mai bune modele ale ei.

 

Circul. Teatrul.

 

         Spectacolele de circ erau foarte populare in Roma inca din cele mai vechi timpuri. In anul 254 i.e.n. au fost organizate pentru prima data jocuri cu gladiatori, care de la mijlocul secolului al II-lea i.e.n. au devenit distracţia preferata a romanilor. Pentru organizarea de jocuri si reprezentaţii de circ se cheltuiau sume foarte mari. De obicei, fondurile pe care statul le aloca edililor si pretorilor pentru organizarea de jocuri nu erau suficiente si oamenii politici romani care ocupau aceste funcţii, daca bineinteles doreau sa fie populari, nu ezitau sa cheltuiască pentru ele fonduri personale, uneori înglodându-se chiar in datorii mari (de pilda, Iulius Caesar in funcţia de edil).

         In rândurile paturilor largi ale populaţiei se mai bucurau de  asemenea de succes scenele scurte si farsele, aşa-numitele atellanae si mimi, născute din jocuri populare pur romane. Ele nu erau străine motivelor politice si sociale. In ele figurau personaje amuzante: mâncai, vicleni, nătângi, obraznici; pe scena erau prezentaţi meseriaşi si tarani de rând. In ultima perioada a republicii se bucurau de o deosebita popularitate mimele libertului Syrus, mime din care mai târziu au fost extrase si culese zicale si spirite de mare circulaţie. Unele din ele oglindeau atitudinea poporului fata de evenimentele la ordinea zilei. La războaiele civile si activitatea lui Caesar pot fi raportate următoarele maxime: <<salvarea de războaie civile sta in uitarea lor>>, <<supunerea ofensata se transforma in furie>>, <<poporul e puternic acolo unde e puternica legea>>, <<e trist sa traiesti aşa cum iţi porunceşte altul>>, <<mai bine sa pieri decât sa  traiesti intr-o robie ruşinoasa>> etc. Pentru concepţiile poporului sunt interesante zicalele populare, ca, d pilda: <<datoria e o robie grea>>, <<primind o binefacere, iţi vinzi libertatea>>, <<nu poţi castiga fara sa faci rău altuia>>, <<banul conduce totul>>, <<si dintr-o coliba poate iesi un om mare>>, <<linistiti trăiesc aceia care desfiinteaza noţiunea de „al meu” si ”al tău”>>.

 

Arhitectura si artele plastice

         Secolele III- I i.e.n. sunt caracterizate prin dezvoltarea continua a arhitecturii si artelor plastice romane. Vechea casa romana nu avea decât parter; in centrul ei se afla atrium, o încăpere mare in care ardea focul si se afla sanctuarul familiei. De atrium erau alăturate dormitoarele; de obicei in casa nu mai erau alte încăperi. In aceasta perioada insa încep sa se construiască case cu 1- 2 etaje. In casele bogate, atriumul, împodobit cu coloane s-a trasformat intr-o sala de primire cu care se învecinau un complex întreg de încăperi: salonul, sala de mâncare, dormitorul, sala de baie, curti închise si grădini împodobite cu coloane si statui. Pereţii se îmbrăcau cu marmura, iar pardoselele se făceau din mozaic. In oraşe s-au ridicat clădiri publice de un stil arhitectural  cu totul nou – basilica; de pe la începutul secolului al II-lea i.e.n. au apărut construcţiile decorative, monumentale, arcurile de triumf.

         In oraşele greceşti cucerite au fost aduse ca prada de  război la Roma o mulţime de statui, cu care au fost împodobite pieţele, clădirile publice si casele particulare. Insisi romanii au creat un gen sculptural nou, in a carui dezvoltare ei au atins o mare perfecţiune: portretul realist. Mai trebuie relevat de asemenea dezvoltarea frescelor, care din secolul al II-lea i.e.n. au inceput sa fie folosite mai ales in scopuri decorative.

         Se schimba si aspectul Romei insasi. Roma a devenit un oraş uriaş ca suprafaţa si ca număr de locuitori. Se crede ca in secolul II i.e.n. Roma avea aproximativ 500.000 de locuitori. La Roma veneau oameni din toate colturile imperiului si, afara de aceasta, tot aici trăiau atunci numeroşi străini, mai ales greci, sirieni si evrei.

         In secolul I i.e.n., Roma deveni cel mai mare centru internetional, capitala unui mare stat mediteranean. In oraş s-au ridicat clădiri marete. Forul a devenit o piaţa împodobita cu temple, basilici, portice, arcuri, sculpturi. Astfel, Pompeius a construit primul teatru de piatra, iar Caesar, un minunat For nou, devenit mai târziu modelul construcţiilor de acest tip.

         Alături de cartierele luxoase, in care aflau clădirile publice si casele particularilor bogaţi, mai exista in Roma si o serie intrega de cartiere sărace, in care se adăpostea plebea urbana si unde cocioabele jalnice alternau cu casele saracacioase, de specula, cu mai multe etaje, ridicate la repezeala de oamenii de afaceri întreprinzători.