Viata dupa moarte, structura trinitara a fiintei umane, trinitate – din punct de vedere filozofic

Viata dupa moarte, structura trinitara a fiintei umane, trinitate – din punct  de vedere filozofic

Oameni din cele mai vechi timpuri, din diverse continente, tari si traditii, au aflat raspunsuri la intrebari ce si le-au ridicat, intrebari care vizau originea si sensul vietii. In epocile arhaice nu a existat nici un fel de comunicare intre continentele Terrei, oceanele fiind obstacole de netrecut. Comunitatile de oameni traiau destul de izolate, in diferite parti ale Pamantului. Cu toate acestea, cercetatorii care au studiat cele mai vechi texte scrise si mitologiile ce apartin unor epoci nestiute, au observat ca in toate aceste regiuni izolate s-au mentinut acele convingeri fundamentale, proiectii ale acelorasi raspunsuri: fiinta umana nu este constituita numai din trupul vizibil de la nastere pana la moarte. In fiecare corp salasluieste un suflet, in mod nestiut, invizibil. Intre suflet si trup exista o legatura care este facuta posibila de un al treilea trup, si acesta invizibil, avand un contur asemanator cu al celui din carne si oase, dar pe care il depaseste totusi la exterior. Radiatia acestui suflet invizibil, o radiatie luminoasa uneori, este zugravita in operele artistice vechi ca o aura stralucitoare, prezenta in jurul capului sau chiar a intregului corp.

 
Aceste conceptii privitoare la structura trinitara a fiintei umane le regasim intr-adevar in toate traditiile vechilor populatii: antichitatea indiana, chineza, sumeriana, ebraica, egipteana, le intalnim in miturile celte, dacice, germanice, slave sau amerindiene si in legendele populatiilor din insulele Oceanului Pacific.

 
Pornind de la aceste idei, oamenii ajung si la cunoasterea transmisa din generatie in generatie, a faptului ca sufletele nu mor simultan cu trupurile. Aceasta convingere a aparut atunci cand omul antic a avut visuri in care au aparut persoanele decedate. De aici a rezultat ca viata sufletului ar continua, dupa ”terminarea zilelor” corpului din materie, ducandu-se intr-o alta lume, in functie de faptele sale. Aceasta lume a fost localizata fie sub pamant, fie in inaltimile cerului, cat mai aproape de zei.

 
Sub o forma mai mult sau mai putin complexa, acest mit al vietii de dupa moarte intr-un spatiu paradisiac se intalneste aproape pretutindeni in lume. In afara de nota paradisiaca, imortalitatea, la care aspira toate popoarele, se mai intalnesc elemente caracteristice. Aceste mituri pot fi clasificate, preluand ideile lui Mircea Eliade, in mituri care vorbesc despre extrema apropiere primordiala intre Cer si Pamant si mituri care se refera la un mijloc concret de comunicare intre Cer si Pamant. In prima situatie, in Cer se putea ajunge prin intermediul unui arbore, al unei liane sau al unei scari, ori escaladand un munte. Cand Cerul s-a despartit brutal de Pamant, epoca paradisiaca a luat sfarsit. Tinand cont de aceasta clasificare, in aceasta lucrare vom analiza conceptia folclorica romaneasca cu privire la viata de dupa moarte, comparativ cu cateva credinte din orient si anume: credinta vechilor egipteni, perspectiva sumeriana, hindusa, chineza, ebraica, tibetana si a Asiei Centrale. Din fiecare credinta populara vom selecta principalele teme si motive comune cu cele din folclorul romanesc, dar nu vom neglija nici deosebirile fundamentale. Aceste asemanari si opozitii vor constitui temelia de pe care vom evalua conceptia romaneasca cu privire la lumea de dincolo, urmarind cu ce anume se distinge credinta romaneasca de celelalte, din Orient. Alegerea celor sapte perspective asupra lumii de dincolo este aleatorie, tocmai pentru a surprinde elementele comune si opuse folclorului nostru, dintr-o zona cat mai variata a Orientului. In partea a doua a lucrarii vom analiza credinta populara romaneasca apeland la studiile de referinta in domeniu, vom face comparatii intre ele, vom evalua perspectivele si vom exemplifica cu texte folclorice. Finalul capitolului doi se va ocupa de comunicarea dintre cele doua lumi, respectiv cu mortii, fiintele demonice, ingerii si sfintii. Ultimul capitol reprezinta o scurta sistematizare a parerilor populare romanesti referitoare la structura lumii de dincolo de mormant.

 

Concluziile din final vor relua liniile generale ale lucrarii si vor schita unicitatea folclorului romanesc intre cele ale popoarelor studiate.

 I.Viata de dupa moarte in folclorul catorva tari orientale

1.Viata de dupa moarte in Egiptul antic

 In Egiptul antic, toate sperantele de eternitate erau concentrate asupra regelui, care se credea ca si-ar petrece viata de apoi in ceruri. Piramidele, care nu erau altceva decat niste imense constructii funerare, constituiau scarile pentru ascensiunea la ceruri a regelui. Acesta oferea imputernicire constructorilor piramidelor, care astfel, se bucurau si ei de eternitate. Textele piramidelor, inscriptii facute pe peretii acestor constructii cam in timpul dinastiei a sasea, faceau aluzie la peripetiile postume ale regelui. Interesant de observat este faptul ca si nobilii, pentru a-si continua existenta, construiau morminte si, adesea, ei imprumutau ceva din imortalitatea monarhului. Pe mormintele acestor antici sunt infatisate ofrande prezentate lui Osiris, calauza mortilor, constand din colaci, carne fripta( de bou, gasca ), bere, tamaie aprinsa. Acest amanunt ne furnizeaza date importante despre asemanarea cu folclorul romanesc, din acest punct de vedere, al nevoii mortilor de merinde in calatoria intreprinsa spre cer. Tendinta de a transforma viata de dincolo intr-o prelungire a celei pamantesti, este universala. In capitolele urmatoare vom analiza riturile funebre din regiunile din Romania mai amanuntit, accentuand asemanarile cu Egiptul in special si cu Orientul in general. Textele sarcofagelor, o colectie de texte- vraji, erau inscrise pe partea interioara a sarcofagelor aristocratilor, cu scopul de a obtine glorificarea divina in taramul mortilor si proclamarea lor ca ”drepti”. Aceste texte apartin perioadei 2100- 1700 I.H. Imperiul de mijloc aduce cu sine democratizarea credintelor funerare. Saracii se pot bucura si ei de o existenta post-mortem in Campul Trestiilor, unde trebuie sa cultive o bucata de pamant. Cartea Mortilor descrie beatitudinea trairii in Campul Trestiilor. Campul Trestiilor este localizat pe bolta cereasca in punctul opus Campului Ofrandelor sau Campului Odihnei, adica la apus. Din Campul Trestiilor porneste sufletul faraonului in intampinarea Soarelui pe bolta cereasca, pentru a ajunge, calauzit de el, in Campul Ofrandelor.

 

Din aceste prime idei, deja putem trage cateva concluzii. Inca din antichitate omul a crezut si a incercat sa-si obtina salvarea sufletului, mantuirea, prin propriile puteri, marturie stand piramidele, scarile necesare ascensiunii spre cer a regelui. Initial se exercita si egoismul propriu fiintei umane: salvarea trebuie sa fie numai a mea, de aici rezultand ”monopolizarea” mantuirii de catre rege. Odata cu trecerea timpului, asa cum demonstreaza Textele sarcofagelor, poporul isi obtine si el dreptul de a-si petrece vesnicia in ceruri, dar aceasta se reduce doar la o continuare a vietii umile de pe pamant. In raiul egiptean, saracii isi cultiva bucata de pamant, fericiti de libertatea de care dispun.

 

Textele piramidelor contureaza destinul ceresc al Faraonului. Scopul suprem este transformarea in Osiris. In viata de apoi, regele este reinviat de Horus, fiul sau. Faraonul nu numai ca este stapanitorul lumii de aici, contingente, el este si stapanul lumii de dincolo, este o zeitate suprema. Vrajile din Textele piramidelor sunt referiri precise la situatii cu care se crede ca se va confrunta Faraonul in lumea de dincolo. Trecerea in cealalta viata se face prin ascensiune cu ajutorul unei scari facute de zeul Ra sau prin transformarea intr-o pasare. Fundalul ridicarii regelui inspre ceruri este un cutremur imens, colorat de valvatai de foc naucitoare. Faraonul devine ” un fulger de lumina”, metafora fiind identica cu cea folosita in Biblie pentru a descrie aparitia ingerului care a anuntat-o pe Maria vestea nasterii lui Cristos..

 

“Cerul tuna, pamantul se cutremura, Geb freamata, cele doua domenii ale zeului vuiesc, pamantul este crapat…Ma ridic la cer, traversez (firmamentul) de fier… ma ridic la cer, aripile mele de pene sunt cele ale unei pasari mari.”

 

In timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transforma intr-o fiinta cosmica al carei cap este un vultur, tamplele sunt cerul instelat, iar fata, ochii, nasul, dintii e.t.c. sunt zei. In fata lui, Portile Cerului se deschid, iar Faraonul este transformat in lumea de dincolo intr-un crocodil: Crocodilul Sobek.

 

Actiunile ce le indeplineste Faraonul in lumea de dincolo exprima dorintele, frustrarile si inclinatia spre magie a egiptenilor. Regele renaste dintr-un vultur sau din marea vaca salbatica. Imbaindu-se in sudoarea inmiresmata a lui Osiris devine nepieritor, iar oasele i se transforma in fier. Pentru a dobandi cat mai multa putere magica, ii fugareste si-i mananca pe ceilalti zei.

 

Aceste prime imagini ce descriu ascensiunea faraonului nu-si gasesc termenii de comparatie in folclorul romanesc. Singurele motive comune sunt dorinta de nemurire, sentiment identic intalnit la toti oamenii de altfel si ascensiunea spre ceruri, dupa moarte. Fiinta cosmica in care este transformat faraonul este mult prea incarcata de simboluri pentru a putea fi analizata in amanunt intr-o lucrare ca cea de fata.

 

Textele sarcofagelor infatiseaza o imagine a lumii de dincolo mai complexa decat cea din Textele piramidelor. Noile conceptii referitoare la viata de apoi, prezente in aceste texte, contin si credinte populare excluse din Textele piramidelor. Defunctul poate ajunge in ceruri numai daca scapa de un numar de incercari si capcane deosebit de grele, capcane ce ne trimit cu gandul la cele douazeci de vami ale cerului din credinta populara romaneasca, tema ce o vom discuta in capitolul corespunzator conceptiei romanesti privitoare la viata de dincolo. Intre cer si pamant se intinde un navod gigantic care are rolul de a opri toate sufletele care indraznesc sa se inalte la ceruri. Hotararea si cunoasterea partilor componente ale navodului, precum si ale barcilor pescuitorilor de suflete, fac ca defunctul sa poata invinge aceste incercari. Acesta este rasplatit prin transformarea in crocodilul Sobek sau in pasare. Capcanele sunt reprezentate de animale si demoni cum sunt Pasarea Neagra, Ucigasul lui Ka, Gebga e.t.c..Ascensiunea la ceruri se face si aici sub forma unei pasari (soim, batlan, ibis, vultur).

 

Curioasa este aparitia compromisului si primejdiei in lumea de dincolo, motiv iarasi identic cu cel din folclorul romanesc. Daca la noi sufletul defunctului va mitui vamesii cerului cu monede puse in palmele mortului de catre vii, iar Dumnezeul crestinilor se lasa induplecat de sfinti, de rudele mortului si de zilele puse deoparte de acestea pentru sufletul celui plecat dintre ei, la egipteni chiar atunci cand defunctul este admis in ceruri, de catre un tribunal de zei, aparut in credintele egiptene mai tarziu, destinul sau este inca in pericol, din pricina uneltirilor fratelui lui Osiris, Seth, care incearca sa-l omoare. Daca reuseste, defunctul moare a doua oara, de data aceasta definitiv. Pentru a se feri de toate aceste capcane, defunctul trebuie sa se foloseasca de ghidul lumii de dincolo, Cartea celor doua cai. Cartea contine diferitele parti ale lumii de dincolo si numele teribililor paznici ai portilor ceresti.

 

Cartea mortilor, aparuta in perioada Imperiului de Mijloc, aduce nou in credinta egipteana o deschidere a portilor lumii de dincolo catre mase. Aceasta sinteza de motive funerare stravechi exprima ideea ca viata de apoi este accesibila atat bogatilor cat si saracilor. Campul trestiilor si Campul ofrandelor sunt doua ipostaze ale paradisului egiptean. Al doilea este localizat in vestul cerului si este pazit de Taurul ceresc al lui Ra, pe care Raymond Weill il identifica cu constelatia Orion. Campul Trestiilor este situat in partea diametral opusa, in estul cerului . La origine, acesta era un loc de purificare si renastere, care permitea defunctului sa urmeze soarele catre vest si sa ajunga in paradis, adica in Campul ofrandelor. Ambele campuri sunt infatisate ca si lacasuri osiriene ale defunctilor, care continua sa existe fericiti si sa-si cultive parcelele lor de pamant, astfel, se poate spune ca functiile lor se suprapun. Cartea Mortilor ilustreaza o faza ulterioara acestei credinte. In aceasta faza defunctul nu mai face nici o munca umilitoare in viata de apoi, asa ca este inmormantat cu figurine de lucratori ( shabti ), care prind viata prin puterea descantecului. Se pot observa, in final, doua inovatii majore in Cartea Mortilor, inovatii ce privesc credintele egiptene in viata de dupa moarte. Prima inovatie se refera la descrierea procesului defunctului, ce consta intr-o cantarire a sufletului pe talerele celui ce tine balanta, tema de baza in folclorul romanesc, asa cum vom vedea mai tarziu si a doua este faimoasa ”confesiune negativa a pacatelor”, pe care o vom intalni si in credinta noastra dar intr-o forma mai ”blanda”. Aceasta lista de actiuni negative ni s-ar parea ciudata astazi, mai ales cand este vorba de munca in exces, care este considerata ca fiind una dintre cele mai grave culpe.

 

”Nu am facut vreo fapta rea, nu am muncit in

 

fiecare zi mai mult decat era necesar…

 

numele meu nu a ajuns in birourile celor care consoleaza sclavi,

 

nu l-am saracit pe orfan de bunurile sale…

 

nu am ucis….”

 

Aceleiasi serii de confesiuni negative ii apartineau furtul din ofrandele alimentare destinate zeilor si spiritelor, inselaciunea si orice drama ecologica. Prima confesiune este urmata de una mai elaborata, in care defunctul neaga orice faptuire a pacatului pentru care membrii tribunalului il pedepsesc. In final, defunctul tine un discurs in fata juriului, dupa care zeii pun intrebari. Totul sta sub semnul enigmaticului. Pentru a merge mai departe, acuzatul trebuie sa identifice corect, dupa numele lor, partile fiecarei porti pe care o are in fata si fiecare paznic de poarta.

 

Constienti ca prezentarea facuta vietii de dupa moarte din credinta Egiptului nu este nici pe departe exhaustiva, incheiem aici aceasta trecere in revista a ideilor principale din credinta populara egipteana, ce constituie o parte a comparatiei ce o vom face cu folclorul romanesc referitor la viata de dincolo de mormant.

 

 

2.Viata de dupa moarte in gandirea sumeriana

 

 

Spre deosebire de abundentele inscriptii din mormintele egiptene, care sunt enigmatice, nefacand parte dintr-un discurs narativ coerent, vechile relatari scrise referitoare la viata de dupa moarte oferite de Sumer, pot fi citite relativ usor de catre cititorul modern. Primele povestiri ce vizeaza existenta altor lumi sunt din Sumer: Ghilgames si tinutul celor vii, Moartea lui Ghilghames si Coborarea zeitei Inanna in lumea de jos. Versiunea elaborata, accadiana, a Epopeei lui Ghilgames s-a dezvoltat in jurul anului 1600 i.H., pe baza unei vechi traditii sumeriene din jurul anului 2100 i.C..

 

Raiul din credinta sumeriana pare a fi Dilmun, tara unde nu exista nici boala, nici moarte. Acolo, ”nici un leu nu ucide, nici un lup nu rapeste mielul…Nici un bolnav nu spune: Ma dor ochii…Nici un paznic de noapte nu da inconjur locuintei sale…” Infernul este explorat de zeita Innana in calatoria intreprinsa cu scopul de a lua puterea surorii sale mai varstnice, Ereskigal. Innana aspira sa troneze si asupra lumii inferioare. Ea reuseste sa patrunda in palatul zeitei Ereskigal, dar pe masura ce trece prin cele Sapte Porti, paznicul o despoaie de vesmintele si insemnele sale, aceasta ajungand in fata surorii sale despuiata de orice putere. Ereskigal atinteste asupra ei ”privirea mortii”, din strafundurile infernului doar zeul En-lil scotand-o cu ajutorul a doi soli, inarmati cu apa si cu hrana vietii. Cei sapte judecatori ai Infernului o opresc insa pe curajoasa zeita. Nimeni nu poate iesi din infern, decat printr-un inlocuitor. Acest motiv sta la baza conceptiei iudaice despre viata de dupa moarte, iar mai tarziu la baza celei crestine. Pedeapsa mortii vesnice era suportata de o fiinta ce o substituia pe cea demna de moarte; la iudei era jertfit un animal fara cusur. La crestini, Isus Hristos a luat asupra sa moartea omenirii. Diferenta majora dintre credinta iudaica, sumeriana si crestina este ca in cazul ultimei, Dumnezeu se jertfeste pe sine, de buna voie, fara a fi obligat, ca la sumerieni.

 

Reintoarsa pe pamant insotita de demoni, Innana il gaseste instalat in tronul pe Dumuzi, care este predat demonilor pentru a o inlocui in infern.

 

Ghilgames este prima fiinta umana despre care avem relatari ca a aspirat la obtinerea nemuririi, la o viata de dincolo de moarte, ce asigura o existenta nesfarsita. Din motive ce nu le cunoastem, incercarea lui este sortita esecului. Consolarea si-o gaseste in ridicarea de cladiri durabile, in orasul sau, Uruk. Parerea generala legata de textul Epopeii, este ca acesta s-ar baza pe intamplari reale, Ghilgames reprezentand un personaj istoric cu fapte impresionante, rege al Urukului in jurul anului 2600 i.C.. Ca si Odiseea, dar intr-un mod mult mai explicit, Epopeea lui Ghilgames este relatarea calatoriilor intr-o alta viata. Ghilgames, cel care realizeaza aceasta calatorie in spatii nemaiintalnite este un muritor deosebit de inzestrat. El intreprinde o cautare religioasa autentica, in afara hotarelor si sferei unui cult oficial. De la inceput, textul exalta omniscienta sa si marile constructii pe care le-a facut. Dar imediat dupa aceea ni se prezinta imaginea unui despot care violeaza femeile si fetele, si-i extenueaza pe barbati in munci grele.

 

Supradimensionatul Ghilgames, doua treimi zeu si o treime muritor, se infrunta cu Enkidu, creatura zeilor care doresc sa-l inlature pe Ghilgames. Lupta celor doi se sfarseste cu o prietenie de nedespartit. Cei doi, uniti, pornesc impotriva monstrului Huwawa, din padurea de cedri. Acest episod este o parte a cuceririi imortalitatii, in poemul Ghilgames si tara celor vii. Confruntarea cu misterul mortii are loc atunci cand, din pricina blestemului proferat de zeul Enlil, moare temerarul prieten al lui Ghilgames, Enkidu. Dupa ce jeleste trupul mort al acestuia, Ghilgames are neasteptata revelatie ca va muri: ”Cand am sa mor, eu n-am sa fiu ca Enkidu?”. Aceasta revelatie il determina pe Ghilgames sa porneasca catre indepartatul si ipoteticul tinut al stramosului sau Utnapistim, care devenise nemuritor. Dupa ce se lupta cu leii si ii rapune, al ajunge la uriasul munte cosmic, Masu. Inspaimantatori oameni-scorpioni strajuiesc poarta Soarelui, dar acestia il lasa sa treaca pe Ghilghames, tinand cont de natura sa partial divina. Ajuns la adanca mare ce inconjoara Pamantul, dupa ce strabate douasprezece leghe de bezna, Ghilgames sta de vorba cu hangita Siduri, care incearca sa-l abata de la hotararea sa de a strabate apele fara sfarsit ale oceanului cosmic, ape aducatoare de moarte pentru oricine, cu exceptia lui Samas, Soarele. Ajutat de luntrasul Ursanabi, Ghilgames ajunge in fata lui Utnapistim, omologul babilonian al lui Noe, cel care s-a salvat de potopul distrugator declansat de Dumnezeu, in arca pe care si-a construit-o urmand indicatiile divine. Ramas nemuritor impreuna cu sotia sa, Utnapistim ar putea vorbi in favoarea lui Ghilgames in adunarea zeilor, daca acesta ar putea sa ramana treaz timp de sase zile si sase nopti. Dar, din pacate, eroul adoarme si nu se trezeste inaintea celei de-a sasea zile. Chiar daca Ghilgames nu poate obtine nemurirea, Utnapistim ii impartaseste secretul plantei reintineririi, o iarba tepoasa care creste in adancul oceanului, iar eroul o culege si o pastreaza pentru mai tarziu, cand va imbatrani in Uruk. Si acest lucru sta sub semnul esecului, un sarpe, acelasi motiv ca cel biblic, cand Eva este ademenita sa guste din pomul cunostintei binelui si raului, ii adulmeca si-i fura planta lui Ghilgames. De atunci, se spune, serpii isi leapada pielea cea veche si reintineresc.

 

Ghilgames plange amarnic, el gasindu-si consolarea numai intre zidurile temeinice ale Urukului, cu a caror constructie perfecta se mandreste. Prin modul cum isi amageste frustrarea, Ghilgames pare a fi o straveche varianta a lui Faust, care, inainte de a muri, devine filantrop pentru a scapa de Mefistotel.

 

Perspectiva sumeriana este o perspectiva pesimista, total opusa celei romanesti. Ea ilustreaza conditia dramatica a fiintei umane de a fi incapabila sa evite moartea. Unele fiinte ar fi susceptibile sa obtina nemurirea, fara ajutorul zeilor, daca ar trece victorioase prin anumite probe initiatice. Insa aceste initieri stau pana acum sub semnul ratarii. Daca, asa cum vom vedea, folclorul romanesc sustine o mantuire a sufletelor celor morti chiar si dupa ajungerea acestora in iad, intotdeauna existand o speranta, Sumerul inalta ideea incapacitatii omului de a dobandi nemurirea. Moartea nu este nimic altceva decat un sfarsit absolut. Nemurirea, daca se poate obtine de catre cineva, ea este de domeniul contingentului. Infinitul este al lumii celor vii. Solutiile sunt de pe pamant si destinate celor de pe pamant. Misterul mortii este infricosator pentru ca este o amenintare prin sfarsitul fara inceput care il aduce.

 

Tinand cont si de aceasta perspectiva sumeriana si pornind in comparatiile cu folclorul romanesc si de la aceste idei, in sectiunile urmatoare vom aduce mai multe referiri la Sumer si la perspectiva pesimista asupra vietii de dincolo. Credinta hindusa, ce o vom analiza pe scurt in continuare, va aduce lamuriri si noi motive de comparatie vizavi de impresionanta si indelung discutata tema a reincarnarii.

 

 

3.Perspectiva hindusa asupra vietii de dupa moarte

 

 

Upanisade, Brahma, Vede ne furnizeaza informatii interesante pentru studiul nostru, ele continand impresionante viziuni ale sensului existentei cosmice a fiintei omenesti si respectiv a structurilor sale asociate: suflet, spirit, trup organic. In lumea de dincolo, in viata de dupa moarte, dupa perspectiva hindusa, acestea vor deveni parti invizibile, detasate de trupul ce a intrat in matricea pamanteasca si de dublul destramat si isi vor continua viata la fel de intens. Manifestarea pe pamant este limitata, iar trecerea dincolo se face periodic.

 

La populatia kol din India, imediat dupa moarte, cadavrul este pus pe pamant, pentru ca sufletul sa gaseasca mai usor drumul spre lacasul mortilor, aflat sub pamant. Trupul este vopsit cu galben, pentru a alunga demonii care ar opri sufletul din drumul sau. Pe esafod, corpul este asezat cu picioarele inainte, pentru ca decedatul sa nu regaseasca drumul inapoi spre coliba, atunci cand se va intoarce. Cortegiul de inmormantare alege drumuri ocolite, tot cu acelasi scop. Din cortegiu nu fac parte copii si fete. Femeile tipa, iar barbatii tac. Pe drum, se presara boabe de orez si se pun alimente in fata usii, pentru ca, daca mortul se va reintoarce sa aiba ce manca fara a face rau cuiva. Ideea este asemanatoare cu cea din folclorul oltenesc, si la indieni existand credinta in pericolele ce le poate prezenta o eventuala reintoarcere a mortului. Transformarea acestuia in ‘’moroi’’ este primejdioasa pentru rude in special, sau pentru comunitatea din care a facut mortul parte, in general.

 

Referitor la anticii indieni, cunoasterea obtinuta de ei se refera atat la modul in care ar trebui sa traim viata pamanteasca, cat si la modul in care sufletul plecat in cealalta lume urmeaza sa revina periodic pe Pamant, prin reincarnari repetate. Termenul karma explica legatura obligata a existentelor paralele- de pe Pamant si din viata de dupa moarte – ca rezultat al aplicarii neabatute a legii cauzei si a efectului. Toate faptele savarsite pe Pamant, bune sau rele, trebuiau sa se supuna unei justitii superioare, a carei aplicare era hotarata dincolo. In cazul in care sufletul s-a antrenat in cursul vietii terestre in fapte urate, trebuia sa revina repetat pe Pamant prin reincarnare, pentru a compensa efectele actiunilor sale anterioare. Legea reincarnarii -samsara- a dominat gandirea filozofica si religioasa indiana, atat cea ortodoxa, cat si cea heteroortodoxa (budismul si jainismul). Upanisadele ne demonstreaza cat de departe merge investigarea prin metode metafizice de detasare fata de trup, a sufletului plecat in planuri superioare, cu dorinta de a afla vidya- cunoasterea spirituala. Gasim in aceste texte antice prezentarea straniului fapt ca sufletele mortilor s-ar dirija spre luna pe ”drumul Manilor”. Acolo ar fi supuse verificarii nivelului de cunoastere -respectiv de evolutie. Ideea ne trimite cu gandul la ‘’chestionarul’’ adresat faraonului. Avem de a face cu un motiv identic, al verificarii cunostintelor, cei cunoscatori putandu-se mantui. Acele suflete care pot sa raspunda corespunzator, pleaca mai departe in cer pe ”calea solara”- denumita si ” drumul zeilor ”. Sufletele care nu s-au purificat inca, fiind ignorate, trebuie sa revina insa pe Pamant, pentru a se incarna si a se elibera de karman.

 

Asadar, ideea de baza a reincarnarii este nemurirea sufletului. Daca sufletul este etern, inseamna ca nu se poate distruge. De aceea, sufletul poate sa se intoarca in trupuri noi. Hindusii cred intr-o intoarcere a sufletului, dupa moartea trupului, in diferite ‘’pantece’’, depinzand de felul de viata pe care l-ai avut inainte. Cei ce au facut bine, de pilda, vor avea parte de o reincarnare intr-un embrion placut (din lumea umana); cei ce au facut rau vor avea parte de reincarnare intr-un embrion mai putin nobil (din lumea vegetala, minerala sau animala). Oricum, in noul stadiu, duci cu tine karma, adica , actiunile trecute si efectele lor. In functie de aceste datorii se face reintoarcerea in existenta. Se poate evada insa din acest ciclu prin moksha, atunci experimentandu-se unirea cu Brahman(forta impersonala, divina), unire numita nirvana. Evident ca exista mai multe forme ale reincarnarii, dar, iarasi din motive de spatiu, nu le putem trata. Formele crestine ale reincarnarii sustin ideea ca cei care il accepta pe Hristos merg in cer, iar cei care il refuza intra in ciclul vietii din nou prin reincarnare.

 

Ideile hinduismului sunt respinse de credinta crestina a poporului roman. Se crede ca nu exista succesiune de vieti, ci oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata. Temele comune credintelor poporului roman si hindusilor sunt insa nemurirea si invierea mortilor, dar cel mai interesant aspect din credinta hindusa este karma. Sufletul duce cu sine in noua viata actiunile si efectele faptelor sale. Afirmatia aceasta se regaseste in credinta populara romaneasca fiind aplicata contextului invierii din morti.

 

Credinta crestina in inviere a luat nastere si are ca model invierea din morti a lui Iisus Hristos. Iisus de dupa inviere a fost acelasi cu Iisus de dinaintea invierii. Evident, nu trupul sau, ci personalitatea sa. Vorbind analogic, exista o continuare istorica intre trupul uman prezent si trupul pe care il vor avea oamenii dupa inviere. Exista o identitate intre caracteristicile personale identificabile. La invierea viitoare, se crede ca se va pastra individualitatea fiecaruia.

 

 

4.Perspectiva Chinei Taoiste asupra vietii de dupa moarte

 

 

La taoisti, inca din antichitate, imortalitatea si imponderabilitatea au fost strans corelate, deoarece reducerea greutatii corpului, fie prin mijloace esoterice, fie prin alte procedee speciale, reprezinta modalitatea prin care cineva se poate inalta la ceruri, lacasul celor nemuritori. Taoistul nemuritor este fiinta care poate merge la fel de bine prin foc, prin apa sau prin aer, purtat de vant intr-un car de nori. El este un ”cadavru ambulant” si, desi isi ascunde adevarata natura, este recognoscibil dupa pupilele-i patrate, dupa varfurile urechilor care-i ajung in crestetul capului, si dupa penele care-i acopera corpul. Folclorul chinez reda povestea unui locuitor al Insulelor Preafericitilor din Oceanul de rasarit, care a obtinut puterea de a deveni invizibil si s-a inaltat la ceruri dupa ce a trait in muntii Lo-fu, din provincia Kwangtung, mancand numai tulpini de papura. Aceasta dieta taoista frugala se numeste ” a trai cu aer” si sunt multi acei care au incercat-o. Nici o abatere de la ea nu este permisa. Povestea trimite la ascetii crestini care pentru a intra in comunicare cu spiritele bune se izoleaza si tin un regim extraordinar de sever. Parintele Mitrofan in Viata repausatilor nostri si viata noastra dupa moarte, relateaza legende cu asceti ‘’ce traiau cu aer’’.

 

In timpul domniei imparatului Wu Ti (141-87 i.C.) din dinastia Ham, alchimistul Shao- Kun era deja in posesia unui elixir similar, intrucat se lauda astfel: ” Eu pot pune in frau dragonul zburator si pot vizita marginile pamantului. Pot calari cocorul alb si ma pot inalta deasupra celor noua ceruri. Povestea lui Shao- Kun, modificata foarte putin ar suna la fel ca un basm romanesc, cu Fat-Frumos care, descoperind apa vie, ucide toti zmeii si calareste pe calul sau, hranit cu jaratic, cu viteza gandului sau vantului, dupa preferinta. Motivele din basmele noastre sunt identice cu cele din credinta chineza. Perspectiva taoistilor tradeaza starea si inclinatiile lor innascute: spre magie, supranatural, grotesc.

 

In China, ca si in Japonia, cocorul simbolizeaza longevitatea si nemurirea , crezandu-se ca traieste sute sau chiar mii de ani. El apare adesea in tovarasia nemuritorilor, carora le serveste ca vehicul.

 

Ritualul vestirii, care urmeaza, a fost imaginat de o miscare taoista din secolul al X-lea i.C., numita metoda ortodoxa a inimii cerurilor. Catre sfarsitul secolului al XII- lea, practica fa-piao (expedierea memoriului), a devenit regula. Aceasta practica supravietuieste astazi intr-o forma simplificata. Incepe cu o lunga secventa de purificare; preotul este transformat intr-o fiinta cosmica, al carei cap este transformat intr-un nor de cerneala, care are drept par stelele risipite, drept nas un munte si a carei dinti sunt ca o padure de sabii. Acest gigant se ascunde dupa Carul Mare, convoaca sufletele sale terestre si celeste, si apoi incepe sa paseasca peste stelele Carului Mare, pentru a ajunge la poarta de aur si pentru a fi primit in audienta de imparatul cerului. In acelasi timp, el este purificat de ”cei noua phoenicsi care distrug necuratia” si absoarbe energie de la stele. Stand in fata altarului, preotul ofera tamaie celor sase maestri si celor patru sfinti, care trec prin poarta de aur si coboara pe Pamant intr-un car de nori tras de un card de cocori. Dupa ce oaspetii invizibili au sosit si s-au asezat la tronurile lor, li se ofera vin. Stropind altarul cu o foaie muiata in apa, preotul porunceste demonilor sa plece, in acompaniamentul unor sunete asurzitoare de percutie. Dupa aceea, se arde din nou tamaie, fumul parfumat urcand la cer si luand forma sigiliilor celeste si atragandu-i la altar pe nemuritori asezati pe nori colorati, toti demnitarii si generalii spatiilor cosmice. Convocarea oaspetilor ceresti continua, intrucat, asa cum proclama preotul, este greu sa te ridici la ceruri fara un card de phoenicsi sau fara sa incaleci pe un cocor; nu se poate nicicum ajunge acolo decat calare pe neguri usoare si nori. Totusi, preotul pare sa reuseasca, si doua documente scrise cu cerneala rosie, asigura ca poarta cerurilor este deschisa si vanturile stelare sunt favorabile. Preotul se pregateste pentru plimbarea unicornului, anuntand ca asistentii sai au deschis poarta cerului si i-au pregatit calea, astfel incat el ii poate intalni pe suveranii cerului. Apoi, pronuntand numele fiecareia dintre cele sapte stele ale Carului Mare, el ”paseste” pe ele. Intelesul esoteric al ritualului este acela ca preotul trimite la ceruri, pruncul rosu, o emanatie de energie din partea inferioara a abdomenului, care traverseaza stelele Ursei, ajungand la o ” audienta silentioasa in fata imparatului suprem”. Vazute din exterior, gesturile oficiantului liturghiei taoiste, sunt o simulare a unei ascensiuni la ceruri, si, ca atare, amintesc puternic de un ritual samanic. Dupa alte cateva secvente de ritual, oaspetii pot pleca. Ei se urca atunci in carul de nori si cocorii isi iau zborul.

 

Perspectiva chineza asupra vietii de dupa moarte este plina de simboluri si sensuri ascunse, greu accesibile. Motivele ce le vom asemana cu folclorul romanesc sunt cele comune: motivul purificarii, motivul portilor de aur, audienta la imparatul suprem, mijlocirea preotului ca fiind necesara in ritual, aspiratia spre nemurire.

 

 

5.Gandirea ebraica referitoare la viata de dupa moarte

 

 

Reflectarea in Vechiul Testament a credintei vechilor evrei privind viata de dupa moarte este la fel de pesimista ca si cea intalnita la sumerieni.

 

Desi iudeii preluasera ideea existentei separate a sufletului dupa moartea trupului, sensul existentei in sine era inca ignorat. La evrei, in perioada regatelor, se introdusese interdictia – sub pedepse grele- a practicilor de evocare a sufletelor celor morti. Prin aceasta interdictie, poporul era lipsit de acea posibilitate esoterica a preluarii de cunostinte noi privind lumea de dincolo.

 

Regele Saul, imparat in perioada Vechiului Testament, ajuns la disperare, apeleaza la o vrajitoare, pentru a chema ”fantoma” regelui Samuel, de la care sa poata cere sfaturi.

 

Robia babiloniana a facut ca evreii din vechime sa intre si ei in contact cu influenta spiritualista preluata de persani de la hinduism. Transformarea profunda a conceptiilor anterioare prin preluarea unor cunoasteri superioare, si prin primirea, in acest context, a unor impresionante revelatii directe de catre numerosi profeti, a facut ca religia si filozofia ebraica sa evolueze mult si sa ofere la randu-i, o remarcabila profunzime. Teogonia expusa in textele Kabbalei si in Cartea Luminii, precum si relevarea sensului cosmic al existentei sufletului, a conferit- in secolele urmatoare- o superioritate evidenta monoteismului evreu in raport cu religiile popoarelor din jur, pregatind in paralel, formarea ulterioara a crestinismului. Se vehiculeaza ideea conform careia, spiritul, sufletul si viata simturilor, sunt imaginea fidela a realitatii existente in lumea transcendenta, cele trei realizand o singura fiinta, in care totul este legat in mod unitar, asemeni Sfintei Treimi din Ceruri.

 

Lumea de dincolo de viata are in conceptia ebraica nu numai un sens, ci si un tel cosmic. Evreii ajunsesera la aflarea multor ”taine”, textele respective vorbind si despre ierarhia care exista in taramurile de dincolo, in raport cu nivelul de evolutie spirituala individuala, criteriu ce oferea fericirea apropierii treptate de Divinitate. Textele ebraice vechi: Zohar, Talmudul Babilonian, sustin ca servitorii regelui suprem nu se ocupa decat de suflet. Sufletele dreptilor urca mai sus, avand un rang mai inalt, datorita celor doua niveluri din care este compus sufletul, niveluri ce se confunda intre ele. Ca atare, dreptii au un rang mai inalt si decat al ingerilor.

 

Potrivit escatologiei populare, cei care au respectat Tora lui Dumnezeu, vor avea parte in cealalta lume de o masa bogata, unde va fi servita carne de leviatan, un peste interzis, si vin. Aceasta idee, ca Dumnezeu ii rasplateste pe cei care i-au respectat prescriptiile alimentare, oferindu-le tocmai un aliment strict interzis pe pamant, apare ca un fel de concesie. Acelasi lucru este valabil si pentru vin, a carui consumare este insotita la evrei de o multime de precautii si de purificari.

 

In noile conceptii de spiritualism superior, moartea nu mai reprezenta pentru evreii ce beneficiau acum de textele Zoharului, acea plecare ”in iad”, ci tocmai o bucurie a unei anumite eliberari. In partea intai a Zoharului, se regaseste urmatoarea idee: fii lui Iehova nu trebuie sa-si sfasie fata pentru a plange un mort. Dreptii, dimpotriva, trebuie sa primeasca cu bucurie ziua in care trebuie sa paraseasca aceasta lume.

 

Fondul filozofic ce a contopit in gandirea ebraica spiritualismul oriental cu revelatiile obtinute de propriii profeti si preoti si respectiv cu propriile experiente ale practicilor metafizice, oferea acum un sens superior existentei umane:

 

“Faptele bune pe care omul le implineste pe Pamant, fac sa coboare asupra lui o parte din acea lumina superioara care straluceste in cer. Aceasta ii serveste de vestmant atunci cand trebuie sa intre intr-o alta lume si cand trebuie sa apara inaintea Sfantului, al carui nume fie binecuvantat. Gratie acestui vestmant el poate gusta fericirea celor alesi si sa priveasca in fata oglinda luminoasa. Astfel, sufletul, pentru a fi perfect in orice lucru, are un vestmant diferit pentru fiecare din cele doua lumi in care trebuie sa traiasca, unul pentru lumea pamanteasca si altul pentru lumea superioara”.

 

 

Textul Zoharului aduce o precizare interesanta si valoroasa in acelasi timp, legata de pasajul biblic din Genesa, privind alungarea din Rai, precizarea venind pe acesta linie a unor cunoasteri mai evoluate. Cand a fost scris, textul biblic a fost redactat la nivelul unor posibilitati de intelegere mult mai reduse. Odata cu cresterea nivelului de cunoastere spirituala, era necesara o apropiere corespunzatoare a expicarii faptelor intrate in traditii. Gandirea ebraica mai evoluata, gasita in textul Zoharului, explica adevaratul aspect fizic al evenimentului biblic respectiv: Adam, atunci cand traia in gradina Edenului, era imbracat, asa cum oamenii vor fi imbracati cand vor ajunge in cer, cu haine de lumina superioara. Cand a fost alungat din gradina Edenului, Dumnezeu a facut pentru Adam si Eva, imbracaminte din carne si piele, cu care i-a imbracat.

 

Din credinta ebraica in viata de dupa moarte s-a nascut crestinismul, care sta la baza conceptiei romanesti in lumea de dupa mormant. Lucrul pe care care il demonstreaza credinta ebraica este ca a crede in viata de dupa moarte este ceva innascut in fiinta umana, de aceea nimic nu va putea distruge acest simtamant al sperantei intr-o viata dincolo de viata de aici. Ratiunea umana gaseste suficiente argumente pentru a face loc credibilitatii ideii de viata de dupa moarte. Experientele ordinare si extraordinare intaresc credinta in realitatea vietii de dincolo de aceasta lume. Mai presus de toate, credinta autentifica logica si experienta noastra.

 

Credinta ebraica si, prin crestinism, credinta romanilor este intr-o viata nemuritoare personala, bazata pe relatia personala cu Creatorul lumii, Dumnezeu. Centrul de constiinta se pastreaza dupa moartea fizica. Aceasta credinta exclude imortalitatea impersonala sau mistica. Sinele omului nu va fi absorbit intr-un alt sine, nici nu va trai in urmasii lui. Sinele uman cauta eternitatea personala. Perspectiva populara crestina asupra lumii si vietii este complet diferita de cea a necrestinilor. Ideea de care depind toate afirmatiile legate de viata de dincolo este in ce fel de Dumnezeu se crede. Daca credinta este intr-un Dumnezeu atotputernic, ca cel al evreilor, al carui glas este ca tunetul, la al carui pas se cutremura pamantul, a carui putere ridica si trimite fulgerul la tinta, nemurirea este garantata in baza caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimba. Cine crede in El are viata vesnica, iar promisiunile Lui sunt solide si se vor implini. A afirma cu tarie credinta intr-un Dumnezeu viu, implica existenta in cel care afirma, a Dumnezeului viu. Nimic nu poate schimba credinta ca viata noua din cei care cred in El, va continua si dupa terminarea celei de aici. Invierea a doua a inceput deja pentru cei ce au parte de prima inviere. Nemurirea invadeaza sufletele oamenilor, iar cei care o traiesc pot sa o argumenteze. Dificultatea este doar in a o exprima si nicidecum in a o trai.

 

 

6.Credinta in lumea de dupa moarte in Tibet

 

 

Una din caracteristicile de baza ale temperamentului locuitorului din Podisul Tibetan este intensitatea emotiilor, care degaja energii ce duc la o unificare a impulsurilor psihice, inclinatia spre extreme.

 

Din punct de vedere al compozitiei cosmosului tibetan, regasim cele cinci elemente. Rolul lor, pe langa cel esential, de a alcatui lumea, rezida si la nivel psihic, fiecare dintre ele determinand anumite impulsuri care, mai ales dupa moarte, sunt determinante pentru evolutia constiintei defuncte.

 

Starea intermediara pe care o strabate decedatul din clipa mortii, pana la eliberarea intr-una din lumile superioare, dureaza 49 de zile simbolice, corelate cu 49 de zile terestre in care guru, maestrul spiritual al decedatului, ii implineste ritualurile de calauzire prin imperiul mortii. Aceasta stare se numeste Bardo ( bar- intre; do- doi). Pe toata durata celor 49 de zile simbolice, defunctul ramane in starea intermediara, prizonier al propriilor iluzii karmice, faste sau nefaste, in functie de faptele vietii incheiate, iluzii care i se infatiseaza in mod simbolic, ca pe un ecran panoramic, si pe care nu este capabil sa le recunoasca in general ca pe propriile sale creatii mentale. Aceasta nerecunoastere duce la coborarea sa in zonele din ce in ce mai joase ale Bardo, iar in cazul in care karma defunctului este deosebit de rea, renasterea sa este posibil sa se produca intr-una din lumile brute sau infernale. Daca insa, karma este este buna, renasterea se produce intr-unul din paradisuri. In aceste paradisuri nu se produce o evolutie spirituala si eliberarea nu este posibila, de aceea, este nevoie de redobandirea unui trup uman si trairea vietii pe caile religiei.

 

Momentul mortii (Chikhai Bardo) coincide cu confruntarea constiintei defunctului cu Lumina Clara Primordiala, care este reflexul primului corp al lui Buddha. Acesta este momentul incetarii respiratiei, cand forta vitala se mai afla inca in organism. Stralucirea ei nauceste fiintele neantrenate in yoga, care nu o pot recunoaste ca fiind manifestarea propriei conttiinte in zona cea mai inalta a realitatii, cea a Vidului. Aceasta stare dureaza pana la iesirea principiului vital din organism, printr-una din cele cinci deschizaturi ale corpului. Una din misiunile guru-lui calauza este aceea de-a determina iesirea principiului vital prin deschizatura craniana, cea mai favorabila din punctul de vedere al evolutiei ulterioare. In acest moment, alaturi de Lumina clara Primordiala, se infatiseaza o a doua lumina, Lumina Clara secundara, mai putin intensa decat prima. Isi vor face apoi aparitia cele cinci Dhyani- Buddha, la inceput individual, apoi insotite de cortegii de alte divinitati. Fiecare dintre cele cinci Dhyani- Buddha ce apar intai in forma lor calma, fastuoasa, apoi iritata (bautoare de sange ), personificari ale sentimentelor, respectiv ale gandirii, provine din cate un element cosmic.

 

Odata cu trecera in Sidpa Bardo (starea tranzitorie de cautare a renasterii), din configuratia starii intermediare dispare orice urma de divin, de culoare, de pitoresc. Desi zareste pe rand Luminile pure- reprezentand eliberarea, identificarea cu esenta lui Buddha-, defunctul se lasa atras de Luminile impure, simbolizand o forma oarecare de postexistenta, altfel spus, reintoarcerea pe pamant. Dupa Lumina alba, apoi albastra, el va vedea Lumina galbena, rosie, verde si, in sfarsit, toate Luminile impreuna. Groaza si mania iau locul calmului luminos. Spiritele haituitoare se substituie aparitiilor fastuoase. Culorile calde sunt inlocuite de peisajele deprimate, scaldate intr-o lumina cenusie, constanta. Cadrul este umplut de stanci sagetate de fisuri si caverne, vantul si ploaia karmica hartuiesc constiinta defuncta obligata, in disperare, sa se ascunda intr-un loc ferit, de fapt matricea viitoarei renasteri.

 

Intervine o scena de judecare a defunctului, judecata efectuata de catre Regele Mortii insotit de o suita de furii executoare, aparitii infricosatoare, avand capete de animale. Defunctul este supus la proba oglinzii karmice, in care i se reflecta toate actiunile vietii. Faptele ii sunt marcate prin pietricele albe sau negre, dupa cum sunt bune sau rele, apoi cantarite. Scena este similara cu cea din Cartea Egipteana a mortilor. Tribunalul egiptean, condus de Osiris era compus din 42 de judecatori. Anubis cantarea cu o balanta inima defunctului, avand drept etalon o pana. Toti aveau ca si la tibetani, capete de animale( sacal, lup, ibis). In Sidpa Bardo corpul spectral al defunctului dobandeste o mobilitate pe care este tentat sa o foloseasca in scopul evadarii, lucru inutil insa, deoarece nu exista nici un punct stabil, totul alunecand, pretutindeni fiind hartuit de propriile productii mentale. De asemenea incep sa apara viziunile asupra lumii in care urmeaza sa renasca. Isi poate vedea continentul, casa, parintii. Daca urmeaza sa se nasca barbat, va simti aversiune impotriva tatalui- remarcabil punct de sprijin pentru mult mai tarzia teorie freudiana a complexului lui Oedip. Haituiala furiilor- calai este intensa, impiedicand zabovirea pentru o alegere buna a renasterii. Eliberarea se poate face prin concentrarea asupra zeitatii tutelare a defunctului, care i-ar releva natura iluzorie a aparitiilor, contopindu-l cu un al treilea corp al lui Buddha.

 

Una din caracteristicile lumii de dincolo tibetane este aceea ca acele locuri sunt identice cu cele de pe pamant. Copiii isi vor revedea parintii si locuinta natala, prietenii si tot ceea ce le era familiar. Durerea enorma este ca intre ei nu va exista nici o forma de comunicare. Diferenta dintre folclorul romanesc si cel tibetan referitor la lumea de dincolo este enorma. Daca la romani, mortii comunica intre ei si nu comunica cu fiintele umane, tantrinismul vede lucrurile exact invers: ” Iti vezi parintii, prietenii, si le vorbesti si nu primesti raspuns”. Prescriptia pentru a nu resimti nici un fel de durere in viata de apoi atunci cand cei dragi nu vor comunica cu tine este detasarea de ei. Pe pamant nu trebuie sa fii atasat sentimental de nimic. Rugaciunea la Stapanul Compasiunii te va feri de suparae si groaza dincolo. Cand defunctul va patrunde in lumea de dincolo va fi intampinat de o atmosfera terifianta. Sfatul gurului este simplu: nu te infricosa caci toate acestea sunt rezultatul propriilor tale iluzii.

 

‘’Vei fi intr-o lumina cenusie, crepusculara, noaptea, ziua, in fiecare moment….Nu te inspaimanta, e propria ta iluzie. O densa si teribila confuzie se va tese incontinuu in fata ta si din ea vor iesi strigate infricosatoare ca: ”izbeste- ucide” si alte amenintari. Nu te speria de ele.’’

 

Ca si in celelalte credinte sunt prezente obstacolele sub forma prapastiilor. Insa, aici, ele au o natura diferita. Nu sunt nimic altceva decat mania, cupiditatea si prostia. Rugaciunea este si aici cheia izbavirii. Motivul rugaciunii este identic cu cel al credintei europene in general, romanesti, in speta.

 

Rasplata pentru cei care s-au consacrat cu sinceritate religiei este bucuria vesnica, placerea si buna dispozitie. Pedeapsa cea mai grea nu este pentru cei care au savarsit o karma rea, ci pentru acele fiinte care nu au acumulat nici merite, nici rele karmice, pentru mediocri. Acestia nu vor cunoaste nici placerea, nici durerea, ci un gen incolor de prostie indiferenta. Ignoranta eterna este chinul ce-l va resimti in lumea de dincolo tibetanul care nu a respectat normele religioase.

 

Sfatul guru-lui pentru discipolul sau este intotdeauna evitarea raului si groazei.

 

 

7. Credinta in viata de dupa moarte in Asia Centrala.

 

 

O intelegere mai buna asupra credintei in viata de dincolo de moarte in Asia centrala o vom obtine daca aruncam o scurta privire asupra legendarului Zarathustra. Se spune ca invatatura sa era bazata pe cunoasteri spirituale superioare, ce aveau sa se transforme intr-o religie care a dominat timp de un mileniu gandirea popoarelor din Iranul de astazi si tarile apropiate.

 

Mentionand vechea cunoastere populara a existentei sufletului si dupa moarte, reformatorul iranian a fundamentat noua religie prin aceeasi viziune a sensului si a scopului vietii omenesti: ajungerea treptata a spiritului uman la nivelul unei fericiri superioare, mult diferita de ceea ce poate oferi trairea pamanteasca. Pentru atingerea acestui tel, omul trebuia sa se implice – prin liberul sau arbitru- in lupta constienta dintre facerea binelui si principiul raului. Zarathustra promite mantuirea sufletelor pentru cei care aleg calea binelui. El introduce cunoasterea cauzelor ce conduc la suferinta umana: cei care au ales calea faptelor rele, trebuie sa revina sa le compenseze prin reincarnari repetate. Dupa moartea trupului, cei care au urmat calea raului, nu aveau dreptul sa treaca peste Podul Djinvat, spre taramul fericirii, fiindca spiritele divine faceau trierea sufletelor inainte de a ajunge la podul respectiv, prin urmare, cei rai trebuiau sa revina in alte vieti pamantesti, pana la curatirea propriilor suflete. Judecata este de prisos, uneori, avand in vedere de aceasta despartire a bunilor de rai. Trecerea Podului este comparabila cu o incercare initiatica, constituind in ea insasi judecata. Dupa o conceptie destul de raspandita, se considera ca podul se largeste sub picioarele dreptului si devine ca taisul unei lame cand se apropie un necredincios.

 

Interesanta si asemanatoare cu conceptia romaneasca este tema intalnirii cu Sinele. La romani se considera ca decedatul va vedea ca intr-o oglinda tot ce a savarsit pe pamant. Asiaticii cred ca in viata de dupa moarte are loc intalnirea cu propriul suflet, Sinele propriu, care preexista, dar care este in acelasi timp rezultatul activitatii sale religioase de pe pamant. Sinele se infatiseaza intr-o forma feminina, arhetipala, continuand sa-si pastreze o aparenta concreta. Influenta doctrinelor hinduse era evidenta si in invatatura noua a lui Zarathustra, dar asa cum s-a constatat peste tot, aceasta era insotita de experientele metafizice proprii ale initiatilor si ale iluminatilor respectivi.

 

 

 

 

II.Viata de dupa moarte in folclorul romanesc

 

 

 

In incursiunea facuta prin conceptiile catorva popoare orientale asupra vietii de dupa moarte, am regasit motive, teme, practici comune sau asemanatoare cu cele din folclorul romanesc, fiecare asemanare sau deosebire majora fiind evidentiata la momentul respectiv. Aceste puncte de contact intre orient si folclorul nostru constituie fundamentul pe care vom zidi conceptia romanilor asupra vietii de dupa mormant. In capitolele urmatoare vom analiza perspectiva romaneasca asupra vietii de dupa moarte, pentru ca in penultimul capitol sa conturam structura lumii de dincolo, asa cum apare ea in conceptia populara. Pornind de la cimitir, sicriu, casa mortului, ne vom uita apoi la practicile romanilor din perioada inmormantarii si dupa, pentru a sesiza acele lucruri care tradeaza credinta romanilor in ceia lume. In acest sens, vom intreprinde o incursiune pe tot teritoriul Romaniei, temele principale analizandu-le comparativ.

 

Locul de ingropaciune corect, in credinta populara romaneasca, este cimitirul, construit in jurul bisericii, in general. Cimitirul este satul mortilor. Cimitirul are o identitate a sa proprie, fiindca este un loc in care vin oamenii, dar din cu totul alte motive decat cele pentru care se duc in alte parti.

 

”Cata lume mere-n tara

 

De sarbatori zine iara

 

Da din tine tantirime

 

Cine mere nu mai zine.”

 

Cimitirul este o statie terminus catre care oamenii pleaca, dar de unde nimeni nu se mai intoarce. El este, prin esenta, un mediu de trecere. Daca interiorul si stilul unei case reflecta procesul de reconstructie a valorilor si a sinelui locuitorilor ei, moartea are ca efect o deconstructie radicala a sinelui si a stilului de viata. In satul mortilor, toate casele sunt identice. In cimitir, indiferent de pozitia sociala, sex sau alte standarde umane, toti sunt la fel. ‘’Strange omul ca furnica/Cand moare n-are nimnica./Patru scanduri intr-un cui,/C-atata-i averea lui’’. In lumea mortilor nu exista usi sau ferestre care pot fi inchise sau deschise, deoarece aici, interactiunea sociala a incetat. Comunicarea, elementul fundamental al culturii umane, devine imposibila.Conversatia, care sprijina viata umana, inceteaza. Viii raman in afara lumii mortilor. Exista totusi o forma de comunicare, dar aceasta este mediata. Formele mediate de comunicare dintre cele doua categorii- bocetele, pomenile, visele- sunt constituite si dotate cu sens doar de catre cei vii. Exista unele pareri, si acestea nu sunt putine, conform carora si mortii pot comunica cu cei ramasi pe pamant. Ultimul capitol va trata tocmai aceasta tema. Pentru inceput, este necesar sa amintim acele lucruri ce tin de recuzita toaletei mortului si anume, taierea unor orificii, cu anumite rosturi rituale, in lada sicriului. Simeon Fl. Marian mentioneaza pentru Transilvania si Bucovina datina ”de-a se infunda cu totul la picioare”. De-o parte si de alta a capului mortului se face cate o fereastra, in Bucovina, pentru ca mortul sa poata rasufla, sa vada multimea de oameni ce s-a adunat sa-l petreaca, sa le spuna ”ziua-buna”. In Muntenia, ferestruica are rolul de a facilita auzirea sfaturilor ce i se dau si de a determina broasca sa intre si sa ciupeasca de nasul mortului, pentru a grabi putrezirea. Aceste interactiuni subliniaza relatiile dinamice dintre vii si morti, in care cei dintai, prin indeplinirea unor sarcini, dau cinstea cuvenita mortilor. In acest mod se imbina diverse practici precrestine si credintele crestine despre moarte si suflet. Dupa moartea cuiva, rudele de sex femeiesc (consanguine), jelesc mortul prin bocete. Bocetul este o obligatie rituala, care trebuie respectata indiferent de circumstante. A nu boci mortul este un pacat. Una dintre cele mai rele ocari care poate fi indreptata inspre cineva este: ‘’sa dea Dumnezeu sa n-ai pe nime sa te boceasca.” Limbajul bocetelor, in esenta, se concentreaza asupra dinamicii fizice si emotionale induse de moarte, si asupra calatoriei ca modalitate de trecere din lumea viilor in cea a mortilor. Intotdeauna bocitoarele implora cadavrul (inainte de ingropare) sa se ridice si sa vorbeasca cu ele sau cu oricine altcineva. Dar aceste rugaminti nu primesc raspuns.

 

Bocetele reamintesc circumstantele specifice ale decesului, precum si relatia mort-bocitoare sau mort-comunitate, ele descriind lumea mortilor si mentionand procesul putrefactiei, procesul separarii de aceasta lume si al incorporarii in cealalta. De asemenea. bocetele faciliteaza comunicarea imaginara dintre vii si morti.

 

Crezand ca mortii vorbesc intre ei, cei vii mai cred de asemenea ca toti cei recent decedati, in calitatea lor de mesageri, pot transmite stiri din aceasta lume in cealalta. Prezumtia implicita ca mortii se intereseaza de cei vii, leaga in mod necesar viii de morti si atenueaza realitatea rigida a mortii. Astfel, prin bocete, femeile il sfatuiesc pe cel pe cale de a fi ingropat, ce ar trebui sa-i comunice lui X din partea lor sau a familiei. De obicei, o bocitoare il va indemna pe mesager sa le relateze celorlati despre rudele lor ramase in viata, dar intr-un mod care sa nu le provoace ingrijorare:

Cum ii randu p-aicea

 

Randu-i bun si tate-s bune

 

Doru lor ne duce-n lume.

 

Spune-i cat ii socoti.

 

Sa va puteti hodini.”

 

Desi cei vii tanjesc dupa cei morti si le sugereaza motivele pentru a se intoarce, ei stiu ca inapoierea nu va avea loc. Femeile bocesc pentru a-si alina durerea si recunosc ca aceasta este functia rugamintilor lor; cu siguranta, nimeni nu a raspuns chemarii de a se reintoarce. Viii trebuie sa indure frustrarea eternei lor taceri.

 

Moartea aduce cu sine multa durere. Ea nu il afecteaza doar pe defunct, ci si familia acestuia si comunitatea in ansamblu. In studiile sale de teren, Gail Kligman a descoperit ca in Maramures, cand o familie boceste, se spune ca ea ‘’se canta”, ea canta pentru sine insusi, dar si pentru altii. Ea canta despre moarte in mod general si particular. Intensitatea manifestarii subiective este prescrisa ideologic. Se considera nepotrivita jelirea prea indelungata si manifestarea unei dureri neinfranate la disparitia copiilor mici sau a batranilor. Acest lucru este justificat de conceptia conform careia copiii sunt ingeri fara de pacate, cei vii netrebuind sa sufere excesiv la moarte lor. De asemenea, daca se plange prea mult, se crede ca sufletul copilului se poate ineca in timpul calatoriei in rai, caci lacurile intalnite in cale se pot revarsa datorita excesului de lacrimi. La celalat capat al vietii, batranilor ”le-a sosit timpul”. Cele mai dureroase morti sunt ale celor aflati in floarea vietii, persoanele aflate la varsta casatoriei sau care au copii inca nematuri.

 

Din categoria lucrurilor interzise in perioada doliului este dansul. In perioada doliului activ (un an), dansul este pedepsit cu iadul, unde diavolii danseaza pe spatele celor care nu respecta interdictia. Totusi, in unele regiuni ale tarii, se practica jocurile de priveghi. Scopul acestor jocuri, dupa Aneta Micle, este nu numai practic, de a alunga somnul celor veniti sa privegheze, ci ele au si o functie rituala, aceea de a marca, in cadrul ceremonialului o trecere, momentul despartirii de cel mort. Aceasta este ultima petrecere a celui mort cu cei vii. Arnold Van Gennep identifica aceste jocuri la moartea unei persoane si la populatia kol din India, de unele ritualuri ale acestui popor ocupandu-ne si in capitolul precedent. Doliul este metoda de cinstire a mortilor. Pe parcursul funeraliilor, sufletul mortului vegheaza ca nimic sa nu fie omis. Daca s-ar intampla asa ceva, se crede ca sufletul s-ar intoarce si i-ar pedepsi pe cei vii. Aici se regaseste originea precrestina a fricii de strigoi, de vampiri. Pentru a evita nenorocirile, viii ofera pomana mortilor: mese comemorative, slujbe la biserica si rugaciuni. Aceste acte de comunicare, simbolica bineinteles, nu accentueaza nimic altceva decat relatiile sociale dintre vii si morti. Poporul roman are inradacinata conceptia ca pana la Judecata de Apoi, mortii au nevoie de hrana. In acest sens, cei vii, rudele apropiate, refac periodic resursele celor morti: pomenele, mesele comemorative. Multumescul la un dar primit este ”fie de sufletul mortului”, accentuandu-se aceasta idee a nevoii de hrana care este indeplinita prin acest gest, mortul-calator fiind hranit. Aceste mese comemorative au loc la trei zile, noua zile, sase luni, un an si de ziua mortilor. In aceasta privinta nu se accepta un refuz la masa de sufletul mortului, deoarece mortul ar fi jignit printr-o neacceptare. Din cele mai vechi timpuri, faptul mancarii la aceeasi masa, a fost simbolul unei relatii prospere. Si in acest caz, mesele comemorative mentin relatiile dintre cei vii si cei morti, sunt indicele unei relatii in cei mai buni termeni. Tot prin aceasta comensualitate, oamenii incearca sa umanizeze lumea de dincolo. Un exemplu clar si hazliu in acelasi timp este urmatorul: cea mai de rau augur moarte este cea dintr-o zi te post: in eternitate, cei decedati vor avea parte numai de mese de post.

 

O alta modalitate prin care cei ramasi in viata ”il ajuta” pe cel decedat este postul pentru curatarea pacatelor si rugaciunea. Cei vii se roaga pentru pacatele celor morti, dar cei din lumea de dupa moarte nu raman niciodata datori. Cand va veni randul si celor de pe pamant sa treaca si ei ”dincolo”, rugaciunile inaltate de datornicii lor, le va fi de mare ajutor. In opozitie, neglijenta din partea viilor in funeralii, va aduce razbunare din partea mortilor. In astfel de situatii, recent decedatii creeaza dezastre in cele mai diverse forme in viata neglijentilor, cea mai frecventa forma fiind boala. Daca mortii nu sunt recompensati corespunzator, prin pomeni suplimentare, viii isi compromit sansele de existenta tihnita in lumea de dincolo. Privita din acest punct de vedere, comunicarea dintre cele doua lumi dobandeste un caracter de obligativitate, determinand consecinte pozitive sau negative. Pomana regleaza caracterul relatiilor sociale, pacea intre pamant si cer, mentinandu-i pe cei morti in gratia lui Dumnezeu.

 

Din randul simbolisticii funerare, este interesant de observat faptul ca a visa mortul in perioada de doliu este un semn bun si serveste drept dovada a persistentei sufletului dupa moarte. In continuare vom analiza, pornind de la ideile durkheimiene, originea conceptiei ca sufletul persista si dupa moarte, de aici putand trece usor la ideile romanesti conform carora exista posibilitatea ca mortul sa se transforme in strigoi sau moroi.

 

Emile Durkheim, in cartea sa Formele elementare ale vietii religioase, cautand caracteristicile principale ale religiei elementare, analizeaza tot ceea ce este dincolo de religiile observabile. Astfel, el ajunge tocmai la aceasta concluzie expusa mai inainte si anume ca, ideea de suflet ar fi fost sugerata omului din neputinta de a-si explica viata sa dubla, in stare de veghe si de somn. Pentru omul primitiv, reprezentarile pe care le are in timpul starii de somn ar avea, se spune, aceeasi valoare: el le obiectivizeaza si pe cele din starea de somn, vazand in ele imaginea unor obiecte exterioare carora acestea le reproduc aspectul cu mai multa sau mai putina exactitate. Daca viseaza ca a vizitat un loc necunoscut, el crede ca intr-adevar a fost acolo. Insa, acest lucru ar fi fost posibil, doar daca in el ar exista doua fiinte: corpul, culcat pe pamant si care se trezeste in acelasi loc, si cealalta fiinta, care, in acelasi timp, s-a deplasat in spatiu. Din aceasta experienta se degaja incetul cu incetul ideea ca in noi exista un dublu, un alt ”eu”, care, in conditii determinate, are posibilitatea sa paraseasca organismul in care salasluieste si sa hoinareasca departe. Acest dublu reproduce firesc toate trasaturile esentiale ale fiintei sensibile ce-i foloseste drept invelis dar, in acelasi timp, se deosebeste de ea prin mai multe insusiri specifice: este mai mobil, deoarece este in stare sa parcurga in cateva clipe distante uriase, este mai maleabil si fluid, fiindca pentru a iesi din corp trebuie sa poata sa treaca prin orificiile organismului(nasul si gura). Dublul este vazut ca si material, dar mult mai subtil si eteric decat avem ocazia sa cunoastem prin mod empiric. Dublul este asadar sufletul. Dar, sufletul nu este un spirit. El este atasat de un corp din care nu iese decat in mod exceptional; or, fiind doar atat, nu poate fi obiectul vreunui cult. Spiritul, dimpotriva, avand in general un lucru in care isi are locuinta, il poate parasi daca vrea, iar omul nu poate intra in relatie cu el decat respectand niste precautii rituale. Sufletul nu poate deci sa devina spirit decat cu conditia de a se transforma: simpla aplicare a afirmatiilor precedente cu privire la moarte, poate explica metamorfoza. Intr-adevar, pentru o inteligenta rudimentara, moartea nu difera de un lesin mai prelungit sau de un somn indelungat, caci ea are toate trasaturile lor. Moartea pare sa separe sufletul de trup precum somnul, numai ca, in acest caz, sufletul nu mai revine la viata, ceea ce conduce la ideea unei separari fara o limita de timp determinata. Mai mult, corpul, odata distrus – iar riturile funerare par a avea, in parte, ca scop sa grabeasca respectiva distrugere-, determina o separare definitiva. Apar astfel spirite detasate de organism si lasate sa strabata spatiul in deplina libertate, numarul lor creste in timp si, se formeaza astfel, in jurul celor vii o populatie de suflete. Aceste suflete omenesti au nevoi si dorinti omenesti, incat ele vor incerca sa se implice in viata fostilor lor tovarasi, fie pentru a-i ajuta, fie pentru a le face rau, dupa sentimentele pe care le-au avut fata de ei. Asadar, ele au o natura diferita,care este o alta de la caz la caz: aceste suflete sunt fie auxiliari pretiosi, fie adversari si dusmani de temut. In acest fel s-a capatat obiceiul de a le atribui toate evenimentele ce par a fi iesite din comun, orice intamplare fiind fiind pusa pe seama lor. Mai jos o sa analizam frica de moroi, mai ales intalnita in Olt. Omul devine astfel prizonierul fortelor spirituale pe care le-a creat chiar el, prizonierul de fapt al unei lumi imaginare al carei autor si model este.

 

Cei vii se pot adresa mortilor, dar afirmatia nu este valida si invers. Nu exista nici o posibilitate de schimb direct. Moartea neaga viata sub toate aspectele ai importante. Visul elimina absenta comunicarii dintre vii si morti. Somnul asigura canalul prin care decedatul vine si vorbeste celor ramasi in viata. Tot la romani se considera ca visele arata ca mortii poarta de grija celor vii, dorind sa-i revada. Aparitia viselor cu morti sunt indicele unei bune indepliniri a obligatiilor funerare, indepartand temerile si indoielile ca vreo una din aceste datorii nu a fost satisfacator indeplinita.

 

Din ideile exprimate in acest capitol, reiese clar ca mai mult decat oricare alte rituri legate de momente importante din viata omului, ritualurile asociate mortii, si implicit, vietii de dupa moarte, au pastrat in folclorul romanesc credinte si practici mai vechi, precrestine. Preotul satului recunoaste existenta a numeroase elemente pagane in cultura populara, asociate obiceiurilor religioase, de-a lungul secolelor de practica. Lumea de dincolo reprezinta un amalgam de credinte si practici derivate atat din ideologia religioasa, cat si din exigentele practice impuse de moarte. Interesant este ca intre cele doua existente continue exista numeroase contradictii. Prin doctrina crestina se crede ca este asigurata baza principiilor organizatoare despre viata si moarte. Rugaciunile si actele liturgice au drept scop purificarea sufletului, precum si iertarea pacatelor, decedatii fiind incorporati in lumea de dupa moarte, de dincolo. Prin religie se ofera o ideologie asupra mortii, care genereaza prescriptii pentru viata. Viata si moartea sunt legate in mod dialectic.

 

Unul din motivele intalnite aproape in toate credintele din Orient si care se regaseste si in credinta romaneasca este acela al calatoriei sufletului. La romani, pe mormant se implanteaza treptat sase insemne funerare, care indeplinesc in economia rituala sase functii distincte. Romulus Vulcanescu este cel care face aceasta clasificare: tarusul (marcheaza prezenta lui apotropaica), sulita sau sageata bradului (marcheaza consubstantialitatea brad-om) si comunitatea de destin) , stalpul, impodobit cu pasarea sufletului, crucea (insemn solar al mortului) si troita (insemn mitologic al mortului). Noi vrem sa insistam asupra pasarii mortului, avand in vedere tema ce o tratam in acest moment: calatoria sufletului. Pasarea sufletului urmareste sa atraga sufletul pribeag al celui mort pe alte meleaguri, in locul predestinat de rude a fi inmormantat, in partea de cimitir a spitei de neam. Ca prajitura-suflet in chip de porumbel, pasarea sufletului se folosea atarnata in pomul mortului ca pomana pe o ramurica de brad. In evolutia ei rituala, pasarea-suflet prezinta doua directii de dezvoltare mitica, una ascendenta si alta descendenta. ”Directia ascendenta semnifica urcarea ei rituala din universul chtonic al mortii, pe arborele mirific al cosmosului.” Urcarea acestei pasari se face in trepte, spune mai departe Romulus Vulcanescu, ea este inchipuita ca pusa initial pusa pe pieptul mortului si inmormantata odata cu el, apoi ridicata pe creasta mormantului, de pe mormant pe stalp, de pe stalp pe arborele vietii si al mortii si in cele din urma pe arborele cosmic. Directia descendenta semnifica coborarea din coroana arborelui cosmic, pe coloana cerului, apoi pe crucea de pe mormant. Asadar, pasarea sufletului poarta sufletul celui decedat pe drumul fara intoarcere predestinat de Urse. De asemenea mai exista in folclorul romanesc calul alb, care urca sufletul spre rai si calul negru, infernal, care il coboara inspre iad. Simeon Fl. Marian identifica un alt motiv ce joaca un rol important in calatoria mortului spre lumea cealalta: bradul psihopomp, ce calauzeste spiritul mortului in Marea trecere, pe Calea fara intoarcere, pe Apa sambetei sau prin Vamile vazduhului:

 

”Un bocet din Banat sustine ca sufletul celui raposat, in calatoria lui din lumea aceasta in cealalta, trebuie sa treaca peste o mare foarte adanca, care inconjoara pamantul si care se numeste(…)sorbul pamantului. In rapa acestei mari se afla un brad colosal, numit bradul zanelor. Ajungand sufletul la acest brad il roaga sa-i intinda varfurile”.

 

Romanii au o perspectiva mai simpla asupra acestei calatorii. Daca egiptenii si taoistii credeau in acele ascensiuni ale faraonului transformat intr-o inspaimantatoare fiinta cosmica, la romani sufletul nu are doar o stare stabila. Dupa moarte, el calatoreste prin toate locurile unde a trait, timp de 40 de zile. Asadar, ascensiunea la ceruri a sufletului nu are loc in momentul mortii, ca la celelalte popoare, ci dupa un timp. In toate aceste zile, familia mortului merge la cimitir, cu lumanari, tamaie si o cana cu apa. In a patruzecea zi se face parastasul, o slujba pentru asezarea sufletului. Inca o data amintim importanta indeplinirii in amanunt a tuturor ritualurilor, pentru ca ‘’sufletul sa aiba hodina”. Dupa cele patruzeci de zile, se spune mai ales in Dobrogea, ca sufletul se aseaza in varful crucii, pe carpa pusa acolo. Bineinteles ca nu este o parere singulara, existand informatori care considera ca sufletul merge in rai sau iad, in functie de faptele facute pe pamant.

 

Foarte interesanta este tema des intalnita in credinta populara, aceea a moroilor. Omul mort devine moroi, un fel de strigoi, din cateva motive principale :

 

a. daca are raul (diavolul) in el, pe cale ereditara;

 

b. daca nu-l slujeste preotul bine, adica complet;

 

c. daca se sinucide;

 

Pe langa aceste cauze se mai vehiculeaza si altele, mai putin precise: crima, incestul. Unele marturii dezvaluie cauze foarte interesante ale transformarii oamenilor in moroi: neimpartasirea necazurilor, vrajmasia:

 

”Moroiu fiinteaza si din om inchis si vrajmas. Fiind el un om vrajmas si murind, sa face moroi. Il duce la groapa si ingropandu-l intra raul in inima lui si atunci el sa-ntoarce intr-o dunga.

 

Cum sa poate ca omu al mai bun sa se faca moroi? Pai, a tot strans rau la inima; el de i-a fost necaz pa cineva, nu a spus catra altii, ci a tinut in el; el nu gramuja, tot rabda asa.”.

 

Moroiul este descris in cele mai ciudate moduri: uneori are infatisare de om cu manifestari diabolice, alteori este invizibil. Timpul cand actioneaza moroii este de la ora 12 noaptea pana spre ziua, adica cam pana la patru. Raza lor de actiune este foarte mare. Lor le sunt atribuite toate calamitatile naturale, incendiile si epidemiile. Oprirea actiunilor nefaste provocate de moroi, precum si initierea lor se face prin femeile vrajitoare.

 

Depistarea mortului devenit moroi se face prin diverse metode. Doua dintre ele sunt urmatoarele. Fie se presara seara faina si miere pe crucea mortului, iar daca acestea nu se regasesc dimineata intacte, inseamna ca mortul a devenit moroi, fie se trece cu un armasar negru, fara pata, peste mormintele proaspete ale mortilor. Acolo unde calul sforaie si refuza sa treaca, salasuieste in mod sigur un moroi.

 

Ca si metoda preventiva impotriva transformarii in moroi, enumeram: ungerea cu usturoi, arderea florii de maracine la capul mortului, inteparea pieptului celui mort cu o andrea ascutita. Distrugerea moroiului, atunci cand este descoperit (a mortului), este prin ardere: ‘’Moroii se ard, sa nu ramaie nici urma, ca sa se potoleasca, sa piara, sa nu mai fie moroi’’.

 

Ininte de ardere ritualul este mult mai complex. Dupa ce este dezgropat, mortului i se scoate inima si i se fierbe in vin. Cu aceasta fiertura se stropesc cei bolnavi, unii chiar beau din ea. Daca oala in care fierbe inima se crapa, inseamna ca inima i se duce moroiului la loc. Omul bun, dupa moarte are un alt destin:

 

‘’Dupa ce moare, omu bun merge si merge pana ce da de o poarta; pa omu bun il calauzeste ingerii. Il stie cum i-a fost cugetu si fapta si cand ajung la poarta il lasa sa intre. Daca a fost om rau, cere el sa intre, da nu-i deschide nimeni; geab incearca el, daca cat o trait nu s-o pregatit. Locu lui e intuneri cu veci, unde nu e lumina si nici scapare. Are si el ingerii lui roscati si bucurosi c-a mai pus mana pe unu. Raiu e un loc deschis, loc de frumusete, asa, de nu te saturi. Da iadu e la loc inchis, stii, el nu rasufla’’.

 

Din simbolistica funerara care trimite la viata de dupa moarte, de o frumusete extraordinara este simbolul bradului. Acest simbol se regaseste in Cantecul bradului, intalnit aproape in toata tara. Mai exact, Cantecul bradului consta in punerea la unui brad la capataiul celor morti de tineri, flacailor, fetelor si chiar al celor casatoriti.

 

Cand murea un om, o ceata de flacai, cel mai frecvent sapte sau noua, plecau in padure pentru a taia un brad tanar, lung de patru pana la cinci metri, care era curatat pana aproape in varf si urma sa fie impodobit cu flori, panglici si clopotei la casa mortului. Bradul era adus de flacai pe umeri, fiind primit, la sosirea in sat, de un grup de femei care cantau Cantecul bradului. In cimitir era asezat la capul mortului, langa stalp, si era lasat acolo ani de zile, pana se usca, putrezea si cadea.

 

Bradul este pomul vietii. Versurile din cantec sunt o exprimare a durerii ce o trezeste moartea. Intregul ceremonial al taierii bradului si al punerii lui la capul celui mort eu l-as lega mai ales de ideea de ispasire. Sacrificarea bradului se face cu scopul de a inlocui moartea vesnica a decedatului. Jertfa este asemanatoare cu cea din credinta crestina, a lui Hristos. Pomul vietii, bradul, va fi ucis pentru a reda viata celui mort. Eternitatea bradului este imputata omului, iar moartea omului e preluata de bradul neputincios, care va muri in jale. Cuvintele bradului sugereaza o particica din marea durere suferita de acesta la despartirea de eternitate. ‘’Eu daca stiam, nu mai rasaream’’, este leit-motivul cantecului. Imaginile care imi intaresc afirmatia de mai sus sunt cele din momentul ritualului de taiere: voinicii vin intr-o tinuta ceremoniala solemna, ”Cu parul lasat,/Cu capu legat”. Ei pornesc de acasa intr-un moment de semnificatie particulara pentru cei care cred in stihii, la ”Revarsat de zori,/Pe la cantatori” si sosesc ”Cu roua pe fata,/Cu ceata pe brata”. Voinicii ingenunche si se inchina. Bradul cade ca un om. Descrierea este simpla, halucinanta, ca a unui omor .

 

Un alt cantec impregnat cu simboluri de o valoare importanta pentru cercetarea noastra este Cantecul cel mare. Si aici apare motivul marii calatorii, asemanator cu cel din folclorul celorlalte popoare, fiind o Carte a celor doua cai in varianta romaneasca. Ghidul egiptenilor prin labirintul lumii de dincolo, la romani este oferit de catre rude si vecini, care il sfatuiesc pe mort. Despartirea de decedat este parca rupta din viata cotidiana a satului. Versurile sunt ca o reproducere a unei convorbiri cotidiene.

 

Pe lumea cealalta, ca si pe lumea aceasta, ziua este urmata de noapte. La venirea noptii ”dalbul de pribeag” se gaseste singur. Este sfatuit, ca si in basme, ca atunci, sa ceara ajutorul animalelor prietene cu care trebuie sa se infrateasca. Totusi numai aparitia acestor animale ne duce spre basm. Atmosfera generala pare sa fie in continuare reala si in limitele satului. Raiul pare un varf de munte pe care se intalnesc tinerii pentru o petrecere.

 

De o valoare extraordinara din punctul nostru de vedere, si nu numai, este legenda Soarele si Luna. Cateva episoade din aceasta legenda lamuresc unele aspecte din lucrarea noastra, aspecte referitoare la conceptia populara romaneasca cu privire la viata de dupa moarte. Scena in care Soarele intalneste cuplul crestin primordial, Adam si maica Eva, este extraordinara. Soarele isi marturiseste suferinta ce o poarta: dragostea pentru sora lui. Dar, a incalca legile firii, fie ele chiar si absurde, nu este permis in conceptia celor care le diriguiesc, si, mos Adam, impreuna cu moasa Eva ii vorbesc cu parere de rau ca, nu s-a mai pomenit o asemenea relatie. Cine se implica in asa ceva va intra in iad, este afirmatia primilor oameni, iar cei care se abtin, vor mosteni raiul. In varianta culeasa de Vasile Alecsandri, Luna, Ileana Cosanzeana ii refuza Soarelui cererea in casatorie: ”Trupsor far’ de pacate,/Nu se afla-adevarat/Frati sa se fi cununat./Cauta-ti tu de ceriul tau,/Si eu de pamantul meu,/C-asa vrut-a Dumnezeu.”Apare, dupa cum vedem, tabu-ul, interdictia crestina cu cele doua cai de urmat: a raului, simbolizat de iad si a binelui, intrupat de rai. Urmeaza calatoria de dincolo de marginile omenescului, pe care au intreprins-o toti marii eroi tragici ai omenirii, Ghilghames si Orfeu, amintiti in capitolul anterior, calatorie semnificativa prin noutatile pe care le dezvaluie celui initiat in tainele vietii de apoi.

 

Luat de mana de mosul Adam si de moasa Eva, ca Dante de Vergilius, Soarele descumpanit este dus in Rai, care ii apare la prima vedere ca un banchet orfic linistit, numai mese-ntinse, cu faclii aprinse, de unde nu lipsesc paharele pline si cantecele line.

 

Dar aceasta atmosfera ce parca respira vechea mitologie nu este decat o amagire, o umbra a umbrelor unui ritual pagan, peste care s-au suprapus prin forta ierarhia si obiceiurile celui crestin: jur imprejur stau sfintii mucenici si ”o suta unu sfinti”.

 

Acesta ar fi primul ordin al ostasilor lui Cristos, dupa care urmeaza al doilea, format din ”Sfinti mai maruntei/O suta si trei”, apoi cele ale ”femeilor cuvioase”, ale ”maicutelor duioase” si ale ”fecioarelor curate”, simbolul castitatii si ascezei propovaduite de noua religie dupa domnia pagana a libertatii absolute in dragoste.

 

Atotputernicia dragostei este inlocuita cu cea a ascezei si a increderii in biruinta Logosului crestin impotriva logosului pagan, pana atunci dezlantuit. Din acesta cauza, la praznicul din Rai apar simbolic cei ”Ucisi in dreptate/ Osti de biruinta/ Si soti de credinta”.

 

Din Rai, Adam si Eva, impreuna cu Soarele, luand cheile, il poarta spre iad, unde Soarelui ”i se zburleste parul” de groaza, ca unui muritor de rand, atunci cand vede ca in focurile iadului ard si se vaieta la un loc, hotii si conducatorii rai, cu soacrele trufase si preotii mincinosi.

 

Antiteza dintre Rai si Iad e creata cu scopul de a atrage noi adepti la religia crestina, considera George Nitu in comentariul sau adus legendei Soarele si Luna.

 

O pondere destul de mare o au, in folclorul romanesc, miturile si riturile apotropaice, menite sa apere mortul de toti dusmanii care i se pot ivi in cale, atat cat tine marea lui trecere pana la lacasul destinat. In ritul funebru se constata, de asemenea, o unitate a trasaturilor fundamentale, care lasa insa loc si unor devieri de amanunt, rod al atitudinii active, mereu creatoare, a purtatorilor de folclor, fara a ocoli teama de modificare a practicilor strabune, echivalenta cu un sacrilegiu. Ca atare, interpretarile felurite se inscriu in aceeasi categorie semantica, faptele pastrandu-si culoarea notionala: se da gaina peste peste sicriul mortului, cel mai adesea pentru ca ea ar deschide calea mortului pe lumea cealalta, scurmand maracinisurile si inlaturand spinii, acest obicei intalnindu-se in Moldova. Tot aici exista credinta ca gaina va scurma ciolanelele mortului la inviere, ajutandu-l deci sa se reintruchipeze. Daca se daruieste o gaina de sufletul mortului, sufletul acestuia va deveni astfel mai usor ca fulgul ( pe care ii are gaina daruita, bineinteles ), iar daca se daruieste un cocos, acesta va anunta sufletului mortului orele, dar mai cu seama va inspaimanta pe diavolii ce-i atin calea si va tine in cioc cumpenele de la vamile vazduhului, impiedicand diavolii de la viclesugurile lor. De asemenea, a fost observata teama moldovenilor de a nu ingropa mortii lunea, sau inainte de amiaza, in orice zi, ca nu cumva sa moara toti ai casei. Banatenii cred ca inainte de amiaza sufletul mortului nu s-ar putea calauzi dupa soare spre locul cuvenit, putandu-se rataci si cadea prada adversarilor.

 

Asa cum am amintit si in capitolul destinat prezentarii conceptiei egiptene vizavi de viata de dincolo de moarte, unele credinte romanesti, mai precis cele oltenesti, oglindesc un stadiu arhaic al gandirii si credintei in ceia lume. Argumentele le luam din repertoriul funebru de la noi: cantecele rituale si ceremoniale, bocetele si versurile funebre. Cantecul Zorilor, amintit si mai inainte, solicita oprirea timpului pana ce se va gati tot ce este necesar pentru calatoria mortului. Variantele oltenesti arata ca mortul are nevoie de provizii fabuloase in mancari si bauturi pana ce va ajunge la locasul semenilor lui: ialovite grase, porci grasi, cuptoare de paine si malaie, buti cu vin si cu rachiu. Asemanarea cu inscriptiile de pe mormintele egiptene a fost facuta si in capitolul precedent, iar daca amintim ca si la greci si romani exista datina de a lasa merinde pentru raposati, ideea ca acest motiv este inradacinat in credinte arhaice, precrestine, nu mai are nevoie de argumente suplimentare. Arnold Van Gennep pecetluieste acest argument prin evidentierea unei practici asemanatoare la indieni. Variantele oltenesti mai adauga la lista preparativelor si ”ravasele” destinate rudeniilor ca sa-i anunte decesul. Aici, cantecul accentueaza ideea ca, la romani, comunicarea dintre vii si morti este posibila.

 

In Bucovina se fac gauri in sicriu, practica fiind izvodita din credinta straveche ca mortul mai percepe partial ce se petrece in jurul sau si mai cu seama poate primi merindea viagera.

 

Puntea dintre cele doua lumi este reprezentata de brad, pomul vietii. Bineinteles ca nu lipsesc animalele basmelor, ce incearca sa puna tot felul de piedici calatoriei extraordinare intreprinsa de cel ce aspira la viata de dincolo. In Banat se crede ca ‘’sperietorile” sunt un soim, o vidra si o serpoaica. In Gorj, animalele nu sunt o piedica, ci un ajutor pentru raposat. Lupul, vulpea si vidra sunt calauze de incredere prin necunoscutul lumii de dincolo. In Tara Hategului, cocosul gai, nazdravan dupa credinta populara, este si el un ajutor de nadejde. In Mehedinti, poporul proiecteaza insusiri extraordinare cucului, si acesta fiind un indreptar spre Rai.

 

Peisajul prin care trece mortul, difera in cantecele funerare. Ele mentioneaza constant bifurcarea fatala, cu admonestarea sa evite ”calea stanga” si sa apuce pe ”calea dreapta”, dupa care sufletul va intalni o zana batrana, care in majoritatea cazurilor este inlocuita de Maica Domnului, langa care mai apar si Sampetru cu Samedru, care tin evidenta sufletelor ce intra in Rai. Atunci cand cele doua figuri feminine coexista, cea dintai, zana, este malefica, in concordanta cu procesul general de indiabolirea zeitatilor pagane. Peisajul este dominat de multimea florilor, apoi de marul urias la umbra caruia se afla fantana cu apa uitarii. Mortul este sfatuit sa tina drumul tot inainte pana va trece cele sapte vami foarte grele. Calea cea stramba, calea din stanga, care duce la iad este cu lacrimi udata si campurile sunt urat arate, semanate cu spini rai. Calea cea dreapta, ce duce inspre Raiul ceresc este una a indestularii sufletului. In loc de spini, campul este semanat cu flori frumoase, care, odata culese, fac ca dorul dupa cei dragi sa dispara. Calatoria va continua, iar marul imens, rotat, cu varful care atinge cerul si cu poalele ce ating apele marilor, este semnul ca ea se apropie de sfarsit. Dezamagirea e mare cand mortul va afla ca, Maica Domnului, Maria, a umplut colile cu cei vii, iar condeiul l-a pierdut. Doar rugamintile insistente il pot salva pe nenorocitul condamnat la moarte vesnica.

 

Vamile cerului sunt pazite in chip benign de cate trei fiinte binevoitoare, in opozitie cu reprezentarile mai noi, influentate de scrierile sfintilor. Interesanta este aici aparitia compromisului. Vamuitorii accepta sa fie mituiti, iar mortul poate inainta. La balciuletul ce-l va intalni in cale trebuie sa se opreasca si sa cumpere, prevazator, ’’trei mahrame negre, trei sovoane noi si trei chiti de flori”. Cu aceste lucruri decedatul va mitui ”trei nevestele, trei voinicei si trei fete mari”.

 

Aceasta scena merita analizata intr-o intreaga lucrare, si anume, posibilitatea romanului de a trece peste orice obstacol, chiar in viata de dupa moarte, prin simplul si uimitorul fapt de a da mita.Contradictia este enorma aici, existenta unor vamuitori compromisi in spatiul celest in acelasi timp cu perfectiunea absoluta a divinitatii. Probabil ca mituirea este singura si cea mai simpla solutie pentru a trimite orice om, indiferent de faptele sale, in Rai. Este vorba aici de o fortare a portilor cerului prin desacralizarea lor. Conceptia aceasta populara, gresita bineinteles, a influentat poate prea mult gandirea realista a maselor, inradacinandu-se adanc in subconstient. Romanul este acum mituitor prin esenta, facand din spaga un mod de viata, prin alinierea trairii zilnice la standardele gresit impuse de neintelepciunea populara, de aceasta data.

 

Peisajul edenic este intregit in unele tipuri, frecvente mai cu seama in Oltenia nord-vestica, cu schitarea locului unde se afla sufletele, un fel de ulita de sat, dar mai populata, in care domina impunatoare, casa mortilor. Casele mortilor sunt uniforme din punct de vedere arhitectural. La fel ca in viata, rudele si prietenii vin sa vada noua locuinta. Aceasta nu este niciodata agreata: ”Am zinit sa-ti vad casa/Sa vad place-mni-a ori ba./Fara usa si fereastra/A si tare-ntunecoasa./Ca mandra casa-i avut/S-aceia nu ti-o placut/S-ai facut alta de lut./Fara usi fara feresti/Cu nime sa nu graiesti.”

 

Din cele observate se poate trage o prima concluzie. Folclorul romanesc referitor la viata de dupa moarte este singular prin conceptii si motive. In comparatia facuta intre folclorul romanesc si cel al altor popoare, renumitul folclorist I.C. Chitimia, sustine ca folclorul funerar romanesc, mai specific- bocetele, este dominat de note lirice. La noi se canta durerea celor ramasi, nu a celor disparuti, infatisati ca suparati si reci la suferinta familiei.

 

In poporul roman se considera ca sufletul unit cu trupul se desparte de acesta prin vointa lui Dumnezeu. Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale, bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni, in rai, sau cu ingerii cazuti, in iad. Se crede ca ajungerea in rai sau in iad are loc doar dupa 40 de zile, timp in care sufletul ajunge la starea de lumina sau intuneric. Misterul mortii este asadar poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie. Ingerii- buni si rai- se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va provoca sufletului o extraordinara tulburare, dar va gasi mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt de mare ajutor. Sufletul plin de pacate este condus de catre demoni in iad. Hotararea de a trimite un suflet in rai sau iad se ia dupa ce faptele sale sunt puse in cumpana. Daca partea dreapta este mai ridicata decat cea stanga, sufletul este primit in rai, in mijlocul ingerilor. Daca cele doua parti ale cumpenei sunt egale ca si greutate, atunci mila lui Dumnezeu se pune in aplicare si sufletul este izbavit. Acest lucru este valabil si cand cumpana se apleaca spre stanga dar nu cu mult. In fine, daca acea cumpana se apleaca foarte mult in partea stanga, se aplica hotararea cea dreapta, in functie de pacate.

 

Moartea dreptului este opusa mortii pacatosului. Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingerii care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. In clipa mortii ei au in fata faptele bune: rugaciunile, posturile, lacrimile, iar sufletele au o mare bucurie. Moartea pacatosului, in opozitie cu prima, este cumplita. Moartea pacatosului este tragica, pentru ca, in momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care va trebui sa se uneasca pentru o vesnicie. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor.

 

Imediat dupa moarte, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a facut binele.. El umbla in jurul casei unde a locuit si chiar ramane cateodata langa trupul sau care zace in sicriu. Dupa a treia zi, luand exemplul lui Hristos, care a inviat a treia zi dupa moarte, sufletul se urca la cer. A treia zi se face asadar un parastas pantru cel mort. A treia zi se inmormanteaza mortul, trupul fiind ingropat.

 

Tot spatiul dintre pamant si cer este impartit de credinta populara in 20 de parti sau tribunale. Sufletul, trecand pe acolo este acuzat de demoni pentru pacatele sale. Fiecare vama corespunde uni anumit grup de pacate. Vamesii, care sunt duhurile rele, acuza sufletul nu numai de pacatele de care el este vinovat, ci si de unele necomise.

 

Ordinea in care vamile se succed este urmatoarea:

 

1. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza faptele sale facute prin cuvant: flecareala, cuvintele obscene, jignirile, luarea in ras, e.t.c….

 

2. A doua vama este aceea a minciunii, in care este acuzata orice minciuna, calcare de juramant, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului, luarea numelui lui Dumnezeu in desert.

 

3. A treia vama este a calomniei: calomnierea aproapelui, umilirea altuia, vorbirea de rau, batjocura unita cu uitarea propriilor greseli si pacate.

 

4. A patra vama este a lacomiei: obiceiul de a manca in ascuns, betia, uitarea posturilor, inbuibarea, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese.

 

5. A cincea vama este a leneviei.

 

6. A sasea vama este a furtului in care sunt acuzate diversele furturi, indiferent de marimea lor.

 

7. A saptea vama este cea a zgarceniei si a iubirii de bani.

 

8. A opta vama este a celor care dau bani cu dobanda.

 

9. A noua vama este a inselatoriei, a judecatii nedrepte, a masurii false si a altor fapte de acest gen.

 

10. A zecea vama este a geloziei.

 

11. A unsprezecea vama este vama mandriei si a lipsei de respect.

 

12. Vama maniei este a douasprezecea.

 

13. A treisprezecea vama este a razbunarii.

 

14. A patrusprezecea vama este a crimei.

 

15. A cinsprezecea vama este aceea a magiei: vraji, farmece, chemarea demonilor.

 

16. Vama necuratiei este a saisprezecea intalnita de decedat si ea este vama necuratiei in ganduri, in fapte, in viata de zi cu zi.

 

17. Vama numarul 17 este vama adulterului.

 

18. Vama a optsprezecea este vama care condamna incestul si homosexualitatea, tot ceea ce este contrar naturii umane.

 

19. Vama a nouasprezecea este vama ereziilor, a lepadarilor de credinta si a hulei.

 

20. Ultima vama strabatuta de suflet este vama cruzimii.

 

Trecerea tuturor acestor vami are loc a treia zi dupa moarte. Infatisarea inaintea lui Dumnezeu are loc tot in a treia zi, in acest timp rudele si biserica rugand divinitatea sa aiba mila de cel mort si cerand iertarea pacatelor, astfel inlesnindu-se trecerea prin toate aceste douazeci de vami. Dupa prezentarea inaintea lui Dumnezeu, sufletul este purtat prin diferitele locuri in care locuiesc sfintii, pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta ”excursie prin paradis” dureaza sase zile, timp in care sufletul admira si se mira de fericirea oferita de Creator. Mortul nu poate sa nu-si reproseze neglijenta ce a avut-o in viata de pe pamant, dandu-si seama de irosirea vietii in dauna unei fericiri absolute. A noua zi este ziua in care sufletul celui decedat se inchina inaintea lui Dumnezeu pentru a doua oara. Rugaciunile pentru morti din a noua zi au scopul de a convinge divinitatea sa integreze sufletul in numarul celor noua cete de ingeri. Dupa a doua inchinare i se arata sufletului celui mort, a doua sectiune a cerului, iadul. Aici el va vedea suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnetele dintilor. In timplul celor 30 de zile, sufletul viziteaza toate cotloanele infernului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pentru vecie. In sfarsit, in a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca la Dumnezeu pentru a treia oara pentru a I se inchina. In acel moment, Judecatorul hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, in functie de faptele sale si de viata sa pamanteasca. In aceasta a patruzecea zi are loc judecata particulara, de aceea rudele se roaga in aceasta zi pentru sufletul celui decedat. Acum se decide starea sufletului pana in ziua Judecatii de Apoi, care este o judecata generala. In a patruzecea zi se oficiaza pe pamant, parastasul, cu scopul de a-l indupleca pe Dumnezeu sa-i ofere raiul, ca loc de odihna, pana la Judecata de Apoi, celui decedat.

 

Dreapta judecata are loc la sfarsitul lumii. Un satean din Sacel descria acest eveniment al venirii lui Isus ”pe scaun cu roate de foc”:

 

‘’Cand sfarsitu lumii-a fi

 

Vor trambita injerii,

 

Vii cu mortii sa se-adune.

 

…………………………………

 

Si Isus va zice cu manie:

 

-Acei buni, vinit’ cu mine!

 Si gustati cerescul bine.

 

Voi meret’ cu Satana-n iad!

 

Ca de el ati ascultat.

 

Maret’ ca vi-i gata patu’.

 

Hodiniti-va-n vecie,

 

Osteniti de nebunie!’’

 

 

 

 

In credinta populara se crede ca faptele celor de pe pamant ajuta sau ingreuneaza viata celor dragi care au pasit in lumea de dincolo de mormant. Suferinta celor morti este mai usoara, daca pe pamant cei care il iubesc duc o viata placuta lui Dumnezeu. In sens invers, se pune intrebarea, daca iubirea celor care au murit strabate limitele impuse de mormant. Cu ce participa lumea nevazuta la lumea contingenta? Parerile sunt impartite. Gail Kligman afirma ca nu exista comunicare in sens invers, dupa ce studiaza folclorul romanesc din Transilvania. Alti folcloristi sustin contrariul si exemplele au fost date la inceputul capitolului si vor fi detaliate in sectiunea urmatoare, referitoare la comunicarea dintre cele doua lumi. Se crede ca iubirea fiind nemuritoare, strabate si sparge limitele impuse de timp, spatiu si trup. Daca sufletul nu ar iubi vesnic, nu ar mai fi suflet. Rezulta ca asemenea calitati ca si iubirea, vesnice, nu parasesc sufletul celui plecat dintre vii, el iubindu-i cu pasiune nemarginita si luand parte la soarta lor. Dincolo de posibilitate, se crede ca exista o datorie morala, ceruta de imperativul trupului lui Hristos, compus din madulare care trebuie sa se ajute unul pe celalalt. Asadar, sufletul nu poate lipsi in a lua parte activ la la situatia sufletelor ce-i sunt scumpe. Lumea spirituala de dincolo de mormant se bucura de aceia care, la randul lor, se bucura in spirit pe pamant. Pe de alta parte, cand viata viilor este plina de pacate, iar inima impietrita si nepioasa, locuitorii lumii nevazute sunt mahniti, iar rudele moarte plang necredinta celor care pacatuiesc. Viata viitoare este, asadar, continuarea vietii contingente, pentru ca, indiferent de locul in care se desfasoara, pe pamant sau dincolo de el, viata este o dezvoltare a facultatilor si dispozitiilor sufletesti. Caracterul fiecarui suflet trebuie sa aiba o situatie corespunzatoare, de virtute sau de viciu, in viata viitoare. Numarul de situatii fericite de pe pamant, corespunde numarului de stari fericite din viata viitoare. Omul, poarta deci inlauntrul sau, fie imparatia lui Dumnezeu, fie iadul. Pe pamant, asadar, sunt trasaturi sufletesti conforme trasaturilor locuitorilor raiului si iadului. Numarul pacatelor capitale de pe pamant (invidia, mandria, neinfranarea, avaritia, ura, lenevirea, lacomia) corespunde cu numarul starilor din iad. In rai, de asemenea, exista sapte stari, spiritul omului lucrand fie prin partile bune, fie prin cele rele. Credinta populara prezinta o legatura nevazuta si spirituala, precum si comunicarea cu duhurile bune.

 

Prin urmare, sufletele mortilor care au atins perfectiunea in viata de dincolo de moarte, mijlocesc pentru cei vii, in timp ce viii adreseaza rugaciuni lui Dumnezeu si isi indeplinesc datoriile in favoarea sufletelor din iad.

 

Fintele ce locuiesc in lumea de dincolo sunt: ingerii buni in rai si spiritele rele in spatiul ce inconjoara pamantul; sufletele sfintilor sunt in rai, iar sufletele imperfecte in iad; sufletele care sunt pierdute pentru totdeauna stau in Gheena.

 

 

Comunicarea cu lumea de dincolo in folclorul romanesc

 

1.Comunicarea cu lumea ingerilor

 

Pentru inceput vom prezenta legatura si comunicarea viilor cu lumea ingerilor. Ingerii sunt creatia prima a lui Dumnezeu. Numarul lor este infinit si resedinta lor este al treilea cer. Ingerii sunt fiinte imateriale, personale, limitate, inzestrate cu spirit, vointa si putere. Activitatea lor consta in aceea de a canta perpetuu lauda lui Dumnezeu, a contempla fata lui Dumnezeu si a-L sluji, respectandu-i vointa. Lumea ingereasca spirituala, ingeri si demoni, lucreaza asupra sufletului si trupului omului, fie la nivelul gandirii, fie prin simturi. Activitatea omului poarta pecetea lumii spirituale negative. Excesiva ingrosare a simturilor omului face imposibila comunicarea cu lumea buna a ingerilor. In sensul celalalt, desavarsirea spirituala clarifica si inlesneste comunicarea cu aceasta lume buna. Pacatele ii indeparteaza pe ingeri, in timp ce curatia morala si faptele bune ii transforma in calauze, pazitori si invatatori.

 

2.Comunicarea cu spiritele raului

 

Ingerii intunericului au fost izgoniti din cer pentru ca au vrut sa fie ca Dumnezeu. Mandria, ambitia, rautatea, acestea sunt trasaturile ce ii disting de ingerii buni. Ei lucreaza impotriva sufletului si trupului uman, intinzand curse oamenilor. Legatura este posibila in baza raporturilor mutuale ce se stabilesc intre sufletul si trupul omului cu acesti ingeri. Pacatosii nepasatori, trufasi, sunt in raport nevazut prin cugetare cu spiritele intunericului, dar cateodata si prin simturi. Spiritele raului lucreaza asupra sufletului omului prin ganduri si insinuari. Succesul lor este limitat de Dumnezeu. Fara permisiunea lui Dumnezeu ei nu pot face rau nici macar animalelor. Pentru a-l amagi pe om, ele iau diverse chipuri, de sfinti, asemanandu-se cu virtuti. Cateodata ele preziceau viitorul, inselandu-i pe oameni si atragandu-i inspre pacat.

 

Locuinta acestor spirite rele este vazduhul. Spiritele rele lucreaza in mod nevazut asupra fiintei umane. Viata celui de pe pamant trebuie sa fie o lupta cu gandurile si poftele provocate de aceste spirite negative. Comunicarea cu acesti demoni este ascultarea de poftele dictate de ele. Refuzarea lor inseamna o comunicare de calitate cu ingerii buni.

 

Romulus Vulcanescu, din analiza speciala a descantecelor, desprinde 23 de fapturi demonice care sunt invocate, solicitate, blestemate, amenintate etc, pentru rautatile ce le provoaca omenirii: avestita, dansele, iele, solomonari, joimarita, moroi, moroaice, muma padurii, naluca, potca, rusalii, samca, sfinte, sfinti, strigoi, strigoaice, soimane, ursita, zane, zburator, zmeu si zmeoaica. De asemenea, Simeon Florea Marian, consacra cateva pagini analizei fiintelor demonice: strigoilor, pricolicilor, vantoaselor, ielelor si ierarhiilor diavolesti.

 

3.Comunicarea viilor cu mortii

 

In folclorul romanesc se crede cu piosenie ca viii pot comunica cu cei morti. Exemplele sunt numeroase. Sfintii viziteaza pamantul si fac minuni, vindeca bolnavii, vorbesc cu cei vii, e.t.c..De asemenea, nu exista numai comunicare intre vii si sfinti, ci si intre cei de pe pamant si cei care au avut suflete pacatoase, imperfecte, care nu au ajuns inca la sfintenie si nu sunt inca primite in rai. In imparatia cerurilor, mai exista insa o categorie de suflete, si anume acelea care nu mai au nici o speranta, sufletele cu totul pierdute. Cu aceste suflete nu exista comunicare, in popor facandu-se analogia cu membrele amputate, care nu mai reprezinta nimic pentru trupul uman.

 

In ceea ce priveste comunicarea cu sfintii, aceasta este deosebit de eficienta, deoarece ea este izvorul multor minuni. Oasele sfintilor sunt sfinte, iar sufletele lor mijlocesc inaintea lui Dumnezeu pentru cei vii. Legatura si comunicarea viilor cu sfintii se exprima asadar, din partea acestora, prin rugaciuni adresate lui Dumnezeu pentru cei ce locuiesc inca pamantul, iar din partea pamantenilor prin cinstirea si rugaciunile adresate sfintilor pentru a le cere ocrotirea si sprijinul lor in mantuire.

 

In ce priveste aparitia fiintelor spirituale pe pamant, amintim aparitiile ingerilor. Acestia, se crede ca iau initiativa in a cobori pe pamant cu scopul de a vesti oamenilor voia lui Dumnezeu. Sarcinile lor sunt numeroase. Tot ce tine de calauzire, invatatura, slujire, ocrotire, le intra lor in atributiuni.

 

Opusul acestor ingeri, spiritele rele, sunt inamicii viilor. Faptele rele ale omului fac din aceste spirite tovarasi nedespartiti. In fine, o a treia categorie de suflete care isi fac aparitia pe pamant este aceea a sufletelor din iad. La rugaciunile sfintilor, mortii din iad simt o alinare a durerilor. In situatii dificile, mortii sunt intrebati si acestia raspund. Ei dezleaga enigme care omeneste nu se pot rezolva. Martiri sunt izbaviti de la moarte si ucigasi scapa de pedeapsa fiindca mortii recunosc ca nu persoanele in cauza i-au ucis. O intreaga paleta de legende despre mortii care vorbesc si ajuta omenirea conving omul din popor despre eficacitatea comunicarii cu sufletele decedate care cunosc ”mersul lucrurilor” de dincolo.

 

II.Morfologia lumii de dupa moarte

 
Lumea mortilor cuprinde trei nivele: raiul, iadul si purgatoriul, acesta din urma nefacand parte din credinta ortodoxa. Conform mentalitatii populare romanesti, exista trei biserici pe pamant: biserica luptatoare, pentru cei ce se afla in iad, biserica suferitoare, pentru cei din purgatoriu si biserica triumfatoare, pentru cei din rai.

 

La romani, raiul este vazut ca o gradina minunata, plina de flori si de ingeri; raiul ofera fericirea si tihna eterna. Este necesara o comparatie cu gradina materna, care ofera securitate si hrana, pentru a intelege raiul. Raiul este populat de cei care nu au pacatuit sau, cel putin, nu au facut pacate grele. Direct in rai merg copiii sub sapte ani, calugaritele si cei care mor intre Pasti si Rusalii, acestia profitand de faptul ca portile raiului sunt deschise cu ocazia invierii lui Hristos si a urcarii Sale la Ceruri. Copiii sub sapte ani ajung in rai deoarece sunt ingeri puri. Cei care nu merg in rai, dar care au dus o viata crestineasca, sunt ajutati corespunzator de rudele in viata si vor fi in cele din urma admisi din purgatoriu in rai. La randul lor, locuitorii raiului se roaga ca Dumnezeu sa-i ierte pe cei care nu se afla acolo si sa le grabeasca ispasirea din purgatoriu. Pacatosii merg in iad sau in purgatoriu, in functie de felul de viata pe care l-au dus. In iad ajung cei fara de Dumnezeu. Iadul este antiteza raiului, caracterizat de foc si suferinta vesnica. Diavolii ii inteapa continuu pe colocatarii umani cu furci ascutite. Pedepsele pentru ofensele aduse lui Dumnezeu pe Pamant sunt severe. Unele pacate nu pot fi niciodata absolvite, iar blestemul este soarta celor care le-au comis. Aceste pacate grele includ prostitutia, homosexualitatea, furtul neinapoiat, crima, sinuciderea, vrajitoria. Cei nebotezati sunt doar victime nefericite ale neglijentei parintilor, ei scapand din purgatoriu daca cei in viata isi indeplinesc toate obligatiile.

 

Credinta populara a maramuresenilor cu privire la rai si iad este evidentiata de cateva legende culese de Pamfil si Maria Biltiu. Una dintre ele face o descriere succinta a lumii de dincolo. In ceia lume, Dumnezeu are lacasuri pentru fiecare, in functie de faptele de pe pamant. ”Cand intri, treci printr-un tunel intunecat si lung. Acolo in tunel, de-o parte-s garsonere si acolo-s numai draci. Atata beu si joaca si horesc.” Ierarhizarea acelor locuri este urmatoarea: in cele mai urate locuri, impreuna cu dracii, stau cei ce au facut fapte rele pe pamant. Cei ce au facut fapte bune isi au locuinta intr-un loc cu iarba verde, ”camp fain”, unde se vad curti mandre. La intrebarea cine salasluieste in acele locuri unde sunt focuri nestinse raspunsul este urmatorul: ”Acolo-s toti huc, care au fost curvari, care au fost betivi. Aceia joaca tot in intuneric, ei si cu dracii, iar aici stau cu injerii pazitori. Acolo dincolo-i asa cum zicea unul: ,,Be, maicuta insatoasa,/Be sangele meu din oasa.”>.

 

Nu exista un consens cu privire la felul cum poti scapa din iad. Unii sustin ca este imposibil, altii sustin ca cei care sunt in purgatoriu( hotii si pacatosii care au marturisit greselile ce le-au facut si si-au corectat comportamentul deviant din timpul vietii ) au sanse de scapare din infern. Maica Domnului, cateodata, mai face calatorii in iad si scoate de acolo suflete. Insotita de ingerii lui Mihail si Gavril, ea descinde in iad sa vada ” ce mai e pe acolo”. Intensitatea limbilor de foc din iad este invers proportionala cu pacatele savarsite. De cele mai putin usturatoare flacari au parte cei ce au furat din biserici si din casele oamenilor. Curvarii si ”preotesele care se vopsesc, se pudaresc si care sunt pline de rautati” au parte de dureri cumplite. Culmea terorii este destinata femeilor care au avortat: serpi si balauri neadormiti le sug necontenit sanii, in timp ce flacarile se incolacesc in tandem cu infricosatoarele reptile.

 Interesant este de observat ca intensitatea durerii din puragatoriu este identica cu cea din iad. Sufletele trebuie curatite. Doar vederea fecioarei Maria alina durerea celor de acolo. Cineva poate fi iertat din purgatoriu, la indeplinirea pedepsei. Aceasta se intampla dupa ce sufletul trece prin vamile pe care le intalneste dupa ce paraseste corpul ce se odihneste in groapa. Fiecarui vames i se raspunde la niste intrebari, iar pentru a castiga bunavointa vamesilor, viii aseaza monezi in sicriul celui mort. Dupa ce trece de acele vami, sufletul ajunge la o bifurcatie: drumul care duce in dreapta este calea cu flori ce duce spre rai, iar cel din stanga este calea cu spini ce duce in iad. Se crede ca evreii stau in purgatoriu, deoarece ei nu sunt botezati.

 In folclorul romanesc, universul mortilor mai este vazut si ca o entitate distincta, legata de lumea viilor, dar fiind esentialmente o inversiune a acesteia. Distinctia dintre modelele binare si cele tripartite nu pare a fi o problematica pentru cei care le traiesc si care gandesc in cadrul lor. In ambele versiuni, relatiile dintre lumea de aici si de dincolo, dintre morti si vii, sunt dinamice.

 In ceia lume, se confirma ordonarea ierarhica a relatiilor. Aceasta inseamna ca o vaduva se alatura familiei sotului ei, si nu familiei parintesti, pe care a parasit-o cand s-a cununat. O fata aflata doar la varsta maritisului, dar nemaritata, in lumea de dincolo, va sta alaturi de familia parinteasca. Relatiile sociale stabilesc o continuitate a relatiilor dintre vii si morti.

 Ceea ce difera semnificativ in lumea mortilor este mediul natural si stilul de viata pe care aceasta il promoveaza. Lumea mortilor reprezinta principala inversiune simbolica a lumii celor vii. Moartea neaga viata si lumea este privata de constructele culturale familiare, binefacerile si elementele culturale fundamentale disparand. Urmatoarele versuri semnaleaza ca in lumea mortilor:

 ”Nici ara nici cara

 Nici nu-l sufla vant de vara

 Nici ii pat de sa culca

 Numa pe lutu uscat.

 Nici ii scaun da sazut

 Numa pa glie si lut.

 Nici ii foc nici ii lumnina

 Nici nu fa nime de cine.”

 
Cealalta lume este tot ceea ce nu este lumea viilor. Timpul si spatiul raman continuitati naturale, neordonate de gandirea umana. Lumea aceasta si cealalta pot fi comparate in termenii contrastelor spatiale si temporale care structureaza cultural organizarea sociala a celor vii. Daca in lumea celor vii avem de-a face cu o progresiune temporala, cu un ciclu de viata, iar productia si reproductia sociala are loc sub soare, intr-un sat, oras sau alta comunitate sociala, in lumea de dincolo, timpul nu e prezent, iar daca este, el este unul etern, fara final. Starea generala este de liniste spirituala. Spatiul este in pamant, in cimitir, in groapa, in sicriu pentru trup, in cer, dincolo de soare, pentru suflet. In lumea mortilor exista mai mult stagnare decat miscare si crestere. In lumea de dincolo nimic nu se mai schimba, nimeni nu imbatraneste. Spatiul mortilor este necunoscut celor vii. Viii insotesc mortul doar pana la intrarea in aceasta dimensiune necunoscuta. In aceel loc ei depun corpul in pamant. Degradarea fizica a corpului trebuie sa se petreaca in mod firesc; incinerarea aduce cu ea si arderea sufletului, de aceea este respinsa in credinta populara romaneasca. Ea anuleaza posibilitatea nemuririi.

Concluzii

Constienti fiind ca intr-o lucrare de asemenea dimensiuni nu se poate aduce o abordare exhaustiva a vietii de dupa moarte in folclorul romanesc comparativ cu credintele orientale, ne-am limitat la delimitarea elementelor comune, a celor fundamental opuse si a celor ce prezinta un nivel ridicat de spectaculozitate prin originalitatea lor.

Paradisul egiptean se afla la o extrema apropiere de Pamant, ne transmite prima perspectiva, a vechilor egipteni, tinand cont de clasificare lui Mircea Eliade, prezentata in introducere. Piramidele reprezentau scarile pentru ascensiunea la cer a regelui, care detinea ”monopolul” asupra lumii de dincolo de mormant. In calatoria spre cer, motiv intalnit aproape in toate credintele, inclusiv in cea romaneasca, mortul are nevoie de rezerve importante de hrana, pentru el si pentru calauza sa. Prima asemanare cu folclorul romanesc este din acest punct de vedere. Arnold Van Gennep, dupa cum am vazut, a regasit acest motiv si la indieni, intarindu-ne convingerea ca avem de-a face cu o tema frecvent intalnita in credintele populare ale diverselor popoare. Saracii se pot bucura si ei de o existenta post-mortem, odata cu intrarea in perioada Imperiului de Mijloc. Campul Trestiilor, in care acestia isi cultiva bucata de pamant nu ne trimite deloc la folclorul romanilor. In paradisul nostru, nu se ara, nu se lucreaza, este doar odihna si tihna eterna, ne-a convins Gail Kligman si culegerile de texte din zona Maramuresului. O apropiere interesanta s-a putut face intre ascensiunea faraonului, sub forma de pasare, si celebra ”pasare a sufletului” intalnita in folclorul funerar romanesc. Celelate simboluri cu care este incarcata fiinta cosmica a faraonului sunt greu accesibile, o comparatie cu folclorul nostru fiind aproape imposibila. Tema incercarilor, a capcanelor, a piedicilor, frecventa in basmele romanesti, nu lipseste nici la egipteni. Cele douazeci de vami din credinta poporului nostru au acelasi rol, de a opri inaltarea sufletului spre Cer. Solutiile nu lipsesc nici in perspectiva romaneasca, nici in cea egipteana. Oricand o catastrofa se poate intampla, dar Cartea celor doua cai la orientali si Cantecul cel mare la romani, pot fi de un real folos in materie de calauzire. Banii de pe pieptul mortului, destinati pentru mita, obicei frecvent la noi, sunt singurul mijloc pentru a scapa de acuzele vamesilor. In finalul comparatiei cu folclorul egiptean am amintit motivul cantaririi sufletului si faimoasa confesiune negativa a pacatelor, intalnita si la romani, e drept, intr-o forma mult mai blanda.

Raiul sumerian ne-a uimit prin asemanarea izbitoare cu a aceluia prezent in credinta noastra. Aceeasi convietuire plina de pace intre miel si lup, intre leu si caprioare. ”Apa vietii” si ”hrana vietii” din basmele cu feti- frumosi este intalnita si aici. Opozitia sumerian- romanesc se gaseste in alte domenii. ”Nimeni nu poate iesi din infern” nu este afirmatia agreata de credinta populara din regiunea carpatilor. Perspectiva folclorica de la noi, cu un accent puternic optimist, referitoare la salvarea viitoare este in mod radical diferita de pesimismul sumerian. Dorinta de cucerire a imortalitatii este supusa esecului. Sarpele, cel care i-a furat si cuplului primordial vesnicia, a pecetluit conditia dramatica a fiintei umane de a fi incapabila de a trai etern.

Exista totusi si la sumerieni o solutie de a scapa din iad: substitutul. O oarecare fiinta, condamnata de zei, va suferi chinurile infernului, in locul alteia. La romani Cantecul bradului sugereaza existenta si in credinta romaneasca a jertfei inlocuitoare. Bradul este ucis pentru a reda viata celui decedat.

La indieni, lacasul mortilor se afla sub pamant. Motivul strigoilor, prezent sub diferite forme in folclorul nostru, este comun la indieni. Frica de o eventuala reintoarcere a celui decedat, ce ar constitui o primejdie foarte mare pentru comunitate, ii determina pe indieni sa presare, pe ultimul drum, mancare, pentru ca, la o eventuala reintoarcere, spiritul sa aiba hrana, pentru a nu face un rau si mai mare. Hindusii cred intr-o intoarcere a sufletului, dupa moartea trupului, in diferite ‘’pantece’’, depinzand de felul de viata pe care l-ai avut inainte. Oricum, in noul stadiu, duci cu tine karma, adica , actiunile trecute si efectele lor. In functie de aceste datorii se face reintoarcerea in existenta. Formele crestine ale reincarnarii sustin ideea ca cei care il accepta pe Hristos merg in cer, iar cei care il refuza intra in ciclul vietii din nou prin reincarnare. Cel mai interesant aspect din credinta hindusa este karma. Sufletul duce cu sine in noua viata actiunile si efectele faptelor sale. Afirmatia aceasta se regaseste in credinta populara romaneasca fiind aplicata contextului invierii din morti.

Credinta romaneasca in inviere a luat nastere si are ca model invierea din morti a lui Iisus Hristos. Iisus de dupa inviere a fost acelasi cu Iisus de dinaintea invierii. Exista o continuare istorica intre trupul uman prezent si trupul pe care il vor avea oamenii dupa inviere. Exista o identitate intre caracteristicile personale identificabile. La invierea viitoare, se crede ca se va pastra individualitatea fiecaruia.

Motivele comune cu ale folclorului chinez, dupa cum am vazut, sunt putine: poarta cerului, imparatul suprem, mijlocirea preotului, intalnit la noi sub forma mijlocirii sfintilor. Fiinta ce ascede la ceruri este descrisa hiperbolic, ca in basmele romanesti. Calatoria spre lumea de dincolo se face calare, cu ajutorul unui dragon zburator sau cocor alb. Nemurirea este destinata celor ce tin o dieta severa, celor ce se ”hranesc cu aer”.

Ideile evreiesti referitoare la viata de dincolo se deosebesc radical de ale noastre, ca si cele sumeriene. Interesant este de amintit ca in cultura populara iudaica nu se poate vorbi de comunicare cu cei decedati, aceasta fiind interzisa cu desavarsire. Moartea nu trebuie privita cu tristete, ci cu bucurie, fiindca este o eliberare. Ei au siguranta nemuririi in baza caracterului atotputernic al lui Dumnezeu, YAHVE. Invierea pentru evrei trebuie sa inceapa inca de pe pamant in sufletul si caracterul lor.

Calatoria spre cer a tibetanilor dureaza 49 de zile, cu noua mai putin decat in credinta populara romaneasca. Motivul oglinzii care reflecta faptele facute pe pamant este identic cu cel din folclorul din Romania. Diferenta majora, in comparatia noastra, a reprezentat-o incapacitatea mortilor de a comunica intre ei, lucru care este posibil in viata de dupa moarte din perspectiva romaneasca. Solutia tibetana era detasarea de familie inca de pe pamant.

Asia Centrala aduce nou in studiul nostru tema intalnirii cu Sinele in viata de dincolo. Intalnirea nu va fi cu faptele savarsite, ci cu Sinele in ipostaza feminina, arhetipala.

 

Din cele prezentate, rezulta cu destula claritate, ca in folclorul romanesc se oglindesc motive, teme si mituri stravechi, arhaice, de esenta pagana. Preotul satului recunoaste acest lucru. Pe langa toate aceste asemanari insa, folclorul romanesc aduce elemente de o originalitate extraordinara, indice al creativitatii si inteligentei ce caracterizeaza poporul roman. Nu este necesara o reluare a tuturor acelor subiecte, dar putem aminti in acest sens doar cateva idei ”picante”. De o savoare nemaiintalnita este credinta in comunicarea viilor cu mortii si a mortilor intre ei. Amintim aici ferestrele ce se fac in sicriele mortilor din Bucovina si Muntenia, pentru a facilita auzirea de catre raposat a ultimelor sfaturi si pentru a usura patrunderea broastei care ciupeste mortul de nas, act ce declanseaza putrezirea. Daca la evrei era interzis bocitul, la noi este evitat excesul in plans, pentru a nu se ineca sufletul celui decedat, in lacrimi. Am constatat, de asemenea, o oscilare continua intre doua sau mai multe credinte. Pe de o parte, este interzis dansul in perioada de doliu, pe de alta, nu lipsesc in unele regiuni jocurile de priveghi, la care se canta, se joaca si se danseaza. Comunicarea intre vii si morti este considerata posibila, in baza iubirii nemuritoare, care strabate si sparge orce bariera impusa de trup, timp si spatiu, iar pe de alta parte este catalogata ca si imposibila, singurul lucru care il mai pot realiza viii fiind indeplinirea tuturor datoriilor fata de sufletul celui decedat.

In ultimul capitol am realizat o sinteza a parerilor populare romanesti referitoare la structura lumii de dincolo. Imaginea raiului, asa cum am vazut, este impresionanta prin desacralizarea la care este supusa. Paradisul nu se deosebeste prea mult de un varf de munte pe care se intalnesc tinerii pentru o petrecere. Prelungirea vietii de pe pamant, cu tot ce tine de ea, este o caracteristica a raiului romanesc. Nu vom face acum o recapitulare a acestui capitol, respectiv a tuturor amanuntelor legate de rai si iad, ci, vom aminti inca o data ca perspectiva folclorica romaneasca asupra vietii de dupa moarte sta sub semnul optimismului. Cumpana de la judecata, chiar daca se va apleca spre stanga, latura malefica, izbavirea este posibila datorita sfintilor, pomenelor si parastasurilor, deci datorita grijei celor in viata, care mijlocesc inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul celui decedat.

In final, ultima concluzie pe care o putem trage este ca folclorul romanesc este distinctiv, original si savuros prin dominatia notelor lirice, desacralizarea lumii de dincolo si perspectiva optimista.

Timp şi infinit

                                                  Timp şi infinit

 
Vorbind despre o săgeata a timpului, oamenii de ştiinţă şi filosofii, preocupaţi de această problemă, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demon­strabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalităţii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; în cadrul unidimensionalităţii se poate discuta şi sensul unic al curgerii timpului, deci imposibi­litatea realizării drumului invers. Argumentul principal îl constituie în acest caz lanţurile cauzale, imposibilitatea apariţiei efectului înaintea cauzei şi, de cele mai multe ori, nota de succesiune în relaţiile cauzale, efectul continuând să existe şi să acţioneze după încetarea acţiunii cauzei, dar ca rezultat evident al acţiunii acesteia.

Demonstrarea unidimensionalităţii timpului (chiar când acesta este gândit ca volum) şi în cadrul acesteia — a sensu­lui timpului dinspre trecut spre viitor — nu este epui­zată de teoretizarea momentului de succesiune în relaţia cauzală, în teoria relativităţii, fenomenul de dilatare a timpului precizează transformările posibile ale timpului în trecerea de la un sistem de referinţă la altul, prin aceea că acest fenomen (ca fenomen de relaţie) nu schimbă întru nimic sensul desfăşurării evenimentelor dinspre trecut spre viitor în sistemul propriu de referinţă. Fenomenul dila­tării duce doar la mărirea distanţei dintre evenimente în cazul raportării unui sistem de referinţă la altul.

Concluziile teoriei relativităţii întregesc deci argumen­tul relaţiei cauzale şi cu conservarea sensului în cazul succesiunii unor evenimente, chiar dacă acestea nu sunt legate cauzal între ele.

Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al tim­pului sunt sistemele variabile. Astfel, în sistemele reale termodinamice starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin probabile. Această caracteristică este redată de con­ceptul de entropie. Creşterea entropiei înseamnă creşterea stării de dezordine în raport cu ordinea, deci existenţa unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.

In sistemele, în care predomină ramura ascendentă, putem vorbi despre un sens al desfăşurării proceselor in­vers celui dintâi, sens de creştere a ordinii, de creştere a opoziţiei la dezordine. Această trăsătură, caracteristică sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.

În orice caz, cu cât schimbările sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioară, cu cât se poate aplica mai adecvat conceptul de „îmbătrânire” a sistemului sau cel de mişcare progresivă, cu atât sistemul are mai multe note de ireversibilitate.

Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelată cu cea a reversibilităţii şi ireversibilităţii lui. Re­versibilitatea timpului va fi corelată cu posibilitatea curge­rii evenimentelor în sens invers, cu reversibilitatea schim­bărilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea întoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibili­tatea schimbărilor.

In descifrarea acestor aspecte, ştiinţa contemporană aduce argumente preponderente în sprijinul ireversibili­tăţii, deşi nu anulează, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate parţială pe fondul ireversibilităţii fundamentale.

Cu alte cuvinte, în curgerea eternă dinspre trecut spre viitor este posibilă si schimbarea dinspre A spre B şi schimbarea dinspre B spre A’, analog cu A, dar având — de bună seamă — particularităţile sale. în sistemele mai simple predomină aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care — în curgerea timpului — sunt de fiecare dată altele. Ecuaţiile reversi­bile ale dinamicii, ale câmpului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea prin­cipială de desfăşurare a fenomenelor studiate în ambele sensuri, fără ca să existe mijloace de detectare a stărilor ulterioare faţă de cele anterioare.

Fără să fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (în acest al doilea sens), în colţul nostru de Univers se poate vorbi de o săgeată a timpului, legată de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentală a timpului la întregul Uni­vers se leagă de ideea dialectică a inepuizabilităţii calita­tive şi cantitative a materiei în mişcare, de infinitatea posibilităţilor de structurare şi de interacţiune caracteristice Universului.

De existenţa trăsăturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate concepută ca trecere de la trecut spre vi­itor şi nici o dată invers, se leagă în filosofarea asupra timpului şi constatarea că timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) şi posibil (timpul nescurs), ca naştere a realului din posibil şi a posibilului din real.

 

Varietatea calitativă a structurilor temporale

 

Treptat se conturează pentru secolul XX, tot mai in­sistent, abordarea diversificată calitativ a timpului. Spe­cificitatea coordonatei temporale obligă la diferenţierea între timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biolo­gic, uman (individual şi social). Timpul biologic, amplu cercetat, deşi încă într-o formă incipientă, pune în primul rand problema deosebirilor între timpul fizic (cronologic) Şi cel biologic, în aşa fel încât timpul biologic nu poate fi totdeauna măsurat cu unităţile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare şi îmbătrânire a diferitelor organisme. Dar. evidenţiind rit­murile diferite, se poate afirma că timpul organismului tânăr este mai dilatat decât cel al organismului îmbătrânit, întrucât secunda de viaţă a unui organism tânăr este mai bogată în procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lungă decât pentru omul matur, căci în cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente şi în plan fi­ziologic şi în plan psihic, deci activitatea e mult mai intensă.

Din punctul de vedere al timpului fizic, copilăria apare scurtă, iar bătrâneţea — lungă. Din punctul de vedere al timpului biologic situaţia se prezintă diametral opusă : copilăria este îndelungată, iar bătrâneţea — scurtă.

De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecărui organism, care se modifică de a lungul dezvoltării sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatări sunt importante prin consecinţele lor „antropo­logice”, căci valoarea în timp a zilelor, fiind invers pro­porţională cu vârsta, rezultă necesitatea utilizării la ma­ximum a posibilităţilor tuturor vârstelor, cu deosebire a anilor tineri.

Timpul biologic individual se corelează apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintâi prin legităţi ca­racteristice. Durata de existenţă a speciei se supune altor criterii decât durata de viaţă a fiecăruia din indivizii săi. Dacă în cazuri individuale, esenţiali sunt parametrii fizio­logici, în cazul speciei apar alţi parametri, ca densitatea populaţiei, lărgirea arealului, existenţa unei capacităţi generale de adaptare, capacitatea de a birui în concurenţa interspecifică etc.

În cercetarea timpului biologic, un aspect important îl reprezintă modurile specifice ale „simţului timpului”, care trebuie înţelese ca o capacitate de a percepe curge­rea timpului, de a acţiona în anumite ritmuri regulate, de a măsura timpul cu mijloacele proprii organismului. Exis­tenţa „orologiilor biologice” constituie principala parti­cularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele condiţionate legate de timp, migraţia păsărilor etc.).

Organismul viu posedă asemenea ceasuri, care sunt corelate în esenţă cu procesele periodice din mediu : zi-noapte, anotimpuri etc. Temelia ceasurilor biologice ru­dimentare o constituie caracteristicile periodice ale reac­ţiilor chimice ale diverselor structuri subcelulare.            La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmică automată a scoarţei cerebrale.

Nivelul reprezentării conştiente a timpului presupune o multitudine de factori psihici şi biologici. Toate eveni­mentele vieţii lasă urme în noi, personalitatea noastră se îmbogăţeşte neîntrerupt şi nu ne putem rupe nicicând de trecut.

Studiile închinate timpului uman relevă particulari­tăţile acestuia raportate la indivizi şi la societate, din multiple unghiuri de vedere, impunîndu-se cu deosebire abordările de ontologie socială.

Din cadrul construcţiei filozofice a secolului XX refe­ritoare la timp, au avut o înrâurire deosebită asupra con­temporanilor şi urmaşilor soluţiile propuse de Bergson şi Heidegger pentru accentuarea deosebirilor calitative între timp şi spaţiu, a rolului temporalităţii în existenţa umană. Dorind să se delimiteze de excesele scientismului rigid, corelat cu determinismul mecanic, Bergson face distincţie între timpul spaţializat al ştiinţelor naturii şi durata pură, încercând să releve anumite particularităţi ale creaţiei complexe, pe care el o vede realizîndu-se în viaţă şi pe care omul reuşeşte să o cuprindă printr-o intuiţie de un soi deosebit, intuiţie supraintelectuală.

În concepţia lui Bergson, îndreptată împotriva meca­nicismului, se semnalează unele aspecte ale problematicii filosofice şi ştiinţifice care erau neglijate sau simplifica­tor prezentate de materialismul metafizic anterior. Dar respingând îngustimile materialismului, Bergson ajunge să respingă materialismul în genere ; încercând să depă­şească limitele unui anumit mod de a face ştiinţă, el a respins ştiinţa în general, caricaturizîndu-le pe amândouă.

Astfel, pentru Bergson ştiinţa naturii spaţializează timpul, absolutizând aspectele de discontinuitate şi ucigând orice dinamism, orice viaţă. Prezentând astfel tabloul şti­inţei, lui Bergson nu i-a fost greu să releve necesitatea de a lua în considerare alte aspecte ale realităţii ; în locul abordării cantitative, necesitatea abordării calitative, în locul omogenităţii — heterogenitatea, în locul disconti­nuităţii — continuitatea fundamentală.

Relevînd aceste particularităţi, care scăpau în parte reducţionismului scientist, clădit pe fizica clasică, Berg-son, în loc de a surprinde saltul calitativ realizat de ştiinţă şi de filosof ia aliată cu ştiinţa, respinge, ca insuficientă, abordarea ştiinţifică clădită pe inteligenţă şi elaborează o teorie iraţionalistă a existenţei, izvorînd dintr-o biologie şi o psihologie speculativă.

Astfel, el a fost total nereceptiv — după cum au arătat comentatorii ulteriori — la progresele realizate de Ein-stein în teoria relativităţii. Şi tocmai în perioada în care Einstein reuşea să demonstreze interdependenţa între spaţiu şi timp, evidenţiind aspectele de continuitate în abordarea spaţiului şi a timpului şi apoi varietatea calita­tivă a structurilor spaţiale şi a celor temporale, Bergson învinuieşte ştiinţa pentru un mod de gândire ce nu îi mai era propriu.

Deşi a pus cu acuitate anumite probleme reale şi im­portante pentru sintezele de care avea nevoie secolul XX, Bergson s-a apropiat de ele cu o atitudine unilaterală, de aceea metafizică, absolutizînd rupturile, revăzând con­tinuităţile.

Teoretizând ruptura totală între materie şi viaţă (inclu­siv conştiinţă), între cunoaşterea intelectuală şi intuiţie, între timpul spaţializat şi durata pură, H. Bergson con­feră duratei pure virtuţi de creaţie continuă, de curgere continuă indivizibilă şi deci inanalizabilă. Realitatea du­ratei pure constă — pentru el — în devenire, într-un curent vital unic, pe care numai intuiţia directă şi interi­oară o poate cunoaşte.

Ca un filosof de răscruce, trăind deci în epoca de de­păşire a mecanicismului spre organicism, Bergson sur­prinde unele aspecte ale dialecticii realului, dar se lasă copleşit de „cutiile negre” ale ştiinţei anterioare şi res­pinge ştiinţa în numele iraţionalismului.

De aici, pe de o parte, respingerea oricărei abordări cantitative a duratei, de aici, pe de alta, absolutizarea deosebirilor calitative, aşa cum se manifestă ele la nivelul biologicului şi al umanului, în aşa măsură încât pentru Bergson ele par a rămâne inaccesibile oricărei investigaţii raţionale.

Incontestabil însă că marea influenţă pe care a avut-o creaţia bergsoniană asupra secolului XX se explică mai cu seamă prin semnalarea unor probleme reale şi acute ale filosofiei acelui timp.

În prelungirea preocupărilor filosofice închinate tim­pului în secolul XX, un loc special revine existenţialismu­lui heideggerian. În clădirea teoriei heideggeriene a existenţei în gene­ral, apare centrală cercetarea existenţei autentice umane, prin intermediul căreia şi prin depăşirea căreia Heideg-ger năzuieşte să se apropie de existenţă în general. Şi întrucât el relevă temporalitatea ca sens al existenţei umane autentice, îşi extinde concluziile şi asupra timpului, ca orizont al existenţei în general. Dar numai ca o sugestie, căci în esenţă Heidegger dezbate problema coordona­tei temporale a existenţei mai ales din unghiul de vedere al existenţei umane.

Sein und Zeit se dovedeşte în fundamentul său o lu­crare închinată omului, deşi Heidegger doreşte permanent să depăşească orizontul restrictiv uman. Şi, în acest ca­dru, timpul este abordat din unghiul de vedere al deveni­rii (în opoziţie cu conceperea existenţei ca nemişcare), al devenirii omului, al permanentei sale schimbări, rezultând din tensiunile ce-i sunt definitorii, tensiuni între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie.

Dar proiectul acţiunilor umane (deci raportarea umană la viitor) este strâns legat de condiţionarea spaţio-tempo-rală a trecutului. Dacă viitorul este elementul principal pentru om în devenire, al doilea moment hotărâtor este trecutul, omul având datoria să-şi asume răspunderea pen­tru tot ce ţine de trecutul său, de originea sa, căci e cu neputinţă să-şi proiecteze viitorul, fără a avea o temelie în trecut.

Şi din confruntarea celor două momente ale timpului se naşte prezentul, în care omul îşi ia propriul destin în mîini. Deşi Heidegger a insistat asupra deosebirilor dintre concepţia sa proprie şa existentialism, toţi interpreţii filo­sofici sale sunt înclinaţi să releve faptul că problematica sa fundamentală a rămas problematica omului, aşa cum s-a. pus ea în filosofia occidentală la începutul secolului XX, inclusiv în privinţa problemei timpului.

Ar fi important de relevat că atat la Bergson. cat şi la Heidegger, dar mai cu seamă la acesta din urmă, accentul cade pe filosofia timpului, evidenţiindu-se la cel dintai devenirea ca permanentă creaţie, la cel de al doilea reali­zarea complexă a omului în devenire, dar tot în termeni de „totalitate”, ca unitate intre diverse posibilităţi şi reali­tate, între realizarea autenticităţii şi smulgerea din ne-autenticiate. Heidegger delimitează existenta autentică de existenţa cotidiană, banală, care însemnează acceptarea situaţiei date fără nici o problematizare, un fel de conser­vare a trecutului, un fel de prezentificare a datului ime­diat. Existenţa cotidiană e un fel de abandonare în pre­zent. Prin aceasta, existenţa cotidiană, banală, îşi mani­festă inautenticitatea. In termenii filosofici timpului la Heidegger, o astfel de atitudine poartă numele de intra-temporalitate.

Şi ea se caracterizează prin neglijarea temporalizării timpului însuşi. Cu alte cuvinte, la Heidegger, timpul au­tentic este cel legat de activitatea omului autentic.

Privind teoria generală a timpului la Heidegger, prin prisma existenţei autentice umane, ar rezulta că existenţa nu este gândită ca identitate cu sine, ci ca devenire, după cum devenire, istorie este şi existenţa omului autentic, care se desăvârşeşte în permanenţă.

De remarcat ea problematica timpului, deşi centrală la ambii filosofi, antrenează — în fond — o multitudine de probleme filosofice ale destinului uman, cm deosebire crea­tivitatea umană la Bergson şi responsabilitatea umană la Heidegger.

Ea rămâne însă unilaterală în raport cu deschiderea interpretativă incomparabil mai complexă, pe care o per­mite gândirea nuaterialist-dialectică contemporană.

Ipoteze asupra originii vietii

Ipoteze asupra originii vietii

- Ipoteza cianica a lui Plüger -

 
Evolutionismul contemporan, cand s-a constituit ca soluţie stiintifica a problemei cosmologice, a cautat sa indrepte cugetarea oamenilor timpului înspre o soluţie corespunzătoare a problemei ontologice, si anume înspre un monism materialist, pe care l-a reprezentat mai ales naturalistul germana Haeckel. Daca tot ce exista in univers a ieşit prin transformări lente, succesive, din aceeaşi materie primitiva, simpla si omogena, atunci intreaga realitate cosmica, cu cele doua aspecte ale ei, cel anorganic si cel anorganic, trebuie sa fie de una si aceeasi natura, si anume de natura materiala.

Impotriva acestui monism materialist s-a ridicat stiinta insasi, dovedind cu experientele lui Pasteur, ca generatia spontana este imposibila, ca materia vie nu poate lua nastere prin simple transformari fizico-chimice din materia moarta si ca fiintele vii nu pot proveni decat din germeni vii preexistenti. Cu aceste concluzii Pasteur intorcea cugetarea oamenilor timpului inspre dualismul primitiv, stabilind deocamdata numai un dualism al materiei, dupa care ar exista in univers doua feluri diferite de materie, deosebite si independente una de alta: materia anorganica sau moarta si materia organica sau vie.

Acest dualism al materiei, care apare cu Richter si Cohn, a luat o forma mai limpede si mai categorica cu invatatul suedez Swante Arrhenius. Swante Arrhenius crede ca trebuie sa renuntam de a mai cauta originea materiei vii, dupa cum ne-am desprins de mult sa nu mai cautam originea materiei asa-zise moarte, originea materiei, in genere, din univers. Dupa fizica si dupa chimie – zice Arrhenius – materia este indestructibila; ea se poate transforma, dar nu poate pieri niciodata, fiindca nu se poate preface niciodata in nimic. Si dupa cum, prin urmare, nu poate avea niciodata un sfarsit, tot asa nu poate sa aiba niciodata un inceput, fiindca atunci ar trebui sa ia nastere din nimic.

Ipoteza eternitatii materiei vii nu inlatura insa problema originii vietii, precum credea Arrhenius. Si de aceea invatatii, care s-au ocupat de problema aceasta, au incercat sa construiasca alte ipoteze, care au condus cugetarea lor inspre alte solutii ale problemei ontologice. Si iata de ce. Etereniattea materiei vii nu este tot asa de lesne de admis ca eternitatea materiei moarte. Fizica si chimia ne spun ca materia moarta poate sa existe oriunde si oricum, poate sa existe adica in orice conditii. Putem prin urmare admite, fara greutate, ca materia anorganica a existat totdeauna in trecut in conditii in care, in evolutia universului, au putut sa fie cu totul diferite de cele de astazi; materia vie insa este legata, dupa altele pozitive ale biologiei, de anumite conditii de existenta, in lipsa carora ea inceteaza a mai trai, se preface adica in materie anorganica. Aceste conditii sunt: caldura, lumina, aerul, umezeala si un numar oarecare decorpuri chimice simple, care intra intra in constructia materiei vii si fara de care fenomenele caracteristice vietii nu se mai pot produce.

Catre anul 1875, sub impreisa inca recenta si foarte puternica a experientelor lui Pasteur, imposibilitatea generatiei spontane era conbsiderata de toata lumea ca o dogma stiintifica indiscutabila. Cu toate acestea, unii invatati au indraznit sa ridice o obiectie, foarte timida in forma, dar foarte puternica in fond, si care era urmatoarea. Experientele lui Pasteur, ziceau ei, ne dovedesc, in adevar, ca generatia spontana este imposobila azi, in conditiile actuale ale planetei noastre; dar ele nu ne dovedesc ca generatia spontana a fost imposibila totdeauna in orice conditii, chiar si in conditii cu totul diferite de cele de astazi. Experientele lui Pasteur nu dovedesc, cu alte cuvinte, ca generatia spontana a fost imposibila acum cateva sute de milioane de ani, cand a aparut viata pe suprafata Pamantului si in conditiile de atunci ale planetei noastre , care au fost desigur cu totul diferite de cele de astazi; caci nici o experienţa nu poate dovedi nimic pentru alte condiţii sau pentru alte împrejurări decat acelea, in care se face.

Pornind de la aceasta obiectie, pe care nimeni nu o putea înlătura, fiindcă din punct de vedere logic era inatacabila, unii invatati au început sa caute in trecut condiţiile sau imprejurarile, in care generatia spontana a fost posibila, in care adica materia vie a putut sa ia nastere de-a dreptul din materia moarta prin simple transformări fizico-chimice, fara intervenirea vreunor germeni vii preexistenti.

Pe aceasta cale a ajuns naturalistul german Pflücker sa construiasca ipoteza „cianica”, după care viata a luat naştere prin generatie spontana tocmai in perioada de incandescenta primitiva a planetei noastre. Naturalistul german pune, cu alte cuvinte, la orginea vietii, elementul direct opus ei, adica focul, ca si filosoful grec cunoscut, de  a cum 2 500 de ani.

Varietatea fiintelor vii, de la animale si plantele superioare pana in cele mai umile bacterii enorma. Varietatea elementelor histologice, ce alcatuiesc tesuturile acestor fiinte vii, este de asemenea foarte mare. Si totusi materia vie ce alcatuieste fiintele vietuitoare si tesuturile lor este una si acceasi. Ea este o materie semisolida, fluida sau viscoasa, incolora sau slab colorata, galbuie sau cenusie si de o remarcabila uniformitate chimica. Aceasta materie vie, sau protoplasma, este un amestec de combinari foarte complexe de corpuri: azot, oxigen, hidrogen, fier, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, calciu, siliciu, sulf, arsenic si alte cateva corpuri chimice simple, mai putin importante. Din aceste combinari complexe, cele mai insemnate sunt asa-numitele proteine, al caror principal reprezentant este albumina. Aceasta albumina o considera Pfluger ca fiind baza chimica a materiei vii, si de aceea asupra ei isi concentreaza toata atentia si toate sfortarile, cautand sa-i determine constitutia si proprietatile.

Albumina – zice Pluger – ni se infatiseaza in lumea organica sub doua forme diferite: ca albumina vie, in tesuturile fiintelor vietutitoare, si ca albumina moarta, in depozitele destinate de natura nutritiei organismului in perioada lui embrionara. Aceste doua feluri de albumina se deosebesc prin faptul ca cea dintai, albumina vie, poseda o foarte mare mobilitate chimica, pe cand cea de-a doua, albumina moarta, este mult mai stabila. E acum intrebarea: de unde vine mobilitatea chimica extraordinara a albuminei vii? Descoperind cauza acestei mobilitati vom descoperi cauza chimica a vietii. Din nefericire – zice Pfluger – albumina vie nu este susceptibila  de a fi analizata in mod direct. In momentul cand luam o cantitate oarecare de albumina vie din tesutul unui animal in viata si o punem intr-o retorta in laboratorul nostru, ea inceteaza de a mai trai, nu mai avem inaintea noastra decat o cantitate de albumina moarta. Aceasta mobilitate chimica a albuminei vii consta intr-o necontenita descompunere si recompunere a ei.

Baza chimica a albuminei vii o formeaza cianogenul, si o dovada ca este asa o gasim in numeroasele analogii, ce exista intre albumina vie si compusii cianogenului. In special molecula de acid cianic prezinta o izbitoare asemanare cu molecula de albumina vie, din punctul de vedere al proprietatilor, nu din punctul  de vedere al structurii chimice.

Afirmatia lui Pfluger, care a scandalizat pe unii invatati ai vremii, ca molecula de acid cianic, desi este de natura anorganica, prin analogiile izbitoare pe care le prezinta cu molecula de albumina vie, poate fi considerata ca o molecula pe jumatate vie. Si atunci, daca cianogenul formeaza baza chimica vietii, atunci problema originii vietii ia o forma particulara.

Ca sa stim cand si unde a luat nastere viata pe pamant, trebuie sa cercetam cand si cum s-a putut forma in natura cantitatea de cianogen, ce a servit de baza chimica albuminei vii care a dat nastere fiintelor vietuitoare, pe care le vedem in jurul nostru.

Carbonul se combina cu azotul numai la temperaturi mari ceea ce indreptateste opinia conform careia initial pamantul se afla intr-o stare de incandescenta primitiva, fapt ce ar fi putut duce la obtinerea a cantitati uriase de cianogen. Hidrocarburile, si ele, se formeaza la temperaturi uriase, ceea ce face trimitere din nou la starea de incandescenta a pamantului.

Materia vie insa nu poate exista la temperaturi mari, ceea ce inseamna ca ea s-a format mai tarziu, in momentul in care apa stapanea pamantul. Molecula de albumina are proprietatea de a polimeriza, astfel este usor de inteles cum s-a ajuns la forme complexe de viata. In sfarsit, materia vie, odata aparuta pe pamant cu cea dintai molecula de albumina vie, a inceput sa se organizeze, in forme celulare, sa se diferentieze in specii diferite, vegetale si animale. Modificandu-se conditiile de viate de pe pamant, aceste particule vii au evoluat si ele in mod constant ajungandu-se la societatea de astazi. Pluger afirma ca o noua generatie spontana este imposibila, deoarece totalitatea vietii de pe pamant se trage din prima celula de albumina, fapt irepetabil. Speciile de astazi se perpetueaza in modurile lor diferite.

Pe scurt, Pluger afirma ca viata isi are radicinile in materia moarta, in perioada de incandescenta primitiva a pamantului.

ISTORIA FILOSOFIEI

ISTORIA FILOSOFIEI

 

Filosofia si istoria filosofiei

Filosofia, statul, obiect, specific

Filosofia si istoria filosofiei, importanta acesteia

Filosofia ste o componenta a culturii, a vietii spirituale, alaturi de stiinta literaturii, arta, religie, acestea formeaza cultura si viata societatii.

Ea se afla in interelatii cu celelalte componente dar nu se confunda cu niciuna dintre ele.

Inca din sec. V i.h. Platon spunea ca filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.

Hegel spunea ca filosofia este floarea cea mai inalta a culturii. Alti filosofi au spus ca ea este Kiutesenta unei culturi. Daca vrei sa cunosti cultura unui popor te duci la filosofia acestuia.

L. Blaga spunea ca filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a rezolva “ceea ce este”.

C-tin R. Matru – ea este o conceptie in care adevarurile vechi sunt imbracate intr-o forma noua.

Filosofia a aparut ca raspuns la intrebarile oamenilor, intrebari cum ar fi :

Ce este existenta ?

Care este raportul dintre existenta subiectiva si obiectiva ?

Cum se constituie valoarea de adevar bine, frumos, dreptate ?

Care sunt cauzele nefericirii omului pe pamant ?

Ce este fericirea ?

In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia incercand sa dea raspunsuri incat filosofia vizeaza raportul omului cu lumea cu existenta. Filosofia incearca sa explice in ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si limita. In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului il ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa opteze in cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite realieri.

Filosofia il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine sa-si formeze o cunostinta de sine care sunt propriile sale realari dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care traiesti.

Filosofia s-a format in antichitate la inceput in obiectul filosofiei erau puse cunostinte din toate domeniile treptat s-a produs o departajare intre discursul filosofic si cel stiintific. Tot pe parcursul istoriei s-au constituit domeniile meditatiei filosofice.

 

Parti componente

 

Ontologia (grecescul antos = existenta) si care este teoria existentei ca existenta.

Gnaseologia (cagnas = cunoastere) este teoria filosofica a cunoasterii ca raspuns la intrebarea cum ar fi daca omul poate sa cunoasca sau nu lumea, cum o cunoaste, pana unde este adevarul.

Axiologia (axis = valoare) este teoria filosofica a valorilor arata cum se nasc florile, cum se clasifica si importanta lor pentru om.

Filosofia istoriei care studiaza legile progresului istoric.

Logica – este teoria principiilor gandirii corecte.

Etica – teoria despre morala.

Estetica – teoria filosofica a artei.

Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectivaac. Raport a fost numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : “Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine.”

Acest raport in linii mari implica 3 aspecte.

1. Problema primordialitatii este existenta de factor primordial sau cea sub

Filosofia se imparte in conceptii filosofice maniste care pot fi materialiste si idealiste si dualiste care pun la baza lumii 2 principii care exista paralel.

2. Concordanta dintre cei 2 factori respectiv posibilitatea cunoasterii lumii.

3. Rolul omului in creatia valorilor si sensul vietii.

Exista mai multe criterii de apreciere a filosofilor.

Specificul filosofiei – chiar din sensul etimologic al termenului care este ingemanarea a 2 cuvinte din limba veche greaca.

philo – iubire pentru intelepciune

sophia – intelepciune

Specificul filosofiei – din specificul interogatiilor – din insati domeniul care-l studiaza. Deoarece filosofia studiaza existenta in general, legile cele mai generale ale existentei, ea reprezinta o conceptie generala despre lume deasemeni cunoasterea filosofiei este o cunoastere generala in sensul ca surprinde trasaturile generale si esentiale ale existenteinationale, sociale si umane.

Cunoasterea filosofiei spre deosebire de cunoasterea stiintifica care este profunda si verificabila cum filosofia este generala ea se sprijina pe cuvant stiintific dar nu numai pe acesta ci I-a in considerare si practica social istorica, experienta umana este cuvantul prin care se raporteaza lumea la om si se afla locul si rolul omului in acea lume. De-a lungul timpului s-a constatat ca stiinta are nevoie de filosofie, de viziunea ei generala despre lume, multi filosofi au fost si oameni de stiinta si in acelasi timp filosofia se sprijina pe datele stiintei dar nu le preia.

 

Istoria filosofiei

 

Este stiinta care studiaza sistemele filosofice in succesiunea lor istorica pune in evidenta    ?    s-a realizat progresul in   ?        filososofie in acelasi timp pune in evidenta mari sisteme filosofice. Cu obiectul istoriei filosofice n-au fost de acord toti filosofii. Istoria filosofica nu poate fi confundata cu istoria stiintei literaturii religiei, specificul ei este     ?        de  ?  Obiectul de studiu si de modalitati proprii prin care studiaza lumea.

Istoria filosofica pune in evidenta drumul parcurs de gandirea umana, informarea constiintei filosofice si a constiintei in general. Ne arata cum

s-au format treptat conceptele cu care     filosofic pentru ca este mai usor sa vezi cum se fac lucrurile incetul cu incetul decat daca le ei gata formate. Istoria filosofica ajuta la intelegerea si interpretarea literaturii. Eminescu marturisea cine nu cunoaste filosofia lui Platon.

Istoria filosofica ajuta la formarea unei conceptii adecvate despre lume, il face mai receptiv, mai deschis, sa se cunoasca pe sine.

Istoria filosofica ne ajuta sa raspundem la o serie intreaga de probleme, sa intelegem schimbarile radicale care se produc in stiinta, sa ne creem un echi interior ca sa putem comunica cu exteriorul.

 

Filosofia orientului antic

 

Cu privire la istoria filosofiei orientului antic sunt inca discutii.

Unii spun ca nu ar exista o filosofie propriu-zisa, se subestimeaza cultura orientului, dar altii spun ca fiolsofia din Grecia antica au cam preluat totul de la orient. Si o opinie si alta pune in evidenta simplismul cu care este totodata filosofia antica. Studiile care s-au facut in sec. XX, descoperirile arheologice care s-au realizat precum si aprofundarea oparelor fundamentale ale culturii antichitatii au scos in evidenta ca exista o filosofie originala in cultura orientului antic. Aceste consideratii sunt mai aproape de aevar. Se cunosc astazi culturile Egiptului, India, Mesopotamia, China.

Cultura mesopotamiana a inceput sa se afirme inca din mileniul al-III lea inainte de Cristos, este o cultura originala si prezinta un interes multiplu inclusiv pentru filosofi. Un important monument al culturii  sumeniene este ciclul de legende despre eroul GHILGAMES. Acest ciclu poarta numele de “Epopeea lui Ghilgames” epopee scrisa pe tablita de cronica si care continea initial 3600 de versuri. Ghilgames era rege al orasului URUK astazi se numeste WARKA. Legenda il considera ca fiu muritor al zeitei NINSEN. Opera este incompleta dar are o substasnta spirituala deosebita rar intalnita in literatura antichitatii. Epopeea este strabatuta de un adevarat patos al cunoasterii pentru Ghilgames. A cunoaste inseamna sa strabati valul necunoscutului care-l inconjoara pe om, o lupta impotriva destinului vietii. Atingerea acestui tel reclama sacrificii dureroase, pierderi care trebuie inlaturate. Dupa moartea celui mai bun prieten ENKIDE pleaca indurerat de suferintele aoamenilor dar si de dorinta ca el insusi sa fie nemuritor, pleaca in cautarea nemuririi, drumul lung pe care-l strabate il pune in situatia da a lupta cu forte potrivnice. Aceasta lupta are o semnificatie simbolica, pune in evidenta tragismul credintei umane in fata finetitudinii dar si incercarile morale la care este supusa fiinta umana in aspiratia ei spre cunoastere. Trairea fundamentala a acestui erou este anxietatea, care este o stare existentiala izvorata din setea de cunoastere si care inseamna stare de neliniste de framantare.

In filosofia existentiala conatemporana anxietatea este trairea fundamentala a omului, este interesata des pe care o face intr-o lucrare BLAGA. Cu privire la sentimentul tragicului spunand ca sumenobabilinienii erau atat de insetati de nemurire incat unul din cele mai inalte sentimente, sentimentul tragicului, apare la ei pentru prima oara dar in legatura stransa cu viata terestra. In epopee este redat sentimentul tragismului prin faptul ca omul trebuie se infrunte zeii sa le smulga principala lor insusire, nemurirea. In conceptia timpului respectiv zeii erau fericiti pentru ca erau nemuritori.

Ghilgames porneste in cautarea nemuririi spre gura raurilor , un loc anevoie de strabatut. Drumul este ingrozitor si mai ales apele mortii te opresc sa te apropii. Este ajutat de un corabier ca sa ajunga la o planta care ar avea priprietatea de a da nemurirea. Reuseste sa smulga aceasta planta dar in drum spre Uruk obosit se scalda si la radacina unui arbore adoarme si-I este furata planta de catre sarpe. Ghilgames deznadajduit se intoarce in Uruk printre ai sai pentru a trai si a murii ca ei. El n-a obtinut nemurirea, sufera o infrangere si trebuie sa accepte resemnat destinul. El trebuie sa se supuna acestui destin dar dominand destinul prin intelegere, cunoastere si creatie. De fapt el s-a intors la oameni mai om decat era inainte, pentru ca a calatoria facuta nu este un esec ci una de descoperire. “El a vazut totul pana la marginea pamantului. Ceea ce-I ascuns el a descoperit.” Dupa intoarcere pune sa se scrie tot chinul indurat in drumul cel lung pentru ca si alte generatii sa ia cunostinta, pune sa se construiasca zidul Urukului, altare monumente, infrumuseteaza Urukul cu statui, in felul acesta el dobandeste nemurirea, este nemurirea creatorului.

Nemurirea pe care voia s-o scurga de la zei nu era numai pentru el, ci pentru a o da si oamenilor ca sa fie fericiti ca zeii. Aici strabate unuversul. De fapt Ghilgames aduce un dar pretios oamenilor si anume cunostinta de sine, arata oamenilor ca se poate valorifica prin acte omenesti. In epopee gasim rezonante ale umanismului prometeic. Ca si Prometeu din legendele grecesti Ghilgames va infrunta destinul, zeii, fortele potivnice, afirmand capacitatea potrivnica a omului. Prin creatie omul devine nemuritor, credinta umana dar si ideea prieteniei, iubirii care-l socializeaza pe om.

Filosofia in China antica

 

In China filosofia incepe in secolul VI i.d.H cel mai de seama filosof cunoscut este LAO-TZI. Acesta a elaborat o conceptie filosofica care s-a transmis timp de 2 secole si in secolul IV a fost redata in scris. Conceptia despre lume a lui LAO-TZI se iitemeeaza pe cunoasterea caracterul material necreat al lumii care are la baza un principiu, o substanta materiala. Conceptul cel mai important este conceptul de TAO care inseamna calea spre concept a fost interpretat diferit, unii ca insemnand calea cereasca altii ca fiind calea opusa. TAO este un concept care desemneaza drumul natural al omului. In opozitie cu ceea ce este supranatural. Tao este un concept a tot cuprinzator, ordinea naturala, viata oamenilor. Interesanta este conceptia despre om, el spune ca cel ce cunoaste oamenii este intelept. Intelepciunea este mai mult decat o stiinta adunata la un loc pentru ca intelept inseamna cunoastere si infaptuire.

Un alt filosof este KONG FU-ZE , a fost latinizat . Conceptia lui este opusa conceptia lui Lao-tzi el s-a remarcat prin doctrina sa etica, a elaborat codul de norme morale privind comportamentul oamenilor fata de superiori fata de ceilalti. In centrul doctrinei morale se afla ideea arminiei dintre om si cosmos. Pe de alta parte este ca omul trebuie sa tinda spre perfectiune morala ca fericirea depinde de perfectiune. Perfectiunea morala si fericirea depinde de venerarea traditiilor trecutului cu scopul de a se imbunatatii climatul prezent. Printre frumusetiile morale pe care trebuie sa le probeze omul 5 (cinci) erau considerate cele mai importante.

Sa fii generos dar nu risipitor.

Sa fii mandru dar nu trufas.

Sa ai dorinte dar nu pofte.

Sa arati inocenta dar nu asprime.

Sa faci sa sr lucreze fara a crea resentimente

Aceste frumuseti de comportament au valabilitate ti astazi.

 

Filosofia in India Antica
 

In India antica se considera ca filosofia incepe o data cu Uponisoe care sunt comentarii la Vede. Vedele sunt carti stravechi ale religiei brahmanice si consta in culegeri de imnuri, rugaciuni, vrai. Ele sunt  documentare inestimabile ale culturii universale. Uponisodele pun in evidenta existenta a doua orientari filosofice. O tendinta spiritualista dupa care realul este determinat de un principiu spiritual suprem principiul lui BRAHMAN si o tendinta realista dupa care realitatea este determinata de elementele de natura materiala, reprezentarea acestei tendinte este filosofia Hardalake, carew este primul filozof al lumii.

Uponisodele contin elemente importante de filosofie, una din filosofiile importante din secolul IV – V este Budismul (Buddha). Budismul este o filosofie dar si o religie, a fost adesea contestat ca scoala filosofica sau atestat. Din argumentele pro si contra a dus o dubla ipostaza mai intai ca religie iar apoi ca filosofie. Budismul este legat de numele printului SIDDHARTHA din familia SOKYA, a primit numele de BUDDHA care inseamna iluminatul. Siddhartha era un print dintr-o familie nobila care  impresionat de suferintele oamenilor la varsta de 29 de ani a parasit familia, bogatia si s-a retras in pustiu unde a stat timp de 7 ani ducand o viata de ascet consacrata meditatiei.

In jurul acestei personalitati s-au creat legende. Budda a descoperit sensul profund al vietii. Descopera ca trasatura fundamentala a existentei umane este suferinta. Ajunge la descoperirea celor 4 adevaruri. Adevarul despre existenta suferintei, despre nasterea suferintei, despre nimicirea suferintei, despre calea ce duce la nimicirea suferintei. Din acel moment BUDDHA incepe sa-si propovaduiasca filosofia sa dar abia dupa 300 de ani regele ASOKA ii recunoaste statutul oficial al acestei filosofii, ridica temple si monumente in locurile legate de viata si activitatea lui BUDDHA. Cea mai importanta carte a budismului se numeste TRIPITAKA care guverneaza lantul reincarnarilor. Orice fiinta umana este condusa de la o renastere la alta prin nesfarsite suferinte. Moartea nu-l elibereaza pe om de suferinte pentru ca dupa moarte urmeaza o alta nastere. Reincarnarea este in functie de faptele omului, incat oamenii pot trece dupa moarte in existenta ca animale, plant, spirite si chiar zeitati. Cea mai inalta treapta a reincarnarii o reprezinta existenta de tip uman pentru ca numai in aceasta existenta este posibila aflarea adevarului si atingerea treptei de iluminat. Importanta este ideea ca omul poate rupe lantul reincarnarilor chinuitoare prin propriile sale eforturi constiente si poate dobandi nirvana, acea stare de beatitudine opusa instabilitatii. Omul ajungand la adevar isi anihileaza dorintele, pasiunile si dobandeste o stare echivalenta cu nirvana, stare de liniste.

Pentru budism lumea inconjuratoare este o permanenta curgere de forme, lumea nu-i ordonata, ci o lume care se formeaza mereu, este miscare, ea devine, nu exista, totul se modifica necontenit, trece de la starea de nonexistenta la existenta. Ceea ce se modifica nu este lumea ca atare, nu sunt lucrurile reale, budistii vad miscarea lumii si nu lumea in miscare, budistii participa emotiv la acea miscare, ei o deplang, o simt ca o inconstanta, ca o nesiguranta, de aicea reiese conceptia pesimista asupra lumii. Visul budistului este de a se situa deasupra evolutiei in care se gaseste, sa depaseasca aceasta transformare, iar idealul este dobandirea nirvanei.

Conceptia despre nirvana ca si filosofia budista in general a influentat intreaga cultura europeana. Influentele se resimt la marii poeti, artisti. Conceptia pesimista o regasim in filosofia lui SCHOPENHAUER. Marele poet Eminescu a cunoscut filosofia budista direct prin incercarea de a traduce lucrari budiste iar indirect citind prelucrari din filosofia budista. Astfel in opera eminesciana gasim adesea numele lui Buddha fata de care se exprima cu admiratie. Gasim termeni din filosofia budista, gasim idei foarte apropiate de filosofia budista.

Cercetatoarea Amita Bhose care si-a dat doctoratul cu lucrarea “Eminescu si India” in capitolul VI al acestei lucrari face analiza aproape a tuturor poeziilor lui Eminescu de inspiratie budista.

In afara de ceea ce afirma autoarea exagerand lucrurile cert este ca sunt poezii in care gasim aceste influente.

Ex.: poezia “Komodewa”. “Eu nu cred nici in Iehova”.

Cea mai budista poezie a lui Eminescu este “Glossa”.

 

Aparitia si dezvoltarea filosofiei in Grecia

Antica

Etapa preclasica a filosofiei grecesti

Parerea celor mai multi cercetatori este ca in Grecia Antica a existat o filosofie riguroasa, originala si nu se confirma opinia dupa care grecii au dat putin si au luat mult.

Filosofia in Grecia Antica a aparut in perioada genezei a aparitiei relatiilor de productie scavagiste, ca o reflectie implicita mai mult sau mai putin in mitologie, dar ea incearca sa se desprinda treptat de mitologie. Asfel in Iliada si Odiseea a lui Homed gasim primele incercari de interpretare filosofica a lumii, primele intrebari si primele raspunsuri cu privire la lume.

In poemul lui Hesiod “Teogonia, muntii si zilele” gasim elemente de filosofie, Hesiod fiind poet.Acesta trece dincolo de originea zeilor si se intreaba cum s-a trecut de la haos la cosmos. Aceasta intrebare este filosofica si este o prezentare a filosofiei de mai tarziu. Trecerea de la poemele hesiodice la filosofia greaca propriu-zisa este considerata un adevarat miracol dar un miracol realizat de oameni pentru ca primii filosofi erau stans legati de indeletnicirile, problemele societatii si au ajuns la filosofie pe cale omeneasca. Ei contemplau cerul, natura, dar nu o contemplatie pura ci pentru a gasi solutii pentru problemele cetatii.

Intervalul de timp in care putem vorbi de filosofia greaca este secolul VI i.h. si secolul V d.h.(529), cand printr-un decret al unui imparat roman este desfiintata scoala de la Atena. Acest interval de timp a fost impartit in mai multe etape:

Etapa preclasica considerata o etapa cosmologica, intre secolul VI si inceputul secolului V i.h.

Etapa clasica considerata o etapa antropologica, intre secolul V si IV i.h.

Etapa elenistica sfarsitul sec.IV si inceputul sec. I i.h.

Etapa romana sec I sec V d.h.

Etapele 3 si 4 sunt considerate eticizante.

 

Etapa preclasica a filosofiei Grecesti

 

In aceasta etapa sunt mai multe scoli filosofice cum ar fi :

1.                scoala milesiana de la Milet

2.                scoala Pythagoriciana

3.                scoala Eleata

4.                scoala Heraclit din Efes

In Grecia filosofia a aparut mai tarziu in cetatile periferice (Milet, Efes), acestea se gaseau pe coastele Mediteraneene, in regiunea numita Ionia. In aceste cetati exista populatie multa, navigatori, negustori care calatoreau pe mare si uscat, se intrebau si incercau sa si raspunda.Parintele istoriei, Herodot, a numit Miletul podoaba Ioniei.

1. Scoala din Milet – deschizatoare de drumuri in orizontul filosofiei pentru ca pentru prima data reprezentantii ei i-si puneau probleme filosofice si cautau si raspunsuri la acestea. Ei se intrebau daca nu exista o natura comuna tuturor lucrurilor, daca nu exista un temei. Din acest temei se naste diversitatea si i-si puneau si o alta problema filosofica, daca nu este si o unitate in diversitate. Aceste intrebari sunt problemele mari ale filosofiei din toate timpurile (ce este diversitatea, entitatea lumii, etc.).

Reprezentantii scolii din Milet au fost :

·                   Thales din Milet,

·                   Anaximandru,

·                   Anaximene.

Thales este cel dintai filosof al Greciei si al lumii europene. El a facut parte din toate topurile privindu-i pe cei 7 intelepti ai lumii Antice. Avea cunostinte din toate domeniile (economie, hidrotehnica, militara,etc.), dar el nu a fost primul filosof pentru ca detinea cunostinte din toate domeniile ci pentru ca si-a pus problemele filosofiei. Identifica temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa.Dupa el toate se nasc din apa si se intorc la apa.

Apa vorbind din punct de vedere antologic este inceputul, natura comuna a tuturor lucrulilor, de aici si posibilitatea transformarii lucrurilor. Apa este inceputul, natura comuna, principiul.

Thales este primul filosof ce ajunge la natura principiului, pune la baza lumii un element concret, dar interpretat acest element concret prin prisma filosofica are rezonanta filosofica si anume este cauza tuturor lucrurilor.

Anaximandru este un urmas al lui Thales. Va face un pas inainte in calea abstractizarii. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteza a mai multor elemente originare si anume : apa, aer, foc, pamant. Aceasta sinteza o numeste apeiron care in traducere ar insemna nelimitatul, indefinitul, sau chiar infinotul. La el gasim folosit si termenul de principiu.

Anaximene pune la baza existentei aerul. S-ar parea ca s-a intors la Thales. In realitate este un pas inainte chiar fata de Anaximandru. Se mentine la inatimea abstractiilor pentru ca el vorbeste de noutatea principiului. Aerul se afla in miscare ce presupune comprimare si rarefiere astfel anticipandul pe Heraclit din Efes cu ideea dedublarii viitorului.

 

2. Scoala Pythagoriciana intemeitorul ei a fost filosoful si matematicianul Pythagora. Aceasta se mai numeste si scoala italica. Pythagora s-a nascut in Insula Sames in largul Coastelor Ioniei. La varsta de 40 de ani s-a mutat in Italia in localitatea Crotona unde va fi intemeiata o scoala filosofica. La batranete este nevoit sa se refugieze si de aici si va muri la 90 de ani in Metapont.Biografia contine inexitati chiar din cauza acestuia pentru ca el se credea de origine divina, fiul lui Hermes. A calatorit mult ajungand in Caldeea, Egipt, Persia.

Scoal filosofica intemeiata de Pythagora este apreciata ca un moment de seama al filosofiei, dar nu era numai o scoala filosofica , stiintifica, ci si o secta relogioasa si grupare politica de orientare filo-aristocratica. A avut o evolutie sinuoasa si contradictorie.

Cu aceasta scoala avem de a face cu prima forma de invatamant organizat. Era organizata dupa principiile unei organizatii religioase. Aici se faceau practici complete de intruniri, existau interdictii severe, disciplina mistica. O marturie antica ne spune ca tinerii ce veneau la aceasta scoala erau mai intai cercetati la fizionomie, deducandu-le caracterul si temperamentul. Cei ce erau admisi li se fixa un timp de tacere. In aceasta perioada se numeau auditori. In aceasta etapa lucrurile cele mai grele erau tacerea si ascultarea. Dupa aceea vorbeau punand intrebari si spunandu-si parerea si se numeau matematici (geometrie, muzica si alte discipline superioare). Cei care i-si insuseau aceste discipline ale stiintei treceau mai departe la cercetarea universului si principiului naturii, numindu-se fizicieni. Din cele aratate mai sus reiese ca nui vorba numai de o initiere mistica ci de principii pedagogice in ordinea invatarii si educatiei, apoi spunem de tacere si ascultare deci reflectie. Era si o educatie a vorbirii pentru a se putea exprima filosofico-stiintific.

Initierea in invatatura secreta a scolii nu era numai religioasa ci stiintifica si filosofica. Pastrarea secretului era o cerinta categorica.

In plan filosofic Pythagora avea o adevarata admiratie si pretuire pentru filosofie. De altfel el a pus in circulatie termenul de filosof si filosofie. Intr-un text pastrat si care se crede cai apartine, el spune “Viata este asemeni jocurilor olimpice unde unii cauta glorie si cununi, altii avantaje, iar a treia  categorie adevaratii filosofi sau pretuitori ai intelepciunii vor sa se delecteze cu cel mai minunat spectacol cu imaginea lui”

In filosofia lui Pythagora se gasesc continute si teze de antologie, cosmologie care contin o serie de elemente miabile. Asa cum remarca Aristotel , pytagoricienii au fost primii care sau ocupat de matematica si au cultivato . Ei au scos ideea dupa care principiile matematice ar fi principiul lucrurilor, dar dupa cum in matematica numerele sunt elemente primordiale ei au crezut ca celelalte lucruri sunt modele ale numerelor. Numarul fiind considerat substanta a lucrurilor, rezulta ca numarul este principiul lumii. Asa cum este apa la Thalles, apeironul la Anaximandru, aerul la Anaximene. Au elaborat o adevarata simbolistica a numerelor. Ei identifica lucrurile cu cate un numar.

Astfel:

- cifra 1 este considerata unitatea primordiala, esenta din care au iesit celelalte numere

- cifra 2 este primul numar par – esenta sufletului

- cifra 3 este primul numa nepereche dar care este perfect pentru ca are inceput, mijloc si sfarsit

- cifra 4 este substanta justitiei

- cifra 5 este substanta casatoriei

- cifra 10 este simbolul intruchiparii perfectiunii supreme. Aceasta cifra va avea adanci rezultate in filosofia Greaca.

Pythagora cunostea 9 corpuri ceresti. El mai inventeaza un corp ceresc numit antiterra ca sa fie zece (10) .

Din filosofia lui Pythagora se desprinde ideea valoroasa dupa care lucrurile rezulta din armonia fortelor contrare care s-ar elibera. Universul nu este un haos de fenomene ci o armonie, un cosmos guvernat de legi , de necesitate matematica.

Scoala are o contributie importanta in domeniul filosofiei si retinem:

are meritul de a fi sistematizat cunostintele de matematica aduse din trecut

respinge geocentrismul

 

3. Scoala Eleata

Numele scolii vine de la orasul Elea la nord de Napoli, si astazi se numeste Velia. Aceasta era o colonie greceasca.

Intemeietorul scolii este considerat XENOFON din COLOPHON, dar alte surse printre care si DIOGENES LAERTIOS care este un invatat grec ce a trait in secolul III d.h. si care a cules texte, date, despre filosofii care au trait in perioada preclasica.

In lucrarea “Vietile si doctrinele filosofilor” arata ca un elev al lui Xenofon pe nume PARMEIDES este adevaratul fondator al scolii.

Parmeides este un filosof care prin gandirea sa uimeste pe cei contemporani lui, sui cei din zilele noastre. Problema pe care si-o pune este cu privire la posibilitatea si modalitatea fiintei noastre de a conceptualiza, de a exprima rolul prin ideal , abstractie. El incepe sa se intrebe de ceea ce este si merge mai departe cu intrebarea : “Ce este ceea ce este? si Ce este?”

Raspunsul pe care i-l da este numai existentul, prin care intelege principiul, ceea ce intemeiaza. Dupa el exista numai existentul, iar non existentrul nu exista. El pune si problema raportului dintre existenta si gandire. Spune ca existenta este si poate fi gandita, non existenta nu este si nu poate fi gandita. Prin raspunsurile pe care le da el adauga noi caracteristici principiale si anume: – principiul este nenascut, nelimitat. De la el s-a pastrat un poem cu un titlu aproximativ ” Despre natura “ . In prima parte a acestui poem vorbeste despre lucrurile absolut sigure, si anume despre adevar. In a doua parte trateaza aspectele schimbatoare ale lumii. Aspecte ce nu pot oferi decat cunostinte probabile, adica opinii. Dupa el aspecte de transformare , de diversitate, nu reprezinta decat produsul unor pareri inselatoare, subiective, proprii muritorilor de rand ce sunt incapabile sa se ridice prin cunoastere deasupra la ceia ce este sensibil. Dupa el adevarul consta in faptul ca existenta este imuabila, continua nenascuta si perfect unitara.

Ideile sale vor fi continuate si dezvoltate de un elev al sau si anume ZENON din ELEA. Acesta a devenit celebru prin nu mai putinele celebre aporii care se mai numesc si argumente sau chiar paradoxuri.

Aporia = inseamna dificultate – problema grea sau imposibil de rezolvat.

Paradox = enunt contradictoriu si totodata determinabil.

Zenon dei Elea a elaborat 40 de aporii.

I. Prima aporie este impotriva miscarii : “Pentru ca un corp sa ajunga la tinta el trebuie mai intai sa ajunga la jumatatea drumului. Dar pentru aceasta trebuie sa parcurga jumatatea primei jumatati, si asa mai departe pana la infinit” – inseamna ca mobilul sta pe loc.

Aristotel cauta care este greseala rationamentului si anume ca nu admite ca intr-un timp finit se pot stabili puncte spatiale infinite.

II. A doua aporie se intituleaza Ahilesi broasca testoasa : “Zabavnicul nu va fi ajuns nicicand in fuga de altul mai iute de picior, deoarece cel ce urmareste trebuie sa ajunga mai intai in mod obligatoriu acolo de unde a aparut cel ce fuge. Asa ca in mod obligatoriu zabavnicul se va gasi de fiecare data inainte” . Aristotel arata greseala acestui rationament si anume – gasim o fractionare la infinit a spatiului si timpului si sunt vazute numai sub raportul divizarii, discontinuitatii nu si al continuitatii.

Aceste aporii au starnit mare interes la vremea respectiva. Zenon n-a vrut sa demonstreze ca nu este miscare ci el a vrut sa arate cat de greu este sa conceptualizezi miscarea, ca se intampina numeroase greutati.

HERACLIT din EFES – numit si obscurul, datorita faptului ca el traia izolat era melancolic, dar este filosoful ce a trait pentru filosofie. Avea incredere nemarginita in ratiune.

Diogene Laertios – spune ca ar fi scris o carte in mod intentionat neclara ca sa fie citite numai de cei capabili.

Hraclit sub forma metaforica pune in circulatie idei fundamentale pentru dedublarea viitorului. El exprima o intreaga conceptie despre lume si anume “Aceasta lume, aceeasi pentru toti n-a fost creata nici de vreunul dintre zei , nici de vreunul din oameni. Ea a fost intotdeauna, este si va fi un foc vesnic in care dupa masura se aprinde si dupa masura se stinge” . Prin urmare la el focul este principiul intemeietor . Heraclit sustine ideia unitatii principiului. Lumea este aceiasi pentru toti. Stingandu-se focul trece in aer, din aer in apa, din apa in pamant, dar el nu se transforma ca principii ci ramane foc vesnic viu.

Prin urmare apa, aerul, pamantul nu sunt forme de instrainare a focului ci modalitati de manifestare a lui. El se aprinde si se stinge dupa masura. Aceasta masura poarta numele de LOGOS (TAO, DAO) – un concept crerat de Heraclit in care el denumeste contradictia. In acest sens el spune ca din cele mai diferite tonuri rezulta cea mai frumoasa melodie, ca razboiul este comun tuturor lucrurilor, dreptatea este lupta, ca nu te poti scalda de doua ori in apele aceluiasi rau.

Prin logos el intelege ca exista o ordine in natura, intelege ca natura nu se desfasoara haotiuc ci dupa o anumita ordine care-I este proprie, si logosul este tocmai aceasta ordine. Ordinea are caracter universal si necesar. Prin creatia s-a Heraclit a ramas in istoria filisofiei pana in zilele noastre.

Etapa preclasica a filosofiei se incheie cu activitatea si creatia a doi filosofi, si anume: EMPERACLE din AGRICENTE si ANAXAGORA din CLAZANEME, care nu aduc tenme noi in filosofie, ci le redimensioneaza pe cele vechi, filosofia lor fiind un fel de compendiu. 

 

Etapa clasica a filosofiei grecesti

 

In etapa clasica activeaza mari creatori de culturi conducand la o adevarata inflorire a culturii. Centrul principal il reprezinta Atena.Spre Atena se indreapta spiritele elevate care vor uimi si astazi cultura. In aceasta perioada traiesc filosofii sofisti, Eschil, Sofocle, Euripide.Traiesc si creaza arhitectii si sculptorii Fidias si Polycleitos. Se dezvolta si medicina si matematica.

Secolul V este numit si secolul lui Pericle, care a condus Atena tomp de 15 ani, in care si-a pus in practica conceptia s-a asupra democratiei. El a pus in practica statul democrat Atenian . Tot acum apare si umanismul, acel atribut al conceptiei filosofice care porneste de la om, militeaza pentru demnitatea omului si asa cum spunea Kant “Trateaza pe om ca scop si nu ca mijloc”.

Secolul V este considerat un adevarat miracol, culminand cu Platon, nascut in acest secol dar care il face posibil pe Aristotel, nascut in secolul IV.

 

Filosofii sofisti

Termenul vine din greaca (sophisles = intelept).

Sec. V debuteaza cu un numar mare de filosofi numiti sofisti care aveau conceptii diferite, dar erau uniti printr-o activitate comuna. Ei predau cunostinte politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii sa poata participa la viata publica, contra cost.

Meritul sofistilor a fost acela de a sesiza ca pentru a conduce trebuie sa stii. Faptul ca grupul acesta se marea la un moment dat sofistica s-a degradat. Aceasta l-a facut pe Platon sa dea un sens peiorativ incat sofistii au fost numiti “vanzatori de iluzii”, oameni pusi pe inselaciune. Sofistica a fost o stiinta iluzorie.

Platon si Aristotel aveau dreptate cand se refereau la partea degradata a sofistilor, dar printre acestia au fost si oameni importanti despre care Platon vorbea cu deferenta (respect) – protagoras.

Protagoras s-a nascut in Abdeea, in nordul greciei, a facut multe calatorii stabilindu-se la Atena, bucurandu-se de aprecierea lui Pericle. A scris “Arta conversatiei”, “Despre zei”, “Aparatori sau daramatori”. Dintre aceste lucrari s-a pastrat putin. S-a pastrat un fragment care contine o intreaga filosofie : “Dintre toate cele ce sunt, omul este masura, existenta celor ce exista si nonexistenta celor ce nu exista”. Fragmentul acesta a fost interpretat de foarte multi filosofi de-a lungul timpului inca din Antichitate.

Platon interpreteaza acest fragment spunand ca Protagoras atunci cand a spus ca “Omul este masura tuturor lucrurilor” a avut in vedere omul individual si de aici decurge faptul ca :”Asa cum i-mi pare mie aceste lucruri asa sunt ele pentru mine; cum i-ti par tie asa sunt ele pentru tine”.In acest caz se poate ajunge la stiinta. Interpretarea aceasta simplifica sensurile in acest fragment.

In sec.XIX, Theodore Gomperz, da o alta interpretare. Protagoras s-a referit la umanitate in general, dar si aceasta interpretare este unilaterala, deoarece il transforma pe om in constiinta generica.

In sec. XX critica filosofica este echidistanta intre interpretarea lui Platon si cea a lui Theodore Gomperz si cauta sensurile termenului de masura (metron). A masura = a lua in stapanire, a masura lucrurile si a le cunoaste.

In sec. XX, teza omului masura este interpretata din perspectiva gnosiologica. Sub acest aspect omul masura reprezinta raportul dintre subiect si obiect. Omul masura cu adevarat si eroarea. Notiunea de adevar si eroare este o notiune a gnosiologiei. Omul masura este existenta celor ce sunt si nonexistenta celor ce nu sunt. Omul este in stare sa domine, sa fie criticul realitatii. In acest timp omul valoriteaza, i-si formeaza critica de ierarhizare.Omul are la ce se raporta, este in stare sa se raporteze, el masoara cu mijloacele sale idealul, el i-a cunostinta de sine, omul capata o cunostinta de sine. Protagoras pune in centru omul.

Intrbat Protagoras daca aplica aceasta masura si zeilor, el se abtine de la un raspuns, dar motiveaza apelind la factori obiectivi. Protagoras a fost condamnat la moarte, dar a reusit sa evadeze. Nu dupa mult timp a murit intr-un naufragiu.

Prodicos (din Ceos) este o minte luminata si el va da noi valente tezei omului masura aducand ca argument principal o noua teza : “Problema libertatii unanime” – are o forma alegorica.

“Scrierea despre Heracles” – Heracles este pus in situatia de a alege calea pe care trebuie sa o urmeze. Heracles se retrage in pustiu meditand indelung “cum vedea astfel doua femei de statura inalta, una era frumoasa la vedere, singura ei podoaba era curatenia, era modestia…”,”cea din urma alearga spre tanar si-i zice : daca ma i-ei de prietena te voi duce pe drumul cel mai usor, vei gusta din toate placerile vietii”.

Virtutea nu-i face nici o promisiune, ea il indeamna sa urmeze calea binelui. Fara munca nici zeii nu harazesc nimic oamenilor. Daca vrei ca toata  Grecia sa-ti admire virtutea, trebuie sa te pui in slujba ei. Daca vrei sa te imbogatesti de pe urma turmelor tale, munceste, ingrijestele.

Daca omul urmeaza calea virtutii inseamna ca este o fiinta care se determina. Omul i-si asuma libertatea numai intelegand ceea ce este pe masura sa. Libertatea umana se realizeaza prin alegera caii de urmat. Libertatea presupune alegere, optiune, dar si actiune.

Democrit s-a nascut la Abdeeras, a facut multe calatorii in tari foarte indepartate, apoi vine la Atena unde se stabileste si va duce o viata cu multe privatiuni, dar de meditatie profunda. A scris o opera filosofica vasta.Chiar daca nu toate titlurile de lucrari ce i se atribuie ii apartin el are in operele sale cunostinte foarte variate. El este filosoful care a gandit despre toate. Are un prestigiu care rezulta din atitudinea fata de adversar (Platon).

Platon a vrut sa-i arda cartile. L-a oprit doi pitagoriceni. Platon se foloseste de ideile lui Democrit. Democrit a depasit 90 de ani, a orbit, dar nu a renuntat l-a filosofie.

Cicero spunea :”Nemaiputand sa deosebeasca albul de negru el deosebea binele de rau”. Diogenes Laertios spunea ca Democrit a fost un spirit enciclopedist. A scris lucrari de etica, de filosofie naturala, de matematica, literatura, muzicala, de stiinte speciale (medicina, pictura), o serie de comentari.

Cu Democrit cercetarea naturala atinge cel mai inalt stadiu. Principala teorie a scolii din Abdera este “ Teoria atomilor”. Pentru Democrit tot ce exista in lume ar fi alcatuit din elemente ireductibile, necompuse – atomos (atomi).Democrit prin teoria atomului se inscrie intr-o problema filosofica careia ii da si solutii – problema naturala a principiului intemeietor.

a = m                                      tomos = imparte

Pentru ca atomii sa formeze lucruri trebuie sa se uneasca, sa se miste, iar pentru actiune trebuie sa existe un spatiu liber. Astfel realitatea se compune din plin si gol. Plinul si golul exista ca atare astfel incat ele se implica. Pentru el exista si existenta si nonexistenta. Conceptia miscarii ca existand in mod real poate fi conceptualizata si pe baza miscarii se explica diversitatea lumii. Principiul care sta la baza existentei implica si miscare, astfel se defineste dupa forma, pozitie, miscare.

Dupa Democrit si sufletul uman este format din atomi, dar ei sunt atomi sui generis (de un fel diferit). Ei sunt mai dinamici, mai subtili, mai rotunzi.

La el se intuieste ideea ca a inteles ca intre suflet si corp sunt deosebiri, sufletul are o alta functionalitate decat corpul; este efortul lui democrit de a intelege deosebirea dintre ideal si real.

Socrate (469-393) – o personalitate marcanta a filosofiei. A fost foarte controversat astfel incat s-a considerat ca fiind o inovatie, dar a fost si sustinut de multi. Azi el se prezinta cu enigma rezolvarilor. S-a nascut la Atena. Tata era sculptor, mama moasa. Asa cum marturisesc contemporanii Socrate n-a scris nimic. Sunt izvoare puternice care atesta existenta filosofiei sale. Aristofan, Platon in dialogurile sale din tinerete il au pe Socrate ca personaj, prezentand viata si filosofia lui Socrate. In dialogul de maturitate ale lui Platon i-si transmite propria sa conceptie.

O alta sursa este chiar Aristotel. La 70 de ani Socrate a fost acuzat de coruperea tineretului, nerespectarea zeilor cetatii. A fost deferit tribunalului poporului, denuntul a fost dat de un poet numit Meleton, un poet obscur Anitos si retorul Lycon.Socrate a refuzat sa evadeze, s-a aparat singur, a atacat cu ironiile sale pe judecatori si acuzatori.Diogene Lertios ne spune ca atenienii au regretat ca l-au condamnat la moarte, au inchis terenurile de exercitare si gimnaziile.

Socrate cu demnitate, bea apa cu otrava care i-a adus moartea.

Opare socratica inseamna o orientare noua in dezvoltarea filosofiei grecesti. Filosofia lui Socrate i-si indreapta interesul principal spre morala.Principalele preocupari sunt : stiinta vietii interioare. Socrate spunea ca “Cea mai demna si utila este cunoasterea omunlui”.Deviza sa era ceea ce era scris pe frontispiciul templului Delphi – “Cunoaste-te pe tine insu-ti!”. A te cunoaste pe tine insu-ti nu inseamna sa-ti cunosti doar numele, sa intelegi ce reprezinti tu in raport cu realitatea, inseamna a cunoaste adevarul, pentru ca adevarul se gaseste in fiecare om. El nu este constient de acest lucru, dar trebuie sa se foloseasca de orice mijloc pentru a aduce la suprafata adevarul. Arta de a cunoaste adevarul, de a aduce la suprafata adevarul se numeste maieutica.

“Cunoaste-te pe tine insu-ti!” este o chemare adresata celor care se complac in cultul valorii externe. Externul inseamna si superficial.Cum socratica este o cunostinta etica, inseparabila de planul actiunii, este o cunostinta in care vorba si fapta formeaza o unitate. Forma de legatura intre oameni este dialogul. El este o forma de comunicare, dar nu pentru a transmite o suma de cunostinte deja existente ci pentru a indemna pe cel cu care dialogul supune adevarul.

Socrate folosea autoironia , “stiu ca nu stiu nimic”.El ii determina pe tineri sa participe la dialog pe picior de egalitate :”Eu nu stiu”, “Tu nu stii”, “impreuna vom stii”.

Socrate a fost vestit prin ironiile sale cu ajutorul carora denunta prejudecarile contribuind la purificarea interioara.Spunea ca filozofia ironizeaza, dar nu cu scopul de a-l aduce la neputinta pe celalalt, ci pentru a-l stimula. A folosit indoiala metodica si nu sceptica. A folosit procedeul inductiv, practic – general. El este acela ce a controlat continutul unor notiuni de baza ale moralei : bine, drept, frumos, datorie.

Platon spune ca socrate a cultivat dreapta rationala, a fost un adevarat cavaler al dreptului, a fost un adevarat intelept al greciei.Cicero spunea : “S-a coborat filosofia din cer inspre pamant”, a impins-o in agora.S-au infiintat scoli filosofice dupa ideile sale asa numita “scoala micilor socratici”.  Filosofia sa a lasat urme adanci in filosofia din Grecia antica. 

 

Platon

 Platon Este unul din cei mai mari filosofi, la care gasim un sistem filosofic, o filosofie originala si profunda. S-a nascut in 427 – 347, dintr-o familie de aristocrati, ajunge pana la neamul  carinilor, iar in latura matriala putea sa-si urmareasca ascendenta pana la Salon. S-a bucurat de o educatie aleasa : muzica, pictura, poezie.Spre poezie avea inclinatii reale si spre viata politica. A facut multe calatorii : Egipt, Sicilia, cu scopul de asi imbogati cunostintele dar si pentru a intari legatura cu partidele politice.

In acest sene sunt edificatoare 3 calatorii :

pentru al convinge pe tiranul Dianisos cel Batran, in acest scop incearca sa se imprieteneasca cu Dion (cumnatul lui Dionisos) si incercarea nu-I reuseste, este nevoit sa se intoarca in Grecia dar in drum este vandut ca prizonier intr-o piata din Egina. Noroc ca a fost recunoscut, a fost rascumparat.

O face tot in Siragusa unde ajunge la domnie Dionisis cel Tanar (nu-I reuseste)

Ii pune in primejdie viata.Intors la Atena in 387 intemeiaza prima scoala filosofica in gradina eroului Akademos. Va deveni o scoala aleasa si academie.

Cum s-a format filosofia lui Platon

n-a aparut pe teren gol, i-si trage seva din marile curente ale ideii ce se manifesta in spiritualitatea Greciei. Dupa cum arata studiul, Platon este cunoscut lui Heraclit, a eliatilor, pitagoricenilor si lui Socrate intrucat I-a fost si elev.

Diogenes Laertios ne precizeaza ca Platon a imbinat doctrinele lui Heraclit, Socrate si Pitagoricienilor. Filosofia lui Platon nu este o suma a ideilor de pana atunci, nu este o sinteza a mrilor filosofi pentru ca Platon n-a fost egiptean, iar filosofia lui nu poate fi explicata numai prin traditie.

In secolul XIX Platon este cel mai mare nume a filosofiei. Se considera ca platonismul este o prelungire a institutiilor anterioare este o creatie neintrerupta si dramatica. Majoritatea scrierilor se prezinta sub forma unor dialoguri, un gen literar care a crescut din metoda Maieutica a lui Socrate. A scris 28 –29 de dialoguri. In afara de acestea a scris multe scrisori si alte scrieri.

De ce Platon a optat pentru forma de dialog ? Exista 2 motive :

era un mare admirator al dramei si a nascut in dialog o forma dramatica de expunere si pedagogica a filosofiei sale

el a vazut in dialog posibilitatea de a ajunge la adevar pentru ca unul aduce niste argumente iar celalalt le rastoarna.

De-a lungul istoriei s-a facut incercarea de a clasifica dialogurile. Criteriul acceptat este criteriul varstei pe care o avea filosoful cand a scris. Dialogurile se impart in :

·                   dialoguri de tinerete

- Hipias minor – despre minciuna

- Albiciade – despre natura omului

- Apararea lui Socrate – la noi in tara Apolofia lui Socrate

- Euthipyron – despre evlavie

- Lisis – despre prietenie

- Menon – despre virtute

·                   dialoguri de maturitate

- Symposion – banchetul

- Phaidon – despre suflet

- Phaidros – despre dragoste

- Republica – statul

 

·                   dialoguri de batranete

- Parmenides

- Timaios

- Legile

Sofistul.

Personificarile din dialoguri sunt oamenii si filosofii contemporani cu el sau filosofii care au trait inainte, dar in aproape toate dialogurile nu lipseste ca persoana Socrate. In filosofie Platon merge pe urma vietii grecesti (Heraclit, Pitagora, Parmenides). In acela-si timp el prelucreaza natura, religia, mituri stravechi, cu ajutorul carora i-si argumenteaza unele idei. La inceput foloseste ideile lui Socrate dar trece repede la o constructie proprie.

Dialogul Euthiphron prin care se despart de Socrate. De la Socrate a preluat tehnica dialogurilor si predilectia pentru morala.Sub titlurile dialogurilor de tinerete ne arata dimensiunea morala. In dialogul Euthfron el incepe sa vorbeasca de filosofia unei esente pure .”Oare pietatea nu e in orice imprejurare asemeni siesi la fel si impietatea nu e asemeni siesi avand mereu acelasi chip.Datorita unui caracter unic faptele nelegioase sunt nelegi, iar cele pioase sunt pioase”.Raspunsul la aceasta intrebare este dat de Platon prefigurand expresia viitoarei sale doctrine a ideilor sau formelor. Observand ca faptele pioase au un caracter unic, acest caracter consta in accea ca si unele si alte practici duc la ideea in sine. In Menon Platon contureaza mai bine cele 2 planuri ale filosofiei :

pe de o parte este filosofia ideilor in sine

pe de alta parte sunt lucrurile sensibile pe care le percepem direct.

Prin urmare la Platon exista 2 planuri :

planul inteligibilului format din ideea in sine (forme), sau esente, prototipuri.

Planul sensibilului format din lucrurile percepute direct prin intermediul organelor de simt.

Intre aceste doua planuri Platon spune ca filosofia are un scop si anume raportul de participare in sensul ca lucrurile participa la ideea de sine in lucru. In cele 2 planuri Platon vrea sa arate capacitatea omului de abstractizare, de a gandi universalul. In acelasi timp el arata ca la baza filosofiei sta un principiu intemeietor si anume ideea in sine.

In dialogul Symposion gasim prima definitie a ideiei in sine (forma). Este adevarat ca Platon se refera la ideea in sine de frumos dar daca lasam la o parte termenul frumos avem o definitie a ideii in sine.

“E vorba de acel frumos catre care se indreptau mai inainte toate straduintele noastre un frumos ce traieste de-a pururea, ce nu se naste si piere, nu creste si nu scade, ce nu e in sfera dintre privinta si frumos, ce nu se infatiseaza cu fata sau cu alte intruchipari trupesti, frumos ce nu-i cu stiinta, ce nu salasluieste in alta fiinta, pururea identic in sine, ca fiind de un singur chip frumos in care se impartaseste tot ce-I frumos, fara ca prin aparenta obiectul sa se micsoreze ori sa indure o cat de mica stirbire”.

Din acest fragment reiese ca ideea in sine nu este altceva decat universalul in sine, reiese ca ideea in sine este modelul antologic al tuturor lucrurilor sensibile, rezultand deci ca toate lucrurile din ordinea fizica a filosofiei sunt adica exista. Cu privire la conceptul de participare Platon spune ca lucrurile sensibile participa la ideea in sine de lucru. Acest concept chiar platon il va supune unei critice sensibile in dialogurile de batranete.

Dialogul Phideon este cel mai filosofic, mai profund. La prima vedere ni se pare ca Platon vorbeste despre nemurirea sufletului. In realitate el incearca sa legitimeze existenta inteligibilului, regimul de a fi al lucrurilor.

Platon spune ca sufletul este nemuritor, foloseste rationamente. Este o esenta pura, sufletul se intoarce, se intruchipeaza in alt om. Din acest circuit rezulta ca exista o lume a esentelor pure, o lume in sine si dovada o face sufletul prin teza reamintirii. Sufletele vin dintr-o lume diferita de cea a corpurilor si trebuie sa se intoarca acolo, deci exista o lume in sine. Daca ne reamintim acum ceva inseamna ca sufletul nostru a existat intr-un fel mai inainte de a fi aparut intr-o intruchipare omeneasca. (ex. “vazand lemne, pietre si alte lucruri egale in suflet, rasare ideea egalului in sine care este altceva decat lemnul, piatra si celelalte lucruri.Asta inseamna ca sufletul i-si aminteste de ceea ce a vazut in alta lume.”)

Platon precizeaza ca in mintea noastra apare armonia in sine si nu lucrurile armonioase, pentru ca ne reamintim de esentele pure pe care le-a contemplat sufletul.

Platon in dialogul Phiton si alte dialoguri ne prezinta o viziune asupra lumii, numai ca isi da seama ca lucrurile participa la ideea in sin, ca lucrurile sunt altfel decat ideile. Ideile sunt vesnice iar lucrurile trecatoare, lucrurile nu sunt identice cu sine, lucrurile sunt compuse, cunosc miscarea, prin urmare lumea lucrurilor sensibile este aprecierea ideilor in sine. Incep astfel marile interogative platoniene. Platon traieste o drama care-si vede opera realizata dar pusa sub semnul intrebarii. El isi critica sistemul filosofic, este sever cu el. Filosofia lui Platon s-a facut cu fiecare dialog. Platon avanseaza ipoteze, da raspunsuri, argumenteaza, verifica argumentele si asa cu fiecare dialog se creeaza filosofia sa.  Platon incepe sa se intrebe cum participa lucrurile la ideea in sine, daca ideile sunt localizate, lucrul copiaza ideea de sine, se intreaba daca lucrurile participa si reproduc formele. Aceste indoieli sunt problemele care le ridica in fata filosofiei cu care a ajuns la o aforie. Aceasta intrebare face filosofia lui Platon autentica, sa fie prezenta in toate scolile de filosofie contemporana.

Ideea scolii politice in “Republica” : este vorba de felul in care trebuie organizata si condusa societatea. Punctul de plecare al unei organizari este dupa Platon natiunea, intemeiata pe principiul dreptatii. Platon considera ca formele de stat din timpul sau nu sunt bune si propune crearea unui stat ideal. Acesta poate fi initiat “chiar de un singur om” cu conditia ca acesta sa mediteze cat mai rational asupra principiului ce trebuie sa stea la baza. Initiatorul nu poate fi decit un filosof, iar acesta nu poate proveni decit din randurile aristocratiei. Oamenii sunt ilegali de la natura, unii sunt dotati de natura cu insusiri psihice superioare altii sunt inferiori.

Bulbul celor ce muncesc se caracterizeaza prin vulgaritatea dorintelor, felul greoi de a gandi, saracie spirituala si morala. In concluzie Platon cu filosofia sa reprezinta un moment extrem de important net superior fata de filosofiile anterioare. Prin filosofia lui se dovedeste capacitatea de abstractizare si posibilitatea omului de a gandi universal, de a exprima concepte si idei, se degaja indemnul ca omul trebuie sa aspire catre o lume a realitatii supreme. A ramas indemnul pentru posteritate  de a se ridica prin contemplarea sufletului, la contemplarea ideilor externe, ca omul sa-si indrepte conduita sa pe calea intelepciunii. Prin aceste indemnuri filosofia lui platon este actuala, nedogmatica prin faptul ca el singur revine la ce a sustinut inainte.

 

Aristotel

 

S-a nascut in 384 in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la Akademia lui Platon. Va sta 20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca in anul mottii lui Platon in Asia Mica si in statele grecesti din jur.

Va face multe calatorii, lucreaza cu multi invatati in biologie.

In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si isi deschide preopria scoala filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi si scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre sirurile de coloane.

Spre sfarsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul patriotic nu-i putea ierta legatura cu familia domnitoare. In Atena existau sentimente estide Macedoniei, se refugiaza in insula Eubeea in localitatea Calcis unde va muri in 322 la 62 de ani. Dupa propriile spuse i-a impiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nou impotriva filosofiei.

S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se cunosc doar 160.

 

Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri

Opere : Tratate de Fizica (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie prima), Organon (tratat de logica), despre suflet, despre nastere si distrugere, istoria animalelor, despre cer, Politica, Poetica, Retorica, lucrari de morala : “Etica nichomahica”, “Etica eudemica” (Eudem).

De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai avea o acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit.

Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica, retorica, economia politica, poetica, psiholog , al naturii.

Kant. “ De la Aristotel incoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas inapoi, dar ca si pana astazi es n-a putut face un pas inainte “.

Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand prin eruditia sa.

Aristotel

Primul care va face una din cele 3 sinteze realizate de gandirea filosofului in istoria gandirii sale

Th. d Aquino

Heghel

Este de mentionat pentru a vedea eruditia si profunzimea preocuparilor prin faptul ca a scris tratatul Constitutia Atenei, cuprinde 2 parti :

istoria transformarilor politice ale Atenei,

descrie institutiile politice contemporane.

Pentru aceasta lucrare a studiat 158 constitutii ale statelor grecesti si barbare.

Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge, dar Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este exprimata in celebra exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El arata erorile lui Platon : ca a separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar exista independent de cele particulare, teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintre general si particular, generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un continuu proces de miscare si transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime. Prin cauza principala = cauza fundamentala.

El gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii :

principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce exista;

principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.

Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.

Materia – principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma – cea care da configuratie, este elementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar nici forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai actionand asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.

Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si o forma, forma pentru ca se individualizeaza cu  celelalte forme dar in raport cu statuia este materia iar statuia este forma pietrei.

Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice, structura realului. Prin categorii, notiuni de maxima generalitate, care exprima cele mai generale elemente, insusiri si relatii de ordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.

Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul, relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.

Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect, cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atat pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput fara miscare si ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica forme de miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea calitativa -  miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a ocupat si de cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie) dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a demonstra aceasta problema logica. Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege contradictia ca un fenomen de suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altui fenomen.

Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista un miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?

Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se afla in afara materiei,este imaterial.

Nu poate fi decat Dumnezeu, care aparwe in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care genereaza miscarea in lume.

Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia sa fie facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in mintea sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul trebuie sa faca ca forma din capul lui sa se concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta), in toate acestea trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia unei entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.

Idei social – politice. Le gasim in “Politica” – 8 carti

Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus  la ideea ca statul este primordial fata de individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce traiesc izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca. Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel analizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in parte. Idei actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea faptului ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat statului.

Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in stat. Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majoritatii stiintelor.

Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat sistem filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza critica facuta , filosofia lui Platon.

Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect de el si filosofia sa.

 

Etapa elenistica a filosofiei grecesti

Se intinde intre ultimele decenii ale sec. IV si ultimul deceniu al sec. I inainte de Hristos. Termenul de elenistica a fost introdus de Dyogene si prin acest termen se intelege forta de unificare a culturii si civilizatiei grecesti. In aceasta etapa se observa o decadere sub aspect politic a polisului grecesc. Se intra intr-un declin sub aspect politic.

Rolul de productie sclavagista intra intr-un proces de restructurare. Viata politica a societatii dobandeste noi caracteristici. Pana atunci orasele cetatii aveau posibilitati de afirmare in viata culturala, acum se observa un declin.

Spiritul grecesc se caracterizeaza pana atunci prin optimism. Individul se considera cetatean rezultand sentimentul de incredere. El pune pe acest plan cetatea, odata aceasta cetate incepe sa se destrame optimismul, civismul dispare, inclusiv mentalitatile grecilor se schimba. Isi fac loc individualismul, neincrederea, pesimismul; acestea sunt semne ale dezvoltarii atitudinilor si mentalitatii clasice. Cugetarile filosofice continua. Ea se indreapta spre domeniul eticii. Oamenii devin interesati fata de idealurile colective. Se contureaza ideea ca fericirea mult visata s-ar obtine prin dobandirea calmului, o seninatate imposibila. Acestea poarta numele de ataraxie, care devine un ideal. In aceasta etapa exista trei (3) scoli filosofice, dar acestea nu se vor inalta la rangul celor anterioare:

1.                scoala lui Epicur

2.                scoala Sceptica

3.                scoala Stoica

1. Scoala Epicuriana

Intemeiata de filosoful Epicur, originar din Samus; interesat de filosofie vine la Atena unde va deschide propria scoala filosofica: “Gradina lui Epicur”. Conceptia filosofica a lui Epicur este exprimata sub forma de scrisori: “Scris catre Herodot”, “Scris catre Minicem”. Exista si maxime. In centrul filosofiei sale pune problema eticii, in speta fericirea, drumul spre fericire trebuie sa treaca prin intelegerea lumii in care traieste si prin cunostintele naturii. Epicur este al 2-lea filosof atomist grec, el continua atomismul lui Heraclit. Existenta este formata din atomi si vid, lumea este o aglomeratie de atomi ca o simpla miscare in spatiu. Epicur spune ca atomii se misca pentru ca se ciocnesc intre ei datorita greutatii, va spune ca atomii au capacitatea de a devia spontan de la linia dreapta. Aceasta teza contine o idee foarte importanta – teza automiscarii materiei, se explica combinarea atomica. Aceasta teza are o implicare in a da raspuns problemelor arzatoare ale omului. Ideea de deviere spontana a atomului de la linia verticala si da posibilitatea sa sustina ideea spontaneitatii omului. Omul este format din atomi. Aceasta teza degaja incredere, optimism. Daca omul este in stare de libertate, inseamna ca el poate sa si constituie o stare de liniste, el nu este prins intr-o mecanica absurda. Epicur ajunge la concluzia ca omul este posibil la libertate prin conditia sa.

O alta idee este ca omul poate dobandi seninatatea sufletului, ataraxia . Dar ca sa dobandeasca fericirea el trebuie sa inlature cauzele suferintei si sa-si procure bucurii. Ataraxia se intreaba ce il face pe om sa sufere, oamenii sufera datorita faptului ca se tem de actiunea zeilor si frica de moarte. Aceste temeri terorizeaza sufletul omului, ele pot fi inlaturate cu ajutorul convingerilor atomiste, pe termenul psihic eliberat de aceste temeri va trebui sa semene bucurii. El admite un principiu al desfatarii omului ca un ideal al vietii. El indeamna ca in utilizarea satisfactiei sa se practice sobrietatea, masura. Filosofia lui Epicur contine accente de pesimism, ca un tribut al epocii in care traia.

 
2. Scoala Sceptica

Scepticismul se gaseste intre filosofia lui Epicur prin optimism si scoala stoica care va incerca sa refaca omul si structurile sale. Este o filosofie a evaziunii totale, a unui relativism.

Scepticism – limba greaca – skeptomai – initial avea sensul de a se uita imprejur, apoi pare a fi nehotarata.

Intemeietorul acestei scoli este Pyrrhon din Elis (365-277 i.H.). El a fost contemporan cu urmasul lui Aristotel – Teofrast. Scepticismul formuleaza o etica pornind numai de la interpretarea subiectului si ajunge la concluzia care o prezinta ca principiu, ca nu se poate delibera, orice judecata trebuie suspendata. Ei aduceau pentru aceasta 10 argumente. Aceasta filosofie ia in considerare numai constiinta individuala, fara sa tina seama ca adevarul apare la nivelul raportului dintre subiect si obiect. Pyrrhon si contemporanii sai pun problema fericirii care nu se poate dobandi pe calea cunoasterii pentru ca nu suntem in situatia sa dobandim vreo certitudine despre bucurii.

 

Filosofia evului mediu

 
In Europa evului mediu filosofia se intinde intre secolele V – XV. Fenomenul are innceput mai repede. S-au exprimat pareri unilaterale, aprecieri dogmatice cum este aprecierea ca in Europa Vestica filosofia ar fi o “noapte de 1000 de ani” adica spiritul uman a dus un somn de 1000 de ani ceea ce este in contradictie cu realitatea. In Europa Vestica au existat filosofi care au imbunatatit filosofia si au dezvoltat-o, ori a spune ca este o noapte de 1000 de ani inseamna ca am pune in paranteza aceasta creatie, inseamna un negativism fata de trecut, inseamna sa credem ca timp de 10 secole progresul a incetat. Ca lucrurile nu stau asa este dovada ca Europa Vestica a fost precedata de 2 momente importante ce apartin istoriei, culturii, literaturii, filosofiei.

apologetica

patristica

Aceste 2 momente sunt propuse  pentru a intelege filosofia. Apogeotii sunt primii aparatori ai crestinismului iar apologiile sunt cele dintii expuneri ale gandirii si credintei crestine. Reprezentantii apogeoticii sunt : Onadretus, Tatian, Justin, Alewagaros, Dionisie, Arcopagilul, Tertulian. Primii 6 au trait in sec. II.

Patristica este o doctrina teologico-filosofica elaborata intre sec. IV-VIII, de catre parintii bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii si cultului crestin. Prin Patristica se mai intelege si ansamblul operatiunilor crestine care dateaza din vremea sfintilor parinti ai bisericii. Dintre acestia : Grigore din Nazians sec. IV, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Ioan Damaskinul sec. VI, Aureliu Augustin. Atat apologetii cat si sfintii parinti au facut opere de apologie cat si doctrine a crestinismului, urmand sa impuna crestinismul ca singura filosofie posibila. Razboiul inceput cu filosofia greaca declarand-o o suma de eroare Tatian prin opera sa “Cuvant catre greci” arata ca filosofia crestina este mai veche decat filosofia grecilor si prezinta denaturat activitatea principalilor filosofi.

La fel este amendat si Heraclit. Era mandru si nepriceperea i-a dovedit-o moartea. Justin procedeaza mai subtil cu filosofia greaca si el vrea s-o anihileze prin crestinizare : “cei ce au trait dupa logos sunt crestini, chiar daca au trecut drept atei, asa la greci Socrate, Heraclit carora noi le recunoastem activitatea si a caror nume va fi mult timp amintit de aici in colo”. Justin obisnuia sa se adreseze lui Socrate cu “sfinte Socrate roagate pentru noi”. El si-a dat seama ca un negativism exagerat trezea oroare. Si apologetii si sfintii parinti vor recurge la filosofie. Pe aceeasi linie merge si Dionisie. Aflati in acelasi spatiu istoric au trait si alti scrrtori legati de crestinism dar nu au facut apologii pentru a fi socotiti parintii bisericii. Dintre acestia Boethius care si-a adus un aport important prin lucrarea sa “Mangaierile filosofiei” inspirat din platonism si stoicism. A fost una din cele mai citite carti. In 1600 aceasta carte avea sa ajunga la cea de-a 60-a editie. In aceasta lucrare Boethius este cel care a tradus din greaca in latina cateva lucrari ale lui Aristotel dintre care si o introducere la tratatul lui Aristotel despre categorie. Introducerea a fost scrisa de Porfil in sec. III. Cu aceasta traducere ajungand la dezvoltarea filosofiei in sec. X si secolul urmator, o problema deosebit de importanta numita “cartea universalilor” care va reprezenta continutul principal al scolasticii. Scolastica este modul concret de a fi al ganditorilor filosofici intr-un anume moment istoric. Sub imparatul Carol cel Mare in sec. VIII are loc o reformare a scolilor constatind ca scoala dinaintea lui a decazut mult si el a inteles ca nu poate conduce fara oameni invatati.

Se infiinteaza numeroase scoli. In scolile infiintate de Carol cel Mare se predau cele 7 arte liberale in 2 cicluri :

trei discipline : gramatica, retorica, dialectica

patru discipline : aritmetica, geometrie, muzica, astronomie.

Dupa studierea celor 7 arte se trecea la studierea filosofiei si apoi a teologiei. Teologia incununa stiinta unui carturar.

Termenul  de scolastica provine din latinescul SCHOLO – scoala. Prin urmare intr-o acceptiune larga prin scolastica se intelege intregul invatamant mai ales in latura lui doctrinara. In acceptia restransa acest termen inseamna invatatura filosofiei sau filosofia scolii. Filosofia intre secolele V-XVII se va numii scolastca. Scolastica, ca filosofie se baza pe cunoasterea fermelor, rupte de practica, manuieste in mod perdant si in general se caracterizeaza pe rationament abstact. Primul scolastic a fost ALAUr adus de Carol cel Mare pentru infaptuirea reformei scolare. Primii mari Scolastici se individualizeaza mai tarziu in secolul XI. Cei mai de seama scolastici sunt: Aeveselm de Canterbury (sec. XI-XII), al doilea este Jean Roscelm rin Conpigne (sec. XI-XII).

O dimensiune importanta a filosofiei din Europa Vestica este “cartea universalilor” – nu epuizeaza intregul continut al filosofiei. Ea aduce in discutie o problema pe care o discuta si Platon si Aristotel. Scolastica ajunge sa puna aceasta problema in centrul discutiei. Cartea universului este problema care se refera la natura generalului sau a universalului si raportul lor cu individualismul. Disputa in legatura cu modul sub care exista generalul si raportul cu particularul a dat nastere la 2 cerinte filosofice care vor fi cele mai importante numite:

normalismul – adeptii nominalisti

realismul – adeptii realisti.

Adeptii normalismului sustin ca generalul nu este decat un simplu nume, el nu exista nici in lucruri nici separat de acestea. Numai lucrurile au existenta reala. Deviza “Universalia sunt nomina”. Principalii reprezentanti sunt: Roselin, Duns Scotus, W. Ocean.

Reprezentantii realismului sustin ca notiuni generale constutuie realitati de sine statatoare cu caracter spiritual, anterior lucrurilor si independente de acestea. Pentru ei universalia sunt realitati (universul exista in realitate). Realistii interprind unanismul ca niste entitati de sine statatoare pe cata vreme rationalismul contesta existenta in realitate a universalului. Reprezentantii sunt: Anselm, Toma d Aquina secolul XIII .

Atat nominalismul cat si realismul sunt 2 orientari filosofice in filosofie, sunt 2 raspunsuri diferite la aceeasi problema filosofica, existenta si natura existentei universalului. Sunt 2 prezentari diferite dar nu in sensul ca una detine adevarul si una eroarea. Nominalismul tindea spre adevar dar ajungea sa fie adevar, realismul desi divergent  avea semnificatii importante pentru proba pusa in discutie. Ambele vor inainta unilateral si nu se vor impune ca singura solutie posibila. Deoarece nominalismul negand existenta universalului punea in pericol ideea de stiinta, ori de la Platon si Aristotel se stia ca a sti inseamna a sti universal.

Realistii inzestreaza universul cu o transcendenta, il separa de individual. Prin urmare si realismul avea o pozitie unilaterala fata de universal, incat nu putea fi departe nici o realitate , dar s-a ales un progres. Pentru a intelege mai bine trebuie sa stim ca filosofia a existat si in mediul arab, mai ales prin reprezentarea a 2 filosofi: ABEN ALI SINA – Anicenna si ILEN ROSED – Averras.

Acestia vor dezvolta filosofia lui Platon si Aristotel aducand elemente innoitoare, fiind nu numai comentator cat si intregiuitor. Ei au determinat nasterea unui climat de libera cugetare si indrazniri filosofice, punand in evidenta filosofia lui Aristotel si Platon.

Amicenna era medic, scriitor, el reprezinta ramura orientala a filosofiei arabe. A scris carti de medicina, este considerat un intemeietor a istoriei medicinii. Lucrarea “Cartea tamaduirii” este o enciclopedie, gasim in ea o logica, matematica, meta-fizica. Sub aspect filosofic se inspira din platonism, dar si din spiritualism islamic. De fiecare data el aduce lucruri noi fata de filosofii care l-au inspirat.

Averroes reprezinta ramura occidentala a filosofiei arabe. Mai este numit si comentatorul, pentru ca a comentat natura. El pune in evidenta pe Aristotel cel autentic. Filosofia lui se va raspandi in sec. XII in Europa, va sustine in renastere si in filosofia moderna.

Toma d`Aquino este unul din reprezentantii realismului, un realist mai moderat si se va incerca sa realizeze o sinteza a intregii realitati. Pleaca la Paris unde devine profesor universitar, va preda filosofia, a scris numeroase lucrari cum ar fi: “De veritate”, “Suma Theologica”. Are un merit deosebit in traducerea lucrarilor lui Aristotel.  Prin el in Europa Apuseana se va cunoaste filosofia lui Aristotel. A incercat sa uneasca filosofia lui Aristotel cu credinta crestina si sa dea filosofiei o orientare rationalista. Pentru merite deosebite in 1323 a fost canonizat. In 1879 sistemul lui filosofic a fost declarat de Vatican filosofia oficiala a catolicismului. In 1925 se tine un congres in care se hotareste sa se lase ceea ce nu mai sunt in realitate si sa se pastreze credinta in Dumnezeu. Asa a aparut curentul filosofic numit neotomism. La aceasta data s-a hotarat sa se revina la filosofia lui Toma. Profilul filosofic nu a fost pus in evidenta. Filosofia Tomista este complexa, are o bogatie impresionanta, se caracterizeaza prim metoda sistematica, foarte minutioasa, se bazeaza pe rationamentul abstract si pe apelul la invatatura aristocratica. A dominat secolul XIII prin realizarile in plan filosofic.

Roger Bacon este filosof englez, a scris multe lucrari in care dezbate raportul dintre filosofie si teologie, cauzele ignorantei umane. El manifesta o mare incredere in ratiune, se ridica impotriva argumentelor autoritatilor anticilor. Considera ca este util sa studiem pe antici dar ei au fost supusi greselilor. El critica nominalismul si realismul si opune metoda experimentala. Ramane important prin indemnul de a studia natura, de a inlatura credinta in minusuri. El creeaza credintele de cercetare stiintifica se ridica impotriva dogmatismului.

Duns Scotus secolul XIII- XIV. Este cel care va depasi caracterul unilateral al realismului si nominalismului, nu va fi acceptat nici de realisti nici de nominalisti. A lasat o opera bogata, da o interpretare aproape de adevar a nominalismului. In secolul XIII aparea ca un prevestitor al unui nou veac.

W. Occan este un mare deschizator de drumuri, este scolastic dar pare sa fie o resimtire a renasterii. El va fi acela care va da lumina interpretarii scolasticii.

 Renasterea

 
Caracterizare generala a renasterii

Filosofia renascentista

 
Termenul de Renastere provine din limba franceza “Renaissance” care a fost pus in circulatie in secolul XVIII pentru a insemna reinnoirea artelor. Incepand cu deceniul III al sec XVII termenul va capata un sens deplin. De-a lungul timpului s-au nascut puncte de vedere diferite. Se explica prin faptul complexitatii problemelor si fenomenelor pe care le cuprinde Renasterea si datorita perspectivei diferite din care diferiti cercetatori cercetau aceasta perioada, fiind cercetata de istorici, literati, filosofi, fiecare a intreprins renasterea prin prisma profesiei sale.

Renasterea este apreciata de cercetatori ca fiind o adevarata aurora in aceasta istorie, caracterizata prin adevarate explozii spirituale, materiale, efervescenta culturala. Unii spun ca Renasterea este o miscare culturala.

La aparitia Renasterii au contribuit factori cum ar fi:

transformarea structurii profunde ce a avut loc prin trecerea societatii de la feudalism la capitalism

prin acumularea de cunostinte

a fost favorizata (renasterea) de nevoia de adevar si rationalitate

de nevoia de renuntare la dogme

 intoarcerea la valorile culturale ale antichitatii

afirmarea nestingherita a individualitatii umane.

Si astazi mai exista reactii antirenascentiste, pozitie ce se opune admiterii unei etape de dezvoltare si neaga Renasterea. Aceasta supradimensioneaza realizarile din evul mediu si neaga pe acelea ce tin de renastere. Neaga faptul ca Renasterea ar fi o perioada de progres cultural. Sustine ca toate realizarile care se atribuie Renasterii au existat din evul mediu, si ca din sec. X au avut loc mai multe renasteri succesive.

Majoritatea societatilor recunosc Renasterea ca o perioada istorica specifica umanitatii. Delimitarea in timp a Renasterii prezinta si ea anumite pozitii controversate, dar in linii mari se recunoaste ca putem vorbi de renastere din a doua jumatate a secolului XIV pana in prima jumatate a secolului XVI.

Mai multi cercetatori propun ca renasterea sa fie interpretata in 2 sensuri:

mai larg

mai restrans.

In sens larg prin renastere se caracterizeaza prin :

umanismul

reforma propriu zisa

reforma,

Toate aceste dimensiuni sunt momente de emancipare sociala si spirituala.

 UMANISMUL – este faza de inceput a renasterii cu care debuteaza aceasta si se caracterizeaza prin 2 elemente, si anume:

prin intoarcerea la valorile culturale si filosofice

prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatura, arta) pecntru ca sa se premareasca omul, care este considerat nu numai fiinta naturala ci si sociala, fiind o parte a societatii.

Aceasta pozitie de exaltare a omului o gasim in operele lui Dante Aligheri, Bocacio, Petrarca, in care gasim exprimata intelepciunea antica. Rabloise – in romanul “Manastirea din Tellem” i-si ia ca motto “fa tot ce vrei” – este o chemare la descatusarea omului, pentru ca omul  nu este considerat numai parte ci el este considerat si ca intreg, el are obligatii dar si drepturi, el trebuie sa traiasca ca o fiinta reala cu aspiratiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare maxima in secolul XV in ITALIA ti in sec XVI in celelalte tari europene.

 

RENASTEREA PROPRIU ZISA – este etapa de maturitate in care se manifesta pregnant transformarile generale ale renasterii, in care cultura dobandeste o mai mare autonomie fata de antichitate. Se caracterizeaza prin dezvoltarea artei ilustrata de LEONARDO da VINCI, MICHELANGELO, RAFAEL. Prin dezvoltarea stiintei reprezentata de Copernic si de dezvoltarea filosofiei reprezentata de Giordanno Bruno. In aceasta faza umanismul continua sa se dezvolte mai ales in tarile din afara Italiei. Aceasta faza a renasterii are loc intre 1450-1600.

 

REFORMA – este o alta dimensiune a Renasterii legata de primele doua, pregatita de Erasmus din Rotterdam, pusa in practica de catre Martin Luther si calvin. Reforma exprima vointa de emancipare, de insusire a tuturor formelor vietii, se manifesta tendinta ca viata sociala sa se desparta de biserica.

Renasterea nu a fost un fenomen national, ci a fost o miscare de eliberare spirituala care s-a manifestat si in Fransa, Germania, Anglia, Polonia, Tarile Romane. In acest sens putem aminti numele unor umanisti romani, cum ar fi: Ioanes Soneras, Nicolae Olacus, Constantin Contacuzino, si intr-un alt timp istoric Dimitrie Kantemir.

 

Filosofia renascentista

Aceasta filosofie a fost influentata puternic de dezvoltarea statelor, cand s-au pus bazele experimentului si aplicatiilor matematice. Filosofia renascentista are un caracter antiscolastic, este umanista, este orientata spre studiul omului si al naturii. Se caracterizeaza prin apelul la experienta, care ca, cercetarea naturii sa se faca fara prejudecati. Se caracterizeaza prin proclamarea libertatii de gandire.

In cadrul filosofiei renascentiste deosebim 2 elemente : – pe de o parte revine modalitatii de gandire antica – se contura intr-un fel sau altul filosofia antica sub forma reinoirii filosofiei antice. Asa este Academia Platonica din Florenta reprezentata prin Marsilio Ficino si Pico Della Marsandela care dezvolta si o gandire platonica. A doua scoala filosofica este Universitatea din Padova cu reprezentanti ca Pietro d Abano si Mascilio  Da Padova. Aceasta scoala dezvolta sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel.  Filosofia lui Aristotel deabia acum este mai bine conturata.

In domeniul filosofiei cel care va fi intemeietorul noilor tendinte este Nicolo Cusanus, desi cardinal esre un om foarte cult influentat de umanism, lucrarea sa numita “Di docta ignoratio” ridica niste probleme foarte importante, presante de-a dreptul uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici gasim o teorie cosmologica foarte interesanta. Cusanus pe baza argumentelor filosofice sustine teza “Infinitatea universului”. De asemenea el era un bun cunoscator al matematicii si vorbeste de rolul metodologic al acesteia.

 LEONARDO da VINCI – a trait intre 1452-1519, este un reprezentant de seama al gandirii renascentiste, este un adevarat titan de care perioada a avut nevoie si pe care a creato. Leonardo da Vinci nu a elaborat un sistem filosofic propriu zis dar a fost un remarcabil ganditor ce a tras concluzia teoretica de pe urma a numeroase observatii si experimente. El este cel care face pasul hotarator in abandonarea principiului autoritatii in stiinta. El cere ca sa se studieze si interpreteaza natura prin propria intelepciune, el cere ca gandirea sa fie proprie, sa se treaca de la declaratia abstracta a cunostintelor privind demnitatea omului la afirmarea valorii. Evul mediu poate fi depasit prin afirmarea capacitatii creatoare a omului dand drept calauza puterile sale intelectuale. Refuza intelepciunea gata facuta si cere contactul direct cu natura care sa fie cercetata prin observatii si experienta, dar si ratiunea care este cristalizata in modelele matematicii. Leonardo considera ca cea mai importanta problema a stiintei este cea a naturii. In acest sens el aduce o contributie importanta la teoretizarea si aplicarea metodei in stiinta. La baza metodei stiintifice trebuie sa stea experienta pentru ca intelepciunea este fiica experientei. Critica pe filosofii speculativi care sunt reprezentantii unei false stiinte. Dupa el nu se poate spune ca o stiinta este adevarata care incepe si sfarseste in minte. Leonardo formuleaza doua rezultate ale metodei experimentale, valabile si astazi :

sa procedeze in mod sistematic

sa repeti de mai multe ori experienta inainte de a face generalizari.

Leonardo pune accentul pe observatii si experienta, nu a neglijat rolul intelectului in cunoastere. El nu este un empirist si are in vedere rolul ratiunii, gandirii prin descoperirea cauzelor, sa descopere legile ce guverneaza fenomenele. El clarifica problema dintre teorie si practica, considera ca practica este subordonata teoriei. El spune ca stiinta este capitanul si practica soldatii. Studiaza mai intai stiinta si apoi practica nascuta din aceasta stiinta, ironizeaza pe aceea care tin mortis la practica. Leonardo a dat o importanta deosebita matematicii spunand ca aceasta ne ofera adevaruri sigure si necesare. A avut preocupari multiple – pictor, sculptor, arhitect, fizician, anatomist, muzician, botanist, scriitor. In toate astea a adus o contributie importanta. In domeniul artistic apare ca un adevarat inovator al artei din sec. XV. Tablourile pictate de el – Monalisa, Cina cea de taina, Buna vestire, Madona si pruncul sunt adevarate opere nemuritoare.

Leonardo este un adevarat UOMO UNIVERSALE. Criticul Edgard Papu arata carei personalitati i se poate atribui acest apelativ de uomo universale (om universal). Se poate atribui apelativul de uomo universale acelei personalitati care stapanesc cu geniu mai multe domenii ale culturii.

In sec. XVI – Neagoie Basarab este considerat un uomo universale, in lucrarea lui gasim o limba bine calculata in efecte, calitati de orator si poet.

Antimonie Tineanu – uomo universale – cu o contributie deosebita la cultura romaneasca. A scris opera de baza “Didahiile”. Din aceasta opera reies calitatile lui de om universal – orator, xilograf, sculptor, arhitect, miniaturist.

Dimitrie Cantemir – uomo universale – filosof, istoric, compozitor, desenator, scriitor – “Cresterea si descresterea Imperiului Otoman”.

 GIORDANO BRUNO – 1548-1600 – s-a nascut la Nala in apropiere de Napoli. La varsta de 11 ani a fost incredintat unui calugar pentru educare, apoi intr-o manastire ce o paraseste in curand, fiind nevoit sa duca o viata de pelerin, deoarece era urmarit de Inchizitie. Neputindu-i suprima ideile, inchizitia la 17 februarie 1600 la ars pe rug. El este considerat un erou al filosofiei. Opera sa reprezinta prototipul cunoasterii umane. A scris mult, dintre operele lui amintim : “Arca lui Noe”, “Despre infinit”, “Despre cauza”, “Dialoguri Italiene”.

Desi a dus o viata chinuita el a studiat operele marilor filosofi ai Antichitatii. Conceptia filosofica a lui se caracterizeaza prin atitudinea autodogmatica si antiscolastica. El si-a propus sa elaboreze o noua teorie asupra naturii spunand ca obiectul filosofiei este natura, iar scopul ei este cunoasterea naturii. 

Lui ii sunt proprii 2 caracteristici :

dinamismul intern

ordinea.

Natura este finita si intruchiparea ordinii si perfectiunii. El sustine idei dupa care Pamantul nu poate fi centrul absolul al lumii fiindca exista o infinitate absoluta de lumi. O alta idee importanta este considerentul ca dinamismul si dificultatea sunt determinate de contrar si iminente naturii, el considera ca natura si Dumnezeu sunt totuna. Sustinand ideea infinitatii Universului pe care o argumenteaza, completeaza teoria geocentrica a lui Copernic. A fost si ramane un filosof al Renasterii ce a contribuit la dezvoltarea gandirii si apropierea Renasterii de perioada moderna sec. XVII.

Bibliografie

 

Ioan Banu – “Filosofia greaca pana la Platon”. Ed. Stiintifica 1979

Platon – “Opere”. Ed. Stiintifica 1974 sau

Dialoguri in diferite editii

Aristotel – “Metafizica” . Ed. Academiei 1975 cap. I

Bacu Fr. – Noul organon . Ed. Academiei 1957 cartea I

Decartes R. – “Discurs asupra metodei de a ne conduce bine ratiunea si de

a cauta adevarul in stiinta” . Ed. Stiintifica 1957 cap. I

Kant Im. – “Critica ratiunii pure” . Ed. Stiintifica 1969 cap. I

Hegel – “Stiinta logicii” . Ed. Academiei 1960 cap. I

Ghilgames – “Epopee” . Ed. Junimea 1977

Bhose Anita – “Eminescu si Iudia”. Ed. Junimea 1978 cap. 6

“Eminescu si Budismul”

Gh. Vladutescu – “Introducere in istoria filosofiei orientului” Ed. Stiintifica

si Enciclopedica” 1980

Vladutescu Gh. – “Filosofia in Grecia Veche” Ed. Alleatros 1954

Vladutescu Gh. – “Introducere in istoria filosofiei medievale”

Ed. Enciclopedica 1973

Vladutescu Gh. – “Istoria filosofiei moderne si contemporane” vol. I

Ed. Academica 1984

Vladutescu Gh. – “Manualul lui Epictet” Ed. Cultura nationala 1925

SATELITI

SATELITI NATURALI

       LUNA

Multi isi inchipuie ca Luna a fost mereu la fel, ca infatisarea ei de astazi este infatisarea ei din totdeauna. Altii, dimpotriva, cred ca luna este cu mult mai “ noua “ decat este in realitate. Filozoful Aristotel povesteste ca “ barbarii , care populau initial Arcadi, fusesera invinsi is izgoniti … inainte de aparitia lunii “. Pentru a-is sublinia vechimea, pe care o socoteau un temei de mandrie, Arcadienii insisi isi spuneau “ Proselenes “, adica “ mai vechi decat luna “. Ei credeau ca stramosii lor cei mai indepartati traisera intr-o vreme cand Pamantul nu avea inca satelit natural. Ca toate corpurile ceresti, satelitul Pamantului e produsul unei evolutii indelungate, iar la suprafata lui, geologii Lumii, sau mai  precis selenologii, identifica formatii “ tinere “ is “ batrane “. Ceea ce ne intereseaza in primul rand in ceea ce ne priveste istoria Lumii, este felul in care s-a nascut acest corp ceresc. Din pacate, in aceasta privinta ca is in multe altele, nu exista o parere unanim acceptata, ci mai multe teorii.

       Parerile mai vechi despre originea Lumii se bazeaza pe ipoteza ca Luna “ s-a rupt “ din masa nesolidificata a Pamantului. Dupa aceasta ipoteza, botezata de savanti “ rotationara “, separarea Lunii de planeta noastra s-a datorat marii viteze initiale de rotatie a Pamantului in jurul propriei axe. Aceasta viteza, care era is mai mult sporita de procesul de contractie a materiei planetare, a facut ca, prin actiunea fortei centrifuge Pamantul sa ia tot mai mult o forma alungita, iar apoi o parte din masa lui sa se desprinda din trupul planetei. Evadarea nu a avut insa un succes deplin. Forta de atractie a Pamantului a retinut-o pe “ fugara “ transformand-o in satelit terestru.

            Cercetarile insa au dovedit ca aceasta ipoteza nu corespunde realitatii; un fragment astfel desprins s-ar fi departat pentru totdeauna de Pamant,  asa cum rezulta din calculele foarte precise. Dupa o alta ipoteza, care a fost is ea contestata, Luna s-a rupt din materia inca lichida sau plastica a Pamantului, sub influenta Soarelui. Soarele ar fi produs un fel de flux gigantic, care pana la urma a dus la separarea din masa principala a unei portiuni planetare.Stiinta a ajuns la concluzii destul de precise in privinta fazelor prin care a trecut Luna in formarea ei.

            Astronomii Sarov, Barabasev is Pariski impart istoria Lumii in cinci perioade :

1.      Perioada cea mai veche, de la care nu au ramas decat putine urme;

2.      Perioada veche. Ramasitele ei sunt unele formatii muntoase, in mare parte distruse;

3.      Perioada medie, in care au aparut cea mai mare parte dintre circurile care se observa is astazi;

4.      Perioada noua in care s-au format marile;

5.      Perioada cea mai noua, in care s-au format circurile de pe fundul marilor is cele din interiorul Muntilor Inelari.

 Dintre incercarile mai vechi de a da o explicatie formarii ciudatelor formatii lunare, unele au fost complet abandonate. Nimeni nu mai sustine depilda astazi, ca muntii Lunii sunt recifuri coraliere sau ca relieful lunar ar fi rezultatul eroziunii unor ghetari.

In general se considera ca formatiunile lunare cu nuante rosiatice sunt mai noi. Aceasta s-ar explica prin oxidarea progresiva a compusilor ferosi datorita gazelor emanate cu prilejul eruptiilor vulcanice.

Este probabil ca la suprafata Lunii nu avem de-a face cu roci primare, ci cu roci care s-au format datorita influentei chimice a atmosferei dealtadata, a marilor varietati de temperatura is a caderi meteoritilor. Analiza gradului de reflectare a razelor solare duce la presupunerea ca ar putea fi vorba de roci vulcanice, cu lava, granit, bazalt,  diabaz.

Savantii rusi au fost primii care au alcatuit harti selenografice ale satelitului terestru. Astfel savantul A.V. Habakov este autorul unei uriase harti a  Lunii, pe care muntii sunt marcati cu trei culori diferite, dupa vechimea lor.

Dupa parerea lui Habokov, formarea lanturilor muntoase ale Lunii se datoreaza comprimarilor is dilatarilor succesive ale globului lunar care au dus la aparitia a numeroase linii de rupere. In acelasi chip s-au format is fisurile, care brazdeaza in mai multe locuri, suprafata satelitului pamantesc.

Una dintre cele mai dificile probleme care i-au framantat pe cercetatorii Lunii, era aceea a originii muntilor inelari.

Dupa o terorie care a fost elaborata de G.K. Gilbert, R.Proctor, F. Nolke, A. Danjon is altii, circurile ar fi mari palnii ( cratere ) meteorice, cavitati produse de caderea unor meteoriti mari.

Si pe Pamant corpurile meteorice produc uneori astfel de palnii. In statul Arizona ( S.U.A.) exista o gaura de acest fel, cu un diametru de peste 1 km. Dar pe planeta noastra craterele meteorice dispar de obicei, sub influenta apei, aerului, vegetatie. Cu totul altfel stau lucrurile in Luna, unde invelisul atmosferic lipseste cu totul. Acolo corpurile meteorice se izbesc cu gigantica lor viteza cosmica – zeci de km pe secunda – de rocile lunare, patrunzand adanc in sol. Craterele meteorice formate din astfel de izbituri naprasnice se conserva in Luna, lipsa actiunii distructive a aerului is a apei.

In sprijinul teoriei care considera ca muntii inelari drept palnii meteorice stau experientele care s-au facut in repetate randuri, pentru obtinerea artificiala, prin procedee analoge bombardamentului meteoric ( la o scara bineinteles mult redusa ), a unor astfel de formatii .

Dupa alta teorie, in sprijinul careia a adus argumente temeinice A.P. Pavlov, circurile sunt produsul activitatii interne a satelitului terestru. Acest savant sustine ca este cu neputinta sa se considere ca circuri uriase ( unele au, asa cum am vazut, peste 200 km ca diametru ) ar fi produse de caderea unor meteoriti. Ori, este limpede ca intre circurile mari is mici nu exista diferente structurale care sa ne faca sa le presupunem origini diferite. Dupa Pavlov, lava s-a revarsat din interior, prin deschizaturi largi, la suprafata Lunii, iar circurile sunt lava solidificata.

Unii savanti cred ca is marile ar fi imense bazine de magma impietrita, de culoare intunecata. Forma, in general circulara a marilor, ca is muntii care par “ scufundati “ in ele intaresc aceasta presupunere.

Se pare ca in trecutul intunecat al planetei noastre, cand magma fierbinte trosnea  mai des decat acum in adancul Pamantului, existau numeroase lacuri de lava. Urmele lor, incremenite is in parte distruse, sau pastrat in Peninsula Kamciatka, langa Neapole is in Insula Hawaii, din Pacific. Asemanarea acestor formatii cu circurile lunare este izbitoare.

Puterea de refelexie a fundului “ marilor” lunare este fioarte apropiata de puterea de reflexie a lavei vulcanilor Etna is Vezuviu, iar cenusa proiectata de vulcanii terestrii are un spectru de reflectie aproape identic cu cel al povarnisurilor circurilor lunare. Din cercetarile astrofizicienilor rusi, rezulta ca locurile cele mai intunecoase ale suprafetei lunare sunt formate, dupa toate probabilitatile din roci de natura vulcanica intunecate is poroase sau din cenusa vulcanica.

In insulele Hawaii exista un masiv intre – Maunaloua – care se ridica la peste 4000 m deasupra nivelului marii. Aici putem admira un splendit lac de lava, cu un diametru de peste 10 km. Ca is in cazul circurilor lunare, panta extraordinara a ridicaturii inelare e lina , iar cea interioara abrupta. Deasupra lavei lichide  plutesc in permanenta aburi fierbinti. Asa-zisele  “ eruptii ” sunt, in cazul acestui vulcan – lac, linistite. Ele constau la inceput doar dintr-o crestere a nivelului magmatic. Apoi, treptat, aburul se face tot mai des, un fum negricios invaluie totul, iar din masa vascoasa trosnesc limbi inalte de flacari. In sfarsit lava ajunge pana la inaltimea malurilor, le depaseste is  incepe sa se scurga de partea cealalta, depunandu-se is intarindu-se pe povarnisuri. Muntele creste astfel cu fiecare revarsare.

Mai exista o ipoteza, dupa care muntii inelari, sau o parte din ei, s-ar fi format datorita marii presiuni a unor gaze din interiorul astrului. Gazele ar fi rabufnit la suprafata, dupa ce au provocat un soi de umflaturi care s-au spart lasand in urma circurile.

Trebuie subliniat ca evolutia Lunii nu este un proces incheiat, asa cum cred unii. Ea continua is astazi, desi ritmul schimbarilor care se produc este cu mult mai lent decat alta data.

SATELITI ARTIFICIALI

 

Orice corp ceresc fara lumina proprie este satelit . Este luminos sau obscur , natural sau artificial, graviteaza pe orbita circulara sau eliptica in jurul altui corp ceresc (cu masa mai mare decat a primului )  sub actiunea a doua forte egale is de sens contrar ( forta de atractie universala is centrifuga).

Si planetele sunt sateliti – ai Soarelui . Acestea sunt corpuri ceresti fara lumina proprie , sateliti ai Soarelui , care se vad pe cer sub forma unui punct luminos datorita luminii Soarelui . Exista 9 planete mari : MERCUR , VENUS , PAMANT , MARTE , JUPITER , SATURN , URANUS , NEPTUN , PLUTON . 

Prin satelit artificial se intelege un corp creat de stiinta is tehnologia umana, care este lansat is plasat pe o orbita in jurul unui astru is evolueaza pe aceasta  potrivit legilor mecanicii ceresti.

Aportul satelitilor artificiali in sprijinul cunoasterii umane a fost extrem de important. Cu ajutorul lor s-a masurat compozitia is parametrii de stare ai atmosferei inalte, radiatiile cosmice, influenta lipsei de gravitatie asupra fiintelor vii, comunicatiile la distante mari etc.

Teletransmisia cu ajutorul satelitilor artificiali face posibila legatura directa intre cele mai indepartate puncte ale globului. Perfectionarea tehnicii de telecomunicatii cu ajutorul satelitilor a permis extinderea aplicatiilor sale practice sub forma transmiterii unor programe educationale pentru tarile in curs de dezvoltare, precum is prin elaborarea unor sisteme informationale complexe.

De asemenea, se extinde din ce in ce mai mult transmiterea la mari distante a programelor de televiziune. Programele de televiziune priovenind din studiou sunt transmise prin releu pana la antenele statiilor de emisie is transmise catre sateliti artificiali specializati. Gratie emitatoarelor lor de bord, acesti sateliti retransmit programele catre sol, unde sunt captate de antene mici, individuale sau de antene colective. Televiziunea prin satelit prezinta importante avantaje fata de televiziunea conventionala is anume acoperirea integrala a teritoriului is receptie de calitate constanta in timp is neafectata de perturbari industriale. In domeniul militar se folosesc sateliti capabili de a realiza o legatura eficienta intre comandamente is trupele operative pentru informare is transmiterea ordinelor.

De o larga raspandire se bucura in prezent is teledetectia spatiala, care s-a dezvoltat gratie progreselor realizate in domeniul aparaturii optice de fotografiere de la distante mari, peliculelor fotografice, camerelor de filmat, sistemelor radar de dimensiuni mici is sistemelor automate de inregistrarea is transmitere a datelor de la bordul satelitilor.

Beneficiarii directi ai tehnicii de teledetectie spatiala sunt : geologia, geofizica, meteorologia, cartografia, hidrologia, agricultura, pescuitul, navigatia maritima is aeriana etc.

Aplicatiile cele mai importante din punct de vedere economic sunt : inventarierea  suprafetelor cultivate, identificarea bancurilor de pesti, descoperirea depozitelor de substante minerale, supravegherea miscarii ghetarilor, elaborarea de prognoze meteorologice pe perioade mai indelungate, localizarea unor catastrofe, supravegherea padurilor etc.

Avantajele teledetectiei spatiale fata de teledetectia aeriana obtinuta cu ajutorul avioanelor, consta in obtinerea de imagine ale unor suprafete mult mai mari, precum is posibilitatea de a furniza imagine ale aceleiasi suprafete de teren la intervale scurte de timp, ceea ce permite urmarirea evolutiei in timp a unui anumit eveniment. Aceasta este deosebit de importanta in cazul unei calamitati naturale, cum sunt inundatiile, uraganele, cutremurele de pamant, incendiile de padure etc.

Existenta satelitilor artificialia permis dezvoltarea is folosirea practica a unei noi tehnologii de ghidare a navelor maritime si aeriene atat in domeniul civil cat is in cel militar, asa cum este dirijarea avioanelor cu raza mare de actiune, a bombelor, a rachetelor is a navelor maritive de suprafata sau in imersiune, catre punctele de desfasurare a actiunilor de lupta. In domeniul militar, satelitii mai sunt folositi ca sisteme de alarmare in cazul unui atac inamic sau direct ca arma, in sensul depozitarii la bordul acestora a unor incarcaturi de lupta destinate fie distrugerii unor arme similare de pe orbita, fie a unor tinte terestre.

Lansarea satelitilor is plasarea lor pe orbita se face cu ajutorul unor rachete care prin forta lor de reactie inving forta de atractie gravitationala a Pamantului. Se poate face o clasificare a satelitilor din mai multe puncte de vedere.

§         O prima clasificare este in sateliti activi is sateliti pasivi. Satelitul activ contine aparatura de prelucrare a semnalelor de orientare in spatiu is de executare a telecomenzilor de la sol. Satelitul pasiv este un simplu mediu reflactant al undelor radio transmise de la sol.

§         Un alt criteriu de clasificare al satelitilor este moduyl de transmitere al informatiilor :

in timp real sau cu intarziere ( cu memorie ).

§         Din punct de vedere al altitudinii, satelitii ce evolueaza  intre 1000 is 5000 m se numesc sateliti de joasa altitudine; cei plasati intre 5000 is 20000 m se numesc de medie altitudine; iar cei ce evolueaza la peste 20000  m se numesc sateliti de mare altitudine.

§         O caracteristica importanta a unui satelit artificial este durata de existenta, definita ca intervalul de timp din  momentul plasarii pe orbita a satelitului pana la intrarea lui in starturile dense ale atmosferei, cand functionarea lui inceteaza datorita arderii sau readucerii la sol.

§         O alta caracteristica importanta este aria de vizibilitate, adica domeniul de pe suprafata Pamantului din care satelitul poate fi obesrvat.

            Primul satelit artificial a fost lansat de Uniunea Sovietica la 4 octombrie 1957 is s-a numit Sputnik 1. Avea o greutate de 83,6 kg is era echipat pentru a efectua masuratori de temperatura is presiune . Statele Unite a lansat primul satelit artificial Explorer 1 la 31 ianuarie 1958.

            La sfarsitual anului 1983 evoluau pe orbita terestra aproape 5000 de sateliti artificiali.

            Nu putem incheia fara a evoca cele doua evenimente, spectaculare, care l-au consacrat pe om ca astronaut is explorator al cosmosului. Este vorba de zborul lui Iuri Gagarin efectuat pe o orbita circumterestra la bordul navei spatiale sovietice Vostok 1, timp de 108 minute la data de 12 aprilie 1961 is de dabracarea lui Neil Armstrong pe Luna in cadrul misiunii spatiale americane Apollo 11 din data de 21 iulie 1969.

            Din aprilie 1981 a inceput sa functioneze sistemul de transport spatial cu mijloace recuperabile, de tipul navetei spatiale Columbia. In februarie 1986, prin lansarea laboratorului spatial Mir, specialistii sovietici au inaugurat o noua generatie de statii stiintifice orbitale, caracterizata prin performante superioare is posibilitatea cuplarii cu 6 nave cosmice.

            In prezent, oamenii de stiinta depun eforturi pentru cunoasterea unor noi aspecte ale universului, pentru studierea multilaterala a biosferei, a scoartei Pamantului, precum is pentru aprofundarea cercetarii cosmosului, a proceselor extraterestre is a comportarii fiintei umane in spatiul interplanetar

Satelitii sunt folositi atat pentru explorare cat is in domeniul comunicatiilor. Satelitii folositi in explorare sunt echipati cu instrumente care masoara densitatea, temperatura, is de gradul de ionizare ale straturilor superioare ale atmosferei, radiatia cosmica, numarul is marimea meteoritilor precum is intensitatea is directia campului magnetic al Pamantului.

Debutul satelitilor artificiali a fost facut de Sputnik 1, urmat de alti sateliti experimentali stiintifici is specializati, statii automate, selenare is interplanetare, nave cosmice, statii orbitale. Exponentii reprezentativi: Sputnik, Cosmos, Explour, Vanquad, Discoverer, ATS, OV, Lunnik, Luna, Pionee, Mars, Venus, Mariner.

Cateva sute de sateliti au fost lansati, mai ales de S.U.A is de U.R.S.S., pana in 1983, cand European Space Agency a inceput lansarile de la un centru spatial din Guiana franceza. Pe 27 august 1989, pentru prima oara in istoria spatiului, o racheta particulara a fost folosita pentru lansarea unui satelit. Racheta construita is lansata de o companie americana, a plasat un satelit britanic de televiziune pe o orbita sincrona cu cea a Pamantului.

La sfarsitul anului 1986, din peste 3500 de sateliti lansati dupa Sputnik, aproape 300 se aflau inca in functiune. Multi dintre acestia erau sateliti de comunicatie, folositi in telefonie is in transmiterea datelor digitale is imaginilor de televiziune. Satelitii meteorologici fotografiaza Pamantul regulat in lumina normala is in infrarosii is ofera date statiilor meteorologice de pe Pamant, acestea permitand prevederea conditiilor atmosferice din jurul Globului. Satelitii de navigatie permit determinarea pozitiei pe mare cu eroare de sub 10 m ( 33ft ), ajutand de asemenea navigatia prin localizarea ghetarilor is a curentilor oceanici. SARSAT ( Search and Rescue Satellite System ) monitorizeaza semnalele de urgenta de pe nave is avioane prin intermediul unei retele formate din trei sateliti americani ( NOAA –9, 10,11 ) is doi care au fost lansati de fosta U.R.S.S.

Instrumentele astrologice de la bordul satelitilor sunt folosite pentru a observa fenomene imposibil de observat de pe Pamant din cauza absorbtiei radiatiilor in atmosfera. Un mare numar de surse de raze X au fost descoperite folosind detectoare de raze X is telescoape.

Oservarea radiatiilor ultraviolete is detectarea razelor r emise de corpurile ceresti sunt de asemenea posibile. In anul 1983, cu satelitul IRAS, astronomii au facut primele observatii detaliate cu privire la centrul galaxiei noastre.

Satelitii artificiali sunt alimentati cu energiei solara, de baterii care folosesc cel mai des acest tip de energie, is in multe cazuri de generatoare nucleare.  Satelitii sunt echipati cu radio-emitatoare pentru transmiterea datelor aflate cu ajutorul instrumentelor de la  bord, cu radio-receptoare, is circuite electronice pentru stocarea datelor, precum is cu echipament de control ca radarul is sisteme capabile sa detecteze stele.

Satelitii sunt plasati in orbita pe rachete. Pentru areduce costurile de lansare, NASA a construit navete spatiale care pot transporta sateliti is pot sa-i lanseze pe orbita. O asemenea naveta poate sa-I retraga de pe orbita is sa-i repare, pregatindu-i pentru relansare  sau ii poate readuce pe Pamant. Pentru  misiuni viitoare  –  posibilitati dovedite  pentru prima oara intr-o misiune din 1984.

    SISTEME DE SATELITI

 
Inmarsat (sau International Mobile Satellite Oganization), este o corporatie, care conduce un sistem de sateliti care faciliteaza comunicatia pe mare sau pe uscat, precum si in aer. Creata numai in scopuri pacifiste, Inmarsat a preluat comanda ]n 1979 oferind posibilitati de comunicatie si comert prin satelit pe o baza economica. De atunci a fost cunoscuta ca International Maritime Satellite Organization. Si-a schimbat numele in International  Mobile Satellite Organization cand a fost extinsa pentru a cuprinde si comunicatiile mobile terestre is aeriene, ]n 1985, respectiv 1988, dar si-a pastrat abrevierea. Inmarsat avea 82 de state membre la inceputul anului 1997. Prin seria de sateliti Inmarsat-2 si altii folositi de European Space Agency (ESA), organizatia ofera transfer de date prin telefon, telex, fax si e-mail, servicii de urgenta si de securitate. La inceputul anului 1997 Inmarsat era folosita de peste 50.000 de statii terestre. Reteaua este controlata non-stop de la sediul din Londra.

Statele membre sunt reprezentate la adunare, care se intalneste la fiecare doi ani ca sa revizuiasca activitati, sa decida obiective is sa dea recomandatii consiliului. Consiliul se intruneste de cel putin trei ori pe an si este constituit din reprezentanti ai celor 18 state-membre cu cele mai mari investitii, precum si din alti patru membrii care reprezinta interesele statelor in curs de dezvoltare. Conducerea zilnica este asigurata de un directorat, cu sediul la Londra.

    SATELITII      DE

TELEVIZIUNE

Televiziunea prin satelit reprezinta o ramura industriala construita in jurul transmiterii de catre satelitii de televiziune a programelor TV catre receptorii fie antene parabolice , fie sisteme prin cablu , fie direct in casele oamenilor (DTH – “direct to home”) . Termenul de televiziune prin satelit este des folosit doar cu sensul de DTH .                                                                                                                 Transmiterea prin satelit a programelor de televiziune necesita folosirea satelitilor localizati pe orbita geostationala – 35.880 Km. deasupra Pamantului – unde satelitul are mereu aceasi pozitie relativa fata de suprafata Pamantului . Ca rezultat avem un contact permanent cu aparatele de receptie din zona de influenta a satelitului .

Dezvoltatrea televiziunii prin satelit a fost posibila datorita tehnicii avansate din domeniul satelitilor , a receptiei datelor transmise prin sateliti dorintei crescande a guvernelor sa controleze tele-comunicatia is transmisiunile prin satelit. Industria s-a dezvoltat mai intai in Statele Unite ale Americii, in jurul anilor 1970-1980, sub forma sistemelor de televiziune prin cablu. Ea a fost sustinuta de cererea telespectatorilor de a vedea imagin mai calitative decat cele oferite de furnizorii terestrii.

Desi unele camine din S.U.A. instalate antene parabolice de dimensiuni mari in gradinile lor, satelitii de televiziune DTH sub forma satelitilor de broadcasting direct ale caror frecvente alocate de guverne special pentru scopuri audiovizuale, nu functioneaza decat din anul 1994. In orice caz, in anul 1996 aparusera deja propuneri pentru noi alternative in domeniul telecomunicatiilor in general si al celor audiovizuale in special. Acest fapt se intampla deoarece digitalizarea permitea compresarea semnalelor si receptionarea a pana la 175 de canale. Succesul ei reflecta o superioritate a satelitilor DTH in fata cablului: satelitii acopera intreaga arie de transmisie chiar din prima zi, in timp ce retelele prin cablu sunt scumpe si nu sunt rapide.

 

       TELEVIZIUNEA PRIN SATELIT

         IN INTREAGA LUME

 In Marea Britanie, sistemul DTH a fost inugurat la numai cativa ani dupa cablu si a reusit sa fie

conurenta reala in scurt timp. Pana la sfarsitul anului 1995 existau deja 3,6 milioane de familii care beneficiau de serviciile companiei lui Rupert Murdoch, British Sky Broadcastng (BskyB) si se estima prezenta a numai 1,3 milioane de familii ce beneficiau de sistemul prin cablu .        

            In Germania , cea mai avansata tara din lume in acest domeniu , existau 15,8 milioane de familii cu cablu si mai mult de 6,5 milioane de familii care receptionau semnalele transmise prin satelit .

            Piata Britanica a televiziunii prin cablu is prin satelit erau dominate de companii ca BskyB , distribuitorii americani de programe si servicii telefonice din S.U.A. Murdoch si distribuitorii de programe americani au avut de asemenea un rol foarte important in dezvoltarea comunicatiilor prin satelit in Asia, in cautarea unei noi piete.

            Murdoch a lansat compania STAR TV din Hong Kong, acoperind o mare prte  din suprafata Asiei, dar tintind in particular spre pietele de desfacere colosale din China si India. Alte piete-cheie sunt tari ca Japonia, Thailanda, Malayesia si Indonesia. In sud, Australia isi lanseaza si sisteme prin cablu, iar Noua Zeelanda construieste noi astfel de sisteme pentru a suplimenta transmiterea terestra. Distribuitorii vestici de programe au lucratn la randul lor cu partenerii locali pentru dezvoltarea acestei industrii.

            Motivul extinderii transmisiilor prin satelit au fost canale devotate filmelor si sportului, care incaseaza lunar sume mari. Alte canale, specializate pe divertisment, stiri, si o mare varietate de alte teme, au tendinta de a forma pachete de programe de baza, pentru care se plateste o taxa derizorie.               

 

      DESCOPERIRI RECENTE

 

            Ultimii ani sunt dominati de trecerea de la transmiterea comuna la cea pe cale digitala, per-mitand lansarea unor noi programe. Acest fapt a dus la crearea serviciilor de tipul “plateste ca sa vezi”, unde privitorul plateste o anume taxa pentru fiecare eveniment in parte (filme, evenimente sportive, concerte). Alte servicii interactive pot fi oferite, precum teleshoppingul. Acum este clar cat de mare va fi cererea pentru aceste servicii sau care va fi metoda de a le oferi: DTH, televfiziunea prin cablu, retele internationale, Internetul.

            Televiziunea prin satelit a demonstrat existenta unei cereri pentru canale numeroase si diferite, dar nu este inca sigur cat de puternica este aceasta cerere si daca se va instala pe toate pietele. In Marea Britanie, de exemplu, numai o cincime din familii folosesc televiziunea in general, dar numarul lor este in crestere, desi inceata. Pe de alta parte, cei care le folosesc dedica 35%  ,din timpul lor, vizionarii di-feritelor programe.

             Multi observatori  din afara Statelor Unite critica proasta calitate a programelor prin satelit, fie datorita inferioritatii ori vechimii acestora, fie datorita faptului ca sunt importate din S.U.A. Uniunea Europeana impune anumite procente ale programelor  non-europene vizualului de America. Plangeri cu privire la programele vestice provin si din Asia, dar uneori se datoreaza si faptului ca programele in sine i-au “suparat” pe conducatorii autoritari ai acestor state, nu doar lipsei de substanta a asa-zisei culturi propagate de vest .      

            In anul 1851 , astronomii de la Universitatea Wisconsin U.S.A , au descoperit cea mai mare stea cunoscuta pana atunci “ R.136.a ” , care este de 100 de ori mai stralucitoare decat Soarele si de 2500 de ori mai mare .

            In anul 1986 , intoarcerea cometei “ Halley “ este fotografiata de 5 5 probe spatiale inclusiv de proba Europeana “ Giotto “ care o inregistreaza la povestile despre cometa pe 14 martie 1986 .                

 

PROGRAME SOVIETICE

 
                        Rusii au lansat pentru prima data cosmonautul Iury Gagarin pe orbita Pamantului iar zborul a durat 108 min. , pe 12 aprilie 1961.

                        Pe 5 mai , in acelasi an , americanii l-au lansat pe Alan Shepard , zborul sau sub orbita, durand 15 min. 

 SPUTNIK – 1 : 4 octombrie 1957 ; 83,6  kg. ; primul satelit artificial al Pamantului ; orbita : 228/947 km. ; sferic (58 cm ) , cu doua antene de 2,4 m. is doua antene de 2,9 m. , doua radio-emitatoare . El si-a icetat existenta la 4 ianuarie 1958 .

SPUTNIK – 3 : 15 mai 1958 ; 1327/968 kg. ; satelit complex , de mari dimensiuni . A efectuat masuratori de presiune si compozitie atmosferica . A  determinat concentratia in ioni pozitivi a atmosferei , campul electric si campul magnetic terestru . Acesta si-a incetat existenta la 6 aprilie 1960 .

SPUTNIK – 4 : 15 mai 1960 ; 4,7 tone ; satelit  artificial greu al Pamantului pentru testarea echipamentului necesar zborului omului in spatiu.                                                                                         

SPUTNIK –7 : 4 februarie 1961; 6483 kg ; satelit tehnologic greu . A servit la efectuarea  de incercari ale sistemelor de lansare is la verificarea precisa a traiectoriei.       

SPUTNIK – 8 : 12 februarie 1961 ; 675 kg . ; satelit platforma de lansare a statiei automate Venus 1 .

 SATELITI FRANCEZI

 ASTERIX : 26 noiembrie 1965 ; 41,7 kg. Primul satelit francez , lansat cu o racheta Diamant 2A , din poligonul Hammagiul (Algeria) . Satelit tehnologic cilindric cu capetele tronconice, pentru experimentarea solutiei adoptate , verificarea aparatajului de bord , instalatiei de lansare is dirijare de la sol , exersarea personalului de la statiile de urmarire – control is din punctele de prelucrare a datelor . A imbracat echipament sumar . Nu a emis (I s-a distrus antena)

SATELITI JAPONEZI

 
OSHUMI : 11 februarie 1970 ; 38 kg. Primul satelit japonez artificial . A fost lansat de la Kagoshima cu o racheta proprie Lambada . Era conic,cu diametrul la baza de 48 cm. is inaltimea de 1 m.

Alti sateliti japonezi : TANSEI 1-4

                                     KIBU 1-2

SATELITI ENGLEZI                                                                                                                    

X-3 PROSPERO : 28 octombrie 1971 ; 65,8 kg. ; satelit tehnologic englez , lansat din baza australiana WOOMERA , cu racheta engleza Black Arrow .                

      Alti  sateliti englezi : X-4 MIRANDA .

 PLANETELE CU SATELITII LOR                                                                                                                                                                                      

PLANETA	SATELITII
PAMANT	LUNA
MARTE	PHOBOS
	DEIMOS
JUPITER	IO
	EUROPA
	GANYMEDE
	CALLISO
	AMALTHEA
	HIMALIA
	ELARA
	PHALSIPEEA
	SINOPE
	LYTHITEA
	CARME
	ANANKE
	LEDA
	THEBE
	ANDROSTEA
	METIS
	MIMAS
	ENCELADUS
	THETIS
	DIONE
	RHEA
	TITAN
	HYPERYON
	IAPETUS
	PHOBE
	JANUS
	EPIMETHEUS
	HELENU
	TELESTO
	CALYPSO
SATURN	ATLAS
	PROMETHEUS
	PANDORA
	PAN
URANUS	ARIEL
	UMBRIEL
	TITANIA
	OBERON
	MIRANDA
	CORDELIA
	OPHELIA
	BIANCA
	GESSIDA
	DESDEMONA
	JULIET
	PORTIA
	ROSALIND
	BELINDA
	PUCK
	CALIBON
	SYCORA
	S/1986 U 10
	SETEBOS
	STEPHANO
	PROSPERO
NEPTUN	TRITON
	NEREID
	HAID
	THALOSSA
	DESPINA
	GELATEEA
	LARISSA
	PROTEUS
PLUTO	CHARNAN

 

 

 

 

 

 

 

 

vBIBLIOGRAFIE

I.                Anuar astrologic editia 2000

II.             Enciclopedie scolara, editura Aquila’

III.         Revista de cultura generala “Arborele lumii”

IV.       Enciclopedie “Encarta” editia 1998

V.           Internet “www.altavista.com”

VI.       Informatii directe de la Observatorul Astronomic Bucuresti, B-dul Lascar Catargiu

 

Cugetari memorabile

Cugetari memorabile

de Petre Tutea

Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul.

Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, ca oamenii au practici sinistre în istorie.

Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului.

Acum, mai la batrînete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar.

Au falsificat suta la suta alegerile. Ati citit “Complicatiile tehnicii votarii”? Nu puteam sa votez nici eu, atît era de complicat! Pai ce-i acest ceusesc 89% pentru niste golani care nu-s în stare sa conduca nici o gara? Incapacitatea de guvernare a astora s-ar putea sa fie sansa hoitului român sa devina viu…

“Domnule Tutea, daca ati fi fost ales presedinte la 20 mai, prin absurd, care ar fi fost prima hotarîre pe care ati fi luat-o?” – Prima hotarîre: privatizarea, însemnînd constructia celor doua comune: comuna agrara, întemeiata pe gospodarul dibaci si priceput, si comuna urbana, guvernata de întreprinderi, de acesti giganti ai lumii moderne. Si as fi creat institute care sa sincronizeze poporul român cu toate cuceririle speciei om, mutate în spatiul valah. Ca eu nu contest poporului român ca limba lui si geniul lui intelectual îi permit sa mute creatiile speciei om la el acasa.

Omul, cînd e singur, poate face fel de fel de unelte. Adica devine american, spun eu. Eu as scrie peste Statele Unite astfel:”Omul este un animal care fabrica unelte.”M-au întrebat unii care sînt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sînt lacatusi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pilda, este inferioara tehnic Americii. Nici nu încape îndoiala: America o baga la jiletca. Da’ spiritual America e o Ghana; pe lînga India e primitiva.

Americanii nu mor în razboi. Sînt supraînarmati. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la munitie raspunde în fata Senatului.

Eu nu pot fi americanofob decît în ceea ce priveste descompunerea religioasa în secte. Dar din punct de vedere politic… si noi si rusii ar trebui sa avem în frescele din biserici un Columb, caci fara el învatam acum nemteste cu dictionarele pe genunchi.

În belsugul de-acolo nu poate aparea o gîndire teologica. Americanii n-au vocatie; îl invoca pe Dumnezeu doar ca sa le binecuvînteze pravaliile. Ei gîndesc negustoreste. Exercita stapînirea lumii doar la casele de bani.

Antisemitismul nu e o reactie spontana a românilor, a germanilor, a polonilor, a francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de ei ca spaima, crezînd ca-l previn. Antisemitismul functioneaza dupa principiul actiunii si reactiunii. Pai daca rabinul Moses Rosen, care e doctor si face parte din Consiliul Mondial Evreiesc, îl înjura pe Eminescu… Pai ce ar zice el daca eu l-as lua pe Moise pe faras?

Nu am fost si nu sînt antisemit, pentru ca ar însemna sa fiu anticrestin. Pentru ca, sa fim cinstiti, Cristos nu e din Falticeni.

O baba murdara pe picioare, care sta în fata icoanei Maicii Domnului în biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor.

Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu exista nici o legatura. Ala e mort, sufleteste mort, iar celalalt e viu si între un viu si un mort nu exista nici o legatura. Credinciosul crestin e viu.

Ateii si materialistii ne deosebesc de animale prin faptul ca nu avem coada.

Ateii s-au nascut, dar s-au nascut degeaba.

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lamurit ca un om care vrea sa fie bogat nu este un pacatos. Spunea odata un preot batrîn: Circula o zicala ca banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scara dubla. Daca-l posezi, indiferent în ce cantitati, si te misti în sus binefacator pe scara, nu mai e ochiul dracului. Iar daca cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lacomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stapîn.

Nu pot evita neplacerile batrînetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pîna aproape la nouazeci de ani. Însa batrînii au o supapa foarte înteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Cînd ma gîndesc la suferintele batrînetii, îmi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, caci daca scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în craci. Stiinta si filozofia greaca sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent – suverana – e Biblia.

Exista o carte a unui savant american care încearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocota si ca nu exista adevar în afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata întreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batrîn cînd a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca în afara de Biblie nu e nici un adevar.

Shakespeare, pe lînga Biblie, – eu demonstrez asta si la Sorbona – e scriitor din Gaesti.

În afara slujbelor bisericii, nu exista scara catre cer. Templul este spatiul sacru, în asa fel încît si vecinatatile devin sacre în prezenta lui.

Stii unde poti capata definitia omului? – te întreb. În templu. În biserica. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindca exprimi chipul si asemanarea Lui. Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul.

În biserica afli ca existi.

Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici!

În afara de carti nu traiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru ca n-au ratiune, ceilalti pentru ca o au într-o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta.

Ceausescu n-avea masca de golan, ci masca de golan fioros. Nu mi-am închipuit ca un golan analfabet poate sa aiba o asemenea pofta de luxurie. Vila lui de la Neptun…totul e de aur acolo. D-aia s-a si numit “epoca de aur”…

Asa-zisul triumf al proletariatului, care a sfîrsit ca triumf al lui Ceausescu, a fost triumful lui Golanescu si o trecere în întuneric. Asta a fost revolutia proletara. Ce s-a petrecut în decembrie ’89 n-a fost o revolutie, ci o restauratie: geniul politic al poporului român a atestat reasezarea în ordinea naturala. Asta s-a întîmplat atunci: o restauratio magna. Fara sa ignor jertfele de la Timisoara, ma opresc la manifestatia din fata Comitetului Central, cînd multimea a huiduit tiranul. Atunci s-a întîmplat un fenomen fundamental: reintrarea în ordinea naturala a poporului român. Cînd multimea îi refuza tiranului încrederea, asta calca în gol. Asa a calcat Ceausescu – în gol.

Cioran e o inteligenta pura. Pai, ca sa te fîtîi ca el prin Paris, trebuie sa ai inteligenta. Ca acolo inteligenta este! Are o singura trasatura inadmisibila în fiinta lui: e neconsolator.

Eu m-as întîlni cu Cioran în nelinistile mele, care seamana cu ale lui, iar el s-ar întîlni cu misticismul meu în lirismul lui.

În ce priveste cearta lui cu Divinitatea, eu sper ca Cioran sa nu moara aici unde s-a nascut, cum a murit Kant. Eu pe Cioran îl vad împacat în amurg cu sine, cu Sfîntul Apostol Pavel si cu Absolutul Divin, pentru a nu muri în lumea aceasta.

Ceea ce e ciudat la Cioran, nu e nelinistea de a fi om, ci nelinistea de a fi român.

Comunismul e cea mai mare aflare-în-treaba din istoria omenirii.

Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta:ba, sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa manînci bine, sa bei bine, sa dormi bine si la loc comanda!

Ca sa constati ca e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie sa ai doctoratul în stiinte sociale. Orice bou vede ca nu e bun. El vede ca ma-sa rabda, nevasta rabda, copiii rabda… vede tot si totul pute.

A te poune comunismului înseamna a apara puritatea Codului Penal. Comunistii nu trebuie tratati ca infractori de drept comun. Ca hotii de buzunare, ca tîlharii, ca violatorii de dame…

Comunismul e imanentism absolut: el muta complet omul în lumea asta. Comunismul înseamna negatia omului total, ca omul total apartine la cele doua lumi:lumea trecatoare si lumea vesnica. Or, comunismul ancoreaza în dimensiunea lumii trecatoare si în felul asta nu e uman. Pentru ca daca îi spui unui om normal: ma, esti un animal rational muritor si dupa tine ramîn doar viermi si minerale – îti da cu bîta în cap!

M-am gîndit sa scriu un pamflet anticomunist si m-am gîndit sa iau anticii si modernii, cei mai mari pamfletari pe care-i întîlnesc, si sa iau de acolo cele mai acidulate imagini sau figuri de stil. Si m-am gîndit ca e un travaliu odios, gratuit, nu face trei parale. Si am ajuns la o intuitie mult mai corecta pentru a defini orice miscare comunista. Iau un Cod Penal cu trihotomia, tripartita diviziune a infractiunilor: crime, delicte si contraventii. Definesc crimele pe rînd, delictele pe rînd si contraventiile pe rînd, si scriu dedesubt: comunismul e infractor la ordinea universala, naturala prezenta în acest integral Cod Penal. Ei sînt infractori, comunistii, nu sînt oameni politici. De altfel, Douglas, ministrul de externe al Americii, a dat o definitie a comunismului: exista în dreptul penal crime continue si crime continuate; comunismul e o crima continua.

Comunistii sînt atît de terestri, ca eu nu i-as lasa nici sase urce în avion, si între Bucuresti si Moscova i-as pune sa mearga pe jos, umplînd desagii cu mîncare din loc în loc…

Comunistul stie ca e animal, stie ca e rational si stie ca e absolut muritor. Dar în felul asta, cu toata rationalitatea lui, între el si dihor nu enici o deosebire.

Comunismul, unde a triumfat, te beleste sistematic.

Rusia a demonstrat – tehnic, practic si teoretic – nulitatea comunismului.

Stalinismul e definitia comunismului. Unde nu e stalinism, dupa trei luni cad de la putere, ca nu sînt în stare sa dea nici… apa. Nu se poate impune comunismul decît cu bîta, cu parul!

Nu se poate face economie în comunism si de catre comunisti. Astia nu sînt în stare sa conduca nici o comuna rurala. Încurca apele, înfunda fîntînile…

Comunismul este un cancer social. Unde se instaleaza, ramîne pustiu.

Atît extrema stînga, cît si extrema dreapta sînt falimentare. Comunismul, de pilda:premisa lui majora e egalitatea reala, absoluta a oamenilor. În nici unul din regnurile cunoscute nu exista egalitate – nici în regnul mineral, ca aurul nu e egal cu carbunele, nici în regnul vegetal, ca plantele nu sînt egale, si nici în regnul animal, ca pisica nu e egala cu leul, cel putin ca forta. Si nici în specia om nu functioneaza, cu atît mai mult, principiul egalitatii. E damnat esential comunismul prin premisa lui majora: egalitatea reala a oamenilor, care este o utopie. Si înca… da, vorba lui Berdiaev, cusurul utopiilor nu sta în constructia lor, ci în faptul ca toate sînt realizabile. E un paradox, însa este adevarat ca paradoxul este limita pîna la care poate merge inteligenta umana, dincolo de care apare nimicul.

Comunistii sînt vacari: considera oamenii ca vacarii cirezile. Cum poti gîndi egalitatea absoluta – ca asa trebuie s-o gîndesti ca sa fii comunist – cînd nici nu iesi bine în strada si te-ntîlnesti cu ea, cu inegalitatea?

Si la comunisti sînt stapîni si slugi, dar ei sînt ipocriti, pentru ca stiu ca iegalitatea oamenilor nu poate exista nicaieri; sînt perfect escroci, tocmai pentru ca afirma ca esenta comunismului este egalitatea reala a oamenilor. Premisa egalitatii absolute e nula, iar socialistii adauga putin sifon în vinul asta.

Sistemele sociale trebuie definite finalist, prin ce urmaresc. Comunistii urmaresc egalitatea anarhica finala. Astia sînt comunistii – anarhisti! Prin finalitatea lui, marxismul nu e ostil anarhiei, pentru ca nu poti fi egalitar decît daca esti anarhic.

Cînd se vorbeste de totalitarismul comunist e o contradictie în termeni. Totalitari nu pot fi decît oamenii care pleaca de la întreg la parte – dupa formula aristotelica. Or, comunistii, nu sînt totalitari. Dupa ce ma orientez? Dupa Manifestul comunist, care e evanghelia lor, evanghelia rosie. Acolo se spune ca idealul lor e o societate fara stat, fara clase, conceputa ca o asociere libera de indivizi. E incendiul anarhiei finale, sfîrsitul Manifestului, cum zice Kautki. Comunistii sînt anarhisti la finalitate. Totalitari sînt fascistii, hitleristii si Biserica Catolica, pentru ca si ea pleaca de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Astia sînt totalitari. Mi-a spus un ziarist: Nu mai spuneti asta, ca zapaciti tineretul! Daca toti îi considera pe comunisti totalitari, nu pot sa dau pe post asta… Dar eu – ce-i în gusa si-n capusa. Nu ma dau înapoi. Nu pot sa mint.

Cei care stau sub fluviul evenimentelor, stau fie din orgoliu, fie din capacitate de adaptare. Dat, de multe ori, adaptarea la împrejurari se cheama conformism si conformistul se deosebeste de plosnita doar prin aceea ca ea n-are ratiune…Cei care nu se conformeaza trag consecintele, fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. Dar adaptarea tine mai mult de biologic decît de spiritual. De pilda eu ma situez în fluviul inform al stanilismului, care se revarsa prin stanilismul haotic anglo-saxon asupra Europei centrale. Deci cum pot fi eu, daca încerc sa judec acest fluviu inform al stanilismului care situeaza omul în regnul animal, cum pot eu sa scap de acet animalism? Prin orgoliu, ma opun – si intru în temnit. Prin conformism, devin un simplu animal adaptabil. De altfel, sa stiti un lucru:în lupta cu evenimentele politice majore omul basculeaza între eroism si lasitate. Te supui evenimentelor, stiind ca singur nu le poti înfrînge; si nu-ti convine sa candidezi la eroism.

Reactionar e cel vetust si învechit. Conservatorii mari nu sînt reactionari, pentru ca au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.

Cred ca acum la noi, ar fi optima o conducere conservatoare, realizata însa într-un climat democratic. Adica un partid conservator, traditionalist, nationalist, într-un climat liberal. Ca sa nu faca din conservatorism instrument de tiranie, ca eu nu pot sa accept în numele nici unei idei sa asupresc o singura celula dintr-un om.

Constitutia liberala din 1923 nu e o opera, e o capodopera. Un rege puternic, înfasurat într-un stat al normelor liberale: separatia puterilor si libertati cîte doreste nea Nita; nici nu poate duce atîtea libertati!

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindca materia îi premerge. Prima idee de creatie reala, au adus-o în istorie crestinii.

De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cînd citesc cuvîntul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de rîs. Omul nu face altceva decît sa reflecte în litere, în muzica sau în filozofie petece de transcendenta.

Cum sa fie creatura creator? “Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cînd nu eram în viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. Si uneori nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sînt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi îl respiram. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi sîntem crestini fara sa vrem. Si cînd sîntem atei sîntem crestini: ca respiram crestinismul cum respiram aerul.

Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit.

A fi cresti înseamna a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sînt crestini absoluti. Altminteri, crestinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai pentru ca e absolut.

Suveran fata de natura, supus Divinitatii, nemuritor si liber prin depasirea extramundana a conditiei sale – acesta este omul crestin.

Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sînt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla din casa în casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice în functie de geniul religios al epocii, nu în functie de ispravi politice.

Isus Cristos este eternitatea care puncteaza istoria.

Daca nu cunosti revelat – prin gratie divina – sau inspirat, nu cunosti nimic. De pilda, povestea cu marul lui Newton, care a cazut. Nu stiu unde am citit eu stupiditatea asta: “Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle”. Si eu spun: daca Newton gîndea pîna la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai întelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitatia, a zis: Am fost inspirat. Pai scrie pe mar, sau scrie undeva în natura “ legea gravitatiei”? Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom si orgolios creds ca exploreaza lumea interioara si exterioara cu jocul lui de ipoteze si ca descopera ceea ce vrea el. El cauta; dar eu spun ca el cauta, nu ca afla. Sau daca afla, trebuie sa fie ca Newton, inspirat.

N-ar trebui sa se vorbeasca asa mult despre democratie. Eu, în materie de democratie, nu am nici o parere personala. Ma bizui pe doi gînditori clasici. Pe Platon si pe Aristotel. Platon sustine ca sînt trei forme de guvernamînt degenerate:tirania, oligarhia si democratia. Aristotel spune ca democratia este sistemul face fiecare ce vrea. Si eu am spus: dupa cum se vede.

Bergson e mai cuviincios ca Aristotel si zice ca democratia e singurul sistem compatibil cu libertatea si demnitatea umana, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selectiune a valorilor. Deci democratia e sistemul social în care face fiecare ce vrea si-n care numarul înlocuieste calitatea… Triumful cantitatii împotriva calitatii. Bergson a fost acuzat în micul dictionar filozofic al lui Stalin ca e fascist.

Fara sa gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot sa ramîn indiferent la incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturala a valorilor. Democratii gîndesc corpul social aritmetizat: numara capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e parerea mea despre democratie.

În democratie, numai întîmplarea naste un mare sef. De pilda, un mare conducator în democratie a fost Clemenceau, care a condus politic primul razboi mondial.

Eu, cît as fi de aristocrat în gîndire, politic trebuie sa fiu democrat. Masa e absoluta; fiecare prost luat în parte e un prost si atît. Dar toti prostii astia, luati împreuna, sînt un principiu istoric.

Prin însasi ordinea ei ideologica, democratia îl obliga pe idiot sa stea alaturi de geniu si sa-i poata zice: ce mai faci, frate? Partea proasta este ca oamenii de exceptie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masa se exprima specia. Prin individ se exprima personalitatea. Numai ca, uneori, un individ ajunge sa influenteze foarte mult asupra maselor. Acestia sînt alesii. Istoria este facuta de alesi. Paradoxul societatii umane este ca multimea îi produce pe conducatori, iar acestia o conduc. Ideea de echilibru social este caracteristica oricarei democratii burgheze. Asta e forta constanta a democratiei. Iar extremelor – fie extremei stîngi, fie extremei drepte – , care violeaza ideea de echilibru social, democratia le este ostila.

Eu nu sînt democrat. Am asemanat democratia cu jigodia la cîine: nu scapa decît cei care sînt tari.

Eu sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect fata de poporul român. Si pîna la urma mi-am modificat pozitia: nu sînt democrat, sînt demofil, iubitor de popor.

Democratia totala e cimitir istoric. Noi nu sîntem în pericol, ca n-avem nici macar democratie; un cimitir istoric presupune un trecut de viata care sa fie îngropat.

Si totusi cel mai bun sistem social e cel care pleaca de la respectul mastii de om: democratia. Democratia e imperfecta, dar fara ea e greu de vietuit. Este un soi de haos suportabil.

Democratia este sistemul social care face posibila existenta idiotului alaturi de geniu. Dar ea se deosebeste de egalitarismul comunist prin lege. În democratie legea functioneaza, în vreme ce în comunism legea nu exista; e tiranie.

Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot sa spun ca Dumnezeu a facut un om purtator de drac. Daca omul e faptura lui Dumnezeu, dracul intra ocolit acolo, nu intra cu voia Lui.

Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun alora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

În fata lui Dumnezeu, geniul e var primar cu idiotul.

Binele si raul sînt conceptelepedagogiei lui Dumnezeu fata de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, dovada ca este. De fapt, vînzoleala asta haotica a lumii actuale, framîntarea lumii actuale, ma convinge ca nu exista decît Dumnezeu. Ca totul e muritor, si universul si omul, si ca lumea a fost facuta de Dumnezeu din nimic si o va spulbera din orgoliul divin de-a o face din nou – considerînd ca prima lui isprava s-a înecat istoric.

În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revolutiei franceze, prima propozitie e o idiotie absoluta sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sînt egali de la natura. Asta e ca si cum Kant ar fi egal cu Iliescu. Oamenii sînt inegali de la natura. Sint inegali însisi membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru si altul imbecil. Substanta ereditara e un mister.

Egalitatea e cel mai mare dusman al libertatii.

Principiul egalitatii, pe care-l vehiculeaza democratii din lume, functioneaza în mod real numai în religie, fiindca numai religia crestina considera oamenii egali în fata lui Dumnezeu.

Eminescu, despre care Iorga spune ca-i expresia integrala a natiunii române, iar Blaga ca reprezinta “ideea platonica de român”, e românul absolut. L-am definit eu: suma lirica de voievozi.

Noica a fost o personalitate, dar a spune “epoca Noica” e ca si cum ai spune “epoca Ghita Popescu”. Nu a fost nici macar o epoca “Nae Ionescu”, cu toate ca el într-adevar, putea face epoca. La fel Eliade, Cioran. Face oare epoca un profesor universitar la Chicago? Iar Cioran a spus: Eu sînt cazul Cioran – si nu cred ca s-a izmenit cînd a afirmat asta, pentru ca, e evident, n-ati auzit de “cioranism” în România. El este, ca de altfel si Eliade, o personalitate care s-a limitat la ea însasi. Însusi Iorga, din acest punct de vedere, i-a ramas inferior lui Maiorescu, pentru ca Maiorescu a punctat epoca lui. Samanatorismul lui Iorga a marcat, dar nu a facut epoca, ci poate fi considerat doar un eveniment.

Europa e formata din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a celor latine si familia popoarelor slave. Parerea mea e ca dominanta e latina si spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominanta europeana. Nu Germania. S-au zbatut germanii, dar sînt tot subalterni, ca si slavii.

Asa, daca gîndesti omul ca european, au nemtii o expresie: a vorbi de puritate germana, poloneza, franceza este ridicol, pentru ca popoarele Europei sînt die Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adica doua babe surde, cu doi cîini, stau la taifas si dupa doua zile afla ca toti cateii fatati de catelusa nu seamana cu fiul babei.

Evreii au geniu religios. Ei au creat doua religii, iudaica si crestina. Mai glorioase nu vad religii în lume… Sînt o rasa superioara, sînt parintii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamna religie. Restul este arta si stiinta. Cultura înseamna la ei spirit si numai ei au lasat cultura pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaica si civilizatia e multiforma. Iudeo-germano-latino-slava.

De ce au existat întotdeauna resentimente fata de ovrei? – Stilul lor de viata. Cînd în Antichitate, au intrat în contact cu romanii, acestia îi întelegeau la nivelul sticlei. Nu stiau ce sînt. Nu semanau cu romanii. Eu nu vorbesc rasial, vorbesc antropologic: pur si simplu nu-i întelegeau.

În Evul Mediu, pe vremea cînd europenii aveau meseriasi-bijutieri, rusii mîncau paie. Fara traditia asta adînca, nu se poate face supercivilizatie moderna. Xenopol spune asa: Viciul esential al istoriei românilor, din cauza razboaielor neîntrerupte cu turcii, e absenta de dospire îndelunga a Evului Mediu.

Extrema dreapta, ca si cea stînga, e falimentara. Omul nu e dispus, de dragul unei minoritati numite elita, sa ajunga iobag. Nici ultimul maturator nu este dispus sa renunte la libertate pentru ca în frunte se afla un tiran care e întelept ca Platon. Întelepciunea aluia e de doua parale. Daca ala se realizeza utopic pe sine, cel de pe strada sufera.

Greselile gîndirii de dreapta la noi? Absolutizarea totalitarismului, care este european falimentar. Excesele. Absolutizarea ideii totalitare, care confisca personalitatea, si mai ales ignoranta în ceea ce priveste onestitatea lui Hitler, acestea au fost greselile. Hitler a spus: Nu respect decît un singur cuvînt, cel dat poporului german. Iar Ribbentrop a declarat ca Germania n-are nevoie de prieteni, ci de supusi. Pai cum poti sa mai fii colaborator cu un asemenea imperialism?

Orice extrema este socialmente insuportabila, pentru ca e lipsita de ideea fundamentala a oricarei societati bine organizate, ideea de echilibru. Extremele violeaza ideea de echilibru social.

Si poporul, si foarte multi intelectuali nu pot suporta extremele, iar democratia este ostila extremelor, care confisca – si extrema stînga si extrema dreapta – personalitatea umana. Nu cred însa ca extrema dreapta poate fi gîndita în paralel cu cea stînga, cum se face. Extrema dreapta nu confisca proprietatea, personalitatea legata de proprietate. Extrema stînga e egalitara; egalitatea coercitiva e sterilizanta.

Nu stiu daca fantasticul e din nimic sau din ceva, dar ca sa fii fantastic trebuie sa fii transsenzorial, în afara de concret si de real. Însa fantasticul nu e totuna cu misticul si la o adica el e mult mai aproape de senzorial si foarte îndepartat de mistic: pentru ca lui îi lipseste relatia cu misterul.

Carui barbat nu-i plac femeile? În primul rînd la iubesti pentru farmecul lor, si în al doilea rînd le iubesti pentru ca fac oameni.

Eu încerc o experienta: încerc sa ma deparazitez de filosofie, de paduchernita metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, desi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar folosesti sculele ei. Da, dar daca ma urc în tren, nu înseamna ca zeul meu e calea ferata.

În Evul Mediu s-a formulat de catre filozofii sireti teoria adevarului dublu: secundum fidem – adevarul dupa credinta si secundum rationem – adevarul dupa ratiune, ca sa aiba cale libera pentru filozofie. Adica sa rataceasca pîna îi ia dracul… Ca poti, în filozofie, sa ratacesti pîna devii nauc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevar.

La urma urmelor, are si filozofia acces la adevar, pentru ca situarea spiritului în adevar e vocationala.

Babele evlavioase merg la absolut rugîndu-se, iar filozoful trancanind silogisme.

Francmasoneria doreste puterea cu lozinci democrate. Nu sînt religiosi, au o singura religie: propria lor doctrina. Pe dusmani îi anuleaza social. Au o structura supranationala, deci sînt antinaturali. Toti cei care aspira la unitatea speciei om anuleaza principiul competitiei între popoare; anuleaza însusi principiul civilizatiei moderne, nascuta prin lupta.

Generatia se naste asa: apare un cap – sau poate mai multe deodata, care sînt ancorate în acelasi ideal. Si daca idealul este stralucit reprezentat, devine forma modelatoare pentru cei care-l urmeaza. Trebuie acceptata ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generatii. Cei ce devin modele sînt creatori de epoca si de curente si astfel hotarîtori pentru cetate.

Noi am fost o generatie favorizata: ne-amm plimbat prin toate universitatile, peste toti scriitorii, peste toti gînditorii… Si am ajuns la limitele scepticismului autohton de tip cioranesc. Adica nu sîntem, deocamdata, fauritori de sisteme general valabile.

Generatia mea a debutat în euforia realizarii României Mari si a murit în închisorile comuniste. Voi, care nu ati trecut prin închisori, stiti cum arata si cei care închid si cei închisi. Aveti o perspectiva totala.

Tineretul de azi e net superior generatiei noastre. Si asta pentru ca nu este usor pentru el, în climatul asta fioros, asa cum ne-a fost noua, într-o lume mai normala. Pai noi am trait sub regalitate, scriam pe Palatul regal “ De închiriat” si nu pateam nimic! A venit bolsevismul rus cu armele peste el, peste tineret, si el se scutura la mal ca rata de apa. S-a vazut acum în rascoala din ’89… Generatia actuala e grea de glorie. Ca sa te scuturi de bolsevism în plin bolsevism – pai cum se cheama asta?

Geniul e relief, noutate, inventie, creare de epoca si stil. Nu e neaparat un întelept, ci un suprainteligent. Geniile sînt originale, în masura în care originalitatea e posibila. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinbitatea, prin proximitatea fata de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sînt în masura în care e apropiat sfîntul.

În fata lui Dumnezeu nu exista genii, Dumezeu lucrînd nu cu genii, ci cu oameni.

Gheorghiu-Dej a fost o maimuta revolutionara; a crezut ca face si el revolutie, desi imita bolsevismul rusesc. Adica: sa arestez oameni fara judecata, sa-i tin indefinit în temnita, sa-i pun în regim de exterminare, sa-i ucid daca vreau – asta numea el revolutie. Asa facea Stalin. Si Dej, imitîndu-l, credea ca e revolutionar. De fapt a fost o maimuta balcanica – a tiranizat poporul român la adapostul armelor rusesti. Nu? Ce originalitate are revolutia româneasca? Dar n-are nici cea ruseasca originalitate… Pai stiti cum am definit eu revolutia ruseasca? Iacobinism tataro-mongol! Teroarea iacobina mutata în stil tataresc la Moscova.

Dumnezeu a facut lumea si pe om; si cu om a încoronat creatia sa. Si l-a însarcinat sa cunoasca lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. – Originea primordiala a capacitatii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie logica; originea mistica a gîndirii logice.

Aparitia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdarit si se spala. Gîndirea este o “spalare” a creierului. Asta ma face cîteodata sa cred ca gîndirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca n-o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe si nea Ghita n-ar mai fi nici o diferenta.

Eu am spus ca sînt anumite zone ale corpului social unde greva trebuie considerata crima antinationala. Pai ia închipuiti-va ca toti brutarii din România fac greva! Nu mai mîncam pîine?! Exista zone ale economiei unde greva trebuie sa fie, în principiu interzisa.

Mare noroc ca exista oameni care sînt idioti! Functia idiotului e pozitiva, pentru ca fara el n-am întelege nici geniul, nici normalitatea. Pai cum am cunoaste noi un om pe care-l numim desavîrsit, daca n-ar fi prezenti astia, idiotii?

Iliescu se afla în treaba. Pentru activistii de partid aflarea în treaba e metoda de lucru. Astia sînt activisti de partid – e neobolsevismul actual al României… Pai el a declarat în platforma-program ca admira valorile ideale ale comunismului! Cum ai spune: sînt încîntat de dulceata si de deliciul produs în mine de cancer…

Corpul social e atît de afînat, încît, ca sopîrlele se furiseaza la conducere si ajung acolo impostori. Exista fisuri în aparatul social si de stat prin care se prelinge încet, inevitabil, impostura. Chiar si în cele mai stralucite cetati. Ce, credeti ca în Franta ajung sus numai personalitati remarcabile? Cînd e vorba de personalitati, n-ai încotro, trebuie sa le imiti. Fiindca imitatia e un fenomen social inevitabil. Dar nu poti sa imiti un prost, nici un impostor. Cel mult îl compatimesti.

Am auzit odata un profesor de la Politehnica; am avut impresia ca asist la un balet de ursi. Daca într-un salon, într-un colt, unul fumeaza si tace, ala e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, ca s-a mai gasit o aplicatie, el a spus: care e, ma? Uite care… – Ca sa vezi, nici nu m-am gîndit!

Inteligenta, oricît de mare nu e suficienta pentru a te curata de prejudecati. Cu cît inteligenta e mai mare, cu atît prejudecata e mai voinica, pentru ca ai aparat s-o justifici.

Se spune despre Nae Ionescu ca scuipa inteligenta.

Definitia lui Nae Ionescu e aceasta: meditatia metafizica mutata la nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a facut asta în presa pîna la el, nici macar Eminescu. Desi a fost un foarte mare gînditor si desi ramîne cel mai mare jurnalist, Eminescu n-a filosofat în publicistica.

Calinescu, fata de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocatie filosofica nici cît un maturator. Nae Ionescu nu se masura în vremea lui cu nimeni. Era el însusi.

Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul ca avut o atitudine justa fata de toate evenimentele din România. N-a gîndit însa just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.

Întrebat fiind cum întelege gîndirea, în forma pura sau în exemple, Nae Ionescu a raspuns: exemplele au fost lasate de Dumnezeu pe pamînt pentru ca ideile sa fie sesizate senzorial si de prosti.

A spus despre Zelea Codreanu un lucru, Nae Ionescu: Eu ma screm si lui îi vine…

Nu stiu de ce gluma asta de-a face istorie se practica atît de mult. Daca ai cultul istoriei, ai cultul aparitiei si disparitiei; e consolator acest joc? Istorismul, adica perspectiva istorica asupra vietii si lumii, a dus în cimitir. Ne înecam în istorie. Pentru ca istoria nu te învata numai sa faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul ca nu poti, la infinit, sa lucrezi la facerea ta, ci dispari si apare altcineva care, chiar daca nu te înlocuieste, te prelucreaza. Si daca nu poti iesi din devenire, nu poti scapa de tristete; tristetea metafizica e fructul devenirii. Sînt prosti istoricizanti care se consoleaza prin devenire. Devenim mai civilizati, nu? Sau mai culti… Adica murim ca si caprele, numai ca e mare lucru ca exista Kant, Descartes, exista Newton, ma rog, atîtia mari creatori de cultura, si exista si fauritorul de religie, Cristos – dar nu ne intereseaza!

Istoria e întemeiata pe istoria dintre Eva si dracul. Asa începe istoria, aceasta ratacire a omului, ca o damnatie. ar la aparitia lui Cristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat si divinitatea om si istoria a fost anulata.Cioran are o afirmatie extraordinara: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Crestinismul a punctat supraistoric, desi a aparut în istorie.

Sînt doua mari discipline guvernate de principiul ireversibilitatii: termodinamica si istoria.

Kant spunea ca el e propriul sau legiuitor si stapîn. Lucru la care eu am facut asa: pîrt! Asa e el legiutor si stapîn cum sînt eu popa în cartier.

Nu e om, Kant. N-a reusit sa fie om cu toata stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizeaza cu clopotele de la biserica, e laureat al premiului Nobel pe lînga Kant.

Eu am citit Cronica ratiunii pure ca student si am înlemnit de emotie. Acum am fata de ea, ca mistic biblic, consideratia pe care am avut-o fata de Informatia Bucurestiului. Dar a trebuit sa fac 80 de ani…

Legionarismul era în însesi ideile epocii, dar leginarismul nu putea sa iasa cîstigator deoarece avea la baza o eroare – nationalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de nationalism li s-a tras sfîrsitul legionarilor.

La comunisti, daca nu esti cu ei – sau nu mai esti cu ei – înseamna ca esti legionar. De ce acest “sindrom legionar” la bolsevici ma întrebati? Fiindca legionarii sînt singurii români care n-au avut în dictionar la litera G cuvîntul gluma si cînd îi prindea pe comunisti era vai de cozonacul lor.Dar de fapt, nici comunistii nu stiu de gluma; asta-i punctul lor comun cu legionarii.

Nu se poate spune ca miscarea legionara n-a fost puternica! N-a avut rezultate pozitive fiindca extremismele sînt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici national-socialismul german n-a durat si erau similare cu miscarea legionara. Deosebirea dintre ele si miscare este aspectul religios al miscarii legionare. Nici fascismul si nici national-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas si a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute sa ma trasneasca daca exista! Si apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele si a demonstrat ca Dumnezeu nu exista.

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru ca asigura elita conducatoare,triumful personalitatii, triumful elitei conducatoare, nu-i asa, si nu deranjeaza cu nimic mersul dogmatic al lumii crestine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual si se poate progresa material, valorile miscîndu-se nederanjate de nimeni. Democratia înseamna mai putin decît liberalismul, care are într-un anume fel si un aspect aristocratic. Indiferent cine conduce Partidul Liberal astazi, poporul român nu poate sa evite liberalismul, fiindca îi datoreaza crearea statului român modern si a societatii române moderne. Ma intereseaza liberalismul biruitor în Statele Unite, în Japonia si în vestul Europei. El devine, prin aceasta biruinta, ispititor pentru vînzoleala din spatiul rasaritean.

Liberalismul te duce cum te duce trenul la destinatie. Liberalismul favorizeaza corpul social: te instaleaza în sistem si n-ai încotro…

E un fenomen istoric, dar puncteaza timpul si spatiul istoric cu constantele lui extraordinar de utile. Liberalismul ofera constantele în timp si în spatiu ale ordinii umane, cu toate ca a aparut istoric. Asa cum crestinismul a aparut istoric; dar a punctat cu eternitatea timpul si spatiul.

Pe spatiul domnului astuia foarte mare care se cheama întreprinzator, pe pasii astuia se naste toata civilizatia moderna. În urma liberalismului se afla uniformitatea, care economiceste e sterilizanta, iar în fata lui nu se afla decît haosul.

Singurul sistem suportabil, fiindca e copatibil cu demnitatea si libertatea umana, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurenta ca o competitie de valori, si nu confiscarea umana. El are un singur defect:prin competitia dura care se practica în liberalism, nu poate fi evitata aparitia deseurilor sociale, adica a neajutoratilor. Orice sistem social ramîne pîna la urma un joc deschis, neterminat. Nu s-a gasit formula de echilibru între individ si societate care sa n-aiba nici un rest.

Unde e omul, în imanenta, absolut liber? Într-o bisericuta din lemn din Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasa învaluit de ele ca si credinciosii.

Omul e liber si eliberat numai în templul crestin, acolo, în ritual, cînd se comunica tainele care îi învaluiesc deopotriva si pe sacerdot, si pe credinciosi. Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa înlocuiesti infinitul si autonomia gîndirii cu credinta în Dumnezeul crestin: “Robeste-ma Doamne, ca sa fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea eu o aseman cu o frînghie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale crestine, sau poti sa cobori în întuneric. Bipolaritatea libertatii. Dupa crestini, libertatea este vehicolul cu care poti sa cobori în întuneric, daca esti vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru ca ei nu sînt adaptabili la morala zilnica si o calca fiind liberi. Am învatat la închisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor sai. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi e rusine sa îsi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge aceasta grozavie. Dar sa intensifici aceasta captivitate pîna la nivelul puscariei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divina din el.

Limba româna are virtuti complete, adica poate fi vehicol a tot ce se întîmpla spiritual în om. E foarte greu de mînuit. Prin ea poti deveni vultur sau cîntaret de strana. Limba româna are toate premisele valorice pentru a deveni o limba universala, dar nu stiu daca e posibil acest mars istoric. Daca am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctam universalitatea nicaieri. Si asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseste este îndrazneala.

Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Cînd esti lucid esti în fata cimitirului. A fi lucid înseamna a-ti da seama perfect de limitele si neputintele tale. Luciditatea este o categorie dizolvanta. În masura în care Dumnezeu trebuie primit, si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

Ma întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii si i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluti. Atît de napastuti si goniti, au instinct national de fiara batuta. Iar eu si dumneata pe lînga ei, avem forta domestica de rate. Macaim. Am stat cu macedoromâni în temnita. Îi bateau pîna îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o barbatie perfecta.

Manifestul comunist e avanghelia rosie a comunismului. Chiar unul din autori îl numeste “evnghelia” lor: asa evnghelie la asa autori. E cea mai crîncena manifestare umana din cîte am citit. Nu-i intereseaza pe Marx si pe Engels decît distrugerea legica a burgheziei în istorie, nimicirea unei clase, chiar daca în burghezie un muncitor calificat de la uzinele Ford are salariu cît un secretar de stat sovietic. Da’ n-are importanta. Sa piara burghezia! Asta e tot continutul Manifestului. Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemtesc de la Baltica la Creta într-o noapte si a salvat poporul român de la dezastru. Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanta fortelor, înclinînd-o în lagarul democratilor, într-un moment în care nu se stia în care înclina, nici în senatul francez, nici în cel american. Ca am redus razboiul cu un an, pentru ca Hitler sa nu faca arme speciale, ca-n Anglia nu mai ramîneau atunci decît iepurii din vizuini…

Ceea ce e curios în persoana mea e ca sînt un mistic industrialist. În planul meu din anii ’40 aveam paisprezece miliardari români. Atîta planuisem eu. Aia faceau cît paisprezece state române de astazi. O linie ferata dubla Bucuresti – Episcopia Bihorului aia o fac în doua veri, iar statul în vreo noua ani. E un viciu de sistem, de structura aici. Noi a trebuit sa copiem haosul muscalesc.

Stiti ce înseamna un bun ministru? Nu sa fii bun functionar, ci sa ai vocatie de stapîn. Cînd un ministru e functionar, se încurca în hîrtii. Iar ca prim-ministru, trebuie sa porti în geanta imaginea ideala a României, spre care sa te misti asimptotic.

Un mister care se leaga si se dezleaga devine o problema si nu mai e mister. Misterele sînt supranaturale si sînt singurele mijloace de iesire din înlantuirea cosmica, din limitele comunitatii si din marginirea personala. În orice caz, daca un mister este comentat si i se gaseste un raspuns, atunci misterul se cheama problema si raspunsul, solutie.

E adevarat ca misterul nu e comod, te nelinisteste. Dar daca misterul sr fi absent, nelinistea metafizica a cunoasterii ar disparea si omul ar deveni mineral. Functia pozitiva a misterului este incitatia spiritului nostru de a-l dezlega. Lupta dintre intelect si mister se datoreste nu numai intelectului, vocational, ci si misterului. Trebuie sa recunoastem ca sîntem tîmpiti…

Sacerdotul crestin nu e mistagog, el nu interpreteaza misterele. Mistagog e pagînul, care interpreteaza falsa lectura a vietii si universului – si asta se cheama mitologie. Preotul crestin nu talmaceste misterele, ci le comunica, fiind învaluit ritualic de ele, ca si credinciosii. Dogma euharistiei, dogma Trinitatii… ce, e de nasul unuoi popa sa le comenteze, comporta asta comentarii?

Mistica nu e altceva decît vehicularea misterului.

A sti la scara umana, poate fi folositor – dar în nici un caz mîntuitor.

E mai mîntuitoare o rugaciune într-o biserica din Gaiesti decît Platon.

Ideea mortii absolute sta la baza smintelii moderne.

Heidegger spune asa: ca sa iesi din anonimat, trebuie sa traiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamna, Heidegger, sa traiesti murind absolut în fiecare zi!

Moartea ma determina sa fiu esential. M-a impresionat foarte mult sunetul pamîntului cazînd pe cosciugul lui Nae Ionescu.

Mortii antici nu sînt deloc frumosi. Numai mortii crestini sînt. Am gasit totusi la Homer un mort de toata frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîta de Ahile. Si plînge Ahile ca a omorît frumusetea asta de femeie… Si-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apuca sa insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi da un pumn si-l omoara – pe poporul muncitor – ca-i obraznic si ca insulta cadavrul aleia. Aici am vazut asadar o frumusete, desi în principiu, mortii antici nu sînt frumosi. Crestinii sînt cei care au introdus masca frumoasa a mortului.

Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

Sigur ca forma ideala de guvernamînt e monarhia. Monarhia ar presupune si alegeri, si partide si ar presupune un arbitru: acest arbitru, vazînd fortele politice în conflict, alege el, de fiecare data, dar n-o alege pe cea mai populara, ci pe cea mai adecvata interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a facut România Mare, iar democratia a mai redus-o.

Omul e guvernat pe pamînt de doua morale: de morala dogmelor, care e crestina si eterna, adica absoluta, si de morala normelor, care, ca morala laica, e construita pe putinatatea si imperfectiunea omului. Morala laica nu poate fi desprinsa de morala absoluta si ea arata ca omul se misca asimptotic la perfectiune, pe care n-o poate atinge niciodata.

Morala în sine, autonoma, e mai primejdioasa pentru religie decît ateismul. Stiinta moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egala cu zero. Seamana cu Mersul trenurilor, dupa parerea mea. Poti s-o schimbi, ca pe tren, la care statie vrei. Omul autonom nu e capabil sa creeze o ordine morala. O primeste de sus, sau nu o primeste deloc. Cum e posibila morala publica? Prin înstapînirea absoluta a moralei religioase crestine. Dogmele crestine trebuie sa porunceasca normele morale, care, fara ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decît prin obiect. Morala publica într-un stat crestin trebuie sa stea sub imperiul certitudinii dogmelor crestine reflectate imperfect de omul marginit. Daca nu situam Biserica deasupra statului, ne aflam în treba si face fiecare ce vrea.

Cateheza poate sa furiseze morala – cum spune Dante – ca sarpele în razoare.

Elitele morale sînt mai presus decît cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecati. Cei care fac silogisme sînt fata de adevar, cum sînt curcile alea care se încurca printre popice.

Napoleon face adevarata istorie a Revolutiei franceze. Un om care a refacut ordinea naturala, punînd parul pe haimanalele de pe ulita. Cînd a fost întrebat cum îsi explica intrarea armatelor sale în Tarile de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Frantei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a raspuns: N-au intrat armatele Frantei, ci ideile revolutionare de pe drapel! Începuse o noua filozofie a istoriei, cu Napoleon.

Am fost acuzati, noi, astia de dreapta, ca exageram puterea natiunii. Toate popoarele fac asa. Nemtii se considera buricul pamîntului, englezii doua buricuri ale pamîntului, francezii trei buricuri si jumatate. Fiecare crede ca neamul lui e buricul pamîntului.

Românismul a însemnat, pentru generatia noastra, sa fim noi însine. Ca a fi la stînga înseamna a fi în pom. Fiecare popor vrea sa fie el însusi. Si am vrut si noi, astia de dreapta, sa fim români.

Sînt român si ca român ma socot buricul pamîntului. Ca daca n-as fi român, n-as fi nimic. Nu ma pot imagina francez, englez, german. Adica nu pot extrapola substanta spiritului meu la alt neam. Sînt român prin vocatie. Tot ce gîndesc devine românesc.

Daca exista o stiinta a natiunii, eu sînt de meserie român.

Nationalismul poate fi practicat si cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor sa-si traiasca traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca nationalist, am gîndit multa vreme ca natiunea e punctul terminus al evolutiei universale. Cînd dispar popoarele, intram în Turnul Babilonului.

Fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia…

mul a depsit conditia de animal abia atunci cînd în el a aparut ideea nemuririi, care nu trebuie confundata nici cu pemanenta speciei, nici cu conceptia estetica a gloriei.

Fara Dumnezeu omul ramîne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el ramîne asa chiar daca este laureat al premiului Nobel sau maturator. Cînd, unde si în ce scop a aparut el în calitatea asta de om? Daca se întreaba singur si nu e un zeu în dreptul casei care sa-i reveleze data începutului, înseamna ca omul ramîne un biet animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.

Omul istoric mosteneste pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia libertatii, a împletit purul cu demonicul, viata cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlantuirea si, ramînînd captiv, jocul dintre el si lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt si drac, chiar daca pare a fi intefgru. Sufera de toate bolile si viciile imaginabile. Nu poate iesi singur din el si din natura.

Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni. Constatam actul individuatiei, dar nu ne dam seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, Petre Tutea, spun ce cred eu despre mine si cînd ramîn singur cu mine uit si unde m-am nascut; si în singuratate as muri de melancolie ca maimuta lui Andreev. Prezenta mea e definita de contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existentei lui; e alcatuit din corp si suflet si joaca între corp si suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar daca este, nu e convingator. Dar nici corpul nu este, în nici un fel convingator. Capul nu are biruinta definitiva; faptul ca e muritor îi anuleaza esentialitatea. Tot ce exista în noi si nu ne obliga sa ne sinucidem din disperare, se cheama spirit.

Renasterea italiana, unde omul este situat în centrul universului, este eretica din punct de vedere crestin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonica. Parerea mea este ca omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfacuta la grad biopsihic, omul e etrn trist.

Aotonomia spirituala a omului este iluzorie si ea se misca perpetuu între Dumnezeu si dracul. Fara credinta si Biserica, omul ramîne un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici ca omul e un animal rational, si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor. Cînd zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatilor îl distinge de restul vietatilor, nescotîndu-l din perspectiva mortii absolute.Moartea devine relativa, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oicît de savanta, nescotînd omul decît aparent din regnul animal. Nici o consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de ccapra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar în mod absurd din natura.

Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fara voia societatii, care e obligata sa-i recunoasca. Nimeni nu-ti contesta dreptul la existenta daca esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sa faca confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa… Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai ca daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezî în vîrf, pentru ca nu e nici în interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati. Sfîntul sta în fruntea tablei valorilor pentru ca el face posibila trairea absolutului la scara umana. Eroul se consuma facînd istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închina, chiar daca fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situeaza dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru ca urma pe care o lasa el, ca om împlinit, este fixata doar în timp si în spatiu.

Omul nu e o suma de miliarde de celule sau de organe. Ca nu sînt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; stiintific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evolutionista a stiintei.

Eu disting între omul modern si omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, si raportat la acest primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenie lui. Ca nu se poate, din cel ce am fost întreg, sa fiu dumicat în epoci, în zile si în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor, si orelor din timpul lui Stefan cel Mare sau de cînd vorbesc eu acum, ci si al clipelor în care îl definesc ca neom. Ca trebuie sa acceptam: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul stiintific e neomul istoric. Tot ce face el poarta pecetea preaomenescului lui.

Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu.

Ordinea nu trebuie sa fie confiscatoare, ci protectoare, deoarece ordinea în afara adevarului, e dezordine. La germani e o ordine pe care nu o simti. Chiar cînd vezi un politist, ca o statuie, pe strada, el nu-ti apare coercitiv, ci regulator.

Originali, vorba lui Heidegger, nu sînt decît idiotii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, ca nu face decît sa descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoiala, e un geniu, pentru ca descrie genial opera lui Dumnezeu.

Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se darui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-si mai apartine.

Personalitatea e un ins care influenteaza ambianta prin simpla lui forta harismatica. Un om cu har. Nu e nevoie sa fie savant, ci sa aiba har.

În majoritatea Dialogurilor, Platon nu rezolva nimic. Dialogurile lui sînt aporii, adica înfundaturi. Platon e în impas permanent. În asta se vede geniul lui, fata de Kant, care e mai plavan: el are impresia ca rezolva. Platon îsi da seama ca nu rezolva nimic.

Eu am afirmat odata într-un salon, ca Platon este miscarea spiritului înlauntru eternitatii. Cînd gîndim, toti sîntem platonicieni. Daca eu încerc sa gîndesc universul, trebuie sa mut Biblia în universul înghetat al ideilor platonice. Asta înseamna meditatia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în fata esentelor.

Fata de maretia lui Cristos, Platon e un personaj maruntel si cuviincios. Pe Platon poti sa-l scuturi si constati ca arhetipurile lui sînt filozofice, dar daca muti arhetipurile acstea în în religia lui Cristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru ca la el divinitatea e un simplu “demiurg”, ceea ce în greceste înseamna “meserias”.

Cînd Charles Maurras a spus la politique d’abord (politica mai întîi), a spus un mare adevar. Fara politica sîntem pierduti. Adica ne împungem ca berbecii unii pe altii. Un mare om politic e un om care are har. El face posibila existenta comuna a oamenilor prin spiritul lui de organizator si legiuitor.

Partidele politice sînt cai la carul de aur al istoriei românilor; cînd devin gloabe, poporul român le trimite la abator.

Poporul român, din punct de vedere politic, e greu de glorie.

Pai daca îi adunam pe toti ministrii români de la 1900 la 1918, noi am fi putut furniza Angliei si Imperiului Britanic cel putin cinci ministri… Iar cînd vorbesc de Ionel Bratianu, ar trebui sa ma ridic în picioare, asa a fost de mare ca om de stat! Si a fost inginer… Ceea ce înseamna ca politica e o arta, o vocatie.

Politicul este legat de setea de putere, iar economicul este lupta de interese. Stii cum vad eu diferenta dintre omul politic si cel economic? Omul politic este vulturul de sus, iar negustorul, rata de jos care se uita la el.

Am dorit dintotdeauna sa fac o teza de doctorat cu tema Aflarea în treaba ca metoda de lucru la români.

La întrebarile fundamentale “de ce?” si “în ce scop?” aporetica rurala româneasca raspunde: “d-aia”.

A venit odata un frantuz la noi, cu niste masini, iar una nu functiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge si asa! Trebuie sa scapam de acest “mege si asa”; ca “merge si asa” înseamna ca merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricînd si nu orice.

La puscarie am demonstrat vreme de doua ore ca istoria românilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor e egala cu zero. Ca doar voievozii nu s-au batut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Prima conditie a unui român este sa creada este sa creada ca poporul român este asa cum sînt pomii, cum sînt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai putin important decît faptul ca el este pe lume.

Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Ca n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, vifornita din spatiul în care s-a desfasurat istoric poporul român ne arata ca sîntem unul din marile popoare ale Europei. Care cronicar spune, Costin parca – n-am fost noi “în calea rautatilor”? A reusit vreo invazie sa-ai impuna stilul si credintele aici?

În Consiliul de Ministri am vrut sa lamurim problema aceasta, cum sa se limiteze cresterea populatiei, iar eu am fost de parere ca românii trebuie sa se înmulteasca ca sardelele, sa creeze o superindustrie ultramoderna, sa se înarmeze pîna în dinti si sa se duca în vizita razboinica la popoarele vecine, culcîndu-le la pamînt. Si asta am gîndit-o în România! Îmi spunea un ministru: Sînteti cinic, domnule director. I-am raspuns: Nu. Sînt excesiv de patriot, domnule ministru. Eu gîndeam ca nationalist, bineînteles. N-am avut încotro. Sînt un imperialist…

Eu am facut un haz ca secretar al Comisiei economice, spunîndu-le: Domnilor, eu as vrea sa creasca populatia României, pîna-ntr-acolo încît la Athénée Palace sa poata sa manînce toti mamaliga cu fasole!

Eu aveam niste planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei si a Ucrainei, într-o faza istorica, si mai tîrziu vom mai vedea… Dar nu poti cuceri cu minciuni democratice si cu un popor din care cinci milioane manînca doar de trei ori pe saptamîna…

Cum vad participarea românilor de acum la mîntuirea lor? – Simplu. Ducîndu-se la biserica. Si folosind stiinta ca peria de dinti. Tot ce spune stiinta sa nu-i lase cu gura cascata si tot ce spune un popa de la Cucuietii din Deal sa considere adevar ritualic.

La români prostia e o infractiune, caci vorba-ceea:”Poti umbla doua ore în galop prin Bucuresti si sa nu dai de un prost”.

Întotdeauna cînd gîndesc în spiritul poporului român, ma mut cu arme si bagaje cu speranta în viitor. Un grec, mi se pare, a spus nu stiu daca la Atena sau aici, În Bucuresti: Noi nu mai sîntem, dar voi, românii, veti fi.

Grecii, cînd îsi citesc istoria gîndiriidin spatiul lor, at trebui, vorba lui Cioran, sa se sinucida. Capata sentimentul inutilitatii si al decadentei. Adica nu mai poarta numele de greci decît în mod geografic. Atît! Ceea ce nu e cazul cu noi.

Am facut o marturisire într-o curte cu sase sute de insi, în închisoarea de la Aiud. Fratilor, am zis, daca murim toti aici, în haine vargate si în lanturi, nu noi facem cinste poporului român ca murim pentru el, ci el ne face onoarea sa murim pentru el!

Un tîmpit mai mare ca mine nu exista. Sa faci 13 ani de temnita pentru un popor de idioti! De asta numai eu am fost în stare…

În principiu, am certitudinea invincibilitatii poporului român; si ca asa cum a iesit din impas cu Ceausescu, va iesi din orice impas. Asa cum facut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomana, austriaca si rusa si a facut unitatea înaintea unitatii Italiei… E atît de viguros neamul asta al nostru, ca nu ma îndoiesc ca virtutile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi da argumente în sprijinul credintei mele ca poporul român nu poate fi înfrînt.

Dumezeu e român sau daca nu sînt împotriva lui! În lumea valorilor prietenia este cîteodata o rpimejdie: ea falsifica ierarhia valorilor. Nu prin sentimentul amicitiei se defineste o valoare, ci prin rangul uman la care-ti ridici comunitatea din care faci parte.

Mi-ar fi placut sa fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamana cu un tîmplar ca ia un lemn murdar din noroi, îl spala si face mobila de lux.

Progresul tehnic nu e un adevar, ci o comoditate. Progresul e un util variabil. Ar fi fost util si pentru greci avionul, sa nu se duca dintr-o cetate într-alta calare pe magar.

Nu e de conceput libertatea fa ra proprietate. Orice om trebuie sa fie considerat proprietar individual ipotetic, chiar daca nu poseda nimic.

Pot sa fie ciuperci partidele, dar sa binevoiasca sa respecte doi termeni: taranul stapîn la sat si întreprinzatorul stapîn în comuna urbana. Dupa aia putem urla ca la terasa.

De cele mai multe ori prostii sînt atei, intelectualisti pîna peste poate, comunitaristi si foarte toleranti, în sensul unui dezmat al libertatii. Au o mare rezerva fata de cei care vorbesc în termenii credintei si ai natiunii.

Prostii reprezinta ideea de repetitie goala: o iau în totdeauna de la început. Sînt invariabili ca orice lucru neînzestrat.

Protestantismul est o religie coborîta la rangul de morala pentru gradinita de copii.

Pudoarea crestina e atît de pura, încît carnea eroticului crestin, capata pecetea spiritului, ceea ce pîna la crestini n-a realizat nimeni.

e este ratiunea de stat? Este exercitiul nelimitat al puteri, aparent legitim care îmbraca masca interesului public si care se exercita dincolo de bine si de rau, adica dincolo de ordinea religioasa, morala si de drept. Cînd e vorba de stari exceptionale, ca razboiul, insurectia, calamitatile naturale, ea îl transforma temporar pe cetatean – subiect purtator de drepturi – în obiect al puterii politice. Ratiunea de stat nu trebuie confundata cu tirania, stare abuziva, cu durata nelimitata – “anarhia canaliei de sus”, cum a definit-o un francez.

Eu cred ca razboiul nu e facut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne da si cutremure, ne da si razboi.

Îi spuneam unui comunist sub Ceausescu: uite, ma s-ar putea ca într-un viitor razboi sa ne bata cu maturile dusmanii, sa n-aiba nevoie de arme! Ati plantat pe spinarea fiecarui cetatean cîte o piele de iepure. Pai atunci, s-a terminat cu soldatul.

Cei mai crînceni si mai straluciti soldati sînt cei ai popoarelor religioase. Cînd mori sub drapel, te gîndesti ca te duci la stramosi. Dar o armata care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gît pe care scria Gott mit uns.

Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidca religie am latra precum cîinii. Ne mastem, traim, ne îmbolnavim, îmbatrînim si murim. Si întreg peisajul speciei om culmineaza în cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trai. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizica a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.

Cine n-a putut fi înlocuita? Religie! Iar filozofia care speculeaza autonom, face onanie mintala. Si daca vrea sa scoata, sa extraga esentedin stiintele naturii, e parazit. Atît! Nu îndraznesti sa spui despre religie, teologal vorbind, – daca esti cinstit – ca a fost înlocuita de filozofie sau de stiinta. Un crestin îti spune ca advarul se definesteprin jocul celor doua lumi: cea de aici o oglindeste imperfect pe cea de dincolo. Spune contra daca poti!

Religia este principiul uniformizator al speciei umane si este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.

Nu poti sa spui ca un pigmeu este egal cu mine, pentru ca el nu-l are pe Dumnezeu, nu e un om întreg.

Religia transforma poporul într-o masa de oameni culti.

Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet si a ramas religios si un taran analfabet nu exista nici o diferenta.

Nivelul meu intelectual, chiar daca sînt savant, nu depaseste nivelul unui popa obscur din Baragan. Pentru ca preotul ala, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatra, sta de vorba cu absolutul.

Stiinta se misca asimptotic la absolut. Arta se misca asimptotic la absolut. Stiinta este sediul folosului si arta este sediul placerii.

Religia este sediul adevarului transcendent în esenta si unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situeaza peste ultimele speculatii teoretice ale stiintei, prin adevarul absolut unic, care e Dumnezeu. Sa vina un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o sa-mi spuna el? O baba care cade în fata icoanei Domnului strabatuta de absolut e om, si ala e dihor laureat.

În Ispita de pe munte – retro satana – Isus spune: “Împaratia mea nu e din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit!Du-te în împaratia Lui cu trenul sau cu racheta daca poti. Nu poti! Înotam în Univers ca mormolocii, si lumea lui Cristos se situeaza transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.

Tot ce se face în afara teologiei este ononie de prestigiu.

Revolutia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat dupa facerea lumii; doar daca te situezi în afara ei si creezi o lume noua. Revolutia nu adauga nimic Ideilor lui Platon.

Revolutia franceza n-a fost o revolutie, nici revolutia rusa n-a fost o revolutie. Nu exista revolutii, ci doar tehnici insurectionale în batalia pentru putere (Curzio Malaparte). Daca e o “restructurare” a omului, aceasta s-a întîmplat o singura data în timp, la aparitia lui Cristos.

Asa am spus eu în temnita: Domnule colonel – eram sase sute de insi într-o curte închisa – nu véti fi voi, comunistii, niciodata revolutionari pîna nu veti imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Cristos. În parabola cu paia ratacita, un pastor paraseste o turma întreaga în cautarea unei oi. Sa stiti, asta se cheama “unanimism moral crestin”. Fiindca în universul lui Cristos o celula care mai palpita într-un muribund e mai valoroasa decît toate galaxiile posibile.

Poarta spre Dumnezeu este credinta, iar forma prin care se intra la Dumnezeu e rugaciunea. Rugaciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gîndita crestin, rugaciunea ne arata ca umilinta înalta, iar nu coboara pe om.

Am spus eu odata ca daca un preot din Baragan, cînd se roaga, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ala înlocuieste toata Academia Româna…

A încercat sa-mi explice mie un diplomat rus precum ca Moscova îsi trage radacinile de la Roma. I-am spus ca nu se poate, pentru ca toti romanii ar fi înghetat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil rusilor, pentru ca si ei ne-au fost noua. Îmi aduc aminte ca, într-o societate de diplomati, mi s-a spus ca rusii sînt un popor mesianic. Le-am raspuns ca nu: rusii sînt un popor numeros cu o obraznicie mesianica si care au preluat Bizantul, considerîndu-se continuatorii stralucirii bizantine.

Rusii au un fel de umanitate indefinibila. Am fost la Moscova si nu pot spune despre ei ca sînt individual tirani, desi au practicat tirania. Pe de alta parte, nu cred sa fi întîlnit vreun rus care sa fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul ca, probabil s-au corcit cu tatarii.

Ce-si închipuie rusii? C-a fost pus jos Hitler si ei sînt vaccinati? Au intrat într-un teren minat: în spatiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor astora. Daca esti în calea unui automobil anglo-saxon, apare razboiul. Pai ce-si închipuie muscalii? Ca aia tolereaza sa stai în calea lor? Aia s-au învatat, anglo-saxonii, sa fie stapînii lumii – si muscalii zic niet! Ei asta-i… Pai hai sa ne batem!

I-am asemanat odata pe rusi cu vacile care dau douazeci si cinci de chile de lapte pe zi si apoi se baliga în sistar.

Rusii sînt la fel de imperialisti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Rusii sînt mai perfizi. Cînd te ocupa si te declari de acord, spun ca esti progresist, iar cînd le rupi falcile, ca esti fascist si reactionar. Rusii sînt mai abili politic decît germanii. Dovada ca au reusit sa faca din brasoava asta rosie, din rusinea asta care e bolsevismul, o supraputere mondiala, sa impuna Statelor Unite situarea bolsevismului la rang de supraputere.

Ma întreba un rus cu ani în urma: Domnule Tutea, cum va explicati dumneavoastra ca noi, rusii, întindem mîna Europei si ea o refuza sistematic? – Foarte simplu, aveti un cancer mintal, se chiama cancer ideologic marxist-leninist. Aruncati cancerul asta la gunoi si Europa nu numai ca va saluta, dar va si recunoaste, cum traditonal ati fost recunoscuti, ca parteneri egali. Si atunci Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America va fi a doua Albanie…

Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul la sistemul nervos. Am facut afirmatia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca sa nu se creada ca e vorba de toti rusii, de marele popor rus), gîndidu-ma la Gorbaciov. Pentru ca el spune: Situatia economica a Uniunii – vasazica dupa 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofica. Punct. Si apoi opteaza pentru leninism! Adica pentru cadavrul din Piata Rosie, care a creat dezastrul asta…

Cultura sateasca este aparent anonima; anonimatul în aceasta sfera este o simpla ipoteza de lucru. Nu poti spune ca la sat oamenii gîndesc în cor; oamenii nu gîndesc în grup…La baza culturii taranesti este tot personalitatea lor, dar o personalitate anonima, nu ca orasenii, care se semneaza unde vrei si unde nu vrei, pe garduri si hîrtie. Adevarurile din lumea rurala rasar asa, ca brazii, ca fagii…

Taranii formeaza o comunitate si orasenii o societate. Comunitatea e de natura organica si societatea orasului e de natura construita. Orasenii sînt juxtapusi, cum sînt cartofii în sac, în timp ce satenii stau în sat prin reguli de comportare, convietuire, prin asigurarea sanatatii si echilibrului mediului ambiant. Obstea taraneasca creeaza doar moravuri rurale, dar nu creeaza norme pentru o cetate ca cea moderna. Cînd Ion Mihalache a creat Partidul Taranesc si a vrut sa organizeze cetatea pe interesele rurale, i s-a obiectat ca “domnul si doamna Mihalache vor ajunge la Cîmpulung într-o saptamîna cu carul de boi…”

E foarte greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, sa te pui pe scris, fiindca scrisul te definitiveaza, în sensul ca te arata fara posibilitate de iesire.

Sfîntul are forta de coeziune a pietrei.

Un sfînt poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e legata de ideea de minune. Un sfînt poate face o minune. Geniul face ispravi, nu minuni. Lumea, acum e ancorata în cultul genialitatii ca slavire a progresului în afara. Atît. Or, cu cît sîntem mai avansati, mecanic si material, cu atît sîntem mai departe de esenta reala a lumii, de sfintenie.

Singurii oameni care nu pot fi suspectati ca se înfioara în fata mortii sînt sfintii.

A fi sfînt înseamna a fi suveranul tau perfect.

M-a întrebat odata Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Stii ce i-am spus? – Asta nu-i om, domnule, este toata Mediterana.

Social-democratia este laptele batut al comunismului.

Stiti ce vor social-democratii? Sa faca si bine, daca se poate, dar sa nu faca ce trebuie. Social-democratia e anticamera comunismului. Numai ca, daca prin social-democratie s-a intrat în comunism, nu se poate iesi din comunism tot pe-acolo. E ca o usa care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democratii n-au forta activa de lupta. Pai n-au guvernat Germania social-democratii? Drept care au facut pe ei!

Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon si despre Cristos. Zice colonelul: Va rog sa scrieti ce-ati vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Draghici sa spuna ca sînt solidar cu dumneavoastra. – Domnule colonel, cum sa fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, ca nu sîntem solidari unii cu altii…

Am fost în tinerete de stînga din generozitate. Pentru ca, vorba-ceea: daca pîna la 30 de ani nu esti de stînga, n-ai inima, daca dupa 30 de ani mai esti de stînga si nu esti conservator, esti crestin. Confudam în tinerete comunismul cu comunitarismul.

Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu.

Toate formele de stînga violeaza cotidian ordinea naturala a lui Dumnezeu.

Acum vor sa-l sfinteasca pe Stefan cel Mare… A fost cea mai mare personalitate politica si militara pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: Nu veti mai da unu’ ca asta chiar daca mai traiti înca un milion de ani. Da’cum sa faci sfînt din el? Ca el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou national fara egal. Cel mai mare. Da’ sfînt… Cum sa faci sfînt din el?!

Este incorect sa ai dispret fata de tehnica. Eu nu sînt tehnocrat, însa recunosc ca în batalia pentru adaptare, tehnica este universal utila. Dar asta nu înseamna ca tehnica poarta în ea dimensiunea infinitului.

Cînd va disparea ultimul taran din lume – la toate popoarele, vreau sa spun – va disparea si ultimul om din specia om. Si atunci or sa apara maimute cu haine.

Taranul este omul absolut.

Nae Ionescu îl concepea pe român ca pe un taran învatat, dens de credinta. Pai nu e realitate! Cum putem muta un om în cioareci în Academia Româna? Nu poti absolutiza taranul. Îl poti iubi ca e viguros si ca e român autentic. Ca sigur e român! Daca eu, ca tata a fost popa si maica-mea taranca, si tot ma îndoiesc ca sînt român, dar de un taran în cioareci nu trebuie sa te îndoiesti, da-o încolo de treaba! Ala e român prin definitie. Ala duce cioarecii la primarie si îi da certificat de român…Eu ma gîndesc la taran bio-istoric. Pentru ca el e purtatorul bio-istoric al românilor. Fara cioarecii lui, aici traiau tatarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe cioarecii lui stam. Eu nu sînt un om pitoresc, eu sînt un om grav. Cred ca sînteti de acord ca, la rangul mintii mele, nu sînt pitoresc. Dar în presa apar pitoresc. Si moare de placere mass-media cînd citeste gogosile astea. Zice: aoleu, ce dragut e asta! Eu nu sînt un om dragut, eu sînt un om solemn.

I-am spus eu parintelui Staniloaie ca nu ma consider un Socrate. Dar cum va socotiti? Popa, zic. Si unde aveti parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

Si eu sînt un om greoi de munte, ca Eminescu, fara sa am îndrazneala sa ma compar cu el – un pisc. Dar si eu sînt un om greoi de munte; si de aceea, nimic nu se desface cu suflu de destin daca ma uit în trecutul meu, cu suflu de destin în mod necesar, ci totul este întîmplator. De aceea am fost condamnat sa condamn adevarul. Nu sînt spontan, caut continuu, nu sînt vizitat de inspiratie, totul e initiere, efort continuu rational, ca asta e initiere, cautare personala; caut metodologic mereu o cale catre adevar si nu ajung deloc la el. Si pîna la urma ma rezum la ce se întîmpla în templu, în biserica, în materie de adevar. E vorba de adevar, nu e vorba de comoditate. Ca sînt incomod, ca sînt batrîn, ca biologia vîrstei mi-a luat unele virtuti pe care le-am avut în tinerete, asta nu ma deranjeaza. Ceea ce ma deranjeaza enorm, e ca nu ajung la adevar cautîndu-l. Fiindca cel care-l cautanu-l afla, si-l cauta neaflînd si, vorbind socratico-crestin, stie nestind.

Nae Ionescu le zicea unora ca ar trebui sa faca asa ca ala, aratînd cu degetul catre mine. Da’, zice, ala ne va conduce în viitor…Si într-adevar, i-am condus pe toti…la puscarie!

Eu sînt aristocrat prin adoptiune – ca maica-mea era taranca. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el boier? Daca nu se duceau la Viena si în Germania, ramîneau doar niste balcanici extraordinar de inteligenti… Si eu la fel, daca n-as avea cultura filozofica germana, as fi un siret din Cîmpulung, mi-as permite sa ma joc de-a turca. Noi sîntem germani de limba româna!

Se zice ca si animalele, unele simt nevoia de companie; cica elefantul si magarul nu iubesc singuratatea. Eu ma compar cu ei. Nici lor nu le place sa traiasca singuri. Dar ei au superioritate fata de mine. Sînt foarte invidios pe elefant si pe magar: ei mor singuri. Se izoleaza cînd mor. Moartea magarului e cea mai glorioasa. Printii si regii mor în fata asistentei: mor ca niste vaci…

Sînt nelinistit de batrînete si însingurat. Am un regret: ca nu m-am însurat, sa am si eu un copil. Am un regret: ca nu m-am însurat, sa am si eu un copil. Chiar daca sînt niste javre, copiii, dar oricum… Sînt carne din carnea… sînt javre din carnea ta. Asa o fi vrut Dumnezeu.

En n-am tins sa devin filozof. Am vrut sa devin “legiuitor” – ceea ce e cu totul altceva -, adica sa ma mut în altii. Legiuitorul este unul care îsi lichideaza autoinstatisfactiile revarsîndu-se, formal sau juridic, în altii. Asta am vrut eu. Eu m-am vazut întotdeauna legiuitor, desi n-am avut ocazia sa fiu. Am fost sfatuitor la diferiti tîmpiti ministri. Si alunecam peste ei ca apa peste rata… Uite, ca sa ajungi legiuitor într-un stat nu-i suficient sa fii un mare gînditor juridic, adica gînditor al formelor ordinii în societatea umana, ci trebuie sa ai si o spurcaciune de partid. De unul singur poti sa scrii tratate întregi… scrii carti, dar nu faci cetate.

Desi sînt bolnav si neajutorat, nu îmi pare rau ca exist. Încerc eu sa-mi para rau, dar n-are sens. Stiti de ce? Pentru ca eu constat, în mod evident, ca exist. Ceea ce ma confisca pesimismului de a ma autonega este evidenta existentei mele. Omul care se sinucide n-a constatat ca e om. N-a reusit sa intuiasca existenta sa. Sa se traiasca pe sine. Eu nu ma pot sinucide – indiferent de starea mea, sanatate sau boala – fiindca nu m-am facut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Si nici n-am sa plec de voie din ea. Asta este jocul fundamental al existentei mele.

Am o consolare – ca în grandoarea istorica a poporului român eu sînt o rotita invizibila, dar sînt… As fi fost neconsolat daca n-as fi trait convingerea ferma ca îmi face cinstea suferintei un mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. Adica nu fac puscarie pentru ca reprezint un trib de negri, ci un mare popor, greu de istorie si de viitorul lui stralucit. Asta m-a consolat.

Eu, în tinerete, am fost un om de extrema stînga. Si la maturitate, de extrema dreapta. Iar acum ma consolez cu calitatea mea de român întreg. Jocul acesta pe scara de valori politice nu ma mai intereseaza. S-a stins în mine acum setea de putere. N-o mai am. M-as bucura însa de un lucru – e chiar ceea ce nu mi-a placut si am fost toata viata silit sa fac, fiindca sînt sarac: sa fiu sfatuitor. Atît.

Eu, daca ma bate un român, ma consider maghiar sau evreu. Nu pot ofensa neamul meu în nici un individ. Pentru mine, toti românii sînt egali români. Nu stiu daca sînt înteles: românii n-au nici un viciu dupa mine si sînt egali.

… Dumnezeu stie cît de Socrate sînt! Eu nu ma socotesc decît o oarecare fiinta gînditoare. Gîndesc si spun ceea ce gîndesc. E bine? E rau? Eu spun ceea ce cred ca trebuie sa spun. N-am facut niciodata altfel, dar, în comunism, nimeni nu lua în seama ceea ce spuneam. Spusele mele erau consemnate la Securitate, au avut ei grija sa mi le faca… arhiva. Cine va vrea sa-mi studieze gîndirea va trebui sa bata la usa acestei onorabile institutii. Sper ca odata si-odata usa asta se va deschide. Nu numai pentru consemnarea “gîndirii lui Tutea”, ci si pentru alte consemnari.

Nu-mi pot face autobiografia, fiindca nu ma intereseaza trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. Stiti cînd începe viata mea? Acum, cînd vorbesc cu dumneavoastra… Si asa mereu. Traiesc ca sa scap de amintirile gretoase care puncteaza existenta mea; traiesc, ca sa ma detasez, principiul actualitatii. Ca sa scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustator pe anumite laturi, nu-i asa, si neomenesc – ma situez în principiul actualitatii. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, traiesc principiul actualitatii permanente… Eu am fost Petre Tutea.

Am avut si discipoli… Nu se putea sa nu am discipoli, fiindca sînt un om vorbaret. Toata suferinta mea se datoreste poftei mele de a vorbi fara restrictii…

A fost întrebat un taran, în închisoare: ce întelegi din tot ce spune Petre Tutea! Zice: nu înteleg nimic, dar e o grozavie!

Eu, de la vîrsta de cinci ani, – asa mi s-a spus mereu – eram cam inteligent. Am intrat în scoala cum intra leul în cireada: o manînca toata. Singurul lucru pe care nu l-am putut face în scoala a fost idiotia partiala, plastica: nu puteam desena un ou.

Cînd am vazut, în închisoare, ca tot regimul care mi se aplica e inoperant – puteam eu, ca om, sa-mi explic asta? Si atunci m-am gîndit ca exista o forta supracosmica, transcendenta, numita Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu sa scap de înlantuire. Pentru ca, personal, nu ma pot dez-lantui si elibera. Iar a vietui acolo, la închisoare, fara asistenta Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a nascut în mine credinta nelimitata în atotputernicia si atotbunatatea divina.

Am devenit un gînditor crestin cînd mi-am dat seama ca fara revelatie, fara asistenta divina, nu pot sti nici cine sînt, nici ce este lumea, nici daca are vreun sens sau nu, nici daca eu am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cînd mi-am dat seama ca fara Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale.

Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu opereaza la mine. Întîmplarile au alergat peste mine, dar n-au reusit sa ma nimiceasca. Asta m-a dus cu gîndul la Dumnezeu, care e situat deasupra întîmplarilor vietii mele.

Eu am fost asemanat cu Socrate. Atît el, cît si eu, în actele cautarii, cautam la scara noastra de oameni neaflînd si stim nestiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existential. Dar raportat la Isus îsi pierde semnificatia. El a cautat un zeu. Eu, de plida, nu-l caut, ca-l am.

Ati întîlnit cumva, prin locurile pe care le-ati strabatut sau pe vreun bulevard, cuvîntul “tutism” sau “tutianism”? N-am facut scoala, desi si Nae Ionescu a gustat din mine. Nimeni nu a intrat în contact cu mine fara sa ia ceva în traista.

Am o rugaminte fata de Cioran: sa nu ma mai supradimensioneze, pentru ca aceasta exagerare, venind de la o personalitate ca a lui, îmi sadeste în suflet, sau intensifica în mine, sentimentul dureros al neîndeplinirii. Acest sentiment este fructul întîlnirii dintre eul concret si ideal.

Eu am scris mult la viata mea, dar nu cred ca scrierile mele sînt antologice si nici elocvente pentru evolutia spirituala a personalitatii mele. Poate eu însumi m-am împiedicat sa ma realizez.

M-a întrebat cineva odata: Ma Petrica, tu cînd te asezi la masa de scris cum scrii? – Sînt emotionat de fila goala. Prima mea grija e sa nu fiu pîndit de demonul originalitatii. Urmaresc sa nu fiu original si sa fiu cuviincios. – Esti inspirat? – Nu, nu sta niciodata un zeu în coltul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte nelinistit. Eu, care sînt crestin… Am doua nelinisti; sa nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenta terminologica si nici o impietate.

Nu ma intereseaza daca memoria mea se va pastra vesnic sau daca or sa ma uite oamenii. Eu, care sînt mistic, am doua feluri de pagînism: nu pot suporta prostii, adica nu ma pot detasa de deliciile inteligentei; si pe urma, în vreme ce la crestini suferinta e calea regala a mîntuirii, eu nu pot suporta nici o suferinta fizica. Or, asta e model homeric, model pagîn.

Nu ma intereseaza trecutul. De cîte ori ma întreaba cineva cînd m-am nascut, spun ca într-unul din anii trecuti.

De cînd am iesit din puscarie mi se fac din cînd în cînd perchezitii si sînt luat la Securitate pentru ancheta. La început ma anchetau grade mici. Acum am ajuns la nivel de colonel. Unul din astia m-a întrebat zilele trecute de ce ponegresc regimul la Restaurantul Scriitorilor. I-am raspuns: Domnule colonel, eu la Restaurantul Scriitorilor întîlnesc tot felul de lume: oameni destepti, imbecili, scriitori, curve si popi. Eu nu stiu cu care din astia stati dumneavoastra de vorba. Dar, decît sa va spuna ei, mai bine sa va spun eu cine sînt: sînt român, nationalist, crestin, ortodox si militarist. Parerea mea este urmatoarea: trebuie sa ne înmultim ca sardelele, sa ne înarmam pîna-n dinti si sa terminam cu popoarele limitrofe, caci n-au ce cauta în Europa. Visul meu e ca fiecare baba româna sa mulga vaca cu casca militara pe cap.

Eu nu sînt orgolios deloc. Dar daca cineva ma calca pe nojite, mi-aduc aminte ce-am fost.

Toata viata am dorit sa ajung în clanul conducator, pentru a face oamenilor binele cu carul…

Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hainuta de puscarias. Ne dadeau o zeama chioara si mamaliga fripta. M-au batut… M-au arestat acasa. Nici nu tin minte anul… Cînd m-au anchetat am lesinat din bataie. Iacata ca n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dupa aceea la Jilava, la Ocnele Mari si pe urma la Aiud. Eu ma mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream sa mor. Am avut mereu lasitatea de-a nu avea curajul sa ma sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot sa povestesc tot ce-am suferit pentru ca nu pot sa ofensez poporul român spunîndu-i ca în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozitati.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastra, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Pai împotriv