Comediile d-lui I. L. Caragiale
****************
O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, O scrisoare pierduta, D-ale carnavalului – cine din cei ce se duc la teatrul român nu a vazut una sau alta din aceste comedii? Multi cunosc pe cea dintai, mai toti pe cea de-a treia si câtiva pe celelalte.
De meritat toate merita sa fie cunoscute si, dupa parerea noastra, laudate – toate fara exceptie.
Publicul primelor reprezentari a judecat altfel. Scrisoarea pierduta a avut un succes mare; si Noaptea furtunoasa a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scena de a doua mâna, nu a placut; si D-ale carnavalului a fost fluierata.
Foarte bine!
Este însa vremea sa ne explicam o data asupra acestor lucruri, daca se poate; si cine stie de nu se va putea? În materie de gust literar – ce e drept – discutia e totdeauna grea, si e grea mai ales acolo unde lipseste înca traditia literara si prin urmare comunitatea de idei în privinta operelor ce le numim frumoase.
Dar greutatea este uneori un îndemn mai mult pentru încercare, si tocmai când nu exista înca siguranta principiilor, stabilirea lor este cu atât mai de trebuinta.
Si mai întâi sa cautam a ne întelege asupra partii celei mai putin contestate din meritul literar al d-lui Caragiale care ne pare a fi urmatoarea:
Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena câteva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfatisarii lor în situatiile anume alese de autor.
Stratul social pe care îl înfatiseaza mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos si ne arata aspectul unor simtiminte omenesti, de altminteri aceleasi la toata lumea, manifestate însa aici cu o nota specifica, adeca sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala, strecurata în mod precipitat pâna în acel strat si transformata aici într-o adevarata caricatura a culturei moderne.
Conul Leonida citeste jurnale, explica nevestei sale esenta republicei cum o pricepe el, valoarea lui “Galibardi” si teoria halucinatiilor. Jupân Dumitrache, cherestegiul, cauta sa înteleaga în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este “sufragiul universal”, este patruns de demnitatea gardei civice si primeste de la Rica Venturiano deslusiri asupra suveranitatii poporului; iar cocoana Veta îsi cânta amorul “într-un moment de fericire si printr-o perla de iubire”. Candidatul de la perceptie vrea sa scape de dureri dupa sistemul lui Mattei; Mita Baston jura pe statua libertatii din Ploiesti si ipistatul Carnavalului pune un “potrabac” cu muzica la “lotarie”. Ziaristul Nae Catavencu si advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic si revizuirii constitutionale; Dandanache îsi sustine dreptul la deputatie prin traditia de la “patruzsopt”, iar politaiul Ghita este un element principal pentru alegerea “curat constitutionala”. Adevaratul om onest este simplul “Cetatean” alegator, care este totdeauna “turmentat”.
Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmânt de aparenta unei culturi superioare, se agita pornirile si pasiunile omenesti, desertaciunea, iubirea, goana dupa câstig si mai ales exploatarea celor marginiti, cu ajutorul frazelor declamatorii neîntelese – unul din semnele caracteristice ale epocei noastre.
“Ce lume, ce lume!” zice prefectul Tipatescu, si asa zicem si noi când prindem de veste ca este înadevar o parte a lumii reale ce ni se desfasura astfel înaintea ochilor.
În acest caleidoscop de figuri, înlantuite în vorbele si faptele lor spre efecte de scena cu multa cunostinta a artei dramatice, d. Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica. Dar usor se poate întrevedea prin aceasta realitate elementul mai adânc si serios, care este nedezlipit de viata omeneasca în toata înfatisarea ei, precum în genere îndaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie.
Lasând acum la o parte, în aceasta privire mai generala asupra lucrarilor d-lui Caragiale, întrebarile de o ordine secundara, daca de exemplu unele situatii si expresii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realitatii ce vor sa reproduca, daca în diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor înfatisate sau cel putin a modului înfatisarii lor, o lipsa, aproape desavârsita, a partilor mai bune ale naturei omenesti s.c.l., si marginindu-ne la relevarea meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata si recunoaste acest merit în scoaterea si înfatisarea plina de spirit a tipurilor si situatiilor din chiar miezul unei parti a vietii noastre sociale, fara imitare sau împrumutare din literaturi straine.
Si oare acesta este putin lucru? Oare nu este aici un adevarat început de literatura dramatica nationala, independenta, traind din propriile sale puteri, în întelesul aceleias miscari intelectuale sanatoase, în care sunt si Novelele lui Slavici, si Amintirile lui Creanga, si Copiile de pe natura ale lui Negruzzi, si Poeziile lui Eminescu – miscare desteapta în literatura noastra prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a îndreptat spiritul tinerimii de astazi spre izvorul vesnic al tuturor inspiratiilor adevarate; simtirile reale ale poporului în care traim, si care simtiri numai întrucât sunt oglindite prin arta în aceasta realitate a lor devin o parte integranta a omenirii exprimata în forma literara?
Privita din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Caragiale se învedereaza cu însemnatatea ei si se arata a fi, în afara de orce comparare, superioara acelor piese mestesugite din atmosfere straine, care cauta în zadar sa se intereseze la peripetiile unor marchizi si a unor dame cu camelii, pentru a caror întelegere lipseste si publicului si actorilor nostri orice element mai apropiat.
Dar daca poate ni se admite de multi cititori aceasta parte a meritului d-lui Caragiale, este însa o imputare ce o auzim facându-se adeseori în contra-i si care, tocmai fiindca este asa de des repetata, merita o mai de aproape cercetare.
Si fiindca zicem ca merita o mai de aproape cercetare, se întelege de la sine ca nu poate fi vorba de insinuarea ce nu s-a sfiit a se produce si în unele organe de publicitate, ca adeca comediile d-lui Caragiale urmaresc scopuri politice si vor sa-si bata anume joc de unele apucaturi ale partidului liberal, si ca prin urmare ar trebui oprite de pe scena teatrului din ordinul guvernului de astazi (pe atunci ministerul I. C. Bratianu).
O asemenea imputare este prea putin serioasa pentru a fi discutata, si avem numai interesul sa dovedim ca s-a adus în adevar prin publicitate.
Citim pe a doua pagina a unui ziar liberal din Bucuresti, de la 13 aprilie 1885, despre comedia D-ale carnavalului:
Si ce piesa! O stupiditate murdara, culeasa din locurile unde se arunca gunoiul. Femei de strada de cea mai joasa speta, barbieri si ipistati, în gura carora se pun cuvinte insuflatoare pentru miscari ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate si egalitate, cari sunt baza organizatiunii noastre politice.
Palma primita de la public, care a fluierat, nu ne multumeste; e de datoria ministrului instructiunii sa puie în vederea directiunii ce caragialiada a facut, si pe acest temei s-o schimbe, ca incapabila si nedemna. Voiam un teatru national, nu o gasca de opozitie nedemna, în care se insulta poporul si institutiile tarii.
Cerem cu insistenta ministrului instructiunii sa intervie.
Si foaia acelor tineri, foarte tineri, din capitala, care îsi închipuiesc ca sunt socialisti, se grabeste a doua zi sa tina isonul ziarului citat mai sus si scrie pe pagina întâi a numarului de la 14 aprilie 1885:
Ziarul *** publica în numarul sau de ieri doua articole foarte drepte la adresa directiunii teatrelor, prin care critica drumul pe care a apucat si supunerea pe care o arata unei oarecare gasti literare din Bucuresti.
Avis celor în drept a lecui raul.
Adeca, cum am zice, politia în contra literaturei! Cenzura guvernamentala în contra spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral si poate pedepsirea autorului!
Cum se repeta toate în lume, desi mutatis mutandis! Si în Franta secolului trecut, la sfârsitul terorismului, Ducancel pusese în scena “l’intérieur des comités revolutionnaires”, unde îsi batea joc de radicalii teroristi si “insulta institutiunile tarii”, si atunci foaia radicala L’ami des lois ceruse pedepsirea autorului, care n’expierait point par mille morts tout le mal qu’il a fait a la liberté”.
Numai ca vremurile s-au schimbat, si s-au cam schimbat si oamenii. Radicalii teroristi din Franta de atunci îsi executau dorintele lor prin sânge, si în contra lor a trebuit sa opereze ghilotina; radicalii nostri de astazi îsi arata dorintele dumnealor prin cerneala, si în contra lor e destul sa opereze o foaie de hârtie sugatoare.
Caci pentru orice om cu mintea sanatoasa este evident ca o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îsi ia persoanele sale din societatea contimporana cum este, pune în evidenta partea comica asa cum o gaseste, si acelas Caragiale, care astazi îsi bate joc de fraza demagogica, si-ar fi batut joc ieri de islic si tombatera si îsi va bate joc mâine de fraza reactionara, si în toate aceste cazuri va fi în dreptul sau literar incontestabil.
Asadar, nu la asemenea imputari nechibzuite ne putem opri. E însa o alta imputare mai serioasa ce se face autorului nostru, si pe aceasta ne credem datori sa o cercetam mai de aproape.
Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale si imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau vitiosi, sau prosti; situatiile sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; si înca aceste figuri si situatii se prezinta într-un mod firesc, parca s-ar întelege de la sine ca nu poate fi altfel; nicairi nu se vede pedepsirea celor rai si rasplatirea celor buni.
Pentru cei ce cunosc multele discutii desteptate si în literatura altor tari asupra acestor întrebari, ne-am putea margini sa raspundem: exista aceste tipuri în lumea noastra? sunt adevarate aceste situatii? Daca sunt, atunci de ce la autorul dramatic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte în mod artistic; iar valoarea lor morala este afara din chestie. Nici în comediile lui Aristofan, nici în Mariage de Figaro, nici în Sganarelle, nici în sute de comedii cunoscute si recunoscute nu e vorba de o asemenea morala.
Dar acest raspuns, îndestulator poate acolo unde sunt traditii literare, nu este îndestulator la noi, si de aceea ne cerem voie sa motivam ceva mai pe larg parerea noastra asupra punctului în discutie.
Daca ni se pune întrebare: arta în genere si în special arta dramatica are sau nu are si o misiune morala? contribuie ea la educarea si înaltarea poporului? Noi raspundem fara sovaire: da, arta a avut totdeauna o înalta misiune morala, si orce adevarata opera artistica o îndeplineste.
Va sa zica, asupra acestui punct nu suntem dezbinati.
Ramâne numai sa ne întelegem în ce consista, în ce poate consista acea influenta morala a lucrarilor de arta.
Si aici trebuie sa stabilim mai întâi un punct de plecare elementar: influenta morala a unei lucrari literare nu poate sa fie alta decât influenta morala a artei în genere. Daca arta în genere are un element esential moralizator, acelas element va trebui sa-l gasim si în orce arta deosebita, prin urmare si în arta dramatica.
Ar fi o confuzie, care ar împiedica de la început orce dreapta întelegere a lucrului, daca ne-am închipui ca poezia, fie lirica, fie epica, fie dramatica, are alta esenta morala decât arta în genere. Poate sa o aiba într-un grad mai mare sau mai mic, dar nu poate sa o aiba de o alta natura si nu trebuie sa ceri poeziei o alta influenta morala decât o ceri muzicei, sculpturei, arhitecturei si picturei. Caci întâmplarea ca poezia întrebuinteaza acelas organ de comunicare sau acelas material brut ca si codicele penal si catehismul de morala, adica cuvintele, nu-i poate schimba esenta ei de arta, precum nu se poate confunda arta sculpturei cu meseria pavajului, desi amândoua întrebuinteaza materialul piatra.
Aceeas influenta asupra înaltarii morale a individului ce o poti astepta din producerea simtimântului estetic la auzirea unei simfonii de Beethoven si la privirea statuei lui Apollo din Belvedere sau a Venerii de Medicis, aceeas, si nu alta, trebuie sa o astepti de la citirea unei poezii sau de la asistarea la o reprezentare dramatica.
Este destul sa aducem aceasta considerare generala în cercetarea noastra de fata, pentru ca orce inteligenta neprevazuta sa fie îndata convinsa despre temeiul ei elementar; si nici ca a fost vreundeva îndoiala serioasa asupra acestui punct.
De aici câstigam însa prima masura mai potrivita pentru judecarea întregei întrebari.
Venera aflata la Milo este jumatate nuda; cea de Medicis este nuda de tot. Amândoua sunt expuse vederii tuturor în muzeele din Paris si din Florenta, si cine gaseste ca sunt imorale?
În ce consista dar moralitatea artei?
Orce emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapânit de ea, pe câta vreme este stapânit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se înalte în lumea fictiunii ideale.
Daca izvorul a tot ce este rau este egoismul si egoismul exagerat, atunci o stare sufleteasca în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindca interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirecta a raului, si astfel o înaltare morala. Si cu cât cineva va fi mai capabil prin dispozitia sa naturala sau prin educatie a avea asemenea momente de emotiune impersonala, cu atât va fi mai întarita în el partea cea buna a naturei omenesti.
Aceasta este cu atât mai important în zilele noastre cu cât simtimântul religios, care mai nainte îndeplinea misiunea de a înalta spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic, dispare din ce în ce mai mult din clasele culte si trebuie înlocuit cu alte emotiuni impersonale.
Înaltarea impersonala este însa o conditie asa de absoluta a oricarei impresii artistice, încât tot ce o împiedica si o abate este un dusman al artei, îndeosebi al poeziei si al artei dramatice. De aceea, poeziile cu intentii politice actuale, odele la zile solemne, compozitiile teatrale pentru glorificari dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu arta adevarata.
Esenta acesteia este de a fi o fictiune, care scoate pe omul impresionabil în afara si mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri.
Chiar patriotismul, cel mai important simtimânt pentru cetateanul unui stat în actiunile sale de cetatean, nu are ce cauta în arta ca patriotism ad-hoc, caci orce amintire reala de interes practic nimiceste emotiunea estetica.
Exista în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo declamare nationala? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în Goethe?
Si daca nu le are Corneille si Goethe, sa ne învete domnul X, Y, din Bucuresti ca sa le avem noi?
Subiectul poate sa fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate sa fie decât ideal-artistica, fara nici o preocupare practica.
Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tendenta morala, adeca cu punerea intentionata a unor învataturi morale în gura unei persoane spre a le propaga în public ca învataturi, este imorala în întelesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii artistice în lumea reala cu cerintele ei, si prin chiar aceasta îi coboara în sfera zilnica a egoismului, unde atunci – cu toata învatatura de pe scena – interesele ordinare câstiga preponderenta. Caci numai o puternica emotiune impersonala poate face pe om sa se uite pe sine si sa aiba, prin urmare, o stare sufleteasca inaccesibila egoismului, care este radacina orcarui rau.
Asadar, arta dramatica are sa expuna conflictele, fie tragice, fie comice, între simtirile si actiunile omenesti cu atâta obiectivitate curata, încât pe de o parte sa se poata emotiona prin o fictiune a realitatii, iar pe de alta sa se înalte într-o lume impersonala. Nici fraza de morala practica, nici intentionata pedepsire a celui rau si rasplatire a celui bun nu se tin de arta, ci sunt de-a dreptul contrare.
Cât este de adevarat, aceasta se poate constata din examinarea multora din dramele cele mai renumite, care au încântat si încânta lumea spectatorilor.
Ce tendenta de morala practica este în Othello? Othello este gelos; în gelozia sa sugruma pe Desdemona. Ce a pacatuit Desdemona de este asa de crunt lovita? Care este rasplata nevinovatiei ei?
Ofelia iubeste pe Hamlet. Face vreun rau cu aceasta? Ea ramâne virtuoasa si supusa, însa înnebuneste din cauza lui, si de cea mai puternica emotiune este scena în care ni se înfatiseaza nebunia ei. Ce învatatura de morala practica putem scoate de aici?
Falstaff este un berbant betiv, care râde totdeauna, face glume indecente si ne face sa râdem si noi. Cine a condamnat vreodata aceasta figura a lui Shakespeare?
Alceste-Mizantropul este omul cel mai virtuos, dar ceilalti îsi bat joc de el, Celimena îl paraseste si el ramâne singurul nefericit în piesa. Unde e moralitatea?
Sunt de ajuns aceste exemple, care de altminteri s-ar putea înmulti cu sutele, pentru ca sa întelegem cât ar fi de gresita la operele de arta cerinta unei morale în întelesul practic al cuvântului; si nu putem întari mai bine aceasta expunere decât facându-i oarecum contraproba si aratând unde ajungem cu opinia ceailalta, ca adeca piesa de teatru sa aiba o intentie morala.
Între putinele traduceri din Shakespeare ce le avem în româneste, cea mai veche este a lui Toma Bagdat, publicata la Bucuresti, în 1848 din “Tipografia lui Josef Kopainig”. Ea cuprinde Romeo si Julieta si Othello.
D. Bagdat era de parerea celor ce asteapta de la comediile d-lui Caragiale mai multa moralitate, si de aceea a însotit traducerea d-sale cu o “consecuenta morala” dupa fiecare tragedie. Iaca la ce rezultat ajunge d. Bagdat din acest punct de vedere în privinta lui Othello (p. 214, 215):
Aceasta tragedie cuprinde în sine moralul: înfatisându-ne primejdiile amorului peste masura, ale ambitiei din care ies mai multe si mari rautati si ale descrederii ce trebuie sa avem în femei. Ale amorului, întâi pentru ca daca Desdemona era mai pazita si se lasa dupa alegerea parintilor sai, nu patimea astfel de nenorocire, si al doilea ca daca Roderigo n-ar fi fost atât de uimit dupa Desdemona, n-ar fi îndemnat pe Jago spurcatul sa surpe amorul maurului cu venetianca ce iubea el. Din ambitie pentru ca Jago insuflat de Roderigo ca generalul nu-l înalta ca pe Cassio, pe care îl favorizeaza mult, sa mijloceasca sa-l surpe, ajunse pâna în minutul cel mai dupa urma al înfiintarii planului sau. Din descrederea ce trebuie sa avem în femei, pentru ca Jago, încredintând taina sotiei sale, fu descoperit de dânsa, care dimpreuna cu stapâna sa si cu stapânul sau fu prada ambitiosului, nelegiuitului, cruntului si preaspurcatului acestuia, care ramase a se munci în veci pe lumea aceasta si pe cealalta.
“Dintr-aceste puteti lua o buna si frumoasa lectie de moral, în care poetul englez scrie cu atâta foc pentru binele omenirii.”
“Consecuenta morala” a d-lui Bagdat ne scuteste de a mai adauga ceva în contra unor asemenea consecvente.
Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfatisarea unor tipuri, simtiminte si situatii în adevar omenesti, cari prin expunerea lor artistica sa ne poata transporta în lumea închipuita de autor si sa ne faca, prin desteptarea unor emotiuni puternice, în cazul de fata a unei veselii, sa ne uitam pe noi însine în interesele personale si sa ne înaltam la o privire curat obiectiva a operei produse.
Aceasta trebuie sa o cerem de la autor. De la noi, spectatorii, trebuie sa cerem ca înaintea unei opere de arta sa ne prezentam dispusi, nepreveniti, fara intentii straine artei. Caci daca artistul nu este totdeauna capabil de a lucra, ci trebuie sa fie inspirat, nici spectacolul nu este în fiece moment capabil de a primi o impresie estetica; poate unii nu sunt capabili niciodata; si cine la o piesa de teatru nu-si poate uita grijile sale personale, sau legaturile sale de partid politic, sau catehismul sau de morala conventionala, acela sa nu se mai amestece în ale artei.
Daca ne-am putut întelege cu cetitorii nostri pana aici, usor va fi sa ne întelegem asupra “trivialitatii” ce se mai imputa.
Orce conceptie artistica este în esenta ei ideala, caci ne prezenta reflexul unei lumi închipuite. Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie personala. Tipurile înfatisate în comediile d-lui Caragiale trebuie sa vorbeasca cum vorbesc, caci numai astfel ne pot mentine în iluzia realitatii în care ne transporta. Mentinerea acestei iluzii este singurul element hotarâtor, si un limbagiu academic în gura lui Nae Ipingescu ar nimici toata lucrarea; pe când în gura lui Ramiro din eleganta Sara la curte a d-lui Ioan Cerchez este foarte potrivit.
Murillo a zugravit madone, dar a zugravit si copii murdari si zdrenturosi, care manânca pepene. Poate zice cineva ca madonele lui Murillo se tin de adevarata pictura, iar acei copii zdrenturosi ar fi prea triviali pentru arta?
În faimosul Salon Carré din Louvre la Paris, unde este asezata la un loc chintesenta picturei frumoase, se vede, alaturea cu Sfânta familie a lui Rafael, Femeia hidropica a lui Gerard Dow, dinaintea careia sta doctorul, examinându-i lichidul într-o sticla. A contestat vreodata cineva acestui tablou al lui Dow marea lui valoare artistica?
Aici conceptia artistului inspirat este unica masura a convenientei, si în lumea artei adevarate nici nu poate fi vorba de trivial. “Trivial” este o impresie relativa din lumea de toate zilele, ca si decent si indecent.
Daca pseudoartistul ramâne el însusi în aceasta culme de rând, daca el însus nu este cuprins de inspiratia impersonala, si prin urmare nu ne poate transporta nici pe noi în lumea curata a fictiunilor, atunci se întelege ca lucrarea sa poate sa fie triviala, indecenta, lasciva, dupa cum îi este felul si tinta. Dar aceasta nu atârna nici de la obiect, nici de la expresii, ci de la chiar genul inspirarii sale; si atunci o împarateasa cu expresii academice, manierate, dupa gustul trecator al unui public trecator, poate sa fie în adevar triviala, pe când sotia cherestegiului Dumitrache nu este.
Terminând aceasta încercare de întelegere, ne aducem aminte de cuvintele cu care am început-o: în materie de gust literar, discutia e totdeauna grea, si tocmai în fata acestei greutati am trebuit sa ne marginim la simpla tragere a liniei de hotar între ceea ce este arta si se poate cere de la arta si între ceea ce nu este arta si nu i se poate cere.
O data hotarul asezat, nu mai încape îndoiala ca se pot face multe deosebiri si înlauntrul terenului artei; numai sa se recunoasca mai întâi ca ne aflam pe teren de arta. Valoarea va fi mai mare sau mai mica dupa însemnatatea mai mare sau mai mica a caracterelor prezentate, a conflictului, a situatiilor. Si în aceasta privinta am simtit si noi, ca toata lumea, diferenta de valoare în diferitele comedii ale d-lui Caragiale; si noi credem, de exemplu, ca O scrisoare pierduta este superioara farsei D-ale carnavalului.
Dar nu vedem pentru moment nici o trebuinta de a starui asupra acestui punct. Cu atât mai putin, cu cât atunci s-ar da ultimei piese a d-lui Caragiale o însemnatate la care nu aspira. D-ale carnavalului este o simpla farsa de carnaval, precum se si numeste, vesela si fara pretentii, si un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de buna petrecere.
Însa în aceste limite mai modeste si aceasta lucrare ramâne o lucrare de merit. Caci literatura adevarata, cu feluritele ei produceri, se poate asemana unei paduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt si copaci mari în padure, este si tufis, sunt si flori, sunt si simple fire de iarba. Toate împreuna alcatuiesc padurea, fiecare în felul sau traieste si înveseleste ochiul privitorului; numai sa fie planta adevarata, cu radacina ei în pamânt sanatos, iar nu imitatie de tinichea vopsita, cum se pune pe unele case din oras.
Comediile d-lui Caragiale, dupa parerea noastra, sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire de iarba, si daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai.
Eminescu si poeziile lui
*******************
Tânara generatie româna se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu.
Se cuvine dar sa ne dam seama de partea caracteristica a acestei opere si sa încercam totdeodata a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta stralucire ultima faza a poeziei române din zilele noastre.
Pe la mijlocul secolului în care traim, predomnea în limba si literatura româna o tendenta semierudita de latinizare, pornita din o legitima revendicare nationala, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrainari între popor si clasele lui culte. De la 1860 încoace dateaza îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care stie sa destepte gustul pentru poezia populara, se continua si se îndeplineste prin cercetarea si întelegerea conditiilor sub care se dezvolta limba si scrierea unui popor.
Fiind astfel câstigata o temelie fireasca, cea dintâi treapta de înaltare a literaturei nationale, în legatura strânsa cu toata aspirarea generatiei noastre spre cultura occidentala, trebuia neaparat sa raspunda la doua cerinte: sa arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agita deopotriva toata inteligenta europeana în arta, în stiinta, în filozofie; sa aiba, al doilea, în forma ei o limba adaptata fara sila la exprimarea credincioasa a acestei amplificari.
Amândoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirica; de aceea Eminescu face epoca în miscarea noastra literara.
I
Care a fost personalitatea poetului?
Viata lui externa e simpla de povestit, si nu credem ca în tot decursul ei sa fi avut vreo întâmplare dinafara o înrâurire mai însemnata asupra lui. Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau înnascut, care era prea puternic în a sa proprie fiinta încât sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franta, si nu în Austria si în Germania; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere; ar fi fost asezat în ierarhia statului la o pozitie mai înalta; ar fi întâlnit în viata lui sentimentala orce alte figuri omenesti – Eminescu ramânea acelas, soarta lui nu s-ar fi schimbat.
Nascut la 15 ianuarie 1850 în Botosani, primind prima învatatura în gimnaziul din Cernauti, parasind la 1864 scoala pentru a se lua dupa trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin România si prin Transilvania, parasind si aceasta trupa pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, sustinut acolo si la Berlin în parte prin contributiile unor amici literari, numit între 1874 si 1876 revizor scolar si bibliotecar la Iasi, destituit si dat în judecata de guvernul liberal, însarcinat apoi cu redactia ziarului Timpul, încalzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au ramas în poeziile lui câteva urme de par balai, de ochi întunecati, de mâni reci, de un nu stiu ce si nu stiu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al carei germen era din nastere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etica si intelectuala, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditara, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienati.
La o privire superficiala, fuga lui Eminescu de la gimnaziu dupa o trupa de actori, darea lui în judecata, activitatea lui ca redactor de ziar, care adica nu s-ar putea explica decât prin necesitati materiale, lipsa de orice distinctii conventionale, de premieri academice, de decoratii s.c.l., toate aceste puse în legatura mai ales cu izbucnirea alienatiei mentale par a da vietei sale o coloare romantica, si unele reviste si ziare care l-au ignorat câta vreme era în toata vigoarea lui au gasit aci prilejul de a-si arata sentimentalitatea si de a acuza societatea româna, care ar fi lasat un asemenea om nebagat în seama si într-o mizerie din cauza careia ar fi înnebunit.
Noi credem ca aceste apretieri sunt gresite.
Ceea ce caracterizeaza mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o asa de covârsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si întiparise vreodata nu-i mai scapa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care traia el dupa firea lui si fara nici o sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemâna. În aceeas proportie tot ce era caz individual, întâmplare externa, conventie sociala, avere sau neavere, rang sau nivelare obsteasca si chiar soarta externa a persoanei sale ca persoana îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materiala a lui Eminescu însemneaza a întrebuinta o expresie nepotrivita cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca sa traiasca în acceptiunea materiala a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodata în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatal sau si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.
Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a carui lipsa se plânge o revista germana din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, dupa dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgenta miloasa ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit sa-l vada, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am vazut si eu la curte, si l-am vazut pastrând si aici simplicitatea încântatoare ce o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba sa i se confere o distinctie onorifica, un bene-merenti sau nu stiu ce alta decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însus al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desavârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideala, pentru care orce coborâre din lumea conventionala era o suparare si o nepotrivire fireasca.
Cine-si da seama de o asemenea figura întelege îndata ca nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul starii materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocuparilor sale. Sa fi avut ca redactor al Timpului mai mult decât a avut, sa fi avut mai putin, pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai dupa izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se aratau însa felurite forme de degenerare etica, obisnuite la asemenea stari, devenise lacom de bani.
Prin urmare, legenda ca mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie sa aiba soarta multor alte legende: sa dispara înaintea realitatii.
Si nici munca speciala a unui redactor de ziar nu credem ca trebuie privita la Eminescu ca o sfortare impusa de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestarile vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscarii filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amanuntita, fie luptele politice din tara. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului sau. Si energia cu care a redactat Timpul, înaltimea de vederi ce apare în toate articolele lui, puterea neuitata cu care în contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanta elementului autohton sunt o dovada pentru aceasta.
Cu o asa natura, Eminescu gasea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile în care a fost pus. La biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de învatamânt; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fara invidie sau a râde fara rautate de scrierile cetite; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevarata si a formula sinteza unei directii istorice nationale – în toate aceste ocupari si sfere Eminescu se afla fara sila în elementul sau.
Daca a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv interna, este înnascuta, este ereditara. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu ca la doi frati ai sai, morti sinucisi, a izbucnit nebunia înainte de a sa si ca aceasta nevropatie se poate urmari în linie ascendenta.
De altminteri, si în vremea în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului sau facuse pe amici sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata: adesea se hranea numai cu narcotice si excitante: abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fara mâncare, si apoi deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mâncari si bauturi fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu. Nu aceasta viata i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnascut a cauzat aceasta viata. Ceea ce o dovedeste este ca toate încercarile, adeseori si cu staruinta repetate de unii prieteni ai sai, între altii si de mine, nu au fost în stare sa-l aduca la un trai mai regulat.
Si nici de nefericiri cari ar fi influentat sanatatea intelectuala sau fizica a lui Eminescu nu credem ca se poate vorbi. Daca ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea în contra epigonilor si a demagogilor înselatori avem a face cu un simtimânt estetic, iar nu cu o amaraciune personala. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepasator om ce si-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica în melancolie, ca si în veselie. Si, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultanta.
Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautând mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gândit macar sa o publice; publicarea îi era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mâna si sa-l dea la Convorbiri literare.
Si daca pentru poeziile lui, în care si-a întrupat sub o forma asa de minunata cugetarile si simtirile, se multumea cu emotiunea estetica a unui mic cerc de amici, fara a se gândi la nici o satisfactie de amor propriu: daca el se considera oarecum ca organul accidental prin care însas poezia se manifesta, asa încât ar fi primit cu aceeas multumire sa se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai ca era nepasator pentru întâmplarile vietei externe, dar si chiar ca în relatiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiasca nu-l putea captiva si tinea cu desavârsire în marginirea ei. Ca si Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubita decât copia imperfecta a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplatoarea copie sau îl parasea, tot copie ramânea, si el, cu melancolie impersonala, îsi cauta refugiul într-o lume mai potrivita cu el, în lumea cugetarii si a poeziei. De aci Luceafarul cu versurile de la sfârsit:
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Traind în cercul vostru strimt,
Norocul va petrece;
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.
II
Întelegând astfel personalitatea lui Eminescu, întelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare: bogatia de idei, care înalta toata simtirea lui (caci nu ideea rece, ci ideea emotionala face pe poet), si vom vedea în chiar patrunderea acestei bogatii intelectuale pâna în miezul cugetarilor poetului puterea miscatoare care l-a silit sa creeze pentru un asemenea cuprins ideal si forma exprimarii lui si sa îndeplineasca astfel amândoua cerintele unei noi epoci literare.
Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el îsi înzestra fara preget memoria cu operile însemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, în special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând stiinta celor publicate pâna astazi din istoria si limba româna, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze înalta abstractiune care în poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gândirii omenesti. Caci cum sa ajungi la o privire generala daca nu ai în cunostintele tale treptele succesive care sa te ridice pana la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupeaza profunda lui emotiune asupra începuturilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului român.
Poetul e din nastere, fara îndoiala. Dar ceea ce e din nastere la adevaratul poet nu e dispozitia pentru forma goala a ritmului si a rimei, ci nemarginita iubire a tot ce este cugetare si simtire omeneasca, pentru ca din perceperea lor acumulata sa se desprinda ideea emotionala spre a se înfatisa în forma frumosului.
Acel cuprins ideal al culturii omenesti nu era la Eminescu un simplu material de eruditie straina, ci era primit si asimilat în chiar individualitatea lui intelectuala. Deprins astfel cu cercetarea adevarului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevarate nu numai atunci când exprima o intuitie a naturei sub forma descriptiva, o simtire de amor uneori vesela, adeseori melancolica, ci si atunci când trec peste marginea lirismului individual si îmbratiseaza si reprezinta un simtimânt national sau umanitar.
De aici se explica în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Si ei au simtit în felul lor ceea ce a simtit Eminescu, în emotiunea lui îsi regasesc emotiunea lor; numai ca el îi rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie, asa încât glasul lui, desteptând rasunetul în inima lor, le da totdeodata cuvântul ce singuri nu l-ar fi gasit. Aceasta scapare a suferintei mute prin farmecul exprimarii este binefacerea ce o revarsa poetul de geniu asupra oamenilor ce-l asculta, poezia lui devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum înainte în viata poporului sau.
Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte. Si fiindca tocmai aceasta forma este partea cea mai sugestiva în opera lui, sa ne fie permis a termina studiul de fata prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.
O rezerva trebuie facuta din capul locului, si este cu atât mai importanta cu cât multi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi facut. Volumul în care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el însusi, din cauza împrejurarilor cunoscute si atinse în prefata noastra la editia I de la 1883. Daca, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lasa pe unele la o parte. Prin urmare, asa cum se prezinta si astazi unicul volum, el cuprinde toate poeziile si cele de la început, pe care însa autorul declarase de mult ca voia sa le îndrepteze si în parte sa le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefata la editia I, nici Calin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toata puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fara destula precizie intuitiva, lipsa de claritate a gândirii, greseli în accentul ritmic si în rime sunt defecte al caror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Daca totus si aceste poezii au meritat si vor merita sa figureze în opera lui literara, este fiindca în fiecare din ele apare deodata din mijlocul imperfectiilor o frumusete de limba si o înaltare de cuget care prevesteau de la început ce avea sa devie poetul ajuns la culmea lui.
Rezerva dar ce un simtimânt de dreptate elementara ne impune sa o facem este ca în cercetarea urmatoare nu vom avea în vedere decât poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu în epoca deplinei sale dezvoltari. Acestea însa reclama toata luarea-aminte a criticei literare în privinta formei lor, si cu deosebire a înrudirii cu poezia populara, din care s-au hranit mai întâi si deasupra careia s-au ridicat pas cu pas pana la exprimarea celor mai înalte conceptiuni.
Conditia fundamentala a acestei ridicari a formei poetice era o mânuire perfecta a limbei materne, pentru ca ea sa fie pregatita pentru o conceptiune mai întinsa si sa poata crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetari. Aceasta este
lupta dreapta
ce o încearca Eminescu, pentru
a turna în forma noua limba veche si-nteleapta.
Pentru el limba româna e
ca un fagure de miere,
dulce si stravezie, dar nu razletita în lipsa de contururi, ci prinsa în celula regulata a fagurelui.
Poeziile lui încep în aceasta privinta alipindu-se de-a dreptul de forma populara, dar îi dau o noua însufletire si o fac primitoare de un cuprins mai înalt. [...]
Din poezia populara si-a însusit Eminescu armonia, uneori onomatopeica, a versurilor sale:
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele
Scuturând aripele.
*
Si blânde, triste glasuri din vuiet se desfac…
Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.
*
Luna tu, stapâna marii, pe a lumei bolta luneci
Si gândirilor dând viata suferintele întuneci…
Peste câte mii de valuri stapânirea ta strabate,
Când plutesti pe miscatoarea marilor singuratate.
*
De ce dorm îngramadite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?
*
Pe când oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele-nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta: fulger lung încremenit
Margineste muntii negri în întregul asfintit,
Pan’ce izvorasc din veacuri stele una câte una,
Si din neguri, dintre codri, tremurând s-arata luna.
Nu au existat, nu vor exista în poezia româna versuri mai frumoase decât acestea.
Tot din poezia populara si din citirea cronicarilor, din patrunderea intima a vechei limbi române au putut iesi versurile în care vorbesc solul si Mircea-voda în Satira III:
- Ce vrei tu?
- Noi, buna pace, Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul împarat.[...]
- Orce gând ai, împarate, si orcum vei fi sosit,
Cât suntem înca pe pace, eu îti zic: bine-ai venit!
Despre partea închinarii, însa, Doamne, sa ne ierti.
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Or vei vrea sa faci întoarsa de pe-acuma a ta cale
Sa ne dai un semn si noua de mila mariei-tale -
De-o fi una, de-o fi alta: ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe,
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa;
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt;
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt.
Dar primind astfel din limba populara elementul firesc si armonios, Eminescu înalta rimele poeziei române peste acea forma obisnuita si adeseori neîngrijita, care a dat atâtor poezii ale noastre de pân-acum un aer aproape trivial.
Primul pas al lui pe aceasta cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare si prozaice si de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzatoare:
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
*
O! vino iar în al meu brat,
Sa te privesc iar cu nesat,
Sa razim dulce capul meu
De sânul tau, de sânul tau!
*
Ti-aduci aminte cum pe-atunci,
Când ne plimbam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
*
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum la moda de va scot din letopiseti.
Al doilea pas este introducerea, cu totul particulara poeziei lui Eminescu, a unor rime noua, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat, dupa felul caracteristic al limbii românesti, sau din doua cuvinte.
Pe-atunci erai tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?
*
Si daca stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
*
Sus inimile voastre! Cîntare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te înduplec.
*
Traiul lumii, draga tata,
Cine vor, aceia lese-l,
Dara sufletul mi-e vesel.
*
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevaru-i…
Flori de tei el are-n paru-i.
*
Când luna trece prin stejari,
Urmând mereu în cale-si,
Când ochii tai tot înca mari
Se uita dulci si galesi?
*
Fericeasca-l scriitorii, toata lumea recunoasca-l -
Ce-o sa aiba din acestea pentru ei batrânul dascal?
*
Icoana stelei ce a murit
Încet pe cer se suie;
Era, pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Însa unde inovatia lui Eminescu în privinta rimei se arata în modul cel mai neasteptat este în numele proprii luate din diferite sfere de cultura si introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se stie ce riscata este întrebuintarea numelor proprii în poezia lirica, si într-o veche cercetare literara a noastra am citat câteva exemple înspaimântatoare. Eminescu însa a stiut sa se foloseasca de ele cu maiestrie, si tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase si mai bine primite ale lui:
*
Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri.
*
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.
*
Ce? sa-ngâni pe coarda dulce, ca de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n opereta e condus de Menelaos?
*
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila,
De ai inima si minte, feri în laturi: e Dalila!
*
Cu murmurile lor blânde un izvor de horum-harum
Câstigând cu clipoceala nervum rerum gerendarum,
Cu evlavie adânca ne-nvatau al mintii scripet,
Leganând când o planeta, când vreun rege din Egipet.
*
Dupa vremuri multi venira, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe.
*
În izvoadele batrâne pe eroi mai pot sa caut,
Au cu lira visatoare sau cu sunete de flaut
Pot sa-ntâmpin patriotii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
Asa ca-nchipuindu-ti lacrimoasele ei gene,
Ti-ar parea mai mândra decât Venus Anadyomene.
*
Ramâneti în umbra sfînta, Basarabi si voi Musatini,
Descalicatori de tara, datatori de legi si datini.
*
Patimas si îndaratnic s-o iubesti ca pe-un copil,
Când ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?
Înclestând a tale brate mintea sa ti-o pierzi,
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o dezmierzi
Ca pe-o marmora de Paros sau o pânza de Coreggio,
Când ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, întelege-o!
*
Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi sa-l vindic,
L-am chemat în somn pe Kama -
Kamadeva, zeul indic.
Dupa o asa încordare, dupa o asa “lupta dreapta” pentru a turna “limba veche în forma noua”, nu ne vom mira ca a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa si în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adânca filozofie, pentru care nu se gasea pana atunci nici o pregatire în literatura noastra. Caci palidele imitari ale monoloagelor din Faust si din Hamlet, sau ale reflectiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se gasesc urme în încercarile literare dupa 48, nu pot intra aci în comparatie.
Înca în primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri asa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca acestea:
S-apoi cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi? Dar stie orcine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri -
Si multe dureri-s, putine placeri.
A fi? Nebunie si trista si goala:
Urechea te minte si ochiul te-nsala:
Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic -
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.
*
Credinta zugraveste icoanele-n biserici -
Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii valuri, de al furtunei pas
Abia conture triste si umbre-au mai ramas.
Dar deplina stapânire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arata Eminescu în poeziile din epoca sa cea adevarata:
Sa cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta,
Nu floarea vestejita din parul tau balai,
Caci ultima mea ruga-i uitarii sa ma dai
La ce simtirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?
Tot alte unde-i suna aceluiasi pârau;
La ce statornicia parerilor de rau,
Când prin aceasta lume sa trecem ne e scris
Ca visul unei umbre si umbra unui vis?
*
Cu mâine zilele-ti adaugi,
Cu ieri viata ta o scazi,
Si ai cu toate astea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În asta lume a-l urma,
Precum când soarele apune,
El si rasare undeva.
Se pare cum ca alte valuri
Cobor mereu pe-acelasi vad,
Se pare cum ca-i alta toamna,
Ci-n veci aceleasi frunze cad.
Vremea trece, vremea vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate.
Nu spera si nu ai teama:
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.
*
La-nceput, pe când fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe când totul era lipsa de viata si vointa,
Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns,
Când patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns;
Fu prapastie? Genuna? Fu noian întins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un întuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza,
Umbra celor nefacute nu-ncepuse a se desface,
Si în sine împacata stapânea eterna pace.
Dar deodat-un punct se misca… cel întâi si singur! Iata-l
Cum din haos face muma, iara el devine tatal!
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boala spumii,
E stapânul fara margini peste marginile lumii,
De-atunci negura eterna se desface în fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii,
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de haos pe carari necunoscute
Si, în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viata de un dor nemarginit.
Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pamântul nostru musuroaie de furnici:
Microscopice popoare, regi, osteni si învatati.
Ne succedem generatii si ne credem minunati.
Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul;
În acea nemarginire ne-nvelim, uitând cu totul
Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,
Ca-ndaratu-i si nainte-i întuneric se arata.
Precum pulbere se joaca imperiul unei raza,
Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza,
Astfel într-a vesniciei noapte pururea adânca
Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca,
Cum s-o stinge, totul piere ca o umbra-n întuneric;
Caci e vis al nefiintei universul cel himeric.
Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneste prevedea, literatura poetica româna va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit în poetul Eminescu cea mai frumoasa înfaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetarii românesti.
NOTA ASUPRA ZILEI SI LOCULUI NASTERII LUI EMINESCU
Într-un registru (pastrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societatii literare “Junimea” si-au însemnat data si locul nasterii lor, sta scris pe pagina a doua de propria mâna a lui Eminescu în dreptul numelui sau: “20 decembrie 1849, Botosani”, si deasupra este chiar intercalat sfântul “Ignat”, pe care biserica ortodoxa îl serbeaza în adevar la 20 decembrie.
Însa din corespondenta ce am avut-o în a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am si o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernauti, 3 iulie 1889, în care se zice: “Biografia fratelui Mihail (publicata în Familia, no.2, anul 1885) este exacta, cu deosebire ca s-au nascut în satul Ipotesti lânga orasul Botosani, departare de 1 1/2 ora, proprietatea tatalui nostru”.
S-a ivit astfel îndoiala asupra locului nasterii, dar s-a ivit îndoiala si asupra timpului; în matricula gimnaziului din Cernauti, unde a studiat Eminescu, se vede trecuta ziua nasterii lui ca fiind 14 decembrie 1849.
Toata nedumerirea a încetat astazi în urma cercetarilor d-lui N. D. Giurescu, al caror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem urmatoarele:
“Dupa o zadarnica excursiune ce am facut în Ipotesti, satul copilariei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judetului Botosani) a primit urmatorul raspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, starita schitului Agafton, unde traieste o matusa a poetului:
1891, martie 29, Agafton
Domnule prefect,
D. poet Eminescu este nascut în Botosani; aceasta este foarte sigur, caci am întrebat pe maica Fevronia Iorascu, care au fost de fata când s-a nascut. Este cunoscut înca ca botezul i s-au cetit de catre preotul Dimitrie, de la Ospenia…
Agapia Gherghel”
Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice si biserica Domneasca – catedrala din Botosani. Am cautat pe preotul Dimitrie si dupa rascolirea câtorva groase volume prafuite de vreme în care erau trecute numele tuturor botezatilor de “Dumnealui preotul iconom Ion Stamati”, acuma raposat, începând cu a. 1832 am gasit în urmatoarele rânduri pe cari le dau în exacta transcriere:
“Nascut la 15 ghenarie 185, din parintii: Gheorghe Eminovici, proprietar, si sotia sa Ralu, nascuta Vasile Iurascu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având nas pe dumnealui stolnicul Vasile Iurascu”.
Acest volum se afla în buna pastrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserica… Ramâne (asadar) cu totul sigur ca Mihail Eminescu s-a nascut în Botosani în ziua de 15 ianuarie 1850.”
Credem si noi ca aceasta concluziune a d-lui Giurescu trebuie primita si ca, prin urmare, poetul nostru este nascut la 15 ianuarie 1850 în Botosani.
Poeti si critici
Sunt de-abia 14 ani (acum sunt 36), de când prin câteva articole sub numele Directia noua în poezie si proza ne-am încercat sa aratam ce trebuie sa se ceara de la o miscare sanatoasa a literaturei române.
Acele articole erau purtate de oarecare speranta, dar de mai putina încredere. În poezie, Pastelurile lui Alecsandri erau un semn de renastere, asupra lui Eminescu – “poet în puterea cuvântului” – se atragea luarea-aminte a publicului, Serbanescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnarescu erau apretiati. În proza – cu împotrivire energica în contra pedantismului Ciparo-Barnutio-Pumnian – se cerea limba fireasca a poporului român, iubire de adevar si cunostinta de cauza; din proza curat literara se relevau Alecsandri, Iacob Negruzzi, Gane; din proza stiintifica, între altele, primele încercari ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar si ale d-lor Burla si Panu.
Daca privim astazi la literatura din ultimii ani, timida speranta de atunci se poate schimba într-o încredere sigura pentru directia sanatoasa a lucrarilor intelectuale în România. Nu doara ca toti cei salutati la 1872 au împlinit ceea ce se astepta de la ei; dar unii au întrecut asteptarile si relativ multi altii si-au adaos puterile pentru a da acelei miscari un avânt – daca nu destul de general, dar cel putin destul de puternic pentru a ne face sa simtim un adevarat progres în anul prezent, comparat cu anul 1872.
Alecsandri ne-a înavutit poezia cu Ostasii nostri si cu drame, îndeosebi cu Fântâna Blanduziei; Eminescu a adus lirica româna la o culme de perfectiune; lor li s-au adaos poetii Naum si Vlahuta, comediile d-lor Caragiale si I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creanga, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horatiu de d. Ollanescu, lucrarile stiintifice ale d-lor Hasdeu si N. Densusanu, Lambrior, Tocilescu, Brândza, culegerile de poezii si povesti populare ale d-lor Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetarile critice ale d-lor Onciul si Bogdan; iar Convorbirile literare sub redactia d-lui Iacob Negruzzi încep al 20-lea an al activitatii lor – o întreaga miscare, ce da ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit si îmbucurator.
În proportia cresterii acestei miscari, scade trebuinta unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însusi este sprijinul cel mai puternic al directiei adevarate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile si Ostasii lui Alecsandri vor curati de la sine atmosfera estetica vitiata de Macedonski, Aricescu, Aron Densusanu etc., etc. Cuvintele din batrâni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dictionarului Laurian-Massim si a ratacirilor “filologice” de la Târnave. Si asa mai departe.
Nu e vorba, apretierile critice izolate nu vor lipsi si nu vor trebui sa lipseasca niciodata dintr-o miscare intelectuala, si noi însine am citat mai sus articolele d-lor Onciul si Bogdan ca un semn binevenit al timpului de îndreptare. Dar aceste sunt lucrari de amanunte. Sinteza generala în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum stearsa de la ordinea zilei pentru partile esentiale în literatura proprie si în stiinta teoretica. Ramâne înca la ordinea zilei în politica, dar de aceasta nu ne ocupam aici.
Misiunea criticei – misiunea de altminteri totdeauna modesta, dar nu fara importanta în modestia ei – ne pare a fi în momentul de fata mai mult de a largi cercul activitatilor individuale, de a destepta tinerimea înca prea amortita de pâcla trecutului si de a îmbarbata spiritele spre lucrarea roditoare.
Este cu mult prea îngusta albia curentului celui nou; în dreapta si în stânga trebuiesc desfundate alte siroaie, care sa întareasca miscarea principala, miscarea însas trebuie sa patrunda mult mai afund. Fara îndoiala, rectificarile, mai ales în materie de stiinta, nu vor putea lipsi uneori din o apretiare a operelor celor mai bune; fara îndoiala, în mijlocul unei activitati critice pentru raspândirea lucrarilor sanatoase se va simti pe ici, pe colea si necesitatea unei loviri directe în contra nulitatilor, care se amesteca fara nici o chemare în ale literaturei: un energic “în laturi!” va trebui dar din când în când sa fie rostit în orice miscare intelectuala.
Însa de aci nu rezulta ca ar fi bine sa se piarda acum timpul cu o tendinta critica în contra acelora care au meritul de a reprezenta astazi însasi miscarea cea buna în o parte esentiala a ei.
Din acest punct de vedere nu este poate de prisos sa facem câteva observari în contra încercarii unor autori de a accentua mai ales partile slabe din întinsa lucrare a d-lui Alecsandri si de a-si ascuti spiritul lor critic înaintea prea micului nostru public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Asa am cetit într-o Cronica teatrala, publicata în Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Stefanescu (Delavrancea), o critica aspra în contra lui Despot-voda si în genere în contra dramelor d-lui Alecsandri. Asa am auzit ca într-o conferinta tinuta la Ateneu la 27 februarie 1886, d. Vlahuta a înaltat poeziile lui Eminescu între altele si prin coborârea unei poezii a lui Alecsandri.
Daca dd. Delavrancea si Vlahuta ar fi oameni de a treia mâna, nu am pierde nici un cuvânt asupra criticei lor; dar fiindca sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generatii, credem ca lucrul merita o discutie publica, merita si în ceea ce priveste pozitia lor literara, merita si în ceea ce priveste pozitia literara a lui Alecsandri.
Se întelege de la sine ca nu noi vom tagadui orcarui om de buna-credinta si de buna-stiinta dreptul de a spune ceea ce crede adevarat si ceea ce stie gresit într-o activitate publica.
Si fiindca dd. Delavrancea si Vlahuta sunt oameni de buna-credinta si de buna-stiinta în ale literaturei, dreptul lor de a face critica asa cum au facut-o este mai presus de contestare.
Dar una este dreptul si alta este folosul întrebuintarii dreptului în fiece moment. Va fi având si activitatea critica noima ei, si nu orce dispozitie razboinica merita sa fie întrupata într-o scriere.
Si mai întâi trebuie sa constatam ca, de regula, poetii însii sunt cei mai rai critici asupra poeziei altora, în genere artistii însii cei mai contestabili apretiatori teoretici ai artei.
Desi în feluritele combinari ale inteligentelor omenesti s-a putut si se poate întâmpla ca un poet bun sa fie si critic bun, aceasta însa va fi totdeauna o exceptie rara, care va trebui foarte tare legitimata înainte de a fi primita în contra acelei regule generale.
Cine a cetit o data critica lui Voltaire în contra dramelor “barbare” ale lui Shakespeare va sta totdeauna pe gânduri când va mai vedea poetii apucându-se de meseria criticei si nu se va gasi linistit prin dramele criticului Lessing.
Si, în adevar, între natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala.
Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleasi obiecte chiar despre care noi toti avem o simtire obisnuita, el primeste o simtire asa deosebit de puternica si asa de personala în gradul si în felul ei, încât în el nu numai ca se acumuleaza simtirea pana a sparge limitele unei simple impresii si a se revarsa în forma estetica a manifestarii, dar însas aceasta manifestare reproduce caracterul personal fara de care nu poate exista un adevarat poet.
Din multe parti ale lumii primeste poetul razele de lumina, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a iesi cum au intrat, ci se rasfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura si ies numai cu aceasta rasfrângere si colaborare individuala.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, desi cu totii au primit impresii de la aceeas lume.
Voltaire a fost foarte capabil de a exprima lumea conform prismei sale personale, dar s-a aratat incapabil de a simti exprimarea lumii iesita din prisma lui Shakespeare.
Caci prisma poetului este menita a rasfrânge raza directa a luminei, dar nu este menita a mai rasfrânge raza o data rasfrânta de o prisma straina.
Aceasta însemneaza individualismul poetului.
Criticul, din contra, pre cât este mai putin impresionabil pentru însas lumina directa a obiectelor (din care cauza nici nu se încheaga în el vreo senzatie a lumii pana la gradul de a cere manifestare în forma poetica) prea atât este si mai putin individual. Caci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele rasfrânte din prisma altora, si individualitatea lui este dar consumata în întelegerea si simtirea altor individualisti.
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.
Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor; esenta poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie.
De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor; artistul nu poate fi decât partinitor.
Nu este dar chemat d. Barbu St. Delavrancea, nu este chemat d. Vlahuta, a carui prisma este poate înrudita cu a lui Eminescu (si am dori sa nu-i fie prea înrudita, ci sa-si pastreze individualitatea daca o are), nu sunt ei chemati sa judece pentru public lucrarea poetica a d-lui Alecsandri în genul ei propriu. Aceasta sarcina sa ne-o lase noua, publicului care, neavând însine nici o individualitate poetica pronuntata, suntem mai lesne primitori pentru tot ce este lumina în felurimea manifestarii ei.
Junii nostri poeti sunt chemati sa-si exprime, fiecare în propria sa forma, simtirile primite direct de la lumea reala, dar nu sa-si slabeasca aceasta lucrare creatoare prin priviri de alaturi spre o alta lume subiectiva. Puterea lor intelectuala trebuie întrupata în opere de arta, si nu mistuita în elaborari de critica.
Daca observarile de mai sus sunt legitime în teorie, ele se legitimeaza îndata si în practica; si cu aceasta trecem la o scurta privire a pozitiei lui Alecsandri în literatura româna de astazi.
Îndaratul conferintei d-lui Vlahuta, în partea relativa la antiteza între poeziile lui Eminescu si poezia lui Alecsandri, se ascunde o întrebare pe care d-sa însusi nu a pus-o de-a dreptul înaintea publicului, dar care rezulta întrucâtva din modul d-sale de procedare si care, în orce caz, este pusa de altii, întrebarea: cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri?
Întrebarea astfel pusa ne pare din capul locului gresita, si ne pare gresita fiindca este unilaterala si – exact vorbind – o confuzie de cuvinte.
Poet mare! Poet în ce înteles? Poet în care întindere?
Sa ne fie îngaduit sa limpezim mai întâi discutia printr-o paralela din doua literaturi straine.
De la Leopardi avem numai 35 de poezii, toate sunt admirabile. De la Victor Hugo avem sute de poezii, avem si drame, avem si romane, multe sunt contestabile. Cine este mai mare poet, Leopardi sau Victor Hugo?
Neputinta de a raspunde dovedeste confuzia întrebarii.
Daca este vorba numai de poezia lirica, si înca, înlauntrul poeziei lirice, numai de exprimarea cea mai frumoasa a unei adânci melancolii în mijlocul aspirarii spre ideal si totdeodata a celei mai amare satire, Leopardi este neajuns si sta deasupra lui Victor Hugo.
Dar numai de aceasta poate fi vorba? Victor Hugo este încarnarea geniului francez al timpului sau în mai toate aspirarile poetice. Iubirea si ura contimporanilor sai, mândria si vanitatea lor, dezrobirea spiritelor de sub jugul clasic si de sub jugul politic, emotiunea maririlor si caderilor istorice, lupta celor mizeri în contra celor preaputernici – toate aceste vibratiuni ale unei întregi epoce au trecut prin rasfrângerea lui Victor Hugo.
Si acuma, ce înteles poate avea întrebarea cine este mai mare poet? Întelesul de a masura incomensurabilele, adica nici un înteles.
Sa ne întoarcem acuma la ale noastre.
Daca din cele 70 de poezii ale lui Eminescu, în adânca lor melancolie si în amaraciunea lor satirica, am lua pe cele mai bune si le-am pune alaturi cu cele mai bune din sutele de poezii lirice ale lui Alecsandri, în eleganta lor stravezie si în simplitatea lor gingasa, uneori banala, discutia ar fi cu putinta.
Dar o asemenea alaturare nu este dreapta.
Alecsandri are o alta însemnatate. În Alecsandri vibreaza toata inima, toata miscarea compatriotilor sai, câta s-a putut întrupa într-o forma poetica în starea relativa a poporului nostru de astazi. Farmecul limbei române în poezia populara – el ni l-a deschis; iubirea româneasca si dorul de patrie în limitele celor mai multi dintre noi – el le-a întrupat; frumusetea proprie a pamântului nostru natal si a aerului nostru – el a descris-o; [...] când societatea mai culta a putut avea un teatru în Iasi si Bucuresti – el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame; când a fost chemat poporul sa-si jertfeasca viata în razboiul din urma – el singur a încalzit ostasii nostri cu raza poeziei.
A lui lira multicolora a rasunat la orce adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru în mijlocia lui.
În ce sta valoarea unica a lui Alecsandri?
În aceasta totalitate a actiunii sale literare.
Directia noua în poezia si proza româna
*****************
I
POEZIA
ALECSANDRI, EMINESCU, BODNARESCU, MATILDA CUGLER, SERBANESCU, PETRINO
Sunt întrebari care în starea normala a unei societati nu exista, dar care, o data nascute, se impun atentiei tutulor si cer neaparat un raspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.
Va avea România un viitor? Se mai afla în poporul ei destula putere primitiva pentru a ridica si a purta sarcina culturei? Caci cultura e o sarcina care cere si consuma neîntrerupt puterile vitale ale unei natiuni. Va putea sa paseasca în lucrare pasnica pe aceeas cale pe care civilizatia apuseana a adus atâta bine omenirii?
O parte a raspunsului atârna de la directia spiritelor din societatea de astazi, directie a carei manifestare este literatura în întelesul cel mai larg al cuvântului.
Pe când în lumea noastra politica nelinistea a ajuns la culme si totul pare întunecat în confuzia unor tendinte lipsite de princip, se dezvolta, alaturea cu acele miscari nesanatoase, o literatura înca juna si, în parte, înca nerecunoscuta, dar care, prin spiritul ei sigur si solid, ne da primul element de speranta legitima pentru viitor. Aceasta speranta va deveni o realitate în proportia în care noua viata, pe de o parte, se va întari în cercul ei, iar pe de alta, va fi înteleasa si primita de societatea româna, mai ales de juna generatie, în mijlocul careia traim.
Starea literaturei noastre si directia spiritului public pâna la 1867 le-am analizat într-un sir de critice anterioare si le vom mai atinge în decursul cercetarilor de fata. Din criticile stiintifice vazusem falsitatea si pretentiile necoapte ale istoricilor, filologilor si jurnalistilor nostri în marea lor majoritate; din “critica poeziei” ne încredintasem despre lipsa de valoare a celor mai multi contimporani si urmasi ai lui Alecsandri si Bolintineanu pana la acel an.
Din norocire, o reactie salutara a spiritului nostru literar se constata în producerile ultimilor patru ani. Noua directie, în deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza prin simtimânt natural, prin adevar, prin întelegerea ideilor ce omenirea întreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin pastrarea si chiar accentuarea elementului national. Ne pare timpul venit de a atrage atentia publica asupra-i, si în paginile urmatoare ne încercam a arunca o scurta privire asupra câtorva reprezentanti ai acestui început de scapare, ai acestei nasteri sau renasteri literare. Valoarea lor nu este deopotriva; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, si unii si altii însa sunt pe calea naturala si aspira cu buna-credinta spre adevar. Din acest punct de vedere, toti împreuna merita o atentie binevoitoare.
În fruntea nouei miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecuta, poetul Doinelor si Lacramioarelor, culegatorul cântecelor populare paruse a-si fi terminat chemarea literara. Si nici atentia publicului nu mai era îndreptata spre poezie; o agitare stearpa preocupa toate spiritele. Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura tarei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.
În fund, pe cer albastru, în zarea departata,
La rasarit, sub soare un negru punt s-arata;
E cocostârcul tainic în lume calator,
Al primaverei dulce, iubit prevestitor.
El vine, se înalta, în cercuri line zboara
Si repede ca gândul la cuibu-i se coboara,
Iar copilasii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alerg sarind în cale-i si-i zic: bine-ai sosit!
În aer ciocârlia, pe case rândunele,
Pe crengile padurei un roi de pasarele
Cu lunga ciripire la soare se-ncalzesc,
Si pe deasupra baltii nagâtii se-nvârtesc.
Ah! iata primavara cu sânu-i de verdeata!
În lume-i veselie, amor, sperare, viata,
Si cerul si pamântul preschimba sarutari
Prin raze aurite si vesele cântari!
Pastelurile sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, de regula descrieri, câteva idile, toate însufletite de o simtire asa de curata si de puternica a naturei, scrise într-o limba asa de frumoasa, încât au devenit fara comparare cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei române îndeobste.
RODICA
Purtând cofita cu apa rece
Pe ai sai umeri albi, rotunjori,
Juna Rodica voioasa trece
Pe lânga junii semanatori.
Ei cu grabire îi sar în cale
Zicând: “Rodico, floare de crin,
În plin sa-ti mearga vrerile tale,
Precum tu, draga, ne iesi cu plin!
Pana la toamna s-ajungi mireasa!
Calea sa-ti fie plina de flori,
Si casa casa si masa masa
Si sânul leagan de pruncusori!”
Ei zic s-o seaman cu grâu de vara,
Apoi cofita întreag-o beu;
Copila râde si-n cale-i zboara,
Scuturând grâul din parul sau.
Am citat doua din ele, le-am putea cita pe toate; nicaieri declamatii politice, simtiri mestesugite, extazieri si desperari de ocazie, pretutindeni conceptia naturala si un aer racoritor de putere si sanatate sufleteasca.
Cu totul osebit în felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de putin format încât ne vine greu sa-l citam îndata dupa Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toata puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitatile aratate mai sus, însa au si farmecul limbagiului (semnul celor alesi), o conceptie înalta si, pe lânga aceste (lucru rar între ai nostri), iubirea si întelegerea artei antice.
Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te vad, te-aud, te cuget, tânara si dulce veste,
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împarat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetei de femeie,
A femeiei, ce si astazi tot frumoasa o revad…
astfel începe strania sa poezie Venere si Madona.
Ironia amara care strabate din putinele poezii ale raposatului N. Nicoleanu este mult mai puternica si mai aprofundata în Eminescu.
Iara noi? noi, epigonii,
întreaba el, dupa ce a cântat frumusetele poetilor anteriori,
simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrâne, urâte,
Masti râzânde puse bine pe-un caracter inimic:
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza,
În noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Si de-aceea spusa voastra era sfânta si frumoasa,
Caci de minti era gândita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere înca, desi voi sunteti batrâni.
S-a întors masina lumii: cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul fara inimi, trist si rece,
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!
Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe:
Dar poate, o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune,
Când sorii se sting si când stelele pica,
Îmi vine a crede ca toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne…
S-atunci, de-ai fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Si totusi, tarâna frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta,
Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O raza fugita din haos lumesc.
S-apoi cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi; dar stie orcine
Ca ceea ce nu e nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.
A fi? Nebunie si trista si goala!
Urechea te minte si ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic -
Decât un vis sarbed, mai bine nimic.
Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân’ dau în morminte ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sa o sting:
Sa râd ca nebunii? Sa blastem? Sa plâng?
La ce? Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?
De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.
Ocazia la observari critice nu lipseste în aceste poezii. Venere si Madona cuprinde o comparare confuza. Femeia a fost divinizata în Venera antica si apoi (de Rafael) în Madona. Tot asa, poetul asupra unei fete “pala de o bolnava betie” arunca “valul alb de poezie” si o divinizeaza. Însa Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antica o realitate bruta pe lânga Madona moderna, si strofa
O, cum Rafael creat-a,
prin care poetul rezuma înca o data compararea, nu o lamureste mai bine, ci slabeste poezia prin repetitie. Originala si plina de efect, însa prea calculata (recherchée, cum ar zice francezii) este tranzitia “Plângi, copila?…”
Epigonii cuprind o antiteza foarte exagerata. Pentru a arata micimea epigonilor, se înalta peste masura poetii mai vechi, si lauda ditirambica a lui Tichindeal, d.e., si a lui Heliade cu greu va putea încalzi cetitorii mai critici de astazi.
Cea mai buna din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urma, Mortua est, un progres simtit în precizia limbagiului si în usurinta versificarii.
Dar si aici, ca în celelalte, sunt greseli ce trebuiesc neaparat îndreptate.
Abuz de cuvântul pala, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gândiri si expresii prea obisnuite, multe rime rele.
Nu întelegem, nu putem primi aceasta negligenta a formei. Nepasarea publicului român, care în aceeas linie cu adevaratii poeti pune si pe Tautu si pe Sion si pe tutti quanti, si, pe de alta parte, precipitarea întregei noastre activitati intelectuale, ce se vede produsa sub nelinistea unei amenintari statornice, explica, dar nu excuza gresala aratata.
Tocmai spre desteptarea publicului român din nepasarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, si, în mijlocul agitarilor politice si sociale, arta este anume chemata a ne da un liman de adapost. Când miscarea, altfel trecatoare, a unei inimi pline de simtiri vrea sa se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intra într-o lume unde timpul nu mai are înteles. Cea mai scumpa îngrijire pentru curatenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel conceptia lui sa ramâna o mostenire neatinsa a generatiilor viitoare. Si care poet, în momentul adevaratului entuziasm, nu ar trebui sa uite marginile actualitatii si, încalzit de raza unei încrederi adesea iluzorie, nu si-ar înalta aspirarea spre o nemurire omeneasca?…
Era într-o seara lina de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atâta multime de oameni nu se observa frumusetea naturei renascute; pasiunile politice erau la ordinea zilei si cu cea mai mare încordare se agitau întrebarile momentului. În fundul acestei sali, atinsa înca de razele luminilor, se înalta pe un piedestal închis o marmora alba, frumoasa imitare a unei statui antice; si pe când toti oamenii erau cuprinsi de discutiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticularilor vii si a emotiunii tutulor, în confuzia acestei miscari tintite spre un singur punct din viata reala – punct trecator, de o importanta peste masura în prezent, de o nulitate fara masura în viitor – statua alba, cu surâsul ei blând, sta senina deasupra haosului, forma ei trecea neatinsa peste valurile timpului: pastrata în trecut, sigura de viitor, ea îsi purta înaintea noastra, cu o liniste supranaturala, viata-i eterna.
Da, în lumea fericita a artei, timpul nu mai are putere si nu mai are înteles, si cine, înaltat în sfera ei, a stiut sa plasmuiasca forma frumoasa, acela desigur – dar numai acela – a ajuns pe calea nemuririi.
Cine a fost Tiberius? A fost în realitate asa tiran, a fost acea pilda de spaima, precum traieste astazi în constiinta omenirii? Cine o mai poate hotarî! Însa figura lui a intrat astfel sub forma maestrita a lui Tacitus, si, pe când actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni l-a pastrat clasicul autor.
A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton asa de înjositi precum stau astazi în memoria poporului? Cine se mai întreaba? Scrisorile lui Junius, cu forma lor stralucita si nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Si pastorul Goeze si consiliarul Klotz mai exista numai prin critica nimicitoare a lui Lessing – insecte efemere, pastrate într-un chihlibar mai trainic.
Si degeaba veniti astazi si voi, cei cu gândirile groase, cu forma inculta, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnalisti, sau cum va mai numiti; degeaba va încercati sa loviti cu atâta patima în directia cea noua: voi n-aveti forma, ziua de mâine nu va mai cunoaste.
Al treilea poet despre care credem ca merita sa ocupe atentia publica este d. Bodnarescu. D. Bodnarescu s-a introdus în literatura noastra prin tragedia Rienzi (publicata în 1868), apoi au urmat epigrame, câteva poezii lirice, mici escursiuni în proza etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fara apretiare dreapta, poate fara nici o apretiare. Cu toate aceste, nu încape îndoiala ca lucrarile d-lui Bodnarescu sunt demne de studiat, desi stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi.
E drept sa nu uitam ca greutatea limbei se explica în parte si prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirica. În aceasta din urma vedem pe poetul nostru mult mai usor si îndemânatic.
DE LA MARE
I
“Iata-ne în alta lume!
Draga luntre, stai la mal;
Voi sa cerc de-i pentru mine,
Tu te leagana pe val.”
Si asa am priponit-o
De-un tarus si m-am tot dus,
Când în dreapta, când în stânga,
Când spre-amiaza, când spre-apus.
Dar n-am fost, ah! nici aicea
Fericit cu al meu dor,
“Mai departe, mai departe,
Draga luntre, zbori usor!”
II
Calator pe-a lumei valuri,
De-i vedea în calea ta
Luntre, vâsla parasite,
A cui sunt nu întreba.
Un cârmas avu si ele,
Unde-i azi, nu se mai stie;
Valul greu când le loveste,
Ele suna a pustie.
Întelegi tu, al meu suflet,
Glasul lor ce vrea sa zica?
A pustiu graiesc cu valul,
A pustiu si a nimica.
Terminam citarile din d. Bodnarescu prin câteva epigrame:
Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a
Vesela fata zâmbind, drag îmi era s-o privesc.
Întelepteste apoi a suflat si gingas pe sticla
Ceata din sufletul ei mândru, deprins cu senin,
Si a-nceput sa se joace, stergând-o cu degetul ager,
Semne de farmec facând numai pe ici, pe colea;
Drepte erau pentru dânsa, întoarse pe dos pentru mine;
Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amagesc.
Draga-mi e trista, albastra-i privire în lacrimi se stinge;
Fug în gradina; viola stropita cu roua-i frumoasa.
Este fanarul lumina din zare, or lampa iubitei?
Ea ma asteapta, prin ochii ferestrei priveste lumina-i;
Calea-mi de-a lungul si vântul si ploaia s-o stinga se-ncearca,
Însa zadarnic: curând voi ajunge, Amor o va stinge.
Pe lânga acesti poeti însemnati prin înaltimea ideilor si, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept sa uitam încercarile altora mai noi, care, în sfera lor mai restrânsa, ne prezinta o miscare naturala, exprimata în limba corecta, adese eleganta, totdeauna ferita de înjosiri.
Placerea noastra – si, poate, nu e exagerat sa zicem: un fel de recunostinta pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astazi d-na Poni) si ale d-lui Serbanescu – va fi cu atât mai usor de explicat cu cât ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflam. Intentii politice, afectari sentimentale, limba fortata, expresii crude sunt înca la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor nostri de poezii, si speram ca generatia viitoare îsi va explica cu greu cum cu o forma asa de putin placuta si cu un bagaj asa de usor de idei au îndraznit atâtia contimporani ai nostri sa se introduca în literatura. Sa nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tautu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu si Bolliac ca poeti; ca autori prozaici sunt, fara contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre acestia s-a vorbit destul în singura revista critica ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar sa ne aducem aminte si de altii, sa ne reprezentam înca o data societatea în care sunt siliti sa traiasca poetii nostri cei adevarati.
În vremile noastre, pentru a cita ex abrupto câteva exemple, d. Vulcan, redactorul Familiei, trece de poet, când cânta:
Sum calic ca vai de mine
Si amar ma mai trudesc,
Totusi fara de suspine
Si voios eu vetuesc.
*
Nici dânsa nu-i vro esceptiune,
Nu-i unica-n genul seu;
Nici despre ea nu mai pot spune
Ca-i fara de greseli, nu zeu!
*
Ce-i mai scump aci sub soare?
Libertatea-ncântatoare,
Imnul de eliberare,
Cântul de triumful mare?
Ca mai scump esti zeu,
Angerelul meu.
*
Am avut o crengusoara
Ce mult a întinerit
Cu placuta-i umbrisoara – etc.
În vremile noastre apar poeti ca d. Patarlageanu, care în “orele de repaos” (Bucuresti, 1861) ne arata “dorinta” d-sale:
Nu-i nimic în asta lume
Sa ma faca fericit.
Nici averi, nici mare nume,
Nu e tinta ce-am dorit;
Ci dorinta mea e toata
Sa-mi vad tara c-a-nflorit.
Sa vad legea electorala
Ca odata s-a largit,
Si comisia centrala
Din Focsani ca s-a urnit,
Curtea de casatiune
etc., etc.
Dar, ce e drept, prefata d-lui Patarlageanu dezarmeaza critica, rugându-ne:
“Sa fiti indulgenti, aducându-va aminte ca smerita mea muza se afla înca în fase.”
În vremile noastre apar poeti ca d. Petre Gradisteanu, care a scris:
Ua noapte pe ruinele Târgovistei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (Bucuresti, 1857), cu urmatoarea aratare de persoane:
“Umbra lui Mihai Viteazul învalita în lintoliu si purtând pe dedesupt costumul seu
Viorica
Marica ——– fete de tarani gatite de la hora
Florica
Costache Ghimpeanu, june român de 25 de ani, grav si plin de scepticism, începând a se întoarce la credinta prin sentimentul nationalitatii si convingându-se de puterea divina numai la lupta etc.”
În scena I, între cele trei tarance se declama o poezie lirica cu 63 (ceteste saizeci si trei) de strofe, d.e., ca aceste:
Doua împreuna
Noi facil putem
De orce furtuna
Sa ne aparam.
Sa cercam Unire,
Aci e speranta,
Caci în desunire
Nu cunoastem viata.
Si sa nu uitam ca, dealtminteri, d. Petre Gradisteanu e un om de spirit.
În vremile noastre d. Iustin Popfiu îsi întocmeste limba materna în rime ca aceste:
XII
DOMNISOAREI CONSTANTI’A DUNCA
(Camil’a D’albu)
Catra tine suna debil’a-mi cautare;
Va ajunge ore colo-n departare?!
Fiica Romei vechie! svava floriora!
Va petrunde ore bland’a-ti animiora?!…
Cand naltai la ceriuri santa rogatiune
Se-i cer indurarea pentru-a mea natiune,
De aceste fiice densei i-am doritu,
Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu!
Nu te cunosc inca, scumpa floriora!
N-am privit eu inca faci’a-ti rumeniora,
Nece ale tale buze mititele,
Nece ochi-ti mîndri, aste blande stele;
Peptulu mieu cel fraged totusi venereza etc.
Si trebuie sa stiti ca d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, barbat chemat sa fie cel putin serios înaintea publicului si, dealtminteri, plin de zel pentru literatura natiunii.
În vremile noastre d. dr. I. C. Dragescu, acela ce cu o rara necuviinta a adresat scrisorile publice catre generalul Türr si d. Carp, tipareste Amor si patria (Turin, 1870) si acolo ne zice:
De unsprezece seculi romanul se osteste,
De atâta timp îl suge un crunt infam vampir:
Iar azi tigrul si ien’a de nou se înfrateste,
Voind sa nimiceasca pe acest popor martir.
Horia strânge pe romani,
Domnii fug ca niste cani.
DOMNISOAREI ELENA P.
Copila gratioasa, esti tu o moritoare,
Ori esti un candid înger din Cîmpii Elizei?
Din rai cazuta-aici o bela, scumpa floare,
Sunt soarele si luna si Venus fratii tei?
Venus, fratele d-rei Elena!
Populi, voi, care-n sclavie
Gemeti înca umiliti,
Pe altariul de fratie
Punând dreapta va uniti,
Tirania veti strivi
Când uniti ve veti osti.
Cât esti de bela si-ncântatoare,
Zâna gentila, nemuritoare,
Pe pura-ti frunte porti cu mândrie…
Sosit-a, popoli, ora… sculati-va din tina
Si-n apa libertatii vestmintele spalati,
Sub steagul independintei cu fruntea-va senina
Pe biblia iubirei jurati ca veti fi frati.
“Pe pura-ti frunte porti cu mândrie, când uniti va veti osti, jurati ca veti fi frati” – cât de parasit de toti dumnezeii trebuie sa fie cineva pentru a crede ca asemenea tâstiitura este limba poetica!
Si sa nu uitam prefata:
“Cetitorului salute!
As fi publicat toate încercarile mele poetice, le-as fi ilustrat, daca nu ma impedecau cercumstante nedependinti de vointa mea.
Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur.
În ele am depus partea cea mai buna din mine: anima si consciinta mea.”
Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca “inima si constiinta” acestui domn sa fie mai mult modeste si mai putin cacofonice?
În vremile noastre “junimea clericala din Arad” îndrazneste a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dd. E.B. Stanescu, N. Cristian, M. Bota):
CATRA DEMOSELL’A S.P.
Eram in o seara,
Într-o zi de vara,
Când me preumblam
Printr-o lunca mare,
Pe malul unei
Ape curgatoare:
Când in cea mai prima amoare
Foarte melancholizam.
Cugetu-mi începu sa zboare.
Si-n tine m-amorizam.
In amoarea cea mai noua
Ce e ca o prima roua
Pre cutarea noua frunza
Ce e ca o prima raza
Carea mai întîiu o zereste,
Cel ce pe lume se iveste,
Ce e ca o prima leganare,
Dar tocma ca un somn ultim mare;
si cu faimosul Foc al Lipovii:
Juh! cum dete tresnet din cer!
Pocnind – durr, durr – se prade,
Fum a pucioasa da în crier,
Vai! ce-i! Lip’a-n foc arde.
Pif, paf, puf, trosc cu pustile!
Bataia lui Dumnezeu!
Dur, bumb, si cu bombestele,
Lânga Mures vaet reu!
În vremile noastre, la Lugos, în a. 1861, d. “doctorand în medicina din Viena” B. Petric, care îsi bate joc de almanahul precedent, publica:
POEZII NATIONALE
ca
UNA MITUTICA FLAMURA
cu
Deviza simtirilor sale nationale
Si-n aceasta flamura cu simtirile nationale ale d-lui Petric ni se spune:
SALUTARE
(Cucoanelor române din Lugosiu)
Când eram de voi departe
Si de voi numai prin carte
Câteodata-ntelegeam
Cumca sunteti sanatoase,
Tot fidele, tot voioase -
Eu tare ma bucuram.
Primiti-ma dar bucuroase,
Fete de Lugos frumoase,
Si sa nu va fiu strain,
Sa-mi fiti mie tot voioase,
Placute, petrecanoase,
Ca sum june de român.
*
Tot voios sum eu pe lume,
De când maica m-a facut;
Superat nime n-a spune
Vreodat’ ca m-a vazut.
Când am bani, pornesc pe strada,
Fluer, cânt ca s-un boer,
Ma arat pe promenada
Parca sum milioner.
Când n-am bani, iar nici ca-mi pasa,
Cu amicii ospetez,
Presedinte sum la masa,
Fiindc-atunce eu contez.
Niren-Braten, Schweins-Cotlet,
Eu numai ce poruncesc,
Un Pfiff Wein si omelet
Beu, manânc, dar nu platesc.
Sa citim acum precuvântarea, care este interesanta ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:
“În onoarea si, cât se poate zice d’in partea mea fara vatamarea modestiei, în folosul si distractiunea publicului cititor, aduc si eu pe altarul natiunei niste floricele, sperând, ca toti autorii, daca nu complimente, cel putin buna primire, pentru ca am cutezat ca un ziar nou, fara multa esperienta, a pune si floricelele mele în stratul comun a Natiunei, care are acum literati demni de cel mai destins respect ce si eu îl port în mine; unde a gresit mintea mea doara înca nu destul poleita dupa dorinta cetitorilor, acolo fac apel la simtirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care ma îndeamna a aduce si eu mica ardere.”
Ce are a face mâncarea neplatita a d-lui doctorand Petric cu “stratul comun” al natiunei?
În vremile noastre Revista contimporana (1 ianuarie 1874) publica o poezie a d-lui Ciru Oeconomu, care sfârseste cu urmatoarea strofa:
Cânta-voi, combate-voi cu furie nebuna,
In mâna mea sdrobi-voi si monstrul si-ai lui pui,
Si dac-a mele cânturi ave-vor o cununa,
Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui.
S-ai lui pui? Cânta-voi, combate-voi, sdrobi-voi, ave-voi? Si se mai îndoieste d. Ciru Oeconomu daca ale sale cânturi armonioase ave-vor o cununa?
Aci, scrutând abisul imens, fara hotare,
Bravând exilul, moartea, dând suflet la fricosi,
Scotând dintr-a ta harpa mânii vizionare,
Persecutai cu biciul tiranii scrofulosi.
Tiranii scrofulosi! Aceste versuri minunate le dedica d. Ciru Oeconomu lui Victor Hugo si le începe cu modestul motto: ed io anche son pittore.
Ed io anche son pittore! Si adeca de ce nu, va rog? Victor Hugo si domnul Ciru Oeconomu! Dupa “tiranii scrofulosi” toate sunt cu putinta.
Dar sa nu mai continuam exemplele de acest fel! Când s-ar ivi izolate, când ar forma exceptia, cine si-ar impune datoria de a le rasfoi din literatura zilei! Însa ele formeaza astazi înca majoritatea literaturei noastre poetice, si în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rau destul de însemnat pentru a merita o atentie serioasa.
Citatul d. Petru Gradisteanu era aproape copil când si-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopti; si dd. Vulcan si Dragescu, daca este sa-i judecam dupa publicarile de pana acum, nu pot fi departe de aceasta vârsta fericita; si poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se afla în acelas caz.
Ca în acest timp al vietei lipsa de cugetare matura si o desertaciune neînfrânata împinge pe atâtia juni nechemati si nealesi a maltrata limba, torturând-o în rime si metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv sa credem ca junii români sa fie mai marginiti sau mai deserti decât junii altor popoare înzestrate cu o literatura. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult si ce se petrece numai la noi este necuviinta cu care asemenea “pacate ale tineretei” – cum ar fi zis raposatul C. Negruzzi – se publica, se impun în literatura si se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficienta ce o pastreaza autorii lor si încrederea în care se sustin ca au facut o fapta meritorie pentru literatura tarii lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinatie mai fireasca.
Altundeva societatea este destul de bine organizata pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormitati; respectul pentru public, respectul în care au stiut sa se tie jurnalele si curagioasa veghere a unei critice neobosite formeaza la suprafata vietei intelectuale o patura destul de puternica pentru a apasa si mentine în întunericul ce li se cuvine acele producte stricacioase. La noi însa ele se razlatesc în toata voia si ameninta a falsifica judecata publicului si a îneca lucrarile cele bune. O suma de tineri se molipsesc de epidemia literara, îsi parasesc studiile regulate si se încânta cu laurele ieftine ale publicitatii de o zi, si le este asa de însemnat numarul, încât astazi îsi fac unii altora un eco destul de tare pentru a se însela întreolalta asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pana acolo, încât cine din tinerii nostri este numai incapabil ramâne scriitor pe la tribunale si prin politii, dar cine, pe lânga incapacitate, adauga aroganta devine “om de litere”, jurnalist, poet si, îndata ce cu o limba si cu o ortografie deplorabila stie sa rimeze libertate cu dreptate, colegii sai se grabesc sa-i deschida “cu fericire coloanele” d-lor, sa-l patenteze drept literat si “anteluptator al culturei nationale”.
De aci înainte timpul si activitatea acestor nefericiti se pierde cu producerea de maculatura literara, si o parte a timpului si activitatii generatiei june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.
Aci e raul; din acest punct de vedere, partea nesanatoasa în miscarea literaturei române merita sa fie observata, si poate cetitorul nepartinitor nu va gasi de prisos daca vom mai releva si procedarea uniforma, tipicul dupa care acei scriitori exploateaza atentia tinerimii si profaneaza una din cele mai frumoase aspiratii ale ei.
Drapelul sub care se întroduc aceste desertatiuni personale si cruditati estetice este totdeauna Natiunea si Libertatea, si, astfel, doua idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, calcând-o în picioare, se urca oamenii cei mai lipsiti de orce merit. Si atunci numai vezi pe d. Dragescu facând din cacofoniile sale un omagiu “libertatii si nedependintei”, pe d. Petric producând înjosirile sale “ca una mitutica flamura cu deviza simtirilor nationale”, pe d. Patarlageanu scotându-si muza din fase pentru a o depune pe altarul natiunii; si apoi vin în precuvântarile d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (si nu stii ce este mai arogant: aroganta sau smerenia), si ne explica ce mare iubire pentru patrie i-a facut sa ne înzestreze literatura cu pretiosul nume al d-lor! Si foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia si cum le mai cheama, saluta cu entuziasm pe “confratele” cel nou si, continuând mistificarea mai departe, îndraznesc a identifica natiunea româna cu aceste anomalii ale ei si striga ca se ataca românismul îndata ce se ataca aceste rataciri bolnavicioase ale literaturei române.
Cine cunoaste calibrul unor asemenea poeti si jurnalisti nu se mira de purtarea lor, o gaseste naturala si – la dreptul vorbind – indiferenta. Nu ar fi însa natural când publicul român ar continua sa-i încurajeze crezând ca astfel încurajaza literatura; si, pe de alta parte, ar înceta de a fi indiferent îndata ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre.
De aceea împotrivirea energica în contra directiei false aratate în aceste rânduri ne va parea totdeauna o datorie literara, si încercarea de a pune o stavila în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât si prin relevarea scrierilor mai bune, si de a produce un fel de presiune îndestulatoare a opiniei publice în contra-i, va trebui sa fie repetita, fara obosire si cu puteri unite, pana când va izbuti – presupuind ca va izbuti vreodata.
Este doar o parte mai fericita a aceleias datorii literare daca de la privirea rimarilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrarilor acelora care, în încercarile lor, fie cât de restrânse în privinta sferei de idei în care se misca, arata o natura mai aleasa, simtiri simple, dar neafectate, si produc în cetitor acea impresie senina, care este adevarata binefacere a artelor frumoase. Din numarul lor ne-am propus sa vorbim despre d-ra Cugler si dd. Serbanescu si Petrino.
Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai târziu d-na Burla) sunt publicate în Convorbiri literare si înavutesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cetitorilor câteva din cele mai caracteristice.
Ai plâns si tu odata?
Eu, zau, nu pot sa cred.
Ah! lacrimi lasa urme
Ce ani întregi se vad.
Un ochi care odata
A plâns de dor si chin,
Ma crede, nu degraba
Se face iar senin.
Un ce fara de nume
Ramâne-n el ascuns -
Dar ochii tai sunt limpezi:
Nu pot sa cred c-ai plâns.
*
Floarea-n câmp când vestejeste
Alta-n locu-i înfloreste.
Dar în pieptul omenesc
Florile când vestejesc,
Cade roua în zadar -
Alte-n loc nu mai resar.
*
El a venit spre mine
Si mâna mi-a luat.
Si-n ochii lui atuncea
Adânc am cautat.
Dar ce-am vazut în dânsii,
Ah! nime n-a afla,
Caci toat-a mea durere
Si dorul meu era.
Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganta limbagiului lor si, poate, sinceritatea simtirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse si care le fereste de lungile repetitii ale aceleias idei, ce, dealtminteri, se întâlnesc în atâtea poezii ale literaturei noastre. Pe de alta parte, nu este de tagaduit ca din poeziile d-rei Cugler apare o înrâurire predomnitoare a lui Heine si a lui Lenau; dar, în fine, avem cel putin a face cu înrâurirea lui Heine si a lui Lenau.
Între cele mai placute produceri ale literaturei române sunt si vor ramânea poeziile d-lui Serbanescu. De la cele dintâi încercari ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeas însusire, nu cunoastem poezii a caror limba sa fi produs auzului aceeas placere ca poeziile citatului autor. Într-o literatura unde limba poetica este deja formata, meritul aparent al unei versificatii elegante consista adesea numai în reproducerea credincioasa a formelor de stil obisnuite de autorii recunoscuti, si în Franta si în Germania se gasesc rar poeti începatori ale caror versuri sa fie mai mult decât o imitare palida a lui Musset si a lui Heine. La noi, însa, unde în toate ramurile literare stilul cauta înca sa se formeze si este înca foarte crud, farmecul limbei într-o poezie ramâne un merit adevarat si primitiv.
LACRIMA
Ah! în ochiul tau cel negru ca o noapte fara luna
Eu o lacrim-am zarit,
Si pe geana ta cea bruna,
Lunecând, ea s-a oprit.
Ce-nsemna, copila juna ca si o simtire noua,
Acel ud margaritar,
Acel graunte de roua,
Semnul dorului amar?
Lacrima-i o poezie ce se scrie în tacere
La tulpina unui dor;
Batrân – lacrima-i durere,
June – lacrima-i amor.
Tu, ce juna esti ca raza ce în faptul zilei luce,
Nu-mi mai spune al tau dor;
Lacrima din ochiu-ti dulce
E un gingas tradator.
*
Un nor vine sa-mi ascunza
A vietei mele stea…
Vântul tremura în frunza,
S-amoru-n inima mea!
Negrul nor, iata, paseste
Catr-a vietii mele stea.
Vântu-n frunza greu mugeste,
S-amoru-n inima mea!
Norul dusman creste, creste
S-acopere draga-mi stea…
Frunza-n vânt se risipeste,
Moare-n dor inima mea!
În anul 1870 s-a publicat la Cernauti Lumine si umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem ca ar fi fost mai bine sa ramâna nepublicate, întâlnim si câteva poezii adevarate; mai ales din “florile de mormânt” vorbeste o simtire adânca si bine exprimata. Vreo doua exemple:
Ca te iubesc, ca te iubesc,
Stiu toti ce-n cale ma-ntâlnesc,
Stiu cei ce m-au vazut plângând
Si cei ce m-au vazut râzând.
Caci râsul ca si plânsul meu
Nasc numai din cuvântul tau,
Si râsul lumea mi-l impune,
Când plânsu-mi despre tine spune,
Încât toti cei ce au iubit
Si de amor au suferit,
Ei stiu, de-abia ce ma zaresc:
Ca te iubesc, ca te iubesc!
*
Pe furis da-mi o gurita,
Jur ca nime nu va sti;
Fâlfaind a ta rochita
Nime n-o va auzi.
De va fi usa închisa,
Pe fereastra vei sari;
Dragostea când e decisa,
Ea intrare-si va gasi.
Într-o taina a pus cerul
Tot ce-i mai dumnezeiesc;
Fericirea si misterul
În amor se înfratesc.
Steaua care nu se vede
Nu-nceteaza a fi stea;
Omul în zeire crede,
Crede, far’ de-a o vedea.
Caci ce-i tainic pentru lume
Este mult mai rapitor;
Sarutarea far’ de nume
Poarta numele – amor.
Pe furis dar orce bine
De pe buza-ti as sorbi,
Sa-nchizi ochii lânga mine,
Si-atunci – taina tot va fi.
Ne-a parut însa ca tristetea pentru nefericirea de care ne spune poetul ca a fost lovit prin moartea sotiei sale este o coarda prea întrebuintata, asa încât se apropie de monotonie. Observarea noastra va avea mai multa putere daca o vom însoti de sfatul ce-l da Goethe poetilor tineri: “Întrebati-va la orce poezie daca cuprinde o simtire ce ati avut-o în adevar în viata voastra, si daca aceasta simtire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteti înaintati daca nu faceti decât a jeli o iubita ce ati pierdut-o prin despartire, necredinta sau moarte. Aceasta nu e niciodata bine, orcât de mult talent ati jertfi pentru asemenea poezii. Tineti-va de progresul vietii si examinati-va când se iveste prilejul: atunci se vede îndata daca aveti viata, si mai târziu, daca ati avut-o.”
În privinta limbei, am însemnat câteva cuvinte ce nu ne par îngaduite în poezii serioase (electrizata, constatata etc.), mai multe expresii înjosite:
În sfârsit, azi înca-o data
Calca-n tine-al meu picior,
Bucovina adorata etc.,
abuz de cuvântul zbârcit si, în fine, întrebuintarea multor eliziuni gresite (zidur’le, valur’le etc.).
În alta privinta, suntem siliti a protesta în contra exagerarilor bolnavicioase ale fantaziei d-lui Petrino. O poezie ca aceasta:
În mormânt, ah, mult e rece,
Mult e trist si-ngrozitor!
Dar din viata care trece,
Acolo trebui sa plece
Orsicare muritor!
Pe gurita ce odata
De iubire înfocata
Mii de sarutari primea
Suge-un vierme hrana sa.
Deci mi-e groaza când gândesc
Ca în sânul pamântesc
Inimile putrezesc,
nu este de publicat. Arta e senina, trebuie sa ramâie senina chiar când exprima desperarea; si o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetari asa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei conceptii poetice. Sa nu uitam antichitatea binecuvântata! Moartea, care, dupa simtul corupt al simbolizarii crestine, se înfatiseaza de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantazia greaca si romana un geniu frumos, cu facla întoarsa.
II
PROZA
ODOBESCU, STRAT, SLAVICI, A. XENOPOL, BURLA, VÂRGOLICI, I. NEGRUZZI, PANU, LAMBRIOR, P. P. CARP, T. ROSETTI
A fi regisorul unui teatru trebuie sa fie un lucru foarte placut. Te încrezi în conventia tacuta încheiata între tine si public – din partea ta de a-l amagi, din partea lui de a se lasa sa fie amagit – si conduci cu mâna sigura iluzia spectatorilor. Îti trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusuta cu codite de iepure alb, îi pui o coroana pe cap si un sceptru în mâna, si iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi cosi pe frac o stea de decoratie în locul inimei si-l pui sa faca gesturi cam întepenite. Se cer doftori, magistrati, academici, profesori (se întelege: în comedii), ia câtiva figuranti, le pui o peruca mare pe cap si ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, si ti-ai îndeplinit scopul.
Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge sa fie foarte patruns de însemnatatea lui si crede ca el este cauza de capetenie pentru succesul unei piese. Însus cuprinsul si spiritul piesei îi pare lucru de a doua mâna – pentru dânsul orce drama nu e decât un balet.
Regisorul este de râs cu aceasta închipuire a lui. Dar când o parte mare a unei societati ar împartasi acest ridicol, si înca în întrebarile cele mai reale ale vietei publice?
Întreaba pe cineva de progresul culturei literare si artistice la noi: îti va cita cifrele din statistica, atâtea scoli de “bele-arte”, atâtea conservatorii de muzica, atâtea ziare, atâtea “expozitii ale artistilor în viata” etc. Dar daca este o tara menita sa duca ad absurdum concluziile obisnuite ale statisticei, este a noastra. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decât prin curajul de a fi asezate în rubricele unde le vedem, si noua zecimi din “progresul” nostru se întemeiaza pe delictul prevazut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseste uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscriptiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios.
De aci se explica starea cea hazlie a opiniei publice în România.
Pentru ce d. X este învatat? Pentru ca e profesor la Universitate. O stare mai sanatoasa ar cere ca acest domn sa fie profesor la Universitate numai fiindca este învatat. Caci daca nu este învatat, atunci forma goala a înfatisarii sale publice nu-l înalta, ci-l face mai întâi de râs si apoi primejdios.
Pentru ce d. Y este om politic? Fiindca e redactorul a câtorva coli de hârtie ce se publica în intervaluri regulate. O stare mai solida ar cere ca numai aceia sa publice ziare cari sunt oameni politici.
Si asa mai departe.
Opinia ce o vedem astfel predominând în judecarea lucrurilor în fiinta o întâlnim, fireste, si în privinta lucrurilor de înfiintat. Ne lipseste activitatea stientifica, cercetari originale în toate ramurile stiintei sau nu exista deloc, sau sunt prea putine, si prea putin îndestulatoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriza de comisii guvernamentale; din contra, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdata concentrate la un învatamânt mai elementar; scoale mai multe si mai bune, profesori din ce în ce mai putin ignoranti, încetul cu încetul gustul stiintei desteptat în tinerime, si apoi speranta ca peste câteva generatii va începe si o mica activitate stientifica originala în mijlocul nostru. Nu asa au gândit “anteluptatorii” nostri de progres grabnic, nationalistii zelosi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineata guvernul a decretat si promulgat în Monitorul oficial cultura României prin Societatea Academica din Bucuresti, a patentat 21 de învatati, împartiti în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor si categoria fizicilor. Dar cei mai multi membri ai acestui înalt institut se tin de o a patra categorie, pe care politeta ne opreste sa o numim.
Nu avem activitate literara si – lucru caracteristic – romanuri si novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile pareau a fi disparut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabila stare. Cu încetul, se va schimba si aceasta; si mai întâi ceva liniste politica, daca ne o va îngadui soarta; apoi îndreptare materiala, cu aceasta – dupa câteva generatii – si desteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari sa simta puternic si sa-si exprime frumos ceea ce au simtit si altii cari sa gândeasca bine si sa-si exprime simplu ceea ce au gândit.
Nu asa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs tinut sub aplauzele Asociatiunii transilvane pentru cultura poporului român, a cerut de urgenta o istorie a literaturii române, Panteonul, în care sa se venereze deja eroii spiritului nostru, si, pe de alta parte, cu o încântatoare consonanta de idei, guvernul român a recunoscut gravitatea trebuintei si – pe când cele mai multe sate nu au de unde sa învete a ceti si a scrie – a deschis la Universitate catedra de istoria literaturei române.
Toti cunoastem importanta teatrului pentru un popor, toti stim, asemenea, ca ne lipseste acest element de cultura. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, daca le avem, vom descuraja pe cele rele si ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevarati… zeci si zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singura trupa de actori care sa merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare mareata, subscrisa de barbati celebri, însufletita prin adunari numeroase, condusa de un comitet al natiunii: este vorba de a strânge banii pentru ca mai întâi de toate sa zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede si bine: zidurile sa le avem, dramele vor veni.
În contrastul aratat pana aici se cuprinde cea mai lamurita explicare a directiei noua în osebire de cea veche. Directia veche a barbatilor nostri publici este mai mult îndreptata spre formele dinafara; directia noua si juna cauta mai întâi de toate fundamentul dinlauntru si, unde nu-l are si pana când înca nu-l are, despretuieste forma dinafara ca neadevarata si nedemna.
Dupa aceasta explicare introductiva ne vom încerca sa urmarim mai de aproape aspirarile celei din urma, si fiindca vorbim aici de literatura prozaica, vom împarti cercetarea noastra, dupa cele doua specii ale ei, în cercetarea stientifica si în cea estetica sau cel putin stilistica. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am facut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrarilor prozaice se împotriveste la aceasta. Trebuie sa ne marginim a cita numai titlul scrierilor si a scoate la iveala elementele comune care le împreuneaza în una si aceeasi directie.
A
Ca reprezentanti ai directiei noua în privinta stientifica privim pe dd. A. Odobescu (Cercetari archeologice, disertatii publicate în Revista româna, 1861; despre cântecele poporane, poetii Vacaresti, satira romana etc.), Strat (Economia politica, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vârgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urma publicate în Convorbiri literare).
Caracterizarea acestor autori sa o începem însa cu o rezerva, fara de care observarile noastre ar parea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al stiintei generale, nu este de vreo însemnatate extraordinara: nici o creatie noua, nici o suflare de acea puternica originalitate, care de pe înaltimea culturei secolului împreuneaza elementele date spre o noua combinare sau afla în intuitie primitiva un adevar pana atunci nepatruns de întelegerea omeneasca; nimic din toate aceste nu se afla în scrierile române de pan-acum, si nici nu se poate afla deocamdata. Caci o dezvoltare asa de înalta a lucrarii stientifice presupune alte paturi de cultura din trecut, prin care sa i se fi format pamântul roditor pentru hrana si cresterea ei.
Dd. Odobescu, Lambrior, Strat si ceilalti sunt dar reprezentanti ai literaturei noastre stientifice numai în marginile restrânse în care o asemenea activitate a fost cu putinta pe treapta de cultura pe care ne aflam. Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastra, se razima pe fundamente solide si sunt însemnate prin doua însusiri bune ale autorilor: cunostinta ce o au despre starea stiintei de astazi în privinta materiei de care se ocupa si sinceritatea cu care spun rezultatul cercetarilor lor.
Caci la noi, cari suntem vecini cu o cultura superioara, orce întrebare de stiinta este mai întai de toate o întrebare de constiinta, si constiinta ne impune aici doua datorii: întai, sa studiem materia despre care scriem, într-atât, încât nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa culta sa nu ne fi ramas ascuns, asadar, sa ne aflam la nivelul culturei în acea privinta sau, cu o expresie franceza, sa fim în curentul ei. Cetiti disertatia d-lui Odobescu despre cântecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., îndata veti simti siguranta fundamentului pe care autorul îsi ridica cladirea sa, fie cât de mica, si folosul ce-l puteti trage din cetirea unei lucrari care rezuma în sine rezultatul progresului stiintei în acea materie. Si acest folos este mare chiar atunci când opinia autorului este gresita; caci si în acest caz ea are lânga sine propriul sau corectiv, aratând izvoarele de unde a provenit.
A doua datorie de constiinta este: sa avem destula iubire de adevar pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rau. Introducerea d-lui Strat la Economia politica, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu în contra partilor fantastice din istoria, dealtminteri interesanta, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate si nepartinire si ne fac impresia multamitoare a unei fapte oneste si barbatesti.
Cele doua însusiri despre care vorbiram acum se gasesc în mii de carti germane, englezesti si franceze, sunt chiar regula autorilor stientifici în tarile Europei culte. La noi, însa, sunt exceptie, si o exceptie asa de rara, încât ele singure au fost în stare a marca o adevarata directie noua, în opozitie cu cea obisnuita pana acum. Meritul autorilor de care ne ocupam este dar cu atât mai mare cu cât ei îsi pastreaza acele însusiri în mijlocul unei vieti publice în care cel dintâi titlu pentru pretentii exorbitante pare a fi lipsa de cunostinta de cauza, si cea dintâi misiune, amagirea opiniei publice.
Aceasta calificare a vietei noastre de pana acum nu este exagerata, toti cei cu experienta si cu buna-credinta o recunosc, si daca în rândurile urmatoare ne încercam sa mai aducem un sir de dovezi pentru a o întari, o facem din încrederea ca prin chiar aceasta se va întelege cu atât mai lamurit în ce consista însemnatatea directiei celei noua, ca una ce s-a produs mai întai din trebuinta instinctiva de a ne scapa de pe povârnisul pe care ne-au lasat anteluptatorii cei vechi.
Tinerimea de astazi, de la care atârna îndreptarea în viitor, trebuie sa înteleaga odata unde este adevarul si unde este eroarea în aceasta lupta de idei; înaintea ei trebuie dar sustinut si terminat acel proces de curatire; înaintea ei trebuie dovedita acuzarea ce am adus-o în contra celor mai multi din publicistii nostri literari si stientifici, acuzarea lipsei de constiinta, atât în privirea cunostintei de cauza, cât si în privirea vointei de a spune adevarul în chestiile de care se ocupa. Vom reveni dar la dovedirea acuzarii printr-un nou sir de exemple, care, în împreunarea lor, speram ca vor face o impresie destul de adânca asupra orcarii inteligente nestricate.
Începem cu acele grade de nestiinta care, prin marimea lor fata cu datoria pozitiei si cu pretentia autorului, constituie o adevarata lipsa de constiinta. Nu vom vorbi de acel înalt functionar al Ministerului Instructiunii Publice care propunea reforma metoadelor învatamântului primar si care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iasi) care, la provocarea ministerului de a face o programa pentru învatamântul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini si propunea prin adresa oficiala studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnaziala. Vom cita numai exemple a caror controlare sa fie destul de usoara pentru a se putea face de orcine va voi.
Cel dintâi exemplu îl gasim iaras în Societatea Academica din Bucuresti.
Aceasta academie a stiintelor, pe lânga alte misiuni, se crede, mai întâi de toate, menita a stabili si promulga regulele pentru limba si scrierea româna si a sustine unitatea nationala în aceasta privinta. Dupa opinia noastra, acea încredere este iluzorie. Dar sa zicem ca este întemeiata. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce însii si-o atribuiesc? Întrebarile limbistice si ortografice se hotarasc în acel areopag al stiintei prin votare: se ridica mâna pentru sau contra unei propuneri, si majoritatea parerilor hotaraste. E dar lucru firesc sa ne întrebam daca majoritatea e competenta pentru aceasta hotarâre. Toti membrii votanti ai Academiei s-au pus oare sa studieze limbistica? Sunt “în curentul” ideilor europene în aceasta privinta? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii si lucrarile Societatii Academice raspunsul este neîndoios. O minoritate de specialisti se afla acolo, marea majoritate voteaza fara a-si da osteneala ca sa-si dobândeasca stiinta trebuincioasa pentru votul ce-l dau si pentru locul ce-l ocupa.
Chemarea naturala a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei române, asa cum a vorbit-o si cum o vorbeste poporul în toate provinciile locuite de români – lucrare foarte însemnata, pentru care numirea membrilor din deosebite tari era nemerita si pe care membrii însii, cu buna plecare si silinta, ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrari de culegere credincioasa, academicii si-au arogat autoritatea de a pronunta cum ar trebui sa fie limba si scrierea si au început a tortura ortografia si cuvântarea, dând sentinte în privinta fonetismului si-a etimologismului, în privinta “coruptiunii eufonice”si radicalismului în derivare. Dar daca majoritatea membrilor Academiei era în stare sa faca serviciul modest, însa foarte important, al unor culegatori de cuvinte, le lipseste orce competenta de a se pronunta în materii controversate ale stiintei filologice si de a prescrie natiunii lor cum sa vorbeasca si cum sa scrie, în contra uzului comun, si daca totus în asemenea chestii îsi ridica mânile pentru da sau nu, dovedesc lipsa de constiinta. Ce sa ne miram de cei obscuri, când însusi d. Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între români, raspunzând în Archivul sau filologic la niste obiectii limbistice ce-i facusem în Academie, afirma ca nu cunoaste scrierile limbistice ale lui Max Müller si, dupa atâta timp, nu cautase înca sa le cunoasca. Daca d. Cipariu – iaca tot ce putem raspunde la aceasta – nu cunoaste pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller.
Un alt academic, d. Barit, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dictionarul si glosarul Societatii Academice Române, adaoga câteva observari la adresa Columnei lui Traian si a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urma:
“Oamenii seriosi n-au aflat demne de atentiunea lor criticele iesite în Iasi, care presupun ca filologii români, daca voiesc a studia, vorbi si scrie bine limba româneasca, au se învete mai întâi toate limbele Asiei, antice si moderne, sa calatoreasca pâna pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literati maghiari, în interesul limbei lor, si numai dupa aceea sa se apuce de gramatica si de dictionar. Limba elina are expresiunea Morosophos, care în limba noastra si în alte limbi mai mult analitice decât sintetice nu se poate traduce cu o singura expresiune. Nu ar fi vreun lucru placut când unii literati de ai nostri ar da românilor ocaziune de a se folosi de aceasta expresiune în limba lor. Acela care voieste sa critice cu bun rezultat pentru limba si literatura noastra, trebuie sa lase orice jucarie la o parte, sa se si fereasca de orice pedanterie.”
Aceasta critica pare a fi îndreptata în contra articolelor d-lui Burla, care, aratând erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedeste prin chiar acest exemplu importanta neaparata a studiului sanscrit pentru filologia moderna. Acum ce vrea d. Barit? D-sa gaseste nemerit ca filologii care vor sa studieze limba lor sa nu învete limba sanscrita? Si gaseste lucru de râs când d. Burla pretinde ca, dupa starea stiintei limbistice de astazi, aflarea legilor variatiei, analogiei si eufoniei unei limbi este cu neputinta fara studiul filologiei comparate? Dar d. Barit pe ce studii se întemeiaza pentru a sustinea aceasta în contra d-lui Burla? De unde îsi scoate autoritatea de a nega valoarea neaparata a studiului sanscrit? În Europa culta de astazi nu exista un singur filolog care sa îndrazneasca a se numi astfel si a se ocupa de legile vreunei limbi când nu posede acel studiu comparativ, si opozitia ce d. academic o face în contra filologiei moderne este o dovada mai mult… pentru ceea ce voim sa dovedim cu aceste exemple.
Dar sa citam un alt caz, dintr-o sfera cu totul deosebita. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrari de prisos, neîngrijind pe cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar vazând si pe actuala administratie a instructiunii publice bântuita de grijile ortografiei si limbei române, care nu sunt de competenta ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat sa se usureze de aceste griji. Uitând ca Societatea Academica a publicat o data regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le tinea în seama, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publica un nou regulament pentru îndreptarea limbei si scrierii române. Acest act literar este nascut în sedinta consiliului de la 28 octomvrie 1871 si se caracterizeaza, în ortografia si spiritul lui, prin urmatoarea citatie:
“Avend în vedere diversitatea orthographielor que se observa în limba scrisa si typarita inquât nu numai fie-quare carte, ci si fie-quare individ ’si are ortographia sa particulara;
Considerând greutatea que intâmpina din aquésta confusiune atât scolari, quât si chiar publicul maturu, neavând o regula de quare sa se tina;
Consiliulu permaninte, sub presedinta d-lui Ministru al cultelor si instructiunii publice, in dorinta de a face sa dispara aquésta anarchie orthographica si ajjunge la o uniformitate în modulu de a scrie si a ceti etc., etc., decide:
MODIFICAREA UNORU FORME ALE DICERILOR
Substantivele derivate de a treia declinatiune latine facu nominativulu in limba româna qua ablativulu in cea latina, precum: professore, revisore, pontifice, carnifice s.c.l.
Adiectivele participiale, derivate de la a 2-a si a 3-a conjugare latina, facu dupa regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar dupa analogie se scriu si se pronunta inte prequm: presinte, absinte, putinte, existinte, dependinte, descendinte s.c.l. Asemenea se scriu si se pronunta si substantivele formate din acele adiective participiale, prequm: presinta, absinta, existinta s.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, atât in cartile didactice si in ocupatiunile scripturistice ale scolarilor, quat si in corespondenta corpului didacticu cu autoritatile instructiunii publice, si vor servi de norma generala.”
Pretentia regulamentului este dar de a hotarî întrebarile controversate ale limbei si ortografiei române pe cale administrativa si de a impune hotarârea sa tuturor scolarilor si profesorilor filologi, a caror chemare este în parte de a sustinea tocmai acea controversa stientifica. Subscrisi sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin si D. Petrescu. Cine sunt acesti domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Marin fizic si d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde îsi aroaga dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii si limbei ca regule obligatorii scoalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin si ceilalti vor sa ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialisti în aceasta materie, ca sa-si paraseasca scrierea lor de pan-acum si sa primeasca pe aceea a consiliului permanent? Nemtii au un proverb de batjocura: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat si mintea trebuincioasa pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios?
Trecem acum la o alta ordine de idei. A nu cunoaste lucrul de care vorbesti este un grad mic de gresala în comparare cu deprinderea de a ascunde adevarul, de a raspândi cu intentie stiri false si de a nu le rectifica niciodata. Acesta însa este vitiul caracteristic al publicitatei, în special al jurnalisticei române, si de aceea presa noastra, cu rare exceptii, desi toti “anteluptatorii” contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-si pierde din valoare si a devenit un obiect de dezgust pentru multi oameni cuminte.
Un exemplu destul de tare – si cu el începem dovedirea acuzarii – este strigatul de “cosmopolitism!”, prin care, de câtiva ani încoace, presa româna, nu cea de rând, s-a obisnuit sa combata juna directie din Iasi. Atacul s-a încercat întâi într-un discurs solemn rostit la1869 în Societatea Academica din Bucuresti de catre d. Barit, care, cu claritatea si mai ales sinceritatea limbagiului, pentru care este renumit, s-a pronuntat în contra directiei noastre “cosmopolite”. D. Misail, par nobile fratrum, l-a secundat îndata pe calea jurnalistica, aplicându-ne cu acea ocazie toata eleganta stilului d-sale.
De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpatilor, Federatiunea, Uniunea liberala, Revista contimporana s-au grabit care de care a-si pune cunoscuta gingasie si buna-cuviinta a limbagiului d-lor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numeste în ultimul rând o “immondicitate”.
Foarte bine! Pacat numai ca tot strigatul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevarul este ca poate în România întreaga, dar desigur cel putin în “Junimea” din Iasi, nu exista cosmopolitism, daca sub acesta se întelege frumoasa utopie de a cauta fericirea omenirii într-o constituire comuna a ei cu negarea individualitatei nationale. Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singura propozitie scrisa sau pronuntata de mine îndeosebi nu sustine cosmopolitismul; atât eu, cât si ceilalti membri ai “Junimii” din Iasi suntem partizani ai ideii nationalitatii si ne-am pronuntat totdeauna în acest înteles.
Iaca o declarare foarte lamurita, pe care o dovedim îndata.
Începând istoriceste, prima atingere a acestei întrebari din partea vreunuia din noi s-a facut în 1864, în una din prelectiile publice populare ce le tineam în sala Universitatii din Iasi (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelectia a zecea din acel an, tinuta de mine asupra temei individualitatea poporului si cosmopolitismul. Tinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunta pentru individualitate si în contra cosmopolitismului.
În anul 1866, având trebuinta pentru lucrarile societatii “Junimea” de a ne lamuri asupra ortografiei române, am scris si publicat studiul Despre scrierea limbei române. Cuvintele puse în fruntea acestei carti sunt urmatoarele:
“Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul nationalitatilor. În el s-a lamurit si se realizeaza ideea ca popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializându-si fiecare misiunea istorica dupa propria sa natura.
Noi suntem de vita latina – iaca punctul de plecare al civilizatiunii noastre, iaca adevarul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltarii noastre vom sti a-i trage consecintele practice.”
În Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publica d. Al. Xenopol disertatia sa despre cultura nationala care începe cu cuvintele:
“Trebuie bine sa ne însemnam noi, românii, ca orice progres pe calea civilizatiunii nu are pentru noi o adevarata valoare decât întrucât influenteaza asupra nationalitatii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi.”
În fine, tot în Convorbiri literare au aparut articolele noastre în contra germanizarii limbei române din partea jurnalelor de peste Carpati, care se încheie cu urmatoarele cuvinte:
“Terminam aceste observari asupra germanismelor, provocând juna generatiune de autori români din Austria sa paraseasca directia urmata pana acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de nationalitate, ce în imperiul austriac se agita mai mult decât orunde, compatriotii nostri de peste Carpati au îndoita datorie de a pastra cu scumpatate spiritul distinctiv al limbei materne si de a nu-l falsifica cu elemente straine. Caci o cauza nationala aparata cu o limba stricata este pe terenul literar o cauza pierduta.”
Tocmai aceasta aparare a elementului national în limba în contra germanizarii d-lor Barit, Babes, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei între noi, si dd. Barit si Vulcan, declarând de bagatele germanizarile d-lor, au început printr-o stratagema de mult cunoscuta sa strige în contra antinationalismului nostru.
Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindca s-a facut atâta vorba desearta despre el în jurnalistica româna (numai din lunele iunie, iulie si august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale române pline de insulte la adresa noastra ca pretinsi cosmopoliti), ne-am crezut o data datori sa restabilim adevarul faptelor în mijlocul falsificarii cu care jurnalisticei noastre îi place sa-si îngâne publicul.
Este dar dovedit ca societatea “Junimea” din Iasi nu e cosmopolita, ca în Convorbirile literare s-a sustinut totdeauna nationalismul de catre fiecare din noi, dar – ce e drept – nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul si sub strigatul lui “Stefan cel Mare” si “Mihai Viteazul” toate mizeriile si cruditatile celor nechemati si nealesi, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energica si mai constientioasa a activitatii literare si stientifice în mijlocul poporului român.
Dar, daca este asa, atunci cum ramâne cu acuzarile d-lor Barit, Bolliac, Misail si celorlalti în contra cosmopolitismului nostru? Raspunsul la aceasta întrebare îl lasam în sama cetitorilor.
Pentru a termina, sa citam un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui budget al instructiunii publice, în iunie al anului 1871, autorul acestei carti, împreuna cu alti deputati, am propus în Camera României a se schimba doua catedre politice de la Universitatea din Iasi cu doua alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adeca dreptul constitutional si economia politica prin istoria nationala si limba româna. De era întemeiata sau nu propunerea nu examinam, dar ceea ce trebuie sa examinam este modul cum a fost discutata în jurnalistica noastra.
Românul a început corul prin a zice ca am facut propunerea în întelegere cu d. Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevar si o necuviinta, dealtminteri si un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberala.
Federatiunea, relatând cele petrecute în Camera, spune în no. ei din 11 iulie 1871:
“Titu Maiorescu calomniaza gintea româna, numind-o neculta, necapabila, de pe înaltimea tribunei, în Parlamentul român. Iata programa Camerei prezente:
1. Stârpirea a tot ce este românesc. 2. Înlocuirea românilor prin straini si evrei. Si ministerul? Ministerul a promis ca va lucra întocmai dupa programa lui Maiorescu.”
Toate aceste ziceri ale Federatiunii sunt neadevarate din cuvânt în cuvânt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Camera o atesta. Aceleasi neadevaruri, cu plângeri duioase asupra cinismului si cosmopolitismului nostru, le cuprinde si articolul Albinei din 18 iulie 1871. Ca si d. Babes a putut aluneca pe aceasta cale am înteles la început. D-sa se va fi luat dupa confratii d-sale în jurnalistica, si fiindca acestia spuneau neadevaruri cu voie, d-sa le va fi spus fara voie. Dar dupa ce au aparut discutiile budgetare în Monitor? Dar dupa ce s-au reprodus într-un suplement al Curierului din Iasi anume propunerile si cuvintele subscrisului si i s-au trimis si d-sale? De ce a tacut Albina si nu si-a rectificat neadevarul?
Întelegem foarte bine ca cineva sa taca asupra cuvintelor noastre, dar daca le ia în bagare de seama si vorbeste asupra lor, atunci nu face bine când spune neadevaruri.
Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate parea folositor, adeca de a ne discredita pe noi.
Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate sa fie un proverb adevarat în relatiile personale. Aceasta nu o stim si ne este indiferent. Ceea ce stim însa este ca, în privinta vietei publice, proverbul e foarte gresit. Si dovada ne-o da tocmai rezultatul atacurilor facute pe acea baza de cea mai mare parte a jurnalisticei române în contra junimistilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastra au sustinut mai întâi neîntrerupta atentia publicului asupra-ne. Marea majoritate a cetitorilor în primul moment a trebuit – ce e drept – sa ramâna sub impresia neadevarurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindca cel putin atentia era desteptata în privinta noastra, a fost cu neputinta ca aceasta ascultare unilaterala sa tina mult timp. Audiatur et altera pars e o regula prea naturala a dreptatii încât sa poata ramânea totdeauna neaplicata.
Cei dintâi care au simtit trebuinta de a ceti înainte de a osândi au fost desigur cei mai drepti si cei mai cuminte dintre adversarii nostri. Ce impresie însa a putut produce asupra unui om drept si cuminte descoperirea tesaturei de nestiinta si neadevar cu care jurnalistii au crezut ca e bine sa ne întâmpine, aceasta si-o poate închipui orcine: neîncrederea în contra celor ce l-au amagit pana acum si interesul de a urmari mai de aproape o directie în contra careia nu s-au întrebuintat înca armele adevarului. Pe cât însa este de sigur ca un om cu minte face mai mult decât o suta de marginiti, pe atât este de sigur ca, îndata ce din mijlocul unui public este câstigata opinia celor cu judecata neatârnata, si ceilalti din public vor urma în curând, ca unii ce sunt deprinsi a se lua dupa judecata altora.
Si iata cum se explica neaparata raspândire a teoriilor foarte combatute, dar rau combatute. Caci nu ceea ce spun altii despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins în chiar aceste scrieri poate hotarî despre soarta lor. Soarta lor este astazi de a fi mult mai raspândite decât la început, si va fi mai greu acum decât a fost înainte de a lati atâtea neadevaruri asupra-ne.
Daca dar în rândurile de mai sus am deplâns lipsa de iubire de adevar în majoritatea publicistilor nostri, nu a fost din teama ca invectivele lor vor fi putut ramânea puternice împotriva noastra: caci asemenea sageti se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit.
Cauza deplângerii este alta. Este simtirea însemnatatii ce o are critica în orce manifestare a vietei publice si parerea de rau ca juna noastra directie a fost lipsita de un asemenea control, fie cât de aspru, numai sa fi fost adevarat. O mie de insulte si de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac înca o singura critica, si o singura critica înca nu am primit.
Barbatii pe care din copilarie eram obisnuiti a-i admira în fruntea miscarii noastre nationale, în loc de a fi venit, în experienta si maturitatea ce o aveau, sa lumineze si sa modereze cu bunavointa aspirarile cele noua, par a fi privit viata publica a poporului român ca o stapânire exclusiva a lor, si astfel, uitându-si demnitatea vârstei, au început a se purta în contra-ne în modul dovedit mai sus prin atâtea exemple neplacute.
Din vina lor viata noastra publica a ajuns astazi într-atât, încât deziluzionarea a devenit semnul de recunoastere pentru oamenii de buna-credinta. Din vina lor “Junimea” este osândita sa-si caute singura calea viitorului: în combinare nefireasca, ea trebuie sa împreune energia vârstei sale cu prudenta altei vârste si, batrâna înaintea vremii, sa ia asupra-si sarcina îndoita ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generatii.
Ne lipseste însotirea celor batrâni întru cautarea adevarului, ne lipseste controlul experientei si critica oamenilor mai maturi.
Cine însa fara critica poate pasi cu siguranta? Si de când lipsa de combatere leala nu ar fi fost primejdioasa? Curat îti este focul ce-l aduci pe altar; va fi însa curata si flacara – aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o astepti, lucrând deocamdata cu inima împartita între încredere si îndoiala.
B
Între cei de mai nainte însa a fost o exceptie; a fost un barbat a carui inima ramasese destul de tânara pentru a continua împreuna cu juna generatie lucrarea comuna: Vasile Alecsandri. Si tocmai exemplul lui dovedeste cât bine poate aduce împreunarea autoritatii mature cu aspirarile tinerimii.
Vasile Alecsandri, prin scrieri si sfatuiri orale, ne-a întarit în tendenta de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor si de a o primi asa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat sustinerii noastre teoretice sprijinul renumelui sau literar, si daca încercarile de îndreptare limbistica vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui.
Cu aceasta trecem la partea din urma a expunerii noastre: la proza estetica în juna directie, adeca la proza privita în forma ei, în limba si stil. Copiile de pe natura ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, studiile d-lor Vârgolici si Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rândurilor urmatoare.
Forma limbei române la cei mai multi scriitori ai ei era si este apasata de stilul limbistilor din Transilvania. Înrâurirea scoalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu atât mai fireasca cu cât tot începutul nostru de cultura – bun, rau, cum este – îl datorim ei. Scoalele (Lazar, Laurianu), stiinta (Cipariu), jurnalele (Barit si Muresanu) au fost începute sau cel putin sustinute de ei, merit cunoscut si recunoscut al confratilor nostri de peste Carpati. Dar pe lânga aceste, transilvanenii ne-au adus si o deprindere gresita în limba si stil, si datoria noastra este acum, dupa ce am primit înrâurirea cea buna, sa ne desfacem de elementele cele rele ale lor.
Stilul transilvanenilor, cu putine exceptii, este dictat de scoala etimologica. Însa stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant si greoi, si ceea ce la magistri s-ar putea numi uneori nebagare de seama devine la scolari un sistem întrebuintat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbei.
Pentru un cap cu întelegere sanatoasa este îndestul stilul ciparianilor pentru a osândi sistemul din care a putut izvorî. Caci un sistem limbistic care produce confuzia si îngreuiarea limbei nu poate fi decât fals. Asemenea capete însa sunt totdeauna rare, si fiindca ne e teama ca cei mai multi cipariani au pierdut chiar putinta de a mai judeca ce este limba lamurita si ce este limba încurcata, revenim din nou, desi numai în scurt si din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic.
Ciparianii, si întru aceasta foile si cartile scolare din Transilvania si Ungaria sunt mai toate cipariane, urmeaza în limba lor dupa doua regule: întâi, dupa regula etimologiei si al doilea, dupa regula analogiei cuvintelor, aceasta din urma pazita si de fonetistii bucovineni.
În ceea ce priveste etimologismul, este stiut ca el nu e atât un sistem ortografic, cât mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor sa fie si cea mai buna, fiind mai apropiata de latina, si declara schimbarile eufonice ce le-a facut cu vremea poporul român de spurie, adeca false, corupte, pe care trebuie sa le alungam, pastrând regula gramaticei si etimologiei d-lui Cipariu.
Sa ne încercam a face o aplicare a sistemului.
În muzeele de curiozitati vechi, d.e. în Muzeul Sauvageot de la Paris, se afla, printre sticlarii, sapaturi în inoroc etc., si frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice si inscriptii în medalioane. Unul din aceste arata un brad cu frunzele verzi si are deasupra înscrierea:
Je ne change jamais.
Sa o traducem: “Niciodata nu ma schimb!” Chiar aceasta exprimare este cam nepotrivita pentru o deviza: “niciodata” e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai precisa traducere a acestui emblem epigramatic. Dar lasati sa-l traduca un ciparian! El va zice:
Nece una data nu me scaimbu!
E cu putinta sa fii mai greoi si mai ridicol?
Pentru ce nece si nu nici? Pentru ce una si nu o? Pentru ce scaimbu si nu schimb? Fiindca sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche sa fie mai buna decât cea populara de astazi? Pentru ca e mai apropiata de regulele etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor sa fie mai bune decât legea eufonica a poporului, nu se da nici un raspuns rational.
Scopul vorbirii si scrierii este numai unul: împartasirea cugetarii. Cu cât cugetarea se poate exprima mai iute si mai exact, cu atât limba e mai buna. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonica a popoarelor, pe lânga elementul fiziologic, etnic etc., este si iuteala crescânda a ideilor si trebuinta unei împartasiri mai grabite. Pana când cuvântul latin una arata numai un numar a putut sa ramâie sub forma una. Când a devenit la noi articol nehotarât, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o forma mai scurta, mai curenta, si s-a facut o. Nece e greoi si nu a sunat bine românului, nici a fost mai scurt si mai eufonic pentru el; si asa mai departe întru toate. Aceste variatii eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual si estetic al progresului lui.
În contra acestui progres, în contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu paralelismul paradigmelor lui nu poate sa aiba nici cea mai mica valoare. Alcatuirea paradigmelor este operatia seaca si uscata a unui cap teoretic. Latineste neque, asadar la noi nece, latineste una, asadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viata reala si împlinita a unui popor. Poporul cauta spirit tot mai precis si potrivit în limba sa, nu petrificarile trecutului, si fraze ca aceste: “discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr’a coprensului ei”, din “prefationea” Dictionarului limbei române de dd. Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astazi, curiozitati literare, dar nu model de limba româneasca.
Acest adevar trebuie sa se lateasca si se va lati cu timpul în toata tinerimea noastra. Ceea ce-i sta înca împotriva este lipsa de cultura estetica în acea tinerime, neputinta de a pretui stilul cel bun, la unii poate chiar placerea cam barbara de a face parada cu lucruri baroce si stranie. Poate multi îsi par ca sunt învatati când scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoiala. Dar acestia sa-si aduca aminte ca o limpezime inteligenta a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, si galimatia medicilor si filologilor a desteptat totdeauna, de la Rabelais si Moliere pâna astazi, numai batjocura oamenilor cu minte. Aceasta batjocura a avut în Europa culta de rezultat a raspândi iubirea si deprinderea unui limbagiu lamurit si a lunga pedantismul simplilor eruditi din sfera vietei publice. Ni s-ar cadea oare noua sa-i deschidem un adapost national si sa-l patentam drept institut de adevarata cultura?
Tot asa de gresita este aplicarea legii analogiei. Ni se cere sa zicem “direptore” în loc de director fiindca la cuvintele latine de declin. a 3-a se pretinde ca noi primim forma ablativului si fiindca c înainte de t în multe cuvinte românesti se schimba în p, si un profesor de la Universitatea din Iasi a ajuns sa fie vestit prin staruinta ce o pune pe la toti studentii lui ca sa zica pândepte în loc de pandecte.
Toata aceasta cerinta a analogiei este nedreapta. În privinta schematismului conjugarii, ea exista în orce limba, dar în privinta formei cuvintelor izolate nu exista în nici una si nu a existat niciodata. Mai întâi, în chiar limba poporului de pân-acum analogia nu e regulat observata; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, desi se refera la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (si nu leune), lotru (si nu latrune), nuca (în loc de nuce), nume (în loc de numine), piept (si nu pieptore), fulger (si nu fulgure), sarpe (si nu serpente), paun (si nu paune), seceta (si nu secetate) etc.
Dar al doilea: nu se poate sti în nici un moment dat daca împrejurarile care au produs odinioara forma limbistica mai sunt si astazi în lucrare; si daca nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca sa-si tortureze cuvintele cele noua în patul cel vechi al lui Procrustes. Când pentru noi traia înca limba latina, când eram în legatura mai strânsa cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut urma unei imitari eufonice pe care astazi nu o am mai avea. Poate a disparut si viata organica a unei certe parti a formarilor (caci, în aceasta privire, viata limbei seamana cu viata plantelor) si atunci cuvintele noua ramân asa cum le introducem, fara a se înfrânge dupa formele vechi. D.e., desi din rogatio, rogationis am ajuns de mult sa zicem rugaciune, totusi, nimeni nu poate fi sigur ca izvorul viu al limbagiului poporului nostru de astazi mai cere ca sa zicem, tot prin analogie, naciune, staciune; poate (si e chiar probabil) ca vom ramânea sa zicem natie, statie etc.
Si celelalte limbi arata asemenea încetari ale formarilor analoage dintr-un timp, le arata uneori chiar pentru unul si acelas cuvânt. D.e., francezii, cari au schimbat o data cuvântul latin fragilis în forma lor analogica frele, au primit mai pe urma, înca o data, forma fragile, o întrebuinteaza astazi alaturea cu frele si nu o mai schimba dupa analogia veche. Tot asa, au, alaturea cu hôpital, forma hôtel din hospitalis, impliquer si employer din implicare, grave si grief din gravis, natif si naiv din nativus, pâtre si pasteur din pastor, rigide si raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman, Sprachen, pag. 125). Dar orcum ar fi cu aceste observari, un lucru ramâne sigur: limba se dezvolta în mod instinctiv de poporul întreg si nici un individ izolat nu este chemat a aseza, prin reflectie apriorica, regula dupa care sa se primeasca formele cuvintelor noua. Generatiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunta prin “uzul lor general” de atunci, dar astazi nimeni nu poate legifera în aceasta materie.
Asadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sarire far’ de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliti a introduce o suma de idei noua, pentru care limba noastra de pan-acum nu are cuvinte, suntem liberi sa alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbei, si anume, fara nici o monotonie si uniformitate. La întrebarea: -tie sau tiune? român sau rumân? noi raspundem: si una si alta, dupa cum i se pare scriitorului mai bine la auz.
Acesta este întelesul practic al mult citatei fraze, ca ne aflam într-o “epoca de tranzitie”.
Dar ni se obiecteaza: se poate ca un popor sa nu aiba o singura forma nici macar pentru numele sau? Sa scrie când român, când rumân, când romîn?
Se poate foarte bine si s-a putut la multe popoare. Francezii, pana când era, sovaiau între françois si français; academicii se tineau de françois. Voltaire îsi batea joc de ei si scria français; si, se întelege, scrierea lui Voltaire a ramas cea buna. Nemtii scriau cu vro 30 de ani în urma când teutsch, când deutsch etc.
Într-o asemenea nehotarâre suntem si noi astazi pentru foarte multe cuvinte, si pentru câteva este orce limba în orce moment dat. Italienii zic astazi deschiude si schiude, oscuro si scuro, nemtii etwan si etwa, fragte si frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va ramânea sau daca vor ramânea amândoua.
Limba este o fiinta organica, si nu o figura geometrica, ea poate avea gratie si fara sa aiba simetrie si regula paradigmata, ea cere forma si dezvoltarea libera a copacului natural si nu primeste subjugarea pedanta, precum o încerca Ludovic XVI la merisorii de pe terasa din Versailles, ciuntiti în piramide regulate si – urâte.
Ca la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoastem; ca o asemenea stare a limbei e bine sa se schimbe si ca se va schimba, si aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbarii si reformei nu sunt legiferarile vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poezii si proze recunoscute de clasice între toti, si, prin urmare, unificarea nu se poate naste decât odata cu nasterea acelei poezii si proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologica.
Germanii secolului nostru, dupa ce Luther le dase o limba comuna, au primit proza lui Lessing si a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea raspândirii acestor autori si la ei era o deplina varietate sau – cum ar zice etimologii – confuzie în limba.
Cine însa poate sa stie daca vreunul din contimporanii nostri si care din acestia va fi primit de catre generatiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? În aceasta privinta, ca în atâtea altele, viata instinctiva se sustrage de la orce calcul al reflectiunii si-si pastreaza o neatârnare oarecum capritioasa. Si istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedeste pe fiecare pagina. Lessing (în scrisoarea literara de la 1 fevr. 1759) citeaza cuvântul entsprechen ca un dialectism sviteran în stilul lui Wieland; de la Wieland însa l-a primit literatura germana, si astazi se întrebuinteaza de toata lumea. În Critique de l’école des femmes a lui Moliere se ia cuvântul obscénité drept inovatie ridicula, astazi este pretutindeni întrebuintat în Franta, pe când altele au devenit “obsolete”. De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfinden si mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm über în loc de ihm gegenüber nu s-a primit. Si asa mai departe. Prin urmare noi, cei de astazi, nu putem avea nici o stiinta despre ceea ce va primi si va respinge poporul de mâine dintre toate formele si cuvintele de acum. Tot ce stim este numai ca aceasta alegere se face instinctiv, si nu dupa reflectie, si ca se îndrepteaza mai ales dupa poeti; si datoria noastra este dar de a ne împotrivi în contra orcarii monotonizari a limbei sub jugul vreunei filologii si a astepta venirea acelei poezii si proze clasice care sa fixeze limba. Cel mult mai putem constata ca pentru epoca de acum autorii cei mai buni si mai raspânditi ai românilor sunt Alecsandri, Bolintineanu si Odobescu si ca multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a ramânea, tocmai fiindca Alecsandri, Bolintineanu si Odobescu sunt scriitori estetici, si nu eruditi reflexivi, si fiindca în materie de limba urechea lor singura face mai mult decât capul a o suta de filologi.
În emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al directiei celei noua, si pentru noi, în special, un alt obiect de critica salutara în contra directiei celei vechi.
Cât de necesara era critica în aceasta parte se vede din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor sa intre în discutie, sunt asa de deprinsi a se vedea stapâni în domeniul limbistic, încât o controversa nu le mai pare o deprindere legitima a vietei literare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hasdeu, întrebuintând un drept recunoscut al comediei, a personificat în Ortonerozia tendintele limbistice ale ciparianilor si le-a luat în râs cu acel spirit viu ce-l are în scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpati nu au tactul de a lua gluma cum se da, sau, daca privesc lucrul ca o critica serioasa, de a o cerceta cu seriozitate, ci vorbesc despre aceasta scriere a d-lui Hasdeu ca despre o felonie. Vezi Federatiunea si Transilvania.
În Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dictionarul sau grotesc, unde îsi bate joc, uneori cu haz, de diformarile limbistice la noi. Raspunzând la aceasta, Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri competenta, dându-i a întelege ca sa nu se amestece unde nu are ce cauta. În privinta limbei române sa taca poetul Alecsandri si sa vorbeasca filologii Târnavelor? Iaca o peruca din vremurile trecute, cu care nu se mai poate face parada în ziua de astazi.
Cel din urma semn caracteristic în stilul directiei noua despre care ne-am propus sa vorbim este departarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevarata îmbolnavire literara la noi. Punctul de plecare fusese tendinta de a departa din limba cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai multi scriitori ai nostri întrebuinteaza fara nici o critica cuvinte noua latine si franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanica, si alunga si acele cuvinte slavone care sunt prea înradacinate în limba noastra încât sa le mai putem scoate din ea. Atât punctul de plecare însus, cât si aplicarea lui sunt deopotriva gresite si provin iaras din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reala a poporului nu s-a tinut niciodata.
Caci “puritatea” limbii e o cerere nedreapta, care nicaieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judeca dupa schematismul lor flectionar: acesta arata de exemplu netagaduit ca noi suntem de vita latina. Dar lexiconul limbei este totdeauna pestrit si arata ca o oglinda credincioasa, popoarele care au înrâurit asupra-i, împreuna cu ideile ce le-a primit de la dânsii. Asemenea legaturi limbistice între popoare nu se pot taia si sunt cu atât mai dese cu cât poporul a ramas mai putin izolat si a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Asa a fost totdeauna si asa va ramânea. Limba latina e plina de cuvinte grecesti, cea franceza plina de cuvinte nemtesti, cea spaniola de arabe, cea engleza de frantuzesti etc. Asa fiind, departarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie si înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o îngreuiare a limbei, cu atât mai primejdioasa cu cât înstraineaza poporul de miscarea literara de-abia începuta a claselor mai culte. Se întelege de la sine ca acolo unde, pe lânga cuvântul slavon, exista un cuvânt curat roman, acesta trebuie mentinut si acela departat. Vom zice dar binecuvântare si nu blagoslovenie. Se întelege, asemenea, ca acolo unde astazi lipseste în limba un cuvânt (nu numai la terminii tecnici), iar ideea trebuie neaparat sa fie introdusa, vom primi cuvântul întrebuintat în celelalte limbi romanice de astazi. Vom zice dar primitiv, constitutie, disciplina etc.
Dar nu se întelege cu ce drept am introduce fara nici o noima cuvinte noua chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romana. Daca, d.e., am primit sa se zica binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi sa se zica benedictiune în loc de binecuvântare. D. Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de daruri; altii zic terra în loc de pamânt, cercustanta în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinta, surg în loc de se nasc etc.
Un exemplu foarte tare pana unde poate merge introducerea gresita de cuvinte noua ni-l da limba raposatului Heliade.
Esti bela, Serafita! belisima-ntre zee,
Tu esti al frumusetei si gemma s-ornament,
Te vaz si vaz Olimpul, gradinele-empiree,
Esti fericirea lumii si centru-n firmament.
O, bela esti, dilecto! si capelura-ti blonda,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammanta te circonda
Electric radioasa. Te-acopera ca mor!
(Serafita – Poesii inedite, Bucuresti, 1872)
Un alt exemplu îl luam din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia sa goneasca din limba toate cuvintele straine, chiar terminii grecesti, si pazea totodata cu scumpatate regula sus criticata a analogiei. Cu aceste doua “principii filologice” a izbutit sa scrie asa:
“Intruducaciune pregatitiva în filosofie sau sciemânt. Prodata intruducaciunii este cunoscaciunea insemnântei sciemântului ca mama nascativa a celorlalte sciinte!
Asta cercetaciune este cu putinta pe trei drumuri: a) pe drumul verbamântal (etimologic); b) pe drumul suflemântal (psichologic); c) pe drumul tamplatural (istoric) etc.”.
(Din manuscriptul despre filozofia populara)
Directia noua a facut dar un pas spre progres când, dezrobindu-ne de acele sisteme gresite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limba mai potrivita cu vorbirea poporului de astazi, spre limba frumoasa în care scria Constantin Negruzzi si pe care nu am fi trebuit sa o parasim, ratacindu-ne dupa confuziile filologilor. Multe întrebari si îndoieli se nasc, fireste, si aici. Ca e mai bine sa zicem roditor decât fertil, mai bine a unelti decât a machina, mai bine obicei decât abitudine, ne pare vederat. (Vezi si critica d-lui Vârgolici în contra Transactiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 si interesantul articol al d-lui Lambrior, în no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie însa totdeauna sa zicem priincios în loc de favorabil? nadejde în loc de speranta etc.? Este bine sa împrospatam vorbirea cea veche în întinderea în care o face d. Lambrior? Aceste sunt întrebari al caror raspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaste firele din care se tese limbagiul poporului român. Noua, celorlalti, nu ne ramâne decât a urma, departati de orice sila teoretica, simtului nostru limbistic, stiind bine ca judecata din urma nu o pot pronunta decât urmasii nostri.
Terminând aceasta expunere, speram ca prin ea se va fi lamurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit directia noua si între directia mai veche.
A explica aceasta deosebire ne-a parut o tema foarte însemnata. Caci pozitia morala în care se afla poporul român este poate unica în istorie, cât pentru greutatea ei si cere cu atât mai multa luare-aminte asupra miscarii lui literare, ca una ce este oglinda acelei pozitii.
Îndata ce în apropierea unui popor se afla o cultura mai înalta, ea înrâureste cu necesitate asupra lui. Caci unul din semnele înaltimei culturei este tocmai de a parasi cercul marginit al intereselor mai individuale si, fara a pierde elementul national, de a descoperi totus si de a formula idei pentru omenirea întreaga. Aflarea si realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experientelor celor mai dureroase; dar jertfa o data adusa, ele se revarsa acum asupra omenirii si o cheama a se împartasi de binefacerea lor îmbelsugata. La aceasta chemare nu te poti împotrivi: a se uni în principiile de cultura este soarta neaparata a fiecarui popor european. Întrebarea este numai daca o poate face ca un sot de asemenea, sau ca un rob supus; daca o poate face scapându-si si întarindu-si neatârnarea nationala sau plecându-se sub puterea straina. Si aceasta întrebare se dezleaga numai prin energia vietei intelectuale si economice a poporului, prin bunavointa si iuteala de a întelege si de a-si asimila cultura în activitate potrivita.
Pe noi, românii, ne-a scos soarta fara de veste din întunericul Turciei si ne-a pus în fata Europei. Odata cu gurile Dunarii ni s-au deschis si portile Carpatilor, si prin ele au intrat formele civilizatiei din Franta si din Germania si au învalit viata publica a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul starii de barbari fara a ne bucura înca de binefacerea starii civilizate.
Când am fi singuri într-o insula, când ne-ar fi dat sa trecem prin orce schimbare a vietei publice fara a fi amenintati dinafara în chiar existenta noastra, am putea astepta în liniste dezlegarea problemelor, lasând timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greutatile de astazi.
Asa însa nu este situatia noastra. Timpul dezvoltarii ne este luat, si tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoita energie. Tot ce este astazi forma goala în miscarea noastra publica trebuie prefacut într-o realitate simtita, si fiindca am introdus un grad prea înalt din viata dinafara a statelor europene, trebuie sa înaltam poporul nostru din toate puterile pana la întelegerea acelui grad si a unei organizari politice potrivita cu el.
Pentru aceasta se cere mai întâi o cultura solida a claselor de sus, de unde porneste miscarea intelectuala.
Aci însa este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a tinea prelectii necontrolate, a fi membru de academii si profesor de universitate, aceasta forma a culturei apusene convine anteluptatorilor nostri mai ales când forma se întâlneste si cu un u corespunzator din budgetul statului. Dar a îndeplini cu aceeasi seriozitate sarcina ei intelectuala, aceasta nu le convine; si când îi critici în aceasta parte a vietei lor publice, atunci se indigneaza, spun ca suntem înca într-o stare nepregatita, ca noi sa ne asemanam cu Franta de acum 300 de ani, ca meritele lui Sincai, Asachi, Barit, Tautu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectiva istorica seculara!
Dar daca va asemanati cu Franta de acum 300 de ani, de ce îi luati formele de cultura ale anilor din urma?
Aci este contrazicerea cea primejdioasa. Nu e cu putinta ca un popor sa se bucure de formele dinafara ale unei culturi mai înalte si sa urmeze totodata înlauntru apucaturilor barbariei. Si fiindca a da înapoi e cu neputinta, noua nu ne ramâne pentru existenta noastra nationala alta alternativa decât de a cere de la clasele noastre culte atâta constiinta câta trebuie sa o aiba si atâta stiinta câta o pot avea.
Iaca pentru ce lupta neîmpacata în contra ignorantei pretentioase si a neadevarului ne-a parut cea dintâi datorie si pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinsi cu o privire mai blânda si se multumesc cu o lunga asteptare a îndreptarii în viitor.
Românii, anticipând formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greseli nepedepsite si, departati din starea mai normala a dezvoltarilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar si stientific a disparut. Critica, fie si amara, numai sa fie dreapta, este un element neaparat al sustinerii si propasirii noastre, si cu orce jertfe si în mijlocul a orcâtor ruine trebuie împlântat semnul adevarului!
