Europa în sistemul relaţiilor internaţionale
cuprins
I. Problematica echilibrului european 3
II. România, echilibrul european şi implicarea în conflicte 7
III. Conflicte europene. Gestionarea crizelor 9
IV. Pacea de după primul război mondial şi problemele legitimităţii
învingătorilor şi învinşilor 14
V. Problematica celui de al doilea război mondial 19
VI. Alianţa învingătorilor, construcţie a viitorului Europei 23
VII. Trecerea la lumea bipolară 29
VIII. Conflicte pe parcursul Războiului rece 39
IX. 1989-1990: destinul unităţii statale a României
pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova 56
X. Europa, Alianţa Nord-Atlantică şi terorismul musulman 62
XI. Aspecte privind politica securităţii naţionale a României în condiţiile globalizării 73
XII. Impactul conflictelor internaţionale asupra modului de promovare a politicii
de integrare euro-atlantică 80
XIII. Adevărul şi libertatea de a critica vechiul regim politic 83
XIV. Bibliografie selectivă 85
I. Problematica echilibrului european
Marile monarhii ale epocii moderne, după constituirea şi consolidarea lor, şi-au îndreptat privirile afară, căutând să-şi mărească teritoriile şi puterea pe seama statelor mai slabe; în consecinţă, împotriva tendinţelor expansioniste ale câte unei mari puteri, „care ameninţa să rupă raportul de forţe dintre puterile concurente” a fost adoptată şi ridicată la rang de principiu, în practica relaţiilor internaţionale, ideea de echilibru.
Consecinţa firească a acestei noi politici a dus la intensificarea legăturilor între părţile interesate, fapt reflectat direct asupra ambasadelor permanente. Constatăm astfel, că din instinctivă şi empirică, cum se manifestase în secolul al XV-lea la statele italiene, politica de echilibru devine, în veacul al XVII-lea, raţională, ceea ce determină ca ea „să se ridice la înălţimea unei reguli de drept, capabilă să domine relaţiile internaţionale, ambiţioasă să rezolve şi chiar să prevină conflictele forţei brutale”.
Adoptarea politicii de echilibru, „piatra unghiulară a politicii şi ideea dominantă în toată istoria modernă”, s-a făcut din dorinţa de a asigura Europei un anumit grad de securitate colectivă. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ea a urmărit, cu predilecţie, să bareze drumul monarhiei universale, dar odată cu intrarea, în veacul al XVIII-lea, a Prusiei şi Rusiei în rândul marilor puteri, ea se deformează şi dintr-o coaliţie defensivă a statelor ameninţate de o mare putere devine un sistem de ocupare a noi teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale Marii Britanii, ale Prusiei şi Rusiei, fiind rodul unei politici egoiste şi ambiţioase. Până la începutul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viaţa politică fără nici o concurenţă timp de două veacuri, s-a confruntat cu o nouă idee, principiul naţionalităţilor, pe care Napoleon al III-lea (1852-1870), a încercat, într-o anumită măsură, să o pună în practică; principiul naţionalităţilor va triumfa de-abia la sfârşitul primului război mondial.
În a doua jumătate a secolului trecut, ideea de echilibru a fost dublată de aşa-numita „răspundere colectivă”, prin care se înţelegea supravegherea de către marile puteri a comportamentului statelor mici şi mijlocii, pentru asigurarea păcii între ele şi „prevenirea transformării crizei dintre micile puteri într-o criză între marile puteri”, iar „în acest cadru dreptul de intervenţie reprezenta un principiu general acceptat.”
Ultima fază a evoluţiei diplomaţiei europene, caracterizată prin congrese şi conferinţe, marchează – după părerea majorităţii specialiştilor – începutul diplomaţiei moderne.
Congresele de pace din Westfalia (1643-1648), de la Münster şi Osnabrück (Westfalia), sunt primele congrese diplomatice în adevăratul sens al cuvântului, nu atât datorită formei procedurale, duratei sau caracterului lor de importantă solemnitate, ci mai ales datorită negocierilor multilaterale şi simultane, acordul tradus prin texte şi inaugurarea unei păci durabile. Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viaţa internaţională intrând sub imperiul unor noi legi politice, care, cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariţia legii naţiunilor. Se poate deci afirma că: Faţă de caracterul mai mult cutumiar al întrevederilor internaţionale se accentuează acum, cu o spontaneitate uimitoare, credinţa în puterea obligatorie a tratatelor de pace, garanţii sigure pentru vremuri mai bune. Mai puţin este recunoscută suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel puţin când este vorba de aspectele lor internaţionale. În schimb, principiul egalităţii statelor ajunge acum la apogeul său.
Echilibrul european a primit valenţe de principiu fundamental pe care se baza sistemul internaţional european. Echilibrul era realizat raporturile între cele şapte puteri, două în vestul continentului, trei în centrul său şi două în est: Anglia (din sec. al XVIII-lea, Marea Britanie), Franţa, Prusia, Austria, Piemontul, Rusia şi Turcia. În jurul lor gravitau celelalte state mijlocii şi mici, care îşi promovau interesele naţionale cu ajutorul protectorului-putere. De fiecare dată când o putere încerca să rupă acest echilibru, celelalte interveneau prin mijloace diplomatice sau prin forţa armelor, până la restabilirea echilibrului. Cel mai tipic exemplu de luptă pentru dominaţie, împotriva echilibrului european, a constituit-o epoca napoleoniană, când Franţa şi-a înfrânt adversarele, întinzându-şi stăpânirea sau influenţa între Niemen şi Atlantic, inclusiv Peninsula Iberică. Timp de 20 de ani, puterile europene au organizat coaliţie după coaliţie, până în 1815, când au reuşit să-l înfrângă pe „zeul războiului” şi, în cadrul Congresului de la Viena, să restabilească echilibrul european, conceput ca un concert al unei orchestre, în cadrul căreia fiecare putere interpreta partitura sa, orice abatere însemnând compromiterea piesei. Acest „concert european” şi-a menţinut cei şapte interpreţi până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când pe scena relaţiilor internaţionale apar trei noi mari actori, care vor conduce la mutaţii importante.
Echilibrul european a fost menţinut şi în situaţiile în care o putere, aflată într-un declin de două secole, Turcia, era în pericol să se prăbuşească, situaţie în care influenţa, teritorii şi putere ar fi fost preluate de cealaltă putere din estul Europei, Rusia, ceea ce ar fi rupt echilibrul european şi ar fi oferit Imperiului ţarist o forţă pe care celelalte puteri ale Europei nu ar fi mai putut-o controla. Asemenea situaţii au fost în războaiele dintre Turcia şi Rusia din anii 1827-1828 şi 1853-1856 (al „Crimeei”), când Marea Britanie şi Franţa au intervenit prompt şi au salvat Turcia şi echilibrul european de la prăbuşire.
Criza prelungită a Imperiului otoman, în paralel cu lupta popoarelor aflate sub dominaţia sultanului şi eforturile Austriei şi Rusiei de a pune stăpânire pe influenţa şi teritoriile pe care Turcia le pierdea an de an, constituie în istoria relaţiilor internaţionale problema orientală.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, apar trei noi mari puteri mondiale. În Europa, Germania şi-a realizat unificarea naţional-statală, după victoria zdrobitoare în războiul împotriva Franţei (1870-1871), schimbând radical raportul de forţe şi modificând componenţa puterilor aflate într-un echilibru devenit tot mai fragil.
Germania, după victoria în războiul împotriva Franţei, din anii 1870-1871, a devenit prima putere politică, militară şi economică a Europei. Unificarea ţării a catalizat economia, ca şi toate energiile, ambiţiile şi orgoliile naţiunii germane. Personalităţi strălucitoare ca împăraţii Wilhelm I şi Wilhelm al II-lea şi mai ales cancelarul Otto von Bismarck, au condus strălucit această ţară. Marea Britanie s-a bazat în continuare pe rezervele uriaşe ale imperiului ei colonial, cel mai întins de pe Glob şi a pierdut concurenţa economică cu S.U.A., Germania şi cu Japonia, coborând de pe primul loc pe locul patru în lume.
Păstrându-şi întâietatea maritimă, Anglia a păstrat cel mai întins imperiu colonial şi siguranţă mare în faţa pericolului unei invazii străine în insule. Ca urmare, multă vreme, Marea Britanie nu s-a mai implicat în problemele politicii europene, retrăgându-se într-o aşa numită „splendid isolation”. În preajma primului război mondial însă, poziţia ei a fost tot mai mult ameninţată, pe mare şi în colonii, de către Germania.
Japonia era la jumătatea secolului al XIX-lea o ţară feudală înapoiată, dar printr-o uriaşă mobilizare a tuturor resurselor ei umane şi organizatorice, în timpul împăratului Mutshuhito (1867-1912), printr-o revoluţie paşnică, numită era luminii (Meiji). Autoritatea împăratului asupra întregii ţări s-a restabilit şi s-au promovat reforme care u condus la un progres care a propulsat ţara pe locul al treilea în lume, după S.U.A. şi Germania. Ea s-a impus repede ca cea mai mare putere militară din Asia, lucru confirmat de victoria în războaiele contra Chinei (1894-1895) şi Rusiei (1904-1905). În urma lor, Japonia a anexat Coreea şi Taiwanul, care aparţinuseră Chinei şi importanta zonă de influenţă rusească din China.
În jurul anului 1900, S.U.A. şi Japonia au accentuat implicarea lor în politica internaţională, în lupta pentru pieţe şi surse de materii prime, ca şi în efortul de control asupra unor puncte strategice de pe Glob, atât de importante pe parcursul sec. al XIX-lea şi al unei mari părţi din cel de al XX-lea, până când s-au răspândit armele cu mare putere de distrugere şi mijloacele de transport la lungă distanţă. În urma războiului cu Spania, din anul 1898, S.U.A. au ocupat Filipine şi Cuba, în acelaşi an anexând şi Hawai.
Rusia rămânea o putere de care trebuia ţinut cont, în ciuda înapoierii generale şi a regimului ţarist retrograd. Resursele, imensitatea teritoriului, calitatea elitelor şi caracterul puternic al slavilor, erau atu-uri importante.
Schimbarea substanţială a raportului de forţe a făcut să se ridice cu voce tot mai apăsată problema reîmpărţirii lumii între marile puteri. Mai ales Anglia, Franţa, Spania, Portugalia, Olanda şi Belgia ocupaseră o foarte mare parte a Globului, în perioada în care Germania, Japonia şi Italia nu erau încă unificate şi consolidate şi nu mai vroiau să deschidă acces la colonii acestor ţări din urmă. Pentru influenţă mai mare şi teritorii în Europa de Est lupta şi Austro-Ungaria, ale cărei interese se loveau de cele ale Rusiei.
În Asia, statele europene care au câştigat cele mai multe teritorii au fost Marea Britanie şi Rusia. Între ele s-a aprins o vie rivalitate, mai ales în Afganistan şi Persia. Era începutul luptei pentru controlul Orientului Mijlociu, într-o perioadă în care era deja cristalizată conştiinţa marii importanţe de viitor a petrolului. Rusia s-a extins prin cuceriri în Transcaucazia şi Asia Centrală şi a continuat să cerceteze Siberia, pe care o alipise în sec. al XVII-lea.
Lupta pentru reîmpărţirea lumii a fost principala caracteristică a relaţiilor internaţionale în această perioadă. Ea va continua fără încetare, în forme şi grupări de state diferite, până în zilele noastre. Uneori, lupta nu s-a putut tranşa decât prin compromisuri, astfel născându-se condominiu-uri, cum ar fi de exemplu cel anglo-francez din Insulele Noile Hebride, sau cel americano-german din Insulele Samoa.
Această luptă a condus, într-o fază de început la crearea alianţelor politice şi militare, pe baza promovării propriilor interese de către fiecare dintre marile puteri. Participarea statelor la marile alianţe ale lumii a avut şi un caracter temporar, în funcţie de interese de moment.
În anii 1872-1873 s-a semnat Alianţa celor Trei Împăraţi, între Imperiul german, Imperiul rus şi Imperiul austro-ungar. Ea urmărea izolarea Franţei şi evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Prin această alianţă, Germania urmărea evitarea revanşei Franţei pentru înfrângerea în războiul din anii 1870-1871. Ea nu a fost o alianţă propriu zisă, chiar dacă cuprindea şi o convenţie militară germano-rusă. Ea se baza mai mult pe consultări reciproce în caz de nevoie. Ea nu a jucat un rol important în relaţiile internaţionale. Eşecul ei s-a datorat în principal rivalităţii dintre Rusia şi Austro-Ungaria pentru dominaţia estului Europei. Această rivalitate s-a accentuat, după cum s-a văzut deja, în timpul acutizării crizei orientale din anii 1875-1878. După ce Congresul de la Berlin (1878) a obligat Rusia să renunţe la unele pretenţii ale ei în Balcani, această ţară s-a depărtat de „aliatele” ei, iar la începutul sec. al XX-lea se va alia cu inamicii foştilor aliaţi. Ca urmare, s-a strâns relaţia Germaniei cu Austro-Ungaria, cele două ţări semnând, în anul 1879, un tratat de ajutor reciproc în cazul unui atac venit din partea Rusiei. Această alianţă a fost cea mai durabilă dintre toate elementele relaţiilor internaţionale, până la primul război mondial. Pe baza ei, în anul 1882, s-a realizat Tripla Alianţă, prin asocierea Italiei, nemulţumită mult de anexarea de către Franţa a Tunisiei, ţară la care aspira clasa politică şi economică a Italiei. Tripla Alianţă s-a întărit după acordul defensiv dintre Austro-Ungaria şi România, la care au aderat Italia şi Germania, acord periodic înnoit şi ţinut secret până în anul 1914. Tripla Alianţă a contat mult pe participarea României, datorită importanţei ei strategice şi a resurselor economice (alimente din belşug, petrol, cherestea etc.). Până la urcarea pe tronul Germaniei a lui Wilhelm al II-lea, în 1889 şi la înlăturarea cancelarului Bismarck, în 1890, Tripla Alianţă a păstrat un caracter defensiv. După această perioadă, alianţa a primit valenţe ofensive, reflectate şi în decizia declarată a împăratului Germaniei de a trece de la o politică europeană la una mondială.
A doua grupare de forţe a fost Tripla Înţelegere, formată în etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două ţări ar fi fost atacată de către Tripla Alianţă. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta Cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două ţări şi-au delimitat sferele de influenţă în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.
Prin crearea celor două alianţe militare, rivalitatea pe scena politică internaţională a devenit tot mai acerbă, iar pericolul războiului a crescut cu fiecare zi, în paralel cu declanşarea unei puternice curse a înarmărilor, fiecare tabără încercând să-şi asigure superioritatea din acest punct de vedere. Mai multe crize diplomatice s-au consumat la începutul sec. al XX-lea, iar în vara anului 1914 a început primul război mondial.
România, echilibrul european şi implicarea în principalele conflicte,
până la primul război mondial
Realizarea statului naţional român prin unirea unor teritorii româneşti, la 1859, nu a fost agreată de puterile (imperii) înconjurătoare. Turcia stăpânea mult mai uşor teritorii şi popoare care nu constituiau entităţi statale întinse. Românii uniţi au luptat pentru independenţă. Această realitate a fost anticipată, neputând însă împiedica realizarea unirii, sprijinită puternic de Franţa. De opus s-au opus şi Rusia şi Austria, ambele aflate în plin efort de dominaţie asupra spaţiului românesc, dominaţie care ar fi fost periclitată de un stat naţional românesc mai puternic, decât un spaţiu fărâmiţat.
Franţa a sprijinit formarea statului naţional român din interese legate de echilibrul european în general şi regional, în spaţiul dintre Rusia şi Austria, a căror creştere de putere nu era dorită la Paris. Franţa avea îndreptăţite pretenţii şi speranţe că va controla noul stat românesc, extinzându-şi astfel influenţa la Marea Neagră şi gurile Dunării. În anul 1856, prin Congresul de pace de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeei, Franţa a sprijinit înlăturarea protectoratului rusesc asupra principatelor Române, punându-le sub garanţia celor şapte puteri europene, precum şi retrocedarea către Moldova a sudului Basarabiei, respectiv judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Nu este de neglijat rolul foarte mare al francmasonilor români şi francezi, al instituţiei francmasoneriei în sine, în realizarea dezideratului naţional românesc al unirii.
După Unirea din 1859, România s-a plasat de îndată în zona de influenţă a Franţei. Dar nu pentru mult timp. După victoria Germaniei împotriva Franţei, în 1870, capturarea împăratului Napoleon al III-lea şi încoronarea keiserului Wilhelm I în castelul din Versailles, ca împărat al Germaniei unificate, elita clasei politice româneşti a părăsit barca franceză în favoarea celei germane şi austro-ungare, semnând, în cel mai mare secret, în anul 1883, la Viena, un tratat defensiv cu Tripla Alianţă. În prealabil, în cadrul Congresului de la Berlin (1878), care a încheiat războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878, puterile europene au recunoscut independenţa României.
În perioada următoare, România s-a dezvoltat continuu, ajungând, în preajma primului război mondial, un stat cu influenţă regională ridicată.
Războaiele balcanice
La începutul sec. al XX-lea, problema orientală, nu era soluţionată şi Balcanii rămăseseră butoiul cu pulbere al Europei. Frontiere etnice precise nu se puteau trasa. O serie de teritorii erau disputate între statele balcanice. Lupta antiotomană pentru independenţă continua. În rândul popoarelor balcanice se întrepătrundeau religiile ortodoxă, musulmană şi catolică, lupta dintre culte fiind acerbă şi deschizând conflicte de durată.
La începutul lunii octombrie 1912, Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, grupate în Alianţa Balcanică, intră în primul război balcanic, contra Imperiului otoman, pe care îl înfrâng, până în mai 1913. Pe moment, Turcia pierde toate teritoriile din Europa. La sfârşitul lunii martie şi în prima parte a lunii aprilie 1913, are loc la Petersburg o conferinţă internaţională pentru medierea pretenţiilor teritoriale româneşti faţă de Bulgaria. Au participat Rusia, Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia şi Franţa), pentru medierea problemelor teritoriale româno-bulgare. La finalul conferinţei, s-a semnat un protocol prin care Bulgaria ceda României oraşul Silistra şi câteva mici teritorii în sudul Dobrogei.
La sfârşitul primului război balcanic, armata bulgară, care a acţionat împotriva turcilor în Macedonia, a refuzat să se mai retragă, guvernul de la Sofia intenţionând să alipească întreaga provincie. Ca urmare, în iunie 1913, Bulgaria este atacată de Serbia, Grecia şi Muntenegru, primele două revendicând drepturi istorice asupra unor părţi din Macedonia. Celor trei ţări li se vor alătura Turcia şi România. Atacată din toate părţile, Bulgaria a fost repede învinsă (iulie 1913). Armata română nu a purtat lupte. Ea a pătruns pe teritoriul Bulgariei şi a suferit pierderi ca urmare a izbucnirii unei epidemii de tifos.
Pacea s-a încheiat la Bucureşti (între 29 iulie şi 10 august 1913). României i-au revenit judeţele din sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra, până la linia Turk-Smil-Ekrene, teritoriu cunoscut sub numele de Cadrilater. Turcia a păstrat şi ea în Europa Adrianopole cu teritoriile din jurul său (Turcia europeană). Bulgaria, nemulţumită de hotărârile Tratatului de pace de la Bucureşti, se va alătura puterilor europene care promovau o politică de reîmpărţire (revizuire) a împărţirii Europei şi a întregului glob pământesc. În anul 1940, Bulgaria, sprijinită de Germania şi Italia, a reîncorporat Cadrilaterul, iar după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică l-a lăsat Bulgariei.
Conflicte europene. Gestionarea crizelor
Tratatul de la Versailles (1919)
Când în toamna anului 1918 Germania a solicitat încheierea păcii, ea a presupus că prevederile acesteia se vor baza pe cele 14 Puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson. Acestea au făcut obiectul unei note adresate Congresului american, în ianuarie 1918. Wilson, căutând să se distanţeze de relaţiile diplomatice europene tradiţionale, s-a referit la o pace ale cărei prevederi să se bazeze pe dreptate, egalitate şi democraţie. El a declarat acum că această eventuală pace nu trebuie să presupună „anexări, contribuţii, despăgubiri de război”. Cele 14 Puncte ale lui Wilson (completate apoi cu 4 principii şi 5 detalii) erau socotite o fantezie idealistă de către majoritatea politicienilor de seamă ai Europei. Acestora nu le era însă la îndemână să le respingă. Dacă voiau să înfrângă Germania, Marea Britanie şi Franţa erau nevoite să recurgă la ajutorul Statelor Unite, cea mai mare putere economică a lumii. Cu toate acestea, atât Lloyd George, prim ministrul al Marii Britanii, cât şi Georges Clemenceau şi-au exprimat unele rezerve faţă de ideile lui Wilson. Ei realizau că majoritatea englezilor şi francezilor doreau o pace dură. În noiembrie 1918 chiar şi Wilson a acceptat faptul că Germania trebuie să plătească despăgubiri „ pentru toate pagubele pricinuite populaţiei civile din ţările aliate”.
Conferinţa de pace care s-a ţinut la Paris în ianuarie 1919 a fost dominată de cei trei mari – Lloyd George, Clemenceau şi Wilson. Toţi reprezentau în mod impecabil deziderate liberale. Fiecare şi-a luat în seros mandatul şi se bucura de ajutorul unei echipe de experţi. Pe toţi trei îi preocupa o aceeaşi problemă esenţială : cum să asigure securitatea pe viitor. Fiecare avea însă un punct de vedere diferit, care reflecta în parte presiunea pe care ei o aveau de suferit din partea opiniei publice a ţării pe care o reprezentau.
Clemenceau era hotărât pentru o pace cu caracter punitiv. Franţa de-a lungul istoriei sale a fost de două ori invadată de Germania. În 1871 ea a pierdut Alsacia şi Lorena şi a fost obligată să plătească serioase despăgubiri. Pagubele de război ale Franţei, între 1914, 1918 au fost suportate în mare parte de puterile aliate. Clemenceau, „Tigrul” dorea ca puterea Germaniei să fie redusă în aşa măsură încât să nu mai poată reprezenta o ameninţare în viitor. Cerând garantarea securităţii şi despăgubiri pentru pierderile pe care Franţa le-a suferit, Clemenceau cerea exact ceea ce orice francez ar fi cerut.
Woodrow Wilson era mai puţin interesat de pedepsirea Germaniei. America nu a avut de înfruntat o ameninţare militară directă şi nu avea nici pretenţii teritoriale sau economice. Wilson a venit la conferinţa de pace pentru a susţine doar principii generale. El era interesat în primul rând de stabilirea unui sistem de relaţii internaţionale echitabil şi durabil. El urmărea de fapt constituirea unei Ligi a Naţiunilor şi promovarea principiului autodeterminării pentru toate statele membre.
Poziţia lui Lloyd George este mult mai greu de definit. Deşi Marea Britanie nu avea pretenţii teritoriale în Europa, Lloyd George era dornic să asigure păstrarea de către Marea Britanie a supremaţiei maritime şi să mărească (sub presiunea conservatorilor) Imperiul Britanic – obiective tradiţionale ale englezilor. Conştient de puternicul sentiment anti-german din Marea Britanie, el a anunţat în timpul campaniei electorale din 1918 că este de părere că Germania trebuie să plătească „ cât mai mult posibil” pentru pagubele pricinuite. Lloyd George era pregătit să distrugă militarismul german şi să susţină chiar cererea ca împăratul Wilhelm II să fie spânzurat. El făcea totuşi deosebirea între conducătorii fostului imperiu german şi poporul german ca entitate. Germania era acum regim parlamentar. Părea un lucru nechibzuit să subminezi autoritatea actualilor guvernanţi sau să-i persecuţi pe aceştia pentru păcatele împăratului. Conştient de pericolul pe care îl poate reprezenta o Germanie înrăită, Lloyd George a preferat îngăduinţa. În raportul său de la Fontainebleau din martie 1919, el scria : „Nu-mi pot imagina o cauză mai demnă de un viitor război decât aceea prin care poporul german, care s-a dovedit a fi una din cele mai puternice şi mai curajoase rase ale lumii, s-ar înconjura cu câteva state mici, multe dintre ele formate din neamuri care nu au avut niciodată un guvern stabil al lor, dar care înglobează un număr mare de germani ce manifestează pentru unirea cu patria mama … Poţi îndepărta Germania de coloniile ei, îi poţi reduce forţele armate la o simplă forţă poliţienească, iar flota ei o poţi reduce la efectivele unei puteri de rangul cinci; cu toate acestea, în cele din urmă, dacă ea va socoti că a fost tratată nedrept prin pacea din 1919, ea va găsi mijloacele să plătească pentru acest lucru.
Liga Naţiunilor
Liga Naţiunilor, sau Societatea Naţiunilor, a fost înscrisă în Tratatul de la Versailles. Acest lucru era obsesia lui Woodrow Wilson. El credea (absolut eronat) că Marea Britanie şi Franţa se vor opune ideii creării Ligii. Cu toate că nici Lloyd George, nici Clemenceau nu erau foarte încântaţi de această idee, amândoi erau gata să susţină crearea Ligii în schimbul relaţiilor bune cu S.U.A. Într-adevăr, ministrul afacerilor externe al Marii Britanii la sugestia lordului Robert Cecil (ministrul adjunct al afacerilor externe) şi al lui Jean Smuts (ministru al apărării al Africii de Sud) a pregătit o propunere concretă pentru constituirea Ligii, în timp ce reprezentanţii americani au venit la Paris „înarmaţi” numai cu o idee foarte vagă despre ceea ce avea să fie Liga Naţiunilor. Schema propusă de reprezentanţii britanici a devenit structura de bază pe care s-a clădit Liga Naţiunilor. Aliaţii aveau păreri diferite despre desfăşurarea activităţii Ligii, dar toţi au fost de acord că Germania nu va fi admisă în acest organism, până nu va demonstra în mod categoric că va respecta prevederile tratatului de pace.
Tratatul a fost redactat în mare grabă la sfârşitul lunii aprilie 1919 şi dat imediat la tipar fără ca nimeni să fi citit de fapt toate cele 440 de puncte componente! Nemţii, cărora li s-a acordat un interval de numai 3 săptămâni pentru a face observaţii în scris, au atacat aproape fiecare prevedere, în special capitolele referitoare la vinovăţia de război, reparaţii şi clauze teritoriale. În cele din urmă, însă, Germania nu a avut încotro şi a trebuit fie să accepte tratatul, fie să facă faţă ameninţării cu invazia. Tratatul a fost semnat la 28 iunie 1919.
Păreri critice la adresa Tratatului de la Versailles
În 1919 Tratatul de la Versailles a fost bine primit în Marea Britanie şi a întrunit o majoritate zdrobitoare în Parlament. Marea Britanie părea să fi obţinut în general ceea ce îşi dorise prin tratatul de pace. Germania fusese distrusă ca putere maritimă (flota germană se auto-scufundase la Scapa Flow, în 1919). Marea Britanie şi dominioanele dobândiseră coloniile Germaniei şi Germania acceptase să plătească reparaţii de război. Britanicii erau de părere că tratatul este dur, dar corect.
Germania nu a fost de aceeaşi părere. Nemţii, indiferent de apartenenţa politică, susţineau că tratatul are un caracter punitiv şi nedrept şi este foarte departe de spiritul celor 14 puncte ale lui Wilson care li s-a dat de înţeles că vor sta la baza redactării tratatului de pace. Radicalii din Marea Britanie au ajuns la aceeaşi concluzie. În 1919, economistul J.M. Keynes a lansat o critică zdrobitoare la adresa tratatului în cartea sa de succes, „Consecinţele economice ale păcii”. El afirma că naivul Wilson a fost forţat de răzbunătorul Clemenceau şi de intrigantul Lloyd George să accepte o pace nemiloasă. El condamna în special inoportunitatea şi imposibilitatea transpunerii în practică a reparaţiilor de război. Lloyd George însuşi avea îndoieli în privinţa tratatului şi a modului incorect în care au fost trataţi nemţii. Aceste îndoieli aveau să fie preluate în anii următori de mulţi politicieni britanici.
Cu toate acestea, francezii în marea lor majoritate socoteau tratatul mult prea îngăduitor . După un război lung şi costisitor, a cărui responsabilitate o purta în mare măsură Germania, aceasta pierduse numai 13% din teritoriul ei de dinainte de război si 10% din populaţie. Ea scăpase de divizare, dar acum la graniţele ei din sud şi est era înconjurată numai de state mici, instabile şi rămânea potenţial cel mai puternic stat din Europa. Clemenceau acceptase prevederile Tratatului de la Versailles numai pentru că Wilson şi Lloyd George oferiseră Franţei o alianţă defensivă. Senatul american a refuzat, totuşi, să ratifice această garanţie, la fel şi guvernul britanic. Prin urmare, francezii, în marea lor majoritate, s-au simţit trădaţi.
Istoricii au preluat în general aceste critici ale vremii. Mulţi au afirmat că tratatul este cel mai slab din toate timpurile – prea sever pentru a putea fi acceptat definitiv de nemţi şi prea îngăduitor pentru a putea constrânge Germania pe termen lung, datorită absenţei sancţiunilor. Unii istorici, ca A.J.O. Taylor, au mers mai departe susţinând că eşecul pe care l-au avut Aliaţii în rezolvarea problemei germane în 1919 au condus la izbucnirea celui De-al II-lea Război Mondial.
Nu toţi istoricii au fost însă atât de critici, unii (ca Adamthwaite şi Kennedy) fiind gata să-i apere atât pe autorii păcii, cât şi tratatul în sine. Ei au evidenţiat problemele pe care le-au avut de întâmpinat în 1919 Lloyd George şi ceilalţi autori ai păcii. Fiind de acord că problema Germaniei nu a fost rezolvată, ei au subliniat că şi pentru cei mai buni strategi, ar fi dificil să găsească o soluţie reală pentru această problemă. Ei au susţinut că problema precumpănitoare nu este atât esenţa prevederilor Tratatului de la Versailles, ci mai degrabă ostilitatea nemţilor faţă de tratat pentru că el reprezintă o înfrângere pe care cei mai mulţi dintre ei nu vor s-o recunoască. Nici chiar un tratat bazat pe cele 14 Puncte nu ar fi fost acceptabil pentru Germania pentru că el ar fi presupus cedarea de teritorii în favoarea Poloniei. Un tratat cu adevărat dur nu putea fi pus în discuţie ţinând seama de dorinţa celor doi, Wilson şi Lloyd George, de a încheia un tratat just. În aceste împrejurări Adamthwaite a socotit Tratatul de la Versailles o „încercare temerară de a trata problemele intratabile şi de a soluţiona problemele imposibil poate de soluţionat”.
Cei trei mari, trecând de la o problemă la alta şi sub puternice presiuni din partea ţărilor ai căror reprezentanţi erau, erau conştienţi de deficienţele activităţii lor. Acesta este de altfel motivul pentru care, în ceea ce-l priveşte de Lloyd George, a fost creată Liga Naţiunilor. În 1919 el a declarat că aceasta va fi „ ca o Curte de Apel care va îndrepta situaţiile ivite ca urmare a unor acte de cruzime, a unor nereguli şi a unor nedreptăţi. Acest lucru însemna să acorzi totuşi prea multă încredere unui organism care nu are posibilitatea să aplice sancţiuni. Mai mult (dar Lloyd George nu a realizat acest lucru în 1919) din acest organism lipsea America. Senatul american a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi astfel S.U.A. nu a devenit membru al Ligii. Rezultatul a fost, după părerea lui Medlicott că „Marea Britanie şi Franţa s-au pomenit în postura unei dădace stânjenite ale unui prunc cam prea alintat, rezultat dintr-o împerechere nesăbuită a lumii întregi”(!)
Pacea de după primul război mondial şi problemele
legitimităţii învingătorilor şi învinşilor
Primul război mondial (1914-1918) a fost cel mai distrugător conflict pe care l-a cunoscut omenirea până atunci. Majoritatea operaţiunilor militare s-au desfăşurat în Europa, continent cuprins de flăcări în cea mai mare parte a sa. Pierderile umane şi materiale au fost uriaşe. La sfârşitul războiului, Europa îşi secătuise resursele, energiile, baza materială, pierduse zeci de milioane de locuitori, majoritatea tineri. Între popoarele europene s-au accentuat numeroasele disensiuni existente şi au apărut altele noi. Decalajul de dezvoltare între Europa şi S.U.A. a crescut mult, în favoarea americanilor. De altfel, după 20 de ani de refacere a Europei, va urma a doua conflagraţie mondială, care va mai distruge o dată Europa şi o va aduce, pentru multe decenii, la cheremul S.U.A. şi Uniunii Sovietice.
Către sfârşitul războiului, elita politică americană realizase că, prin distrugerea reciprocă a puterilor Europei, S.U.A. vor menţine întâietatea economică şi politico-militară mondială pentru multă vreme. În acel moment, clasa politică americană îşi vedea interesele comerciale cel mai bine conservate într-un viitor fără conflicte. Este şi acesta unul dintre motivele pentru care preşedintele Wodroow Wilson a dorit sincer şi a promis Congresului şi poporului american o pace solidă şi trainică, bazată pe principii trainice. A plecat la Paris şi a rămas acolo timp de şase luni, cea mai lungă absenţă a unui preşedinte american de pe teritoriul naţional.
Wodroow Wilson a dorit o pace ideală. Învingătorii cu învinşii trebuiau să încheie un tratat cu toate prevederile negociate pe picior de egalitate. Principiile dreptului internaţional urmau, în viziunea wilsoniană, să domine interesele, indiferent cât de mari şi puternice erau ele, indiferent ale cui ar fi fost. Era într-adevăr proiectul unei lumi ideale. Era o concepţie care, dacă s-ar fi putut pune în aplicare, aşa cum a dorit W. Wilson, ar fi schimbat faţa lumii, cel puţin pentru o perioadă, rămânând în istorie ca un model spre care s-ar fi aspirat mereu. Idealismul wilsonian nu a putut înfrânge pragmatismul anglo-francez. David Lloyd George şi Georges Clemanceau l-au dominat pe W. Wilson. Erau mai bine pregătiţi pentru influenţarea deciziilor conferinţei păcii şi pentru redactarea tratatelor cu fiecare dintre învinşi. Ei şi-au atins scopul de a impune Germaniei şi aliaţilor ei o pace dură, apreciată de unii politologi şi istorici ca fiind un dictat al învingătorilor împotriva învinşilor. Aşa a fost apreciată inclusiv în cadrul Congresului S.U.A., care a respins tratatul, care nu a devenit lege în S.U.A. Cariera lui W. Wilson s-a încheiat lamentabil. Căzut în dizgraţie, a suferit un atac cerebral, părăsind preşedinţia uitat şi blamat. Bunele intenţii nu au fost suficiente. Idealismul său a început să fie abordat peiorativ. Americanii au fost nemulţumiţi şi, în mare parte, şi-au propus o politică izolaţionistă, de neimplicare în problemele europene, generate de neînţelegerile lor seculare.
Ca urmare, a modului de realizare a păcii, învingătorii au culpabilizat pe învinşi. Învinşii au declanşat războiul, ei sunt agresorii, unicii vinovaţi, distrugătorii Europei, păcii internaţionale, deschizătorii unor răni adânci în istorie etc. Analiza sistemului internaţional, coroborată cu definiţia agresiunii, în condiţiile în care se acceptă consensual că diferendele teoretice şi conflictul armat din primul război mondial se referă la împărţirea şi reîmpărţirea lumii, aduce cu sine întrebări cum ar fi: care a fost agresorii iniţiali ? Germania şi Austro-Ungaria, în 1914, sau puterile coloniale Anglia, Franţa etc., încă din perioada imediat următoare marilor descoperiri geografice ? Nu s-a putut evita constatarea că, la ora atacului Austro – Ungariei şi Germaniei împotriva Serbiei, s-a produs la sute de ani după ce alte state au comis teribilele genociduri prin colonii, declanşând un jaf sistematic al globului, în scopul transferului de prosperitate către metropole. Unii analişti conchideau, astfel, că primul război mondial nu a fost decât o reacţie întârziată a unor state, faţă de agresiunile începute cu sute de ani în urmă.
Învingătorii în război, care deţineau uriaşe imperii coloniale, sau zone de influenţă de dimensiunea Americii Latine, cum aveau Statele Unite, după promovarea Doctrinei Monroe, au susţinut mereu, până astăzi, principiul legitimităţii pe baza argumentului primului ocupant, care primea, prin abuz de drept internaţional, autoritate de lucru judecat. Discuţia şi concluziile pe această temă a fost mereu controlată de învingătorii în război, care şi-au acordat totdeauna adevărul şi dreptatea, lăsând învinşilor vinovăţia şi minciuna. La sfârşitul perioadei interbelice, când sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit în Europa, Germania şi statele revizioniste şi-au promovat adevărurile lor, împingând concluziile în direcţia opusă celei afirmate de învingătorii din primul război mondial. Calea de mijloc, analizele imparţiale, şi-au găsit greu loc şi adevărurile acestor analize imparţiale au fost acoperite de corul taberelor implicate, mai ales ale învingătorilor, mereu mai harnici în propagarea propriei legitimităţi. Principiul fundamental de drept audiatur et altera pars nu şi-a putut găsi locul în analizele majorităţii istoricilor, care s-au situat cu scrierile lor, de cele mai multe ori, de partea unora sau altora dintre poziţii şi interese.
După încheierea războiului şi tratatelor de pace, Europa era distrusă, iar S.U.A., care-şi consolidase mult, chiar decisiv, poziţia de lider economico-financiar mondial, trecuse la promovarea unei politici izolaţioniste. „Războiul mondial a fost un război civil, o afacere internă europeană” este părerea care se putea citi în multe publicaţii americane. Ca urmare, Europa post-conflict rămânea să se reconstruiască singură, pe alocuri îndatorându-se la băncile americane.
De la început, modul de gestionare a intereselor europene de către conferinţa păcii a împărţit Europa în două tabere. Cei mulţumiţi, cel puţin în cele mai multe dintre aspiraţii şi cei nemulţumiţi, care pierduseră influenţă, teritorii, perspective de dezvoltare şi trebuiau să şi achite nota de plată a războiului. Din prima tabără făceau parte Marea Britanie, Franţa, statele nou formate ca urmare a destrămării imperiilor german, austro-ungar şi ţarist (Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Finlanda), Grecia (care-şi văzuse inamicul secular – Turcia – învins, simţindu-se astfel mai în siguranţă), România (care-şi văzuse reunite cu ţara mamă majoritatea teritoriilor locuite de români, cu excepţia Banatului sârbesc şi a raioanelor dintre frontiera actuală de vest şi Tisa), Estonia, Letonia şi Lituania (care-şi obţinuseră independenţa în baza Decretului asupra popoarelor şi tratatelor semnate de ele cu Rusia Sovietică), Belgia, Olanda şi Luxemburg (care nu se mai simţeau ameninţate de Germania înfrântă şi slăbită mult). Din grupul statelor nemulţumite şi care au trecut la promovarea politicii revizioniste, de la începutul perioadei interbelice, fac parte Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia (statele co-semnatare ale tratatelor de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neulliy şi Sevres), la care s-a raliat Italia (după preluarea puterii de către ducele Benito Mussolini – 1921). O serie de state europene şi-au menţinut neutralitatea, neimplicându-se în disputele politice, care aveau să degenereze într-un nou război mondial. Astfel au fost statele din peninsulele Scandinavia şi Iberică.
Liga Naţiunilor nu a reuşit, pe întreaga perioadă interbelică, să-şi creeze mijloace de constrângere a statelor împotriva folosirii forţei în relaţiile internaţionale. A făcut unele progrese în legiferări ale unor norme de drept internaţional, insuficient pentru a conserva pacea. Existau suficiente state pentru care pacea nu putea fi apărată cu orice preţ. Erau şi preţuri prea mari pentru unele state. O analiză foarte rece, încărcată cu un procent cât mai mare de obiectivitate, îndeamnă pe unii cercetători să se ferească de etichetarea de „agresori” pentru cei care au declanşat cel de al doilea război mondial. Teoretic, este şi o chestiune de interpretare. Practic, întreaga istorie modernă şi contemporană, chiar şi epocile anterioare, a fost o perioadă de luptă pentru dominaţia globului pământesc. Dacă acceptăm, conform definiţiei, că agresori sunt primii care au declanşat acest război, atunci nu Germania şi Japonia sunt primii agresori. Acţiunea lor este, ca şi în cazul primului război mondial, o reacţie târzie la cuceririle imperiilor coloniale din Evul Mediu şi Epoca Modernă.
Perioada interbelică a debutat şi a evoluat ca una lipsită de siguranţă, de instabilitate politică şi economică, de climat permanent de criză.
Din nevoia de a-şi crea un climat de securitate pe care tratatele de pace şi Societatea Naţiunilor nu îl puteau oferi, unele ţări care se simţeau vizate de politica revizionistă, au creat un sistem de securitate colectivă bazat pe alianţe şi pe garanţii oferite de Marea Britanie şi Franţa. Astfel a fost creată, în anul 1921, Mica Înţelegere (Mica Antantă), compusă din trei ţări central europene, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, toate trei având diferende teritoriale cu Ungaria, ţară care s-a văzut înconjurată de state aliate între ele. Fiecare dintre cele trei ţări mai avea câte un mare diferend internaţional, care nu mai era comun. Cehoslovacia avea o relaţie tensionată cu Germania, care nu dorea un stat puternic în sudul ei şi dorea să alipească regiunea Sudetă, unde locuiau 3,5 milioane de germani. Iugoslavia disputa cu Italia teritorii din nordul Mării Adriatice. România avea relaţii încordate, greu gestionabile cu Rusia Sovietică. Basarabia şi Bucovina se uniseră cu România şi acest lucru nu era recunoscut de marea putere de la răsărit. Ţările din Peninsula Balcanică erau îngrijorate de climatul internaţional nesigur şi de pericolul unor acţiuni revizioniste ale Bulgariei, mai ales dacă acestea ar fi fost sprijinite de alte puteri ale Europei, în primul rând Germania. Acest sentiment de insecuritate s-a accentuat după anul 1933, când partidul lui Hitler a ajuns la putere în Germania, iar U.R.S.S. a devenit o putere tot mai mare. În anul 1934, la iniţiativa României s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice între Turcia, Grecia, Iugoslavia şi România.
Germaniei i s-a stabilit uriaşa datorie de 132 de miliarde mărci. După ce guvernul de la Berlin a anunţat că nu poate achita această datorie, în anul 1923, armata franceză a pătruns şi a ocupat, drept gaj, regiunea industrială Ruhr, cea mai dezvoltată din ţară şi deţinând resursele de fier şi cărbune ale Germaniei. În anul 1924, la Londra a avut loc o conferinţă de experţi financiari ai statelor învingătoare în război, care a decis acordarea de credite Germaniei şi o repartizare anuală acceptabilă a datoriei externe. Ca urmare, a avut loc o destindere internaţională şi Germania a început să depăşească dificultăţile economice. În anul 1925, la Locarno, s-a semnat un pact prin care Germania se obliga să garanteze respectarea graniţelor de est ale Franţei şi Belgiei. În 1926, Germania a fost primită în Societatea Naţiunilor, ceea ce a condus la şase ani de destindere în Europa. În anul 1928, s-a semnat Pactul Briand-Kellogg, numit aşa după numele ministrului de externe al Franţei şi al secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., care l-au iniţiat. Semnatarii pactului se angajau să nu recurgă la război în relaţiile dintre ele. Până în anul 1934, un număr de 63 de ţări au aderat la pact. La sfârşitul perioadei interbelice, se va evidenţia lipsa stipulării unor măsuri concrete pentru evitarea războiului, fapt care va face pactul ineficient. Tot în vederea gestionării crizelor aflate în fază latentă, în anul 1934, ministrul francez de externe Louis Barthou a propus crearea unui Pact Oriental, la care au fost invitate să adere Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia şi Uniunea Sovietică. Semnatarii urmau să îţi acorde sprijin reciproc în cazul vreunei agresiuni împotriva oricăreia dintre ele. Opoziţia Germaniei şi Poloniei a dus la eşuarea proiectului. În anul 1934, Uniunea Sovietică a intrat în Societatea Naţiunilor.
În anul 1935, Germania a introdus serviciul militar obligatoriu, încălcând Tratatul de la Versailles. În acelaşi an, Italia a atacat Abisinia, prima agresiune a unei ţări europene, după războiul mondial. Acţiunea Italiei a fost sprijinită de Austria, Germania şi Ungaria. În anul 1936, Hitler a ordonat unor efective de 30.000 de militari ai armatei germane să pătrundă şi să ocupe poziţii în Renania, care devenise, prin Tratatul de la Versailles, zonă demilitarizată. În acel moment, puterile occidentale erau superioare Germaniei şi puteau să intervină pentru restabilirea situaţiei hotărâte la Versailles. Armata germană avea ordin să se retragă la cea mai mică acţiune a militarilor francezi, care însă nu s-au opus. Germania a putut să întărească frontiera cu Franţa, unde a construit o puternică linie de fortificaţii, Linia „Siegfried”. Privind din alt punct de vedere, Renania era şi este o provincie germană asupra căreia guvernul de la Berlin avea toate drepturile de a decide şi acţiona suveran.
După 20 de ani de la încheierea primei conflagraţii mondiale, sistemul de securitate colectivă s-a prăbuşit. În anii 1936 şi 1937, s-au semnat tratate între Germania, Italia şi Japonia, creându-se astfel alianţa statelor fasciste.
În primăvara anului 1938, Germania a realizat Anschluss-ul (alipirea), respectiv alipirea Austriei la Germania. Germania îşi baza acţiunea pe legitimitatea pe care o oferea faptul că austriecii sunt germani. O mare parte a poporului austriac a fost de acord cu Anschluss-ul. Au existat şi persoane care nu au agreat acest act politic, majoritatea fiind fie cei care prin unificare îşi pierdeau privilegii, fie patrioţi conservatori, care nu puteau renunţa la tradiţia istorică a suveranităţii teritoriilor ereditare ale Casei de Habsburg. Scopul declarat de Hitler a fost crearea „Germaniei Mari”. Următoarea acţiune a fost îndreptată în scopul dezmembrării Cehoslovaciei, care rezolva problema alipirii Sudeţilor, eliminarea statului cehoslovac şi destrămarea Micii Antante. Dominaţia centrului şi sud-estului Europei de către Austria, Austro-Ungaria şi mai târziu de către Germania, de-a lungul întregii istorii medievale, moderne şi contemporane, prin fărâmiţarea statelor din aceste regiuni. Dezmembrarea Cehoslovaciei s-a realizat în două etape. Prima a fost diplomatică, Germania convocând o conferinţă la München, în septembrie 1938, cu participarea şefilor guvernelor Marii Britanii, Franţei (care garantaseră integritatea Cehoslovaciei) şi Italiei. Conferinţa a hotărât cedarea de către Cehoslovacia a regiunii Sudete către Germania. Conferinţa a însemnat astfel şi apariţia unui directorat al Europei, care lua decizii încălcând dreptul internaţional şi eliminând de la decizii Societatea Naţiunilor. La 2 noiembrie 1938, a avut loc primul dictat de la Viena, prin care s-au mai smuls Cehoslovaciei alte teritorii, în favoarea Ungariei şi Poloniei. În martie 1939, Germania şi Ungaria au ocupat în întregime Cehoslovacia. România, care avea frontieră comună cu Cehoslovacia, a fost invitată să ocupe un teritoriu în estul acestei ţări, dar spre cinstea istorică a guvernului regal român, a refuzat. Statele din estul Europei, Polonia, Iugoslavia şi România, care sprijiniseră întreaga perioadă interbelică politica Franţei şi Marii Britanii, şi-au pierdut total încrederea în aceste ţări.
La 23 august 1939, Germania a încheiat cu Uniunea Sovietică Pactul de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Hitler-Stalin, sau Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care cele două puteri îşi împărţeau teritorii şi influenţa din estul Europei. În baza acestui tratat, Germania şi-a promovat interesele ei, ale Ungariei şi Bulgariei, prin intervenţii militare (în Polonia, Iugoslavia), prin intermediul celui de al doilea Dictat de la Viena, prin care României i s-a desprins nord-vestul Transilvaniei (în favoarea Ungariei), tratativele româno-bulgare de la Craiova, impuse de Germania, prin care România a cedat Cadrilaterul Bulgariei. În baza aceluiaşi tratat, în iunie 1940, U.R.S.S. a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa.
Al doilea război mondial
Tratatul Molotov-Ribbentrop a dat Germaniei asigurări privind neutralitatea U.R.S.S. La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia dinspre vest, iar în 17 septembrie, Uniunea Sovietică a intrat şi ea în Polonia, ocupând părţi din estul ei, tratând apoi cu Germania linia de demarcaţie dintre cele două puteri şi realizând astfel a patra împărţire a Poloniei.
Nu ne propunem abordarea evenimenţială a celui de al doilea război mondial, despre care s-au scris sute de mii de lucrări de sinteză. Ne permitem unele consideraţii generale, şi abordarea modului în care, prin înţelegerile şi tratatele semnate, s-au gestionat uriaşele crize mondiale datorate războiului.
Începând cu anul 1933, când Hitler şi partidul său au ajuns la putere în Germania, această ţară a trecut la o rapidă dezvoltare economică, socială, ştiinţifică, militară şi în alte domenii. Regimul autoritar de la Berlin a înlăturat toate piedicile din calea progresului general al ţării. La baza dezvoltării ţării a stat cultivarea sentimentului naţional german, a mândriei patriotice. De pe această poziţie economico-militară, Germania a ajuns să se „sufoce”, din lipsă de „spaţiu vital”. După ce Germania a redevenit cea mai mare putere din Europa (1938), această politică naţională a fost împinsă în latura sa naţionalistă, fiind îndreptată nu numai în folosul poporului german, dar şi împotriva altor minorităţi naţionale, cum ar fi evreii şi slavii, iar în timpul războiului, împotriva unor popoare întregi. Atât privitor evrei, cât la slavi, există o întreagă istoriografie a disensiunilor, în cadrul căreia, Germania avea şi ea dreptatea ei, dreptate pe care învingătorii în război, mai ales comunităţile evreieşti, cele mai influente pe plan mondial, nu i-au recunoscut-o şi nu i-o recunosc nici astăzi, după 7-8 decenii. Doctrina naţional-socialistă germană, bazată, în general, pe ideile expuse de Adolf Hitler în cartea Mein Kampf, a devenit agresivă treptat, pe măsură ce şi reacţiile împotriva ei au fost mai acerbe. Cel mai criticată a fost teoria raselor, „superioare” şi „inferioare”, apreciată ca monstruoasă şi absurdă, inclusiv de autorul acestor rânduri.
După cum este arhicunoscut, în primii doi ani de război, Germania a ocupat cea mai mare parte a Europei, impunându-şi superioritatea militară şi de tărie morală, născută din psihologia de învingători a germanilor, clădită de naţional-socialism. În primii doi ani de război, Germania a avut de luptat cu puteri de mâna a doua (Franţa şi Marea Britanie), state mijlocii şi mici din Europa. Din vara anului 1941, a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, iar din decembrie 1941 şi împotriva S.U.A., ceea ce a echilibrat raportul de forţe, care apoi s-a înclinat în defavoarea Germaniei.
România şi-a văzut, în vara anului 1940, năruite realizările de la sfârşitul primului război mondial. Ţara pierduse Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord-Vest şi Cadrilaterul. Ea se afla sub permanentă ameninţare din partea Uniunii Sovietice, raporturile cu această mare putere fiind iremediabil compromise la sfârşitul primului război mondial, inclusiv din vina guvernelor şi clasei politice româneşti, în ansamblul ei. Ca urmare calea cu şanse de reuşită aleasă de guvernanţii de la Bucureşti de refacere a României Mari şi de ieşire din criza internaţională în care se găsea, a fost alianţa cu Germania. Nimeni nu a luat foarte serios în seamă că Germania va pierde războiul cu Uniunea Sovietică şi România va ajunge sub ocupaţie militară rusă. O astfel de ipoteză luată în seamă, oferea şi şansa României de a fi luptat de la început alături de puterea învingătoare de la răsărit. Pe de altă parte, clasa politică românească, formată din proprietari mari, mijlocii şi mici, avea o repulsie organică faţă de bolşevismul a tot naţionalizator. În perioada interbelică, în România, locul comuniştilor a fost în temniţe, astfel că ei au acces la putere doar cu ajutor sovietic şi conducând împotriva majorităţii elitelor create în România modernă şi interbelică.
În cursul războiului, principalul teatru de bătălie a fost spaţiul european. Principalii luptători antigermani au fost sovieticii. Ei au pierdut un număr impresionant de vieţi omeneşti, au suferit pagube materiale colosale, au ţinut angajate în luptă principalele forţe militare germane, cărora le-au provocat cele mai grele dintre pierderile suferite de aceştia. U.R.S.S. a primit ajutoare materiale din S.U.A., importante, dar armata sovietică s-a bazat în cea mai mare măsură pe armamentul, tehnica şi resursele ruseşti. Războiul s-a purtat cu o îndârjire totală, folosindu-se, de către ambele tabere, toate mijloacele. După război însă, învingătorii nu şi-au împărţit doar sferele de influenţă, ci şi adevărul, minciuna, dreptatea şi nedreptatea. Ei au păstrat pentru dânşii adevărul şi dreptatea, aruncând minciuna şi nedreptatea în cârca învinşilor şi menţinând această situaţie, prin toate mijloacele, inclusiv nedemocratice, până astăzi. Toate părţile implicate au săvârşit crime de război. Germanii şi aliaţii lor, inclusiv românii, au distrus partea europeană a Uniunii Sovietice, cauzând mari pierderi şi populaţiei civile. Germanii au transferat milioane de oameni din U.R.S.S. la muncă în Germania, o formă contemporană de sclavie. Tot germanii au declanşat Holocaustul, comiţând genocid împotriva poporului evreu, model copiat şi de aliaţii lor ustaşi croaţi conduşi de Ante Pavelic, împotriva a 700.000-1.000.000 de sârbi care au fost omorâţi (cifra exactă este controversată în istoriografia problemei). Armatele americane şi britanice au scufundat vase germane cu refugiaţi in calea Armatei Roşii, au bombardat cartierele de locuit din diverse oraşe germane. La Dresda, în câteva ore, au fost ucişi 200.000 de civili, cât în bombardamentele atomice din Japonia. Către sfârşitul iernii 1944-1945, armatele S.U.A. şi Marii Britanii au închis într-un câmp, cu sârmă ghimpată, 800.000 de tineri prizonieri germani, majoritatea sub vârsta legală de încorporare şi i-au lăsat să moară de frig şi foame. Pentru a nu cădea sub incidenţa Convenţiei de la Geneva, privitoare la tratamentele care trebuiau aplicate prizonierilor de război, prizonierii au fost denumiţi F.I.D. (forţe inamice dezarmate). Soldaţii sovietici s-au „ilustrat” şi ei în crime de război odioase. Suficient să reamintim crimele săvârşite în pădurea Katin, din Polonia, unde au fost asasinaţi multe mii de ofiţeri polonezi, de raderea Germaniei de pe faţa pământului, despre tâlhării, violuri şi omoruri de civili din ţările inamice ajunse, prin răsturnarea situaţiei militare, în puterea sovieticilor. Şi la nivelul de bază al societăţii, în conştiinţa publică, a rămas imaginea că pe unde a trecut armata rusă au rămas jaful şi femei gravide. Lista infracţiunilor de război este foarte lungă.
Dintre ţările europene aliate ale Germaniei, sau ocupate de aceasta, România a fost singura care nu a permis aplicarea ordinului lui Hitler de internare a evreilor în lagăre şi de exterminare a lor. Acest fapt fără precedent în istoria Holocaustului, a fost recunoscut de liderii evrei din România, inclusiv de dr. Wilhelm Fielderman, dar şi de către comunitatea evreiască mondială. După Războiul de 6 zile (1-6 iunie 1967), toate ţările din sfera de influenţă economico-militară a U.R.S.S. au condamnat agresiunea Israelului împotriva Egiptului şi ocuparea de teritorii egiptene, rupând în bloc relaţiile diplomatice cu guvernul de la Tel Aviv. România a fost singura ţară care a păstrat aceleaşi bune relaţii cu Israelul şi cu poporul evreu, permiţând şi emigrarea evreilor din România, în Israel sau S.U.A. România, prin preşedintele Ceauşescu Nicolae, a fost solicitată să medieze, de-a lungul mai multor ani pacea între Israel şi Egipt, care s-a încheiat în anul 1979. Elogiile şi mulţumirile pentru toate aceste realităţi au durat până la prăbuşirea regimului comunist. După revolta populară şi lovitura de stat din decembrie 1989, când în România a fost adus la putere un regim politic aservit intereselor străine, comunităţile evreieşti, având o importantă reprezentare de conaţionali în conducerea de la Bucureşti, au schimbat orientarea şi poziţia faţă de istoria evreilor din România. Au fost modificate şi vitrinele cu texte din Muzeul Holocaustului din S.U.A. În mod surprinzător pentru mulţi români, comunităţile evreieşti din S.U.A., România şi Israel au început o campanie de învinuire a României pentru atrocităţile comise de unii cetăţeni români şi de guvernul român, în timpul celui de al doilea război mondial, multe dintre ele imaginare.
Al doilea război mondial a fost un nou episod, foarte important, din lupta permanentă pentru stăpânirea lumii. El a fost gestionat în folosul câştigătorilor, împotriva învinşilor, ca de fiecare dată în istorie.
Încheierea şi consolidarea alianţei între SUA, URSS, Marea Britanie
Atacând URSS, la 22 iunie 1941, după 129 de ani de la războiul lui Napoleon Bonaparte contra Rusiei, Hitler a pus bazele alianţei sovieto-britanice. Din vara anului 1941, şi preşedintele Roosevelt era sigur că SUA vor intra în război. Se aştepta momentul potrivit. O neutralitate în clipa încheierii conflictului nu era benefică. Ea ar fi însemnat absenţa de la împărţirea roadelor victoriei. SUA au extins şi pentru URSS beneficiile legii de împrumut şi închiriere, care va permite transferul către sovietici a numeroase furnituri americane. În acest fel s-au pus bazele alianţei sovieto-americane. Consolidată prin negocieri, alianţa SUA, URSS, Marea Britanie a devenit repede unica forţă capabilă să stopeze victoria coaliţiei fasciste în război.
Apropierea sovieto-americană a început în 24 iunie 1941, când Preşedintele SUA a făcut o declaraţie de sprijin şi simpatie faţă de Uniunea Sovietică. Se prefigura o alianţă şi aceasta a fost netezită cu ocazia importantei vizite făcute de Harry Hopkins la Moscova, în iulie 1941. După o primire foarte călduroasă, care reprezenta o excepţie, timp de şase ore fără întrerupere, Stalin a vorbit cu trimisul preşedintelui SUA. Tot la Moscova s-au întâlnit, în septembrie 1941, Stalin, trimisul lui Churchill, Lordul Beaverbrook şi americanul Harriman, care vor încheia un important acord de colaborare, la 4 octombrie 1941, prin care SUA şi Marea Britanie se angajau să livreze armament şi alte bunuri necesare Uniunii Sovietice, iar aceasta se angaja să continue războiul cu toate resursele. Harriman a transmis promisiunea ca, începând din iulie 1942, SUA să livreze URSS 400 de tancuri şi 300 de avioane pe lună. La 12 august 1941 a pornit spre Arhanghelsk primul convoi americano-britanic cu ajutoare pentru URSS. Aceste convoaie s-au deplasat cu multe eforturi şi pierderi considerabile, o mare parte din ele fiind scufundate de germani. Valoarea lor totală, pentru întreaga perioadă a războiului, va atinge considerabila cifră de 11 miliarde de dolari, reprezentând armament, 20.000 locomotive, 425.000 de camioane etc. Cu tot acest ajutor uriaş, majoritatea armamentului Armatei Roşii era de fabricaţie sovietică. Stalin, om dominat de precauţie, avusese grijă încă dinainte de război să mute la est de Ural o mare parte a industriei grele. După atacul japonez asupra SUA şi intrarea acestora în război, coaliţia celor trei state s-a consolidat şi astfel s-au pus bazele extinderii colaborării lor în interese care vizau întreaga planetă. Cu toate că această alianţă avea să fie cea mai durabilă înţelegere din istorie, ea funcţionând şi astăzi, la nivelul SUA – Federaţia Rusă, unii istorici apreciază că ea nu a fost niciodată completă. Stalin n-a avut încredere în partenerii occidentali. În prima parte a derulării alianţei, el spunea că americanii şi englezii îi lasă pe germani să lupte cu ruşii pentru ca după război să poată domina singuri lumea. După anul 1943 şi debarcarea din Italia, când voinţa anglo-americană de a lupta contra Germaniei cu mare angajament nu mai putea fi pusă la îndoială, Stalin a afirmat că occidentalii invadează Europa doar pentru a nu le lăsa sovieticilor monopolul victoriei în Europa. În toată perioada războiului, Stalin a ştiut să joace fără greşeală rolul partenerului care avea toate drepturile faţă de ceilalţi doi membri ai Alianţei. În 3 septembrie 1941, el le-a scris aliaţilor săi că URSS este în pericol de moarte. Spectrul înfrângerii URSS şi posibila prăvălire a Germaniei, cu toate forţele, asupra Anglie şi SUA, a fost arma psihologică, un şah etern pe care Stalin l-a dat aliaţilor săi şi o cheie a succeselor sale, consfinţite, după cum se va vedea, prin tratatele secrete cu aliaţii săi, care s-au prelungit în timp, producând efecte până în ziua de astăzi.
Alianţa a cunoscut şi momente de disfuncţie. În februarie 1943, serviciul sovietic de informaţii a avut cunoştinţă de faptul că la Geneva au avut loc convorbiri secrete între prinţul german de Hohenlohe şi şeful spionajului american în Europa, Allen Dulles. Prinţul negocia în numele Reichsführer-ului SS Heinrich Himmler. După război s-au găsit rapoartele lui Hohenlohe. Americanii le-au tăcut sub tăcere, nedorind să se mai vadă că ei au acceptat să negocieze cu Himmler, într-un moment în care la nivelul serviciilor secrete erau cunoscute ororile lagărelor de concentrare pe care el le patrona. Americanii nu i-au informat pe sovietici. Hohenlohe şi-a continuat iniţiativele pentru o pace separată cu aliaţii occidentali. El a luat legătura cu britanicii, prin intermediul bancherului suedez Wallenberg. De această dată, ministrul britanic la Moscova l-a informat în scris pe comisarul poporului pentru afaceri externe Viaceslav Molotov despre convorbirile cu prinţul Hohenlohe. Pe această temă, au mai fost numeroase încordări, dar interesele colaborării pentru victoria în război şi dominaţia mondială postbelică erau mult prea mari pentru a se produce fisuri în coaliţie. Teama americanilor de o înfrângere în război a fost foarte de mare şi speranţele puse de poporul american în sovietici au cimentat alianţa între cele două mari puteri, conduse de regimuri politice ireconciliabile. Încă din vara anului 1941, când SUA nu intraseră în război, celebrul institut “Gallup” arăta că 73% din americani declarau că susţin victoria URSS în război. Un an mai târziu, se ţineau discursuri şi se scriau reportaje despre “fraternitatea sovieto-americană” şi chiar despre “comunitatea de idealuri şi similitudinea civilizaţiilor”.
Indiferent de limitele acestei alianţe, cea mai importantă din toate timpurile, ea va crea celor trei parteneri sentimentul că la adăpostul ei îşi vor putea promova interesele la scară planetară, acelea care până la cel de al doilea război mondial nu fuseseră realizate încă, găsindu-se în fază embrionară.
Preocuparea U.R.S.S. pentru negocierea cu aliaţii lor a sferelor de influenţă după ce războiul se va termina, nu viza doar estul şi centrul Europei, ci şi Extremul Orient. S.A. Lozovski, adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri externe, s-a adresat lui Stalin şi Molotov cu o notă confidenţială, în 26 decembrie 1941, în care a făcut propuneri pentru conferinţa postbelică de pace. Nota dovedeşte condiţia psihică excepţională a liderilor bolşevici, convingerea lor fermă în victorie în acele clipe, cele mai grele pentru U.R.S.S. din întreaga perioadă a războiului. În notă se arată că: “…rezultatul războiului este deja clar. Germania, Japonia, Italia şi aliaţii lor vor fi zdrobiţi…” Ca urmare, se arăta în notă, situaţia la conferinţa păcii “va fi foarte complicată”, întrucât patru foste foarte influente puteri (Germania, Japonia, Italia şi Franţa) vor ieşi din rândul statelor de decizie şi problemele lor şi ale coloniilor şi sferelor de influenţă pe care le deţineau la începutul războiului vor trebui rezolvate de U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. În continuare sunt inserate propuneri concrete, referitoare la toate zonele de interes.
Perfecta colaborare sovieto-britanică reiese foarte clar şi din nota expediată lui Molotov şi lui Voroşilov de către Maxim Litvinov, adjunct al comisarului sovietic pentru afaceri externe, intitulată Blocurile şi sferele de influenţă. Parcurgerea documentului dovedeşte faptul că Stalin şi cu Churchill încercau să împartă lumea între ei, ignorând S.U.A. Documentul a fost redactat la 11 ianuarie 1945, cu trei săptămâni înaintea Conferinţei de la Yalta. El purta sigla “strict secret”. Printre altele, Litvinov scria: “Dacă Anglia şi U.R.S.S. ar înclina spre stabilirea unor sfere sau zone speciale de securitate această problemă nu ar trebui discutată în prezenţa americanilor. Judecând după presă, opinia publică americană este foarte neliniştită de zvonurile despre blocuri şi sferele de influenţă. Roosevelt personal, ca om realist, poate chiar că este conştient de inevitabilitatea apariţiei sferelor, zonelor sau blocurilor în Europa, dar, ţinând seama de opinia publică, nu se hotărăşte să-şi dea în vreo formă sau alta consimţământul. Sub presiunea opinie publice, el poate căuta să obţină vreo promisiune din partea Angliei şi a U.R.S.S. să se abţină de la formarea blocurilor. În acest caz, am putea fi de acord să examinăm această problemă în trei, numai după un acord prealabil între noi şi Anglia. Întâlnirea celor trei (se referea la Yalta n.a.) nu exclude convorbiri şi în doi, adică între noi şi Anglia. Dacă se consideră favorabil şi potrivit momentul pentru astfel de convorbiri, atunci se poate porni de la schema conturată în nota Comisiei pentru pregătirea tratatelor de pace şi a orânduirii postbelice, intitulată Cu privire la perspectivele şi baza posibilă a colaborării sovieto-britanice. Sfera noastră maximă de interese sau, mai bine zis, zona de securitate, trebuie să includă Finlanda, Norvegia, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Bulgaria şi Turcia. În zona engleză de securitate pot fi incluse, neapărat, Olanda, Belgia, Franţa, Spania, Portugalia şi Grecia, cu menţinerea, totuşi, a tratatului nostru de alianţă cu Franţa. Zona neutră, în care ambele părţi colaborează pe baze egale şi se consultă reciproc permanent, o formează Danemarca, Germania, Austria, Elveţia şi Italia. Anglia va contesta, probabil, intrarea în zona noastră a Norvegiei, Suediei, Turciei şi Iugoslaviei, cerând extinderea zonei sale asupra Suediei, Norvegiei, Danemarcei şi Italiei. Cele şase ţări menţionate vor fi astfel obiectul târguielii şi compromisului…Obiectând împotriva sferelor de influenţă în Europa, americanii nu au deloc în vedere să renunţe la propria sferă de influenţă, care cuprinde, conform doctrinei Monroe, toată emisfera occidentală. Cum doctrina Monroe este o declaraţie unilaterală, S.U.A. n-ar refuza să obţină recunoaşterea ei internaţională. Ele pot obţine aceasta cu ajutorul sistemului de acorduri Dumbarton-Oaks. Este absolut neîndoielnic că S.U.A. au în vedere ca unul dintre aceste acorduri să fie cel panamerican. El poate conveni S.U.A., dar pentru noi nu ar fi prea favorabil, ca zona de securitate ce ne este nouă rezervată să fie legată organizatoric de Organizaţia Internaţională de Securitate şi să se afle sub controlul acesteia. Nouă ni se pare potrivit ca formarea zonelor europene de securitate să fie rezultatul înţelegerii dintre noi şi Marea Britanie, nu al unei hotărâri a Organizaţiei Internaţionale”.
Aceste documente, scoase la lumină destul de recent, arată că seria “târguielilor” şi compromisurilor a început încă din 1941 şi s-a încheiat cu împărţirea lumii după al doilea război mondial, proces reluat la sfârşitul războiului rece. Documentele, ca şi altele la care ne vom referi sau nu, fac o breşă în imaginea intimităţii cercurilor mondiale foarte înalte ale marilor puteri, aruncând o lumină asupra mecanismelor care generează, în culise, marile decizii privind soarta popoarelor şi statelor globului pământesc. Parcurând documentele la care ne referim, avem probele certe ale faptului că la cel mai înalt nivel mondial decuparea frontierelor şi deciziile privind popoarele nu se iau în raport cu argumente ce ţin de drepturile istorice, sau de principii ale dreptului internaţional.
Perspectiva unei alianţe trainice s-a consolidat puternic în cursul verii anului 1941. Pe 7 iulie, Winston Churchill i-a scris lui I. V. Stalin că : “Pentru a vă ajuta vom face tot ceea ce timpul, situaţia geografică şi sporirea resurselor noastre ne vor permite”. În cursul aceleiaşi luni, după cum am arătat, trimisul preşedintelui Roosevelt, Harry Hopkins, a avut la Moscova o discuţie consistentă, de şase ore, cu I. V. Stalin. A fost un moment istoric care a consolidat pe cât de fulgerător, pe atât de profund alianţa sovieto-americană.
Urmarea acestei înţelegeri şi a efortului extraordinar din anii războiului, “o singură mare putere a ieşit din război cucerind alte teritorii, şi această putere este Uniunea Sovietică”. Constatarea aparţine lui Paul Henri Spaak. Încă din timpul celui de al doilea război mondial, Stalin, prin forţa şi abilitatea sa diplomatică în raporturile internaţionale, mai ales prin Pactul Molotov-Ribbentrop, a anexat Estonia, Letonia, Lituania, părţi din Finlanda, din România, din Polonia, din Germania şi din Cehoslovacia, în total 500.000 km2, cu o populaţie de peste 23.000.000 locuitori.
Lumea bipolară. Preludiul Războiului rece Pe măsură ce victoria Aliaţilor împotriva coaliţiei fasciste s-a profilat, interesul pentru respectarea întru totul a înţelegerilor convenite s-a micşorat, iar cel pentru promovarea propriilor interese a crescut. În primii ani de luptă contra Germaniei şi Japoniei, existenţa celor două sisteme politice diferite nu a reprezentat o frână în colaborarea anglo-americano-sovietică. Către sfârşitul războiului mondial, siguranţa victoriei şi garanţiile pe care le ofereau solidele tratate încheiate între Aliaţi, între anii 1943-1945, au determinat continuarea colaborării între semnatari de pe poziţii de adversitate. Într-un timp foarte scurt, s-a ajuns la împărţirea puterii mondiale între SUA şi URSS. De fiecare dintre cele două puteri îşi legau destinele sateliţii celor două sisteme: capitalist şi comunist. Mai rămâneau în afara grupărilor de state din jurul celor două foarte mari puteri un număr de ţări nealiniate şi coloniile. Pe măsură ce RR a înaintat în timp şi a devenit mai complex, libertatea ţărilor nealiniate va fi îngrădită, ele ajungând sub influenţa celor două supraputeri.
Punctul cel mai fierbinte de pe glob, unde lumea bipolară s-a manifestat cel mai mult şi mai limpede a fost Germania. Din punctul occidental de vedere, pericolul comunist era grav. De altfel, frica faţă de comunism a fost o caracteristică fundamentală a întregii perioade a RR. Preocuparea pentru organizarea represiunii anticomuniste în Germania a început înaintea capitulării de la 9 mai 1945. O serie de oficiali americani, dintre care cei mai importanţi au fost Frank Gardiner Wisner şi Allen Dulles, au luat legătura cu lideri nazişti şi s-au consultat pentru realizarea viitorului program anticomunist. Această duplicitate va marca permanent coaliţia dominantă a lumii, pe parcursul întregului RR. Duplicitatea a fost caracteristică ambelor tabere ale RR.
Chiar înainte de încheierea celui de al doilea război mondial, nou-structurata confruntare bipolară între Estul comunist şi Vestul capitalist a determinat mari cheltuieli pentru înfiinţarea şi dezvoltarea continuă a unor agenturi de spionaj puternice, care să ducă un război în cea mai mare parte invizibil, atât economic, cât şi militar, pe întregul cuprins al globului pământesc. Metodele de luptă folosite de aceste unităţi au fost neimaginate până atunci. Conflictele au fost astfel proiectate, încât ele să nu determine folosirea bombelor termonucleare. În războaiele de acest tip nu există victorii finale, ci doar victorii, dar există cheltuieli de mii de miliarde de dolari, pe armament şi echipamente militare.
Pentru serviciile secrete americane a fost de mare importanţă asigurarea colaborării lui Reinhard Gehlen, directorul Unităţii pentru Armatele Străine Estice din cadrul serviciilor germane de informaţii şi capturarea celei mai importante părţi a documentelor secrete ale acestei unităţi, care fuseseră îngropate de Gehlen şi apoi predate americanilor. Gehlen a fost instalat la Pullach, lângă Munchen, în decembrie 1947 şi pus să acţioneze informativ împotriva URSS şi statelor supuse ei. El a avut permisiunea să-şi aleagă subordonaţii fără să se ţină cont de trecutul lor. Cei mai buni experţi erau nazişti. Teama de ruşi i-a determinat pe americani să nu mai ţină cont de principiile pe care le afişau. Colaborarea la scară oficială cu naziştii, avea să aducă Statelor Unite, mai târziu, daune mari de imagine. Asupra performanţelor profesionale ale echipei lui Gehlen a planat şi îndoiala, după ce, din surse ale emigraţiei ruse, s-a aflat că aproximativ 90% din informaţiile culese despre URSS erau false. Penetrarea informativă a Uniunii Sovietice s-a făcut în mare măsură prin intermediul grupărilor politice ale refugiaţilor ruşi din perioada interbelică. Cea mai cunoscută şi puternică dintre ele a fost Organizaţia Ucraineană Naţionalistă de la Paris, care pe lângă infiltrări făcea şi propagandă antisovietică. Mai târziu s-a aflat că serviciile sovietice de informaţii au penetrat organizaţia lui Gehlen, primind informaţii detaliate şi corecte de la Heinz Felfe. Comunitatea evreiască a deţinut importante informaţii în legătură cu adâncimea penetrării sovietice a CIA. De altfel, Stalin a fost de acord să sprijine formarea statului Israel în schimbul tăcerii sioniştilor legat de această problemă.
În 1 octombrie 1945, Truman a decretat desfiinţarea OSS şi înfiinţarea Grupului Central de Informaţii (CIG), sub motivul necesităţii unui organism interimar pentru perioada redactării Legii Siguranţei Naţionale. CIG a făcut posibilă continuitatea funcţionării reţelelor informative din timpul războiului şi a fost acoperire oficială pentru reţelele de spioni germani din subordinea fostului general nazist Reinhard Gehlen, care acţionau în Uniunea Sovietică şi Europa de Est şi acuma slujeau, prin intermediul şefului lor, Statele Unite. Gehlen a plecat în S.U.A. cu avionul oficial al generalului Eisenhower, iar de trecerea sa, cu arme şi bagaje, în slujba S.U.A. s-a ocupat Allen Dulles, fostul coordonator OSS din Elveţia, împreună cu un grup de ofiţeri ai armatei americane. Grupul era coordonat de generalul Walter Bedell Smith, şeful de cabinet al lui Eisenhower, care a devenit după război ambasador al S.U.A. la Moscova (1945-1950), iar apoi director la CIA (începând cu 1950). Din grup făcea parte şi colonelul William Quinn, devenit mai târziu şeful Direcţiei de Informaţii al Armatei, cu gradul de general-locotenent.
La nivelul momentului capitulării Japoniei, OSS avea un efectiv de 12.000 de membrii. Harry Truman a ordonat dizolvarea acestei organizaţii. Ofiţerii care participaseră la acţiuni de spionaj s-au întors în SUA. Agenţii care au activat clandestin au fost încadraţi la Departamentul de Apărare în noul Serviciu Strategic (SSU), sub conducerea generalului de brigadă John Magruber, care comandase operaţiunile speciale ale OSS. În 1946, comanda SSU a fost preluată de William W. Quinn, care nu avea decât 200 de agenţi în străinătate, în şapte puncte ale globului. Restul agenţilor se găseau pe teritoriul SUA sau erau fără misiuni.
Preşedintele Truman a semnat Decretul pentru Securitate Naţională în ziua de 26 iulie 1947. La puţin timp, CIG a devenit CIA, o organizaţie în plină şi continuă dezvoltare, în permanentă căutare de roluri şi misiuni. Prima unitate a CIA, pregătită pentru operaţiuni secrete a fost Biroul pentru Tactici Speciale, la sfârşitul anului 1947. După votarea Legii Siguranţei Naţionale, membrii Consiliului Naţional al Securităţii (NSC) s-au întrunit pentru prima oară în 19 decembrie 1947. Legea stipula că activitatea CIA se va rezuma la “activitatea de coordonare a informaţiilor”. Cu toate acestea, prin directiva 4 a NSC, i s-a ordonat directorului CIA, amiralul Roscoe Hillenkoetter, să “desfăşoare un război psihologic secret”, în care scop a fost creat un detaşament de operaţiuni speciale. Una dintre primele acţiuni de răsunet ale acestui detaşament a fost falsificarea alegerilor generale din Italia, în primăvara anului 1948, pentru anularea succeselor comuniştilor. Reuşita acestor falsificări, arată John Prados, a produs mare satisfacţie la Washington. Breşa în cadrul activităţilor autorizate de lege ale CIA fiind creată, în 1948 s-a emis o nouă ordonanţă a NSC, prin care s-au permis activităţi paramilitare clandestine şi de creare a unor conflicte economice şi militare în zone unde era necesară promovarea unor interese. În fruntea Biroului de Coordonare Politică se afla Frank Gardiner Wisner, fost coordonator al filialei din România a respectivului birou. El realizase cu succes, la sfârşitul anului 1944, scoaterea din Balcani, pe ruta Turcia-Cairo, a unui important număr de prizonieri americani, majoritatea piloţi ai căror avioane au fost doborâte de români, printre care au fost ascunşi numeroşi specialişti în informaţii care slujiseră gruparea Axei. Spionii erau în pericol de a fi capturaţi de Armata Roşie. OPC a fost foarte mult timp cel mai bine conspirat organism guvernamental american. Acoperirea activităţile clandestine a putut fi protejată în ciuda faptului că într-o perioadă, 1949-1952, numărul agenţilor a crescut de la 300 la 6.000. Şeful OPC era numit de către Secretarul de Stat de la Externe cu aprobarea celui al Apărării. Şeful OPC primea ordine direct de la cei doi miniştri, peste capul directorului CIA. Fondurile OPC proveneau din bugetul îndestulător al Ministerului Apărării. În acest fel, sumele alocate au putut fi ţinute secret. Despre declarata independenţă a acestui organism nu putea fi vorba şi nu existau interese pentru a se constitui, finanţa şi acoperi cu mari eforturi un asemenea organism independent. Afirmarea independenţei OPC nu avea alt scop decât de a degreva de orice răspundere Guvernul S.U.A. în cazurile de operaţiuni ilegale. În 1950, când generalul Walter Bedell Smith a fost numit director al CIA, el a scos OPC de sub controlul ministerelor de externe şi al apărării şi l-a integrat CIA. De altfel, o caracteristică importantă a activităţilor organizaţiilor informaţionale, pe întreaga perioadă a Războiului Rece, a constituit-o conspirativitatea şi susţinerea lor cu argumente de natură umanitară, de libertate, democraţie etc. Împletirea diversiunii cu propaganda intensă, făcută profesional, este o caracteristică a politicii la vârf a lumii celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Făuritorii de războaie aveau adesea nevoie să determine anumite percepţii şi reacţii din partea unor personalităţi politice care aveau un rol mare în luarea deciziilor. Pentru aceasta au fost regizate, de multe ori, bătălii false, atacuri înscenate. Exemple elocvente de acest fel au avut loc în Vietnam, cu prilejul primei vizite în această ţară a lui John McCone în calitate de director al CIA, numit de J.F. Kennedy, sau cu ocazia vizitei ministrului apărării, Robert McNamara, care nu mai văzuse niciodată o luptă. În general, militarii s-au descurcat foarte uşor când a fost nevoie să influenţeze, prin exemple practice, deciziile politicienilor civili ajunşi în posturi înalte de decizie în domeniul militar.
CIA este cu adevărat o “agenţie”. Ea îndeplineşte sarcini date de alţii, ca un agent al lor. Cercetează terenul, declanşează şi catalizează anumite acţiuni. De multe ori, activitatea agenţiei seamănă cu cea a unui grup de avocaţi care acţionează în favoarea aceleiaşi părţi dintr-un dosar. Destul de rar, pune şi ea ceva la cale, majoritatea acţiunilor fiind iniţiative din afară. După declanşarea operaţiunilor intră pe rol şi omnipotenţii ei aliaţi: celelalte agenţii guvernamentale, comunitatea financiară şi complexul militaro-industrial. Cât priveşte controlul operaţiunilor CIA de către Senat, foarte semnificativ este sfatul unui senator din comisia de control a CIA, adresat unui factor operativ care urma să efectueze un raport: “Fii scurt. Ce nu ştiu nu-mi aduce nici un prejudiciu.”
În general, strategia CIA prevedea insinuarea unui mic grup, cu echipament nelimitat, bani mulţi şi contactarea grupărilor autohtone pe care dorea să le sprijine, indiferent de cine deţinea puterea. Războiul mediatic avea ca prim obiectiv crearea unei distincţii cât mai accentuate între lumea din jurul SUA şi cea din jurul URSS şi China comunistă, între “noi” şi “ei”, între “prieten” şi “duşman”, care va contribui la crearea unei lumi bipolare, cu două superputeri principale, declarate duşmane ireconciliabile şi care să se înarmeze permanent, “până în dinţi”, cu arme mereu mai moderne. Piramidele de arme vor fi fabricate sub pretextul permanent al pericolului pe care îl reprezintă celălalt. În multe situaţii, S.U.A. şi U.R.S.S. au înarmat pe rând ambele tabere aflate în conflict. Senzaţional poate fi apreciat faptul că, într-o cuvântare ţinută la San Louis, J.F. Dulles a recunoscut că Statele Unite au ajutat ambele tabere beligerante din Indochina, respectiv Franţa şi Vietnamul. Asemenea exemple există şi legat de alte evenimente. În 1960, S.U.A. au început să fabrice componente ale tancurilor sovietice pentru a le putea livra piese de schimb egiptenilor, încercând să-i dezlege de U.R.S.S., dată fiind dotarea armatei egiptene cu armament sovietic. De altfel, unul din scopurile fundamentale ale Războiului Rece a fost creşterea producţiei şi vânzărilor de armament, operaţie în care CIA este neîntrecută.
În primii ani după al doilea război mondial, mai ales după încheierea Tratatului de pace de la Paris, OPC a desfăşurat activităţi şi în zona de influenţă a U.R.S.S., cu deosebire în Bulgaria, unde au început lupte clandestine. Importante activităţi de acest fel s-au desfăşurat şi în Grecia, Turcia şi Iran.
Situaţia postbelică a Greciei a fost decisă la Moscova, în octombrie 1944, în urma Acordului de procentaj, dintre Stalin şi Churchill, fiind plasată în zona de dominaţie a Mari Britanii, fapt confirmat la Yalta. După alungarea trupelor germane de ocupaţie, grupările comuniste şi-au sporit influenţa, beneficiind de sprijin din partea Iugoslaviei, Bulgariei şi Albaniei, care nutreau speranţa, toate trei, să realizeze anexiuni teritoriale pe seama vecinului lor măcinat de un război civil care s-a prelungit până în anul 1949 şi care a lăsat urme adânci. Războiul s-a încheiat după intervenţia directă a Marii Britanii şi SUA, aceasta din urmă declanşând politica de îndiguire, “containement”, împotriva expansiunii comuniste în zona de dominaţie occidentală.
Cu ocazia tulburărilor şi luptelor interne din Grecia, CIA şi-a creat un imperiu în această ţară, compus din agentură, aerodromuri secrete, mijloace de comunicaţii etc. În 1949, a fost cooptat în OPC şi Eduard G. Landsdale, în cadrul direcţiei Extremul Orient, conduse de colonelul Richard G. Stilwell. El va deveni unul dintre cei mai performanţi agenţi ai SUA. Din 1949 până în 1952, numărul angajaţilor OPC a crescut de la 300 la 6.000. În 1952, generalul Dwight Eisenhower a ajuns preşedinte şi l-a numit pe Allen W. Dulles director al serviciilor de informaţii, iar pe generalul Walter Bedell Smith adjunct al secretarului de stat. Ei asigurau practic comandamentul Războiului Rece, din partea americană. Războiul din Coreea era în plină desfăşurare şi el a permis o nouă expansiune a CIA.
În zona de dominaţie a Uniunii Sovietice, în ţările “eliberate” de Armata Roşie, ministerele de Interne au fost încredinţate unor comunişti, care aveau ca principal obiectiv să pedepsească forţele fasciste. Sub acoperirea acestui obiectiv încurajat de toţi membrii Alianţei, au fost arestaţi adversarii regimurilor prosovietice, inclusiv cei care erau doar prezumtivi. În etapele următoare au fost acaparate presa şi armata.
După 23 august 1944 şi capitularea României în faţa U.R.S.S., Biroul de Operaţiuni Strategice al S.U.A. a ridicat toţi experţii nazişti în informaţii din Bucureşti, împreună cu voluminoasele lor dosare privitoare la întreaga Europă de Est, i-a strecurat într-un grup de 750 de prizonieri de război americani şi i-a expediat de urgenţă în afara Balcanilor, spre un loc prestabilit din Siria, via Turcia. Din Siria o escadrilă de avioane a transportat grupul la Cairo. Comandantul escadrilei a fost impresionat de faptul că mulţi prizonieri americani aveau unul sau ambele picioare amputate, în mod barbar, de la genunchi, pentru a nu putea dezerta, de către militarii români care i-au avut sub pază. Specialiştii nazişti în informaţii au fost recuperaţi şi ascunşi înainte ca Armata Roşie să poată face acest lucru şi apoi folosiţi de Biroul de Operaţiuni Strategice (OSS), în colaborare cu o direcţie omologă din cadrul Serviciilor Britanice de Informaţii, pentru a pune bazele conceptului izolaţionist “Cortina de Fier”, care să conducă la apariţia unei fisuri în relaţiile de alianţă cu Uniunea Sovietică, chiar în acel an, 1944. Se urmărea salvarea vieţilor unor centre de sprijin ale serviciilor occidentale din România şi averile lor şi chiar crearea unor resentimente din partea sovietică, faţă de americani şi englezi, menite să catalizeze lumea bipolară concepută deja la Washington. Această acţiune, desfăşurată în perioada în care S.U.A. şi Marea Britanie erau încă aliatele U.R.S.S. şi războiul era în plină desfăşurare, a fost una dintre primele acţiuni concrete care au anunţat Războiul Rece. Fisura în structurile existente în rândul Aliaţilor în timpul celui de la doilea război mondial, numită de unii istorici şi analişti “Marea Strategie”, a fost concepută la un alt nivel al puterii decât cel al liderilor pe care îi ştia toată lumea. Elita puterii mondiale a conceput planul Războiului Rece încă din timpul celui de la doilea război mondial, simţind nevoia de a umple golul de producţie şi de afaceri, care urma să apară ca urmare a încetării operaţiilor militare. Centrul de autoritate care a luat aceste decizii a ignorat alianţele stabilite de Roosevelt, Churchill şi Stalin, acţionând independent, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea organelor statului din S.U.A. Printr-o abilă campanie de propagandă, specialiştii nazişti recuperaţi de americani au creat imaginea că englezii ar fi fost primii care au intuit pericolul sovietic şi că expresia “Cortina de Fier” îi aparţine lui Winston Churchill, făcută publică în cunoscutul său discurs de la Fulton (Missouri). De fapt, Churchill n-a fost inventatorul memorabilei denumiri, ci doar a folosit-o. Încă înainte de joncţiunea de la Torgau, ministrul de externe al Germaniei muribunde, Lutz Schwerin von Krosigk a ţinut un discurs la Berlin, apărut în luna mai 1945, la Londra, în “Times”, în care a folosit expresia “Cortina de Fier”, exact în contextul în care a folosit-o Winston Churchill mai târziu, în 5 martie 1946, la Colegiul Westminster din Fulton, când s-a realizat conştientizarea opiniei publice legat de apariţia unei confruntări adânci între marii Aliaţi ai războiului mondial. În amintita zi de 5 martie 1946, după o călătorie cu trenul prezidenţial american, în compania preşedintelui Harry Truman, la Colegiul Westminster din Fulton (Missouri) fostul prim ministru britanic a rostit memorabilele sale cuvinte: “De la Stetin în Baltica, până la Triest, în Adriatica, asupra continentului a coborât o Cortină de Fier”. Marea majoritate a publicaţiilor de istorie şi mass-media au apreciat că acela a fost momentul de sfârşit al alianţei din timpul războiului între marii învingători. Chiar şi autorităţile din SUA şi Marea Britanie au încurajat acest punct de vedere, care ajuta cele două state să nu se afle nimica despre solida şi durabila împărţire a sferelor de influenţă de la Yalta, care prelungea alianţa pentru multe decenii. Elita puterii ar fi dorit să impună opiniei publice ideea că în 1946 a fost momentul în care s-a sfârşit alianţa cu U.R.S.S. din timpul războiului şi că atunci a început Războiul Rece. Dintr-o asemenea viziune, ar rezulta că SUA şi Marea Britanie nu au dorit o lume bipolară şi că aceasta a apărut din vina exclusivă a Uniunii Sovietice. În realitate, primele semne ale unei lumi bipolare au apărut în anul 1941, iar decizia de a crea o lume împărţită în două tabere a fost luată în anii 1944 şi 1945. Colonelul Fletcher Prouty ne vorbeşte despre “Decizia Marelui Plan de a crea o nouă lume, împărţită în două tabere”.
În anul 1946, Viaceslav Molotov a vorbit, ca şi Winston Churchill la Fulton, în cadrul unui discurs, despre “imperialiştii nesăţioşi” şi “grupul de aventurieri ce instigă la război”.
Este cert că acţiunile preşedintelui F.D. Roosevelt au catalizat raporturile americano-sovietice, fiind o frână în calea planurilor de divizare a Aliaţilor, concepute de importante cercuri politico-militaro-financiare americane, conştiente că industria militară americană, devenită uriaşă în timpul războiului, ar încremeni în condiţii de pace, iar uriaşele profituri pe care aceasta le aducea s-ar risipi în totalitate. Pierderea nu aparţinea doar acestor cercuri extrem de interesate, dar şi Statelor Unite în ansamblul lor, întrucât industria militară asigura un imens număr de locuri de muncă şi cataliza cel mai mult cercetarea ştiinţifică şi tehnologică. Ea era o rotiţă importantă în angrenajul economico-social al SUA. În acelaşi timp, după încheierea Tratatului de la Yalta (februarie 1945), o parte a elitei clasei politice americane, care avusese acces la informaţiile privitoare la prevederile tratatului, au constatat că preşedintele Roosevelt şi-a dat acordul privitor la noua mare sferă de influenţă strategică a URSS, devenită parteneră de dominaţie mondială a SUA. Noua situaţie a nemulţumit mult cercuri influente de la Washington. La moartea preşedintelui american F.D. Roosevelt, Stalin a dispus ambasadorului U.R.S.S. la Washington, Andrei Gromîko, să ceară să vadă rămăşiţele pământeşti ale defunctului. Doamna Ellionor Roosevelt l-a refuzat. Andrei Gromîko a insistat, repetând rugămintea, dar a mai fost refuzat de câteva ori, în zilele premergătoare înmormântării. În 1946, Stalin l-a primit la Kremlin pe fiul fostului preşedinte, Elliott Roosevelt, venit la Moscova pentru un interviu cu liderul sovietic. Stalin i-a destăinuit că nu a iertat-o niciodată pe mama lui pentru că nu i-a permis lui Gromîko să vadă cadavrul. Elliott Roosevelt a întrebat care era cauza acestui interes, iar Stalin i-a spus că tatăl său a fost otrăvit. Din unele informaţii provenite de la “Strategic Air Command” din Tucson (Arizona), F. D. Roosevelt a fost lovit în ceafă cu o săgeată otrăvită de mici dimensiuni.
Moartea lui F.D. Roosevelt şi urcarea în scaunul prezidenţial a lui Harry S. Truman a adus schimbări în strategia americană. În cercurile înalte din S.U.A. s-a cristalizat ideea că U.R.S.S. a obţinut prea multe avantaje strategice şi că fostul preşedinte nu a făcut suficient pentru creşterea influenţei postbelice a Statelor Unite. Această ţară trebuia să facă noi paşi în această direcţie, dacă dorea să nu cedeze supremaţia mondială aliaţilor sovietici. Creşterea influenţei politico-militare a S.U.A. trebuia accelerată încă înainte de terminarea războiului şi continuată ulterior. Folosirea bombei atomice era o soluţie foarte bună, mai ales în condiţiile în care urma Conferinţa de la San Francisco şi abordarea importantei problematici a creării unei organizaţii mondiale, în cadrul căreia S.U.A. doreau să deţină cea mai mare influenţă. Iniţial, în pofida foarte puternicelor bombardamente americane asupra Japoniei, invadarea acestei ţări fusese apreciată ca strict necesară unei capitulări necondiţionate. Okinawa a devenit rampa de unde urma să înceapă această operaţie de invazie. O imensă cantitate de arme, muniţie, echipamente militare şi provizii au fost înghesuite pe insulă. Ulterior, s-a decis atacul atomic. Acesta a pus capăt războiului în modul dorit de S.U.A., fără a mai fi necesară invadarea insulelor. Stocurile de materiale au fost trimise în Coreea şi Vietnam, lui Singman Rhee şi lui Ho Şi Min. În vâltoarea războiului, opinia publică nu a cunoscut aceste operaţiuni de importanţă istorică. Astăzi se ştie că acţiunea a fost premeditată şi că au existat forţe care au ales Coreea şi Vietnamul ca locuri ale unor viitoare conflicte în care S.U.A. să fie implicate. Operaţiunea a fost coordonată de Biroul de Operaţiuni Strategice. Trimiterea vaselor în cele două ţări a dovedit că războaiele care se profilau erau lipsite de obiective militare precise, de victorii finale care să încununeze aspiraţii. Ele urmau să consume cantităţi mari de arme, echipamente, mijloace de transport, alimente, îmbrăcăminte etc. şi să fie mereu un argument care să convingă opinia publică americană şi pe aleşii ei, legat de necesitatea înarmării permanente şi a unor acţiuni strategice în afara S.U.A. Aceste acţiuni sunt urmarea frământării conducerii SUA faţă de estimările unor specialişti de vârf, potrivit cărora la sfârşitul războiului ţara urma să se confrunte cu o mare criză de supraproducţie. În toamna anului 1944, Roosevelt estima că o stopare a producţiei industriei americane de război ar aduce pe loc 4,5 milioane de şomeri. Preşedintele s-a arătat îngrijorat de soarta industriei subvenţionate şi preocupat să găsească soluţii de rezolvare. Dacă strategia deceniului al patrulea, New Deal, prevedea creşterea prosperităţii americane prin ridicarea producţiei, SUA preconizau, în timpul războiului mondial, ca după terminarea conflictului să-şi promoveze interesele economice printr-o politică mondială a porţilor deschise, prin care majoritatea potenţialilor adversari comerciali să nu poată ţine pasul cu tehnologia americană, cea mai dezvoltată din lume. SUA intenţionau să atragă URSS şi Europa de Est într-o zonă a comerţului liber. La ora respectivă acest spaţiu economic a fost vizat ca potenţial dezvoltabil, nereprezentând atunci decât 2 % din exporturi, 3,5 % din importuri şi 5,5 % din investiţiile SUA.
Încă înainte de încheierea celui de la doilea război mondial puterea financiară din Occident, mai ales cea de pe Wall Street, au hotărât să creeze un centru de putere care să lupte pentru subminarea statelor devenite socialiste, mai ales a U.R.S.S. În 2 aprilie 1945, înainte de capitularea Germaniei, OSS a emis o ordonanţă politică, intitulată Probleme şi obiective ale politicii S.U.A., prin care se recomanda administraţiei americane să stopeze tentativele sovietice de dominaţie mondială. Pentru această operaţiune structurile financiare din S.U.A. şi-au asociat uriaşa putere ascunsă a CIA şi a organismelor legate de agenţie. Încă de la înfiinţarea CIA, Legea Siguranţei Naţionale a fost concepută de înzestratul legiuitor Clarck Clifford încât să liniştească spiritele, iar după aprobarea de către Congres a înfiinţării agenţiei, aceasta să fie capabilă să ducă la îndeplinire operaţiunile secrete care i se vor comanda, indiferent de conţinutul legii de funcţionare. La 19 iulie 1945, şefii principalelor trei state aliate contra Germaniei, s-au reunit la Potsdam. Truman îl întâlnea pentru prima oară pe Stalin şi pe Winston Churchill. În spatele lor, forţe mari, având strategii bine definite şi proiecte pe termen lung, au creat în secret o prăpastie care să-i despartă pe viitor. Singura punte de legătură între aceste adevărate supraputeri urma să rămână convingerea fermă a necesităţii dominaţiei mondiale absolute a celor trei mari, împotriva oricăror state care ar atenta la această stare de fapt.
La doar trei zile după capitularea Germaniei, în 11 mai 1945, SUA şi Marea Britanie au stopat orice livrări de produse către URSS. Au fost întoarse din drum şi convoaiele deja pornite către porturile sovietice. La protestele Moscovei, au mai fost trimise câteva convoaie cu ajutoare materiale.
Confruntarea bipolară, între estul comunist şi vestul capitalist a generat cheltuieli masive pentru înfiinţarea unor agenturi de spionaj puternice, care să poată purta un război invizibil în plan economic, militar şi politic, folosind metode care până atunci nici nu fuseseră imaginate. Grija acestora era să plănuiască conflictele dorite şi necesare strategiei lor, în aşa fel încât să nu se ajungă la folosirea bombelor termonucleare, de către nici una din părţile beligerante.
Conflicte pe parcursul Războiului rece
Războiul rece a fost mult influenţat de armament, în general şi de cel atomic, în special. Era atomică a început în ziua de 15 iulie 1945, în poligonul Los Alamos, din New Mexico. Programul ştiinţific al proiectului îi fusese înmânat fostului preşedinte F.D. Roosevelt de către savantul Alfred Einstein. Cercetările şi lucrările de laborator, realizate sub numele de cod “Manhatten”, au fost conduse de directorul de program Ker Bainbridge, iar ca principal realizator a fost savantul german Julius Robert Oppenheimer. S-a lucrat într-o atmosferă de teroare psihologică, dat fiind ameninţarea că Germania este mai avansată în producerea bombei atomice. Costurile au fost exorbitante: 4 miliarde $ , la valoarea anului 1945. În 16 iulie 1945, la ora 4,45 (ora Americii Centrale; 15,45 ora Europei Centrale), la Los Alamos (Alamogordo), în New Mexico a avut loc experimentul. Au participat Edward Teller, Hans Bethe, fost profesor la universitatea din Munchen, J. Robert Oppenheimer, Enrico Fermi, generalul Leslie Groves, conducătorul tehnic al producerii bombei atomice, James B. Connant, Vannevar Bush şi William Laurence, singurul ziarist, acceptat condiţionat.
Armamentul atomic a făcut să fie promovată o nouă strategie militară, pentru noul tip posibil de război, cel atomic. În şcolile militare americane, viitorilor ofiţeri li se prezenta şi următorul tip de conflict: războiul începea cu un schimb brusc de lovituri nucleare, urmat de o perioadă de şoc şi stagnare. Se prevedea ca zonele urbane ale Uniunii Sovietice să fie devastate, transporturile şi comunicaţiile distruse în întregime, iar activităţile cotidiene ale populaţiei paralizate, în lipsa unei voci de la Kremlin. Supravieţuitorii rămâneau de capul lor. Prima naţiune care îşi va putea introduce forţele armate aeropurtate în zonele devastate şi aflate în stare de şoc total, va restabili ordinea şi disciplina, va aduce altă orânduire socială şi-şi va consfinţi astfel victoria.
Aliaţii învingători în război au refuzat, în perioada iunie-august 1945, să acorde militarilor germani capturaţi statutul de prizonieri de război. În acest fel, au fost privaţi de statutul juridic milioane de soldaţi şi ofiţeri germani, care le-ar fi dat dreptul la adăpost şi mâncare, potrivit reglementărilor internaţionale în vigoare. Militarilor germani capturaţi li s-a dat numele de Forţe Inamice Dezarmate (F.I.D.). Această măsură a angajat răspunderea istorică şi onoarea celor patru puteri de ocupaţie a Germaniei şi a generalului american Dwight Eisenhower. Ca urmare, în perioada, 1945-1948, au murit, după încheierea operaţiunilor militare un număr de 800.000 de militari germani capturaţi şi care nu au primit statut de prizonieri de război. Englezii, americanii şi francezii şi-au ţinut prizonierii în aer liber, înconjuraţi cu sârmă ghimpată şi păziţi cu arme zi şi noapte, iarna şi vara, fără mâncare şi fără îngrijire medicală.
La 8 august 1945, conducătorii SUA, URSS, Marii Britanii şi Franţei, reuniţi la Londra, au creat Tribunalul Militar Internaţional, cu sediul la Nurnberg. Documentul de constituire arăta că tribunalul avea de judecat crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii. Constituirea lui necesită, atât din punctul de vedere al dreptului internaţional, cât şi din punct de vedere istoric şi moral, câteva remarci. Tribunalul a fost constituit numai din învingători, prin urmare, el a judecat doar crimele celor învinşi. Crimele învingătorilor au rămas nejudecate. Un adevărat Tribunal Internaţional ar fi trebuit să-i cuprindă şi pe reprezentanţii unor ţări neutre, sau ai ţărilor colonizate, care sufereau de 500 de ani de regimul de dominaţie pe care Hitler l-a aplicat doar câţiva ani supuşilor săi. Acest lucru a fost recunoscut, pe bună dreptate şi într-un mod lăudabil şi de procurorul general al Statelor Unite, Robert H. Jackson, care a arătat, în şedinţa din 26 iulie 1946, la mai mult de un an de la terminarea războiului în Europa, că activitatea tribunalului reprezintă o continuare a eforturilor de război ale Aliaţilor. Deci, nu era vorba de justiţie, în spiritul democraţiei, pe care ţara sa a susţinut mereu că o apără cu sfinţenie, peste tot în lume, ci de o continuare a războiului de către învingători, deghizaţi în hainele justiţiei. Judecătorul american Wennerstrum, de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA, preşedinte al unuia dintre tribunale, a fost atât de dezgustat de climatul şi comportamentul din cadrul Tribunalului Militar Internaţional, încât a refuzat să activeze, a părăsit Germania şi s-a întors în Statele Unite. El s-a adresat presei, arătându-şi nemulţumirile procedurale şi climatul preconceput şi de ură al “străinilor care tocmai obţinuseră naţionalitatea americană. Cât despre principalii acuzaţi: Hoess, Streicher, Pohl, ei au fost torturaţi”. Conform regulamentului tribunalului, rapoartele comisiilor de anchetă aveau valoare de probe. Astfel, raportul sovietic despre masacrul din pădurea de la Katyn, care îi acuza pe germani de crimele comise de fapt de către Armata Roşie, a fost acceptat ca fiind “autentic”. Cei 11.000 de ofiţeri polonezi asasinaţi au fost trecuţi în răspunderea armatei germane. Procurorul general sovietic, generalul Rudenko, a declarat că decizia tribunalului “nu poate face obiectul unei contestaţii”.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg a promulgat cifre dintre care cele mai importante s-au dovedit false. Cele patru milioane de morţi de la Auschwitz au trebuit reduse la puţin peste un milion. Chiar şi autorităţile au trebui să recunoască această revizuire şi au acceptat schimbarea plăcilor comemorative ale crimei, în mod repetat. Mitul celor şase milioane de evrei omorâţi a fost spulberat şi de apărători înverşunaţi ai genocidului. Reitlinger ajunge în cartea sa la 4,5 milioane. Disputa în jurul cifrei a ajuns o adevărată aritmetică macabră, dar a fost extrem de importantă pentru propaganda mediatică şi pentru educaţia şcolarilor. Între anii 1988 şi 1995, trei rapoarte de expertiză tehnică au spulberat mitul camerelor de gazare de la Auschwitz: 1) Expertiza tehnică semnată de inginerul-arhitect american Fred Leuchter, constructor de camere de gazare pentru închisorile americane, 2) Contraexpertiza poloneză, realizată de Universitatea din Cracovia, 3) Contra-contra-expertiza chimistului german Rudolf, doctor al Institutului Max Plank din Stuttgart. Concluzia celor trei expertize este aceeaşi: clădirile şi instalaţiile actuale de la Auschwitz, prezentate drept camere de gazare, sunt incompatibile din punct de vedere tehnic cu destinaţia pretinsă. Roger Garaudy a arătat că tribunalele de la Nurnberg au împuşcat şi oameni nevinovaţi. A fost un proces-spectacol, de tip stalinist, după modelul sovietic al anilor ’30, având ca principal scop să manipuleze opinia publică mondială. Expertiza tehnică a diverselor instalaţii de la Auschwitz a demonstrat că acestea au fost construite după război, din raţiuni propagandistice. 80 % dintre cei care au murit în lagărele germane de concentrare au murit în perioada ultimelor luni de război şi a primelor luni de pace. În acea perioadă, în Germania, ritmul în care se murea de foame era acelaşi şi în lagăre şi în afara lor.
În perioada anilor 1945-1948, comunismul s-a răspândit mult în zona occidentală de dominaţie şi avea serioase şanse să acceadă la guvernare în unele ţări, mai ales în Italia, Franţa şi Grecia. Acest lucru se petrecuse într-un moment în care URSS nu dăduse încă ajutor material şi organizatoric mişcării comuniste din acea zonă. Trei elemente au prevenit acest pericol: Doctrina Truman, Planul Marshall şi NATO. Aceste trei elemente au asigurat hegemonia americană asupra Europei Occidentale. Trebuie însă menţionat că această hegemonie s-a instaurat la cererea guvernelor Europei Occidentale îngrozite de pericolul comunist, care părea că atrăsese de partea sa, în statele amintite mai sus, mai mulţi adepţi decât sistemul aflat la putere. Nici una dintre ţările Europei Occidentale nu accepta ajungerea comuniştilor la putere, chiar dacă aceştia ar fi fost superiori din punct de vedere numeric şi ar fi câştigat cinstit alegerile. Democraţia (=puterea poporului) se termina în acest moment. Împotriva comuniştilor s-au folosit toate mijloacele, inclusiv cele care nu au nimic în comun cu democraţia afişată de aceste state şi de către SUA. Din alt punct de vedere, lichidarea ascensiunii comuniştilor în zona occidentală de dominaţie, inclusiv prin mijloace neconstituţionale şi violente, a contribuit la eşecul politicii de presiuni asupra URSS. Puterea de la Răsărit s-a simţit încurajată să realizeze sovietizarea zonei ei de dominaţie prin violenţă.
Conform înţelegerilor sovieto-americano-britanice, la începutul anului 1946, trupele Aliate trebuiau retrase din Iran. Armata sovietică a refuzat să se retragă şi după epuizarea termenului limită. În urma unei convorbiri telefonice foarte dure între Truman şi Stalin, Armata Roşie s-a retras. Imediat după aceasta, diplomaţia sovietică a început să facă presiuni asupra Turciei pentru ca această ţară să încheie un acord de apărare comun. SUA au replicat cu detaşarea unei forţe navale impresionante, în Marea Mediterană.
În ciuda acestor evenimente, în anul 1946, la cererea Uniunii Sovietice, SUA au predat o serie de prizonieri ruşi din Germania, care erau consideraţi duşmani ai URSS. Astfel, a fost predat generalul Andrei Vlasov, fost erou al Uniunii Sovietice, care, ajuns prizonier la germani, a fost înrolat în trupele de prizonieri ruşi care au luptat alături de Hitler. Vlasov a fost executat.
Crearea unei stări de încordare între URSS şi lumea occidentală, a fost catalizată de diplomaţii sovietici şi de autorităţile Armatei Roşii care, la ordinul lui Stalin, au perturbat multe reuniuni ale celor patru mari puteri şi au contribuit la răcirea relaţiilor în cadrul Consiliului Ministerelor Externe Reunite. Reprezentanţii sovietici făceau în permanenţă presiuni pentru a obţine despăgubiri de război de la toate ţările cucerite, inclusiv de la cele pe care le ocupaseră militar.
După Conferinţele de la Yalta şi Potsdam, s-a declanşat o concurenţă nedeclarată între S.U.A., pe de o parte şi Marea Britanie, cu sprijin francez, pe de altă parte, pentru controlul asupra zonei din afara sferei sovietice de influenţă. S.U.A. se simţeau îndreptăţite să pretindă influenţă sporită în Europa, avându-se în vedere contribuţia lor la ajutorarea englezilor în război, pe toate fronturile, ca şi a faptului că Europa de Vest, epuizată de război nu ar fi putut face singură faţă expansiunii URSS, care avea resurse şi armate care le depăşeau pe cele ale Europei. În acest context, Planul Marshall nu avea doar menirea de a ridica Europa capitalistă mai sus decât era cea comunistă, ci şi de a oferi Statelor Unite o influenţă crescută în Europa, după deviza “cine plăteşte hotărăşte”. De altfel, pe parcursul evoluţiei RR, pe măsură ce SUA şi-au asumat sarcina stopării expansiunii comunismului în Europa, ele au acţionat în paralel pentru a întreţine astfel de relaţii cu Marea Britanie care să-i asigure acesteia maximă securitate şi să nu resimtă pierderea de influenţă reprezentată de încetarea prezenţei sale în actele decizionale mondiale, alături de U.R.S.S. şi S.U.A. Reuşita deplină a Planului Marshall şi a înfiinţării N.A.T.O. au instalat S.U.A. în calitatea de hegemon absolut al Europei de Vest.
În anul 1946, preşedintele Comisiei pentru controlul armelor atomice, Bernard M. Baruch, a propus anularea dreptului de veto în cadrul Consiliului de securitate al O.N.U., încercând să facă statele comuniste dependente de votul majorităţii, care era favorabil lumii occidentale. Ambasadorul sovietic la O.N.U., Andrei Gromîko, a refuzat imediat, cerând mai întâi să fie distruse toate armele atomice şi instalaţiile de producere a lor, iar apoi crearea unui sistem mondial de control. SUA nu au acceptat şi cursa înarmărilor a continuat.
La 12 martie 1947, în faţa Congresului S.U.A., preşedintele S.U.A. a lansat “Doctrina Truman”, acordând garanţii de securitate Greciei şi Turciei. El a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea regimurilor aflate la putere în aceste două ţări, pentru combaterea pericolului comunist. Îngrijorarea S.U.A. era legată şi de faptul că U.R.S.S. revendica Anatolia. Conform acestei doctrine, S.U.A. se angajau să acorde sprijin militar şi economic ţărilor “libere” împotriva pericolelor care ar plana asupra lor. Prin formularea ţări “libere”, se aveau în vedere ţările care se aflau în zona occidentală de dominaţie, ale căror regimuri politice erau protejate să nu piardă controlul asupra ţării şi cărora le-a fost impus modelul politic, cultural, economic, anglo-american. În momentul lansării doctrinei, S.U.A. aveau în vedere sprijin economic şi logistic pentru lupta anticomunistă din Grecia, ţară cutremurată de război civil între grupările de stânga şi cele anticomuniste. În februarie 1947, Marea Britanie a informat Casa Albă că este nevoită să suspende ajutoarele militare şi economice către guvernul Greciei, aflat în război civil cu comuniştii, din cauza crizei financiare. Cu sprijin american, în Grecia s-a obţinut victoria împotriva comuniştilor, de o manieră aproape identică cu metodele folosite de comunişti în zona de dominaţie a U.R.S.S., în lupta împotriva adepţilor fostului regim. De altfel, acest exemplu din Grecia, ca şi al Italiei, dovedeşte că fiecare din cele două superputeri acţiona în zona de dominaţie ca un suzeran pe propriile moşii. RR a însemnat o nouă etapă în dominaţia marilor puteri asupra statelor lumii, mai ales asupra Lumii a III-a.
Discursul prezidenţial în faţa Congresului a reprezentat momentul în care SUA au preluat de la Marea Britanie rolul de hegemon al lumii capitaliste şi în Europa. Din alt punct de vedere, garanţiile de securitate erau oferite unor state aflate în zona de dominaţie occidentală, deci nu făceau atingere relaţiilor Occidentului cu U.R.S.S., ci raporturilor directe între cele două mari puteri occidentale. Marea Britanie, epuizată după război şi dependentă total de raporturile cu S.U.A. pentru securitatea proprie şi a imperiului ei colonial, încă foarte întins în întreaga lume, nu a putut obiecta şi a trebuit să privească transferul de influenţă către S.U.A. ca pe o realitate obligatoriu de acceptat.
Un eveniment important al istoriei relaţiilor internaţionale europene l-a constituit conflictul dintre URSS şi Iugoslavia. În ciuda faptului că preşedintele Iugoslaviei, Tito, era convins de identitatea de interese dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică, conflictele dintre cele două părţi au început, încă din perioada celui de al doilea război mondial. Primele divergenţe au fost legate de faptul că lui Stalin i se păruse că înaintarea partizanilor lui Tito este lipsită de precauţie. Mai târziu, când Armata Roşie a intrat în Iugoslavia, fărădelegile militarilor ruşi au trezit multe reacţii iugoslave negative. Societăţile comerciale mixte, sovieto-iugoslave au fost exploatate prioritar în interesul Uniunii Sovietice, care nu a sprijinit demersurile iugoslave pentru acapararea oraşului Triest. În acelaşi timp, iugoslavii au dat ajutor partizanilor comunişti din Grecia. Stalin privea problema Greciei şi a Triestului în conformitate cu sferele de influenţă convenite cu SUA şi Marea Britanie şi nu dorea să se amestece, pentru a nu declanşa amestecul american în zona de influenţă a puterilor occidentale, în timp ce Tito acţiona în afara acestui cadru. Conflictul se va acutiza în iarna dintre anii 1947-1948, când, pe linia efortului de unificare a pieţei est-europene, conducerea sovietică a încercat să orienteze economia iugoslavă spre necesităţile U.R.S.S. Astfel, Iugoslavia urma să-şi dezvolte aproape exclusiv industria grea şi să-şi rezume relaţiile externe la ţările din zona sovietică de dominaţie. Politica stalinistă nu se potrivea tradiţiilor istorice de libertate ale popoarelor iugoslave. Tito dorea să ridice nivelul de trai al populaţiei, să diversifice producţia, nu să o unilateralizeze, să extindă sectorul produselor de consum şi să-şi lărgească relaţiile cu ţările vestice. Dorea independenţa Iugoslaviei. Kremlin-ul a redactat conducătorilor de partid iugoslav şi bulgar o notă prin care li s-a atras atenţia că atitudinile de nesubordonare nu sunt agreate şi conducerea sovietică avea dreptul să intervină în interesul socialismului. Dimitrov s-a deplasat personal la Moscova pentru a ridica documentul acestui dictat, în timp ce Tito a trimis doi reprezentanţi, arătând în acest fel că nu este dispus să cedeze. El nu s-a lăsat impresionat. Stalin a încercat să-l înlocuiască pe Tito cu o echipă mai loială Moscovei, condusă de Andrija Hebrang şi Zretan Zujovic, cu care a luat legătura. Comitetul Central al PC al Iugoslaviei a hotărât să adopte linia politică de independenţă propusă de Tito. Hebrang şi susţinătorii lui au fost arestaţi. Conflictul a devenit virulent. Tito i-a dat lui Stalin asigurări de loialitate faţă de mişcarea comunistă mondială. Moscova a ordonat tuturor experţilor economici şi consilierilor militari să părăsească Iugoslavia. U.R.S.S. şi celelalte ţări est-europene au reziliat toate contractele economice cu Iugoslavia, au declanşat o blocadă economică împotriva ei şi au rupt relaţiile diplomatice cu Belgrad-ul. Împotriva lui Tito s-a iniţiat o puternică agresiune propagandistică. Iugoslavia a adresat şi ea critici detractorilor ei.
La 4 iulie 1948, Tito, în numele Comitetului Central al partidului, a trimis o notă Kominform-ului, în care a protestat împotriva ordinii de zi a ultimei sale conferinţe. Gestul a fost urmat de acuzarea iugoslavilor şi a lui Tito de deviaţionism şi pactizare cu imperialismul. Iugoslavia a fost exclusă din Kominform. Cât timp a trăit Stalin, relaţiile dintre cele două ţări s-au menţinut formal. Ruperea relaţiilor diplomatice s-a produs târziu, la 15 iunie 1954. După un an de zile, în contextul rectificărilor de linie politică a URSS, Hruşciov şi Tito au acceptat reluarea relaţiilor diplomatice între cele două ţări.
În toate ţările europene din zona sovietică de dominaţie a început vânătoarea presupuşilor “titoişti”. Această vânătoare a fost mult legată şi de luptele pentru putere din interiorul partidelor comuniste. Secretarul general al partidului din Polonia, Gomulka, a fost destituit împreună cu apropiaţii săi şi a fost arestat, în Bulgaria, ministrul Kostov a fost executat, în Ungaria, ministrului de interne şi externe Laszlo Rajk i s-a intentat un proces, în Albania, Enver Hodja şi-a consolidat poziţia prin procesele intentate fracţiunii titoiste, în Cehoslovacia, au fost răsturnaţi de la putere Husak, Novomenski şi Clementis. În România, valul de epurări a început în anii 1951-1952, prin eliminarea grupului Ana Pauker. În 1954, a fost executat fostul ministru comunist al Justiţiei, intelectual cunoscut, Lucreţiu Pătrăşcanu. În perioada 1950-1952, Iugoslavia s-a aflat în pragul unei invazii sovietice. Linia politică sovietică era promovată în ţările est-europene prin mijloacele statului poliţienesc, exemplul sovietic devenind amprenta lor dominantă. Doar Iugoslavia a putut scăpa de sovietizare. După moartea lui Stalin, noua conducere sovietică a oprit războiul nervilor cu Belgrad-ul. Prestigiul mondial al lui Tito a crescut enorm. Linia lui politică învinsese, iar Iugoslavia se găsea pe un drum ascendent, invidiat de multe alte ţări, dezvoltând o societate din care lipseau multe dintre racilele societăţilor capitaliste occidentale şi a celor comuniste est-europene şi asiatice.
Prima mare confruntare a RR a fost Blocada Berlinului, începută în 24 iunie 1948, din ordinul lui Stalin, care dorea să determine retragerea armatelor americane, engleze şi franceze din zona vestică a oraşului şi să saboteze procesul de consolidare al vestului. Puţin cunoscut de către opinia publică este faptul că, după declanşarea blocadei, preşedintele Truman a ordonat întocmirea unui plan strategic de bombardare atomică a 70 de oraşe din U.R.S.S., semnificative din punct de vedere economic, militar şi administrativ-politic. Specialiştii militari americani au raportat preşedintelui că, în ciuda distrugerilor foarte mari ale războiului, respectivele bombardamente atomice nu ar fi fost suficiente pentru distrugerea şi capitularea U.R.S.S. În plus, preşedintele se temea de puterea Rusiei, pericol pentru tot vestul Europei, în condiţiile în care numai în Germania se aflau 280 de divizii sovietice, iar U.R.S.S. avea “pe picioare” 500 de divizii. Îndrăzneala lui Stalin a descumpănit şi ea factorii americani de decizie, neştiindu-se pe ce se bazează dictatorul sovietic şi dacă va respecta înţelegerile de la Yalta şi Potsdam. Occidentalii au pus în aplicare Planul Vittles, prin care au creat un pod aerian de aprovizionare a Berlinului de Vest. În prima zi, au fost introduse în Berlin 80 de tone de produse, iar în următoarea lună, peste 3.000 de tone pe zi. Au avut loc 733 de incidente între aviaţia sovietică şi cea occidentală. Au murit 75 de piloţi occidentali. După 11 luni, blocada a eşuat, datorită podului aerian foarte eficient realizat de puterile occidentale. Stalin a ordonat ridicarea împresurării capitalei germane.
Blocada Berlinului a catalizat urgentarea încheierii Tratatului Nord-Atlantic. La 4 aprilie 1949, la Washington, a fost semnat Tratatul NATO, de către Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, SUA. Într-un timp scurt a fost dislocată pe aerodromurile din Marea Britanie o parte a aviaţiei de bombardament a SUA şi s-a realizat conceptul strategic al represaliilor masive. Conform acestuia, în cazul unui atac din partea statelor comuniste, urmau să fie lovite nuclear marile centre demografice şi industriale ale URSS. Forţele militare americane desfăşurate în Europa Occidentală se ridicau, la ora conceperii planului, la 100.000 soldaţi. Acest concept a fost menţinut în strategia NATO până la sfârşitul anului 1960. Primul Comandant Suprem al Forţelor Aliate din Europa a fost generalul Dwight Eisenhower, cel care condusese celebra debarcare americano-engleză din Normandia şi viitor preşedinte al SUA. Foarte important pentru statele membre ale NATO este Articolul 5 al tratatului, care prevede: “Un atac împotriva oricărui stat membru al alianţei, va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi tratat ca atare”. Este semnificativ că NATO nu s-a implicat în conflicte militare făţişe cu nici un stat sau grup de state, până în 1994, când a intervenit în războiul din Iugoslavia, doborând şi patru avioane, pe care, în mod curios, nimeni nu le-a revendicat. Această acţiune a reprezentat o primă încălcare a prevederilor Tratatului NATO. A doua va fi declanşată în martie 1999, tot în Iugoslavia. Afirmăm acest lucru având în vedere că Iugoslavia nu se află în zona de responsabilitate a NATO şi nici un stat membru al organizaţiei nu a fost atacat de Serbia sau de Iugoslavia, pentru a se intra sub incidenţa Articolului 5 al tratatului. La ora încheierii lui, prevederile au fost elaborate restrictiv, pentru a nu permite comiterea unor provocări la adresa lui Stalin şi a sateliţilor săi, care ar fi putut antrena replici.
Imediat după război, când CIA organiza acţiuni paramilitare în zona de dominaţie a URSS, în scop de destabilizare, accentuând bipolaritatea mondială, prima mare acţiune de partizani a fost organizată în Ţările Baltice. Curând, s-a constatat că zona de câmpie şi litoral din aceste teritorii nu este propice unor acţiuni de gherilă şi agenţia şi-a mutat activitatea în zonele muntoase ale Balcanilor, în Albania. Intenţia era de a se răsturna guvernul comunist şi de a se crea o breşă în zona sovietică. Condiţiile erau favorabile: ţara era mică, se învecina cu Iugoslavia şi Grecia, state care, la nivelul anului 1949, erau ostile lui Stalin şi, astfel, Albania putea fi izolată de Cortina de Fier a restului blocului comunist. Reuşita acţiunii ar fi dus la începutul procesului de eliminare a influenţei sovietice la Marea Adriatică. În Marea Britanie şi în SUA, operaţiunea făcea parte din strategia naţională. Ea purta numele de cod Operaţiunea Extremă Urgenţă. Conducătorul Albaniei comuniste era Enver Hodja, pe care englezii îl ajutaseră în timpul războiului, dându-i arme, informaţii şi asistenţă tactică. Acum, doreau să-l răstoarne de la putere. Au fost infiltrate câteva grupuri de comando, ca să antreneze partizanii localnici, coordonate şi sprijinite din afara ţării. Acţiunea l-a determinat pe Enver Hodja să înăsprească la maximum regimul politic, să instituie un control absolut asupra ţării. Dictatura a devenit una dintre cele mai crâncene din Europa. Regimul politic comunist nu a fost răsturnat, urmarea fiind doar ruptura Albaniei de Occident şi îngreunarea vieţii poporului albanez. Grecia a fost solicitată să participe la Operaţiunea Extremă Urgenţă, dar cutremurată de războiul civil din propria ţară, a refuzat. Totuşi, câţiva generali şi-au dat acordul şi au sprijinit activitatea CIA dincolo de frontiera albaneză. Intervenţia britano-americană în Albania a avut implicaţii internaţionale şi a fost însoţită de multe intrigi politice. Cel mai eficient comando a fost cel condus de Hamit Matjani, favoritul CIA, poreclit Tigrul, care a făcut 15 incursiuni în Albania. Cea de a 16-a i-a fost fatală, fiind capturat de securitatea albaneză. Numeroşii agenţi ai CIA capturaţi în Albania au fost ţinuţi în viaţă până în anul 1954, când li s-a intentat un proces filmat timp de o săptămână, organizat sub forma unui spectacol. Pentru CIA a fost un eşec profesional şi o mare dezamăgire, pentru toţi factorii implicaţi, mai ales că după eşecul din Ţările Baltice, Frank Wisner promisese: “Data viitoare o să facem totul ca la carte!”. Efectele eşecului CIA în Albania s-au resimţit şi la nivelul funcţiilor informative înalte. Responsabilul britanic al operaţiunii, David Smiley a fost transferat la Serviciul Special al Aviaţiei Militare, mai târziu devenind mercenar. Directorul CIA, Franklin Lindsay, a renunţat şi a acceptat un post la Fundaţia Ford, iar subordonatul său de la Washington, Howard Hunt, a primit ordinul de transfer la Serviciul de Informaţii pentru America Latină.
O lovitură foarte mare a constituit-o pentru preşedintele Truman informaţia potrivit căreia, în data de 22 septembrie 1949, ruşii au experimentat prima încărcătură atomică. Preşedintele Truman şi vicepreşedintele Johnson, nu au vrut să creadă informaţia, până în anul 1950, când un raport detaliat al lui Paul Nitze, a convins liderii americani că sovieticii deţin într-adevăr bomba atomică şi faptul trebuie privit ca un pericol potenţial. La perspectiva intrării în posesia bombei atomice de către sovietici, americanii nu se aşteptau. În anul 1946, administraţia Truman s-a decis să păstreze monopolul armelor atomice. Astăzi ştim că americanii nu aveau cunoştinţă nici de nivelul rezultatelor cercetărilor savanţilor ruşi şi nici de eforturile serviciilor de informaţii de a penetra cercurile cercetării ştiinţifice americane în domeniul nuclear. De altfel, în anul 1948, generalul Leslie Groves i-a dat asigurări liniştitoare preşedintelui Truman, că ruşilor le trebuie cel puţin 20 de ani pentru a produce prima bombă atomică. Alţi savanţi atomişti americani, i-au pronosticat lui Truman că ruşii vor deţine bomba în 3-4 ani. Întârzierile savanţilor sovietici au fost compensate de valoarea serviciilor de spionaj ale URSS, mai ales a celor militare, mereu la curent cu toate preocupările şi progresele savanţilor din SUA. În anii 1950, americanii aveau să descopere că în echipa savanţilor atomişti care au realizat experienţa atomică de la Los Alamos s-a aflat şi Klauss Fucs, agent sovietic de mai mulţi ani. Fucs a plecat în Marea Britanie, a fost depistat ca agent sovietic şi condamnat la închisoare pe viaţă. A fost eliberat la schimb cu un agent britanic capturat de sovietici şi a trăit restul vieţii în RDG. Intensificând înarmarea SUA, preşedintele Truman, consiliat de Paul Nitze, a emis Directiva operativă NSC-68, potrivit căreia un război atomic era posibil după anul 1954. În ambele ţări deţinătoare de arme atomice, savanţii au atras atenţia conducerilor politice şi militare că puterea de distrugere atomică este nelimitată şi planeta nu ar rezista unor lovituri atomice reciproce repetate.
Ştirea potrivit căreia URSS deţine bomba atomică s-a aflat la Washington după ce, la 25 septembrie 1949, Agenţia “TASS” a transmis că URSS dispune de arma nucleară, pe care a fost nevoită să o introducă în fabricaţie, ca urmare a faptului că SUA au refuzat să înceteze producţia armelor atomice. A fost, fără îndoială, unul dintre foarte marile succese ale spionajului sovietic, care a menţinut URSS pe prima treaptă a influenţei mondiale, alături de SUA.
Mai recent, în anul 1994, generalul sovietic Sudoplatov a dezvăluit că savanţii de diferite etnii care au lucrat la proiectul american al bombei atomice au transmis sau au acceptat să transmită sovieticilor secrete privitoare la producerea bombei atomice, pentru a evita ca noua armă să rămână un monopol al unei singure puteri. Se asigura astfel existenţa bipolarităţii mondiale şi cursa furibundă a înarmărilor. În acest caz, savanţii au influenţat decisiv evoluţia politică a lumii.
În anul 1952, în scopul dezorganizării programului de consolidare al vestului, URSS a propus statelor occidentale renegocierea Tratatului de la Potsdam şi reunificarea Germaniei într-un stat neutru. SUA, Marea Britanie şi Franţa nu au fost de acord.
Un moment important al RR l-a constituit moartea lui Iosif Visarionovici Stalin, survenită oficial la 5 martie 1953, orele 21,50. Dispariţia lui a însemnat ieşirea din scenă a celui care făcuse din înapoiata Rusie a doua mare putere a tuturor timpurilor, cel care-i terorizase pe opozanţii comunismului şi pe prezumtivii lui adversari, cel care trezise deopotrivă dragoste şi ură, un adevărat Petru cel Mare la pătrat.
Nemulţumirile populaţiei din RDG faţă de politica autorităţilor sovietice au dus la proteste de amploare. Pe 16 iunie 1953, mii de oameni au ieşit în stradă în Berlinul de Est. Demonstranţii cereau reducerea normelor de producţie care fuseseră impuse de curând şi alegeri prin vot secret. Ştirile privitoare la demonstraţiile muncitoreşti au fost transmise pe tot cuprinsul Germaniei de Est de către postul de radio al armatei americane din sectorul SUA (“RIAS”). În aceeaşi noapte, şeful filialei CIA din Berlin a cerut permisiunea să distribuie arme populaţiei răzvrătite. Washington-ul a refuzat solicitarea, de teama încălcării şi mai grave a acordurilor cu partenerii de ocupaţie ai Germaniei. Americanii s-au mulţumit să trimită est-germanilor ajutoare în alimente, oferite prin intermediul sovieticilor. SUA erau nevoite să se abţină de la implicări foarte adânci în zona de dominaţie a URSS, pentru a evita un conflict de proporţii cu această ţară sau, eventual, anularea tratatelor semnate la sfârşitul celui de al doilea război mondial, care erau avantajoase şi pentru SUA. Demonstraţiile s-au răspândit în toată ţara, în zilele de 17 şi 18 iunie 1953, dar au fost înăbuşite de armata sovietică de ocupaţie, care a preluat controlul asupra oraşului, în 19 iunie 1953. Autorităţile est-germane au anunţat un număr de 21 morţi, 187 răniţi şi 1200 de arestaţi.
Blocada Berlinului şi răscoala locuitorilor oraşului împotriva regimului sovietic a transformat capitala germană din fost simbol al agresivităţii şi militarismului german în emblemă a luptei germanilor împotriva sovieticilor şi pentru reintegrare în tabăra occidentală. De altfel, acestea au fost şi principalele direcţii în care a acţionat politic cancelarul K. Adenauer.
După eforturi de lungă durată, URSS a experimentat cu succes prima bombă termonucleară, în august 1953, deschizând o nouă etapă a cursei înarmărilor. Din acest moment istoric, U.R.S.S. şi S.U.A. s-au detaşat cu mult, devenind “superputeri”.
O acţiune surprinzătoare, care ar fi putut schimba radical evoluţia RR, s-a produs în 31 martie 1954, când URSS a cerut oficial să adere la NATO, printr-o notă adresată guvernelor SUA, Marii Britanii şi Franţei. Cererea a fost respinsă, după 5 săptămâni de analize, iar puţin după aceea, marile puteri occidentale au invitat Germania să facă parte din NATO şi din Uniunea Europeană, la 7 mai 1955. Aderarea Germaniei la organizaţie s-a făcut la 23 octombrie 1955. Există analişti care consideră că aderarea U.R.S.S. la N.A.T.O. ar fi putut scurta RR cu 35 de ani. Chiar dacă nu s-ar fi realizat performanţa încheierii RR, este cert că un asemenea act ar fi afectat bipolaritatea politico-militară a lumii, care, după cum s-a văzut, a fost un obiectiv care a slujit ambele tabere ale RR, mai ales Occidentul. Refuzul primirii U.R.S.S. în Alianţa Nord-Atlantică a mărit contradicţiile dintre est şi vest.
În mai 1955, la Viena, s-a semnat Tratatul de stat pentru restabilirea statului unei Austrii libere şi independente, în urma căruia, conform angajamentelor asumate, Armata Roşie s-a retras din această ţară.
Ca urmare a unei sume de evenimente, îngrijorări şi proiecte ale URSS, la care ne vom referi într-un alt capitol, la 14 mai 1955, a luat fiinţă Tratatul de la Varşovia. Intransigenţa Occidentului faţă de blocul sovietic s-a înăsprit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu regimul controlului sovietic asupra ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Această tutelă a afectat dezvoltarea social-politică a ţărilor comuniste.
Anul 1956 avea să aducă în lagărul comunist răscoala polonezilor din Poznan, desfăşurată în luna iunie, înăbuşită cu ajutorul trupelor sovietice de ocupaţie şi revoluţia din Ungaria (octombrie). În Ungaria, după moartea lui Stalin, comuniştii conduşi de Imre Naghi au proclamat Noul Curs, începând destalinizarea societăţii maghiare. Imre Naghi nu s-a putut menţine la putere şi a cedat în faţa stalinistului Matyas Rakosi. În 1956 acesta a fost nevoit să-i cedeze conducerea partidului comunist lui Gerö. Demonstraţiile izbucnite toamna, după venirea studenţilor la cursuri, s-au transformat în revoluţie. Revoluţionarii cereau retragerea armatelor sovietice, dizolvarea poliţiei politice, alegeri libere, libertatea presei etc. Guvernul a cerut ajutor sovietic. După ciocniri sângeroase cu muncitorii, studenţii, muncitorii şi trupe ale armatei Ungariei, conduse de colonelul Maleter, Armata Roşie s-a retras. Imre Naghi a format un guvern de coaliţie, compus din miniştri comunişti, social-democraţi, mici agrarieni etc. În 30 octombrie 1956, guvernul Imre Naghi a hotărât scoaterea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Înăbuşirea revoluţiei de către Armata Roşie s-a făcut din iniţiativa lui Nikita Sergheevici Hruşciov. S-a format un nou guvern, condus de fostul ministru de interne Janos Kadar, sub protecţia Armatei Roşii. 200.000 de maghiari s-au refugiat în Occident. Imre Naghi şi Maleter au căzut în mâinile ruşilor.
Ca şi în cazul revoltei din Berlin, din 1953, CIA a acţionat şi în Ungaria, în 1956. Folosindu-se de valorosul agent cunoscut sub numele Prinţul Turkul, au fost activate transmiţătoare din Germania către Ungaria. Folosind coduri CIA, s-a ordonat reţelei ungare să se activeze. Acţiunea a catalizat scoaterea temporară a ruşilor din Budapesta, unde a fost proclamat guvernul independent. Pe 4 noiembrie 1956, puternice unităţi de tancuri sovietice au pătruns în Ungaria zdrobind orice urmă de rezistenţă. Pe 12 noiembrie, Turkul a transmis în Ungaria promisiuni false, potrivit cărora americanii vor trimite trupe care vor ajuta la respingerea sovieticilor. A fost doar o minciună, ca multe altele. Zonele de influenţă erau cimentate. Ultimele cuvinte ale transmisiei, înaintea întreruperii ei, au fost rostite de Frank Wisner personal: “La revedere prieteni. La revedere prieteni. Dumnezeu să aibă grijă de sufletele voastre. Ruşii sunt prea aproape.” Wisner era foarte supărat. Visul său de a crea o armată subterană care să lupte împotriva comunismului în Ungaria se spulberase. Doi ani mai târziu, după un alt mare eşec, în Indonezia, Frank Wisner s-a sinucis.
Invazia Cehoslovaciei, în august 1968, de către armatele Tratatului de la Varşovia, cu excepţia celei a României, a constituit un moment în care s-a văzut că regimul comunist nu putea evolua spre libertatea popoarelor şi, la fel ca în lumea occidentală, toate iniţiativele de libertate naţională erau retezate în momentul când era în pericol sistemul politic.
Invazia a fost precedată de o serie de evenimente începute încă din perioada anilor 50. La declanşarea Războiului Rece, Cehoslovacia era singura ţară est-europeană cu o tradiţie democrat-liberală autentică, moştenită dinaintea războiului mondial. Partidul Comunist era foarte puternic, dispunând de 38 % din voturile electoratului cehoslovac. După o perioadă de dure aplicări ale practicilor staliniste, în urma cărora mulţi fruntaşi comunişti cehoslovaci au fost condamnaţi, în anii 1956-1960, regimul comunist de la Praga s-a opus destalinizării iniţiate de N.S. Hruşciov. Linia politică rigidă din Cehoslovacia a accentuat nemulţumirile populare, ca şi ale unor lideri comunişti moderaţi, conduşi de Antonin Novotny. Ajuns în fruntea partidului şi a statului, el i-a reabilitat pe liderii comunişti condamnaţi şi a declanşat o campanie împotriva birocraţiei de partid şi de stat. Cu toate acestea, în 1967, în Praga au izbucnit manifestaţii de stradă în cadrul cărora studenţii au cerut libertate. Intelectualitatea s-a manifestat făţiş împotriva comunismului, iar în rândurile Comitetului Central s-a cristalizat opoziţia faţă de Antonin Novotny. În ianuarie 1968, el a fost constrâns să demisioneze din fruntea Partidului Comunist şi în locul său a fost ales Alexander Dubcek. În martie 1968, Novotny a demisionat şi din funcţia de preşedinte al republicii, care i-a revenit generalului Ludovik Svoboda. În aprilie acelaşi an, guvernul Cehoslovaciei şi-a precizat ca obiective politice fundamentale respectarea libertăţii de exprimare a poporului şi apărarea independenţei naţionale. Conducătorii de la Moscova, care urmăreau atent evoluţiile de la Praga, au organizat o conferinţă sovieto-cehoslovacă, la începutul lunii mai 1968. În cadrul acesteia, a fost criticată linia politică a Cehoslovaciei şi s-au făcut atenţionări, inclusiv cu ameninţări din partea mareşalului Greciko, ministrul sovietic al apărării. Între 29 iulie şi 3 august 1968, au loc noi convorbiri sovieto-cehoslovace. În luna august 1968 au loc vizitele la Praga ale lui I.B. Tito şi N. Ceauşescu, ambii primiţi în cadrul unor mari şi entuziaste manifestaţii populare. Se profila o nouă “Mică Înţelegere”, de data aceasta socialistă, fapt care a decis Moscova să intervină. În noaptea de 20/21 august 1968 a început invazia armatelor URSS, Poloniei, Ungariei, Bulgariei şi R.D. Germane. Alexander Dubcek a fost destituit şi la conducerea Cehoslovaciei a fost adusă o conducere comunistă conservatoare pro-moscovită.
Evenimentele din anul 1968 din lagărul socialist au determinat apariţia Doctrinei Brejnev, a suveranităţii limitate, care prevedea permisiunea intervenţiei militare sovietice în ţările satelite, în cazul în care socialismul era în pericol.
Un moment important al RR s-a consumat în anul 1969, când a fost deconspirată activitatea de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice a lui Gunther Guillome, şeful de cabinet al Cancelarului federal al Germaniei, Willy Brandt. Ca urmare a scandalului, cancelarul a fost nevoit să demisioneze. Willy Brandt a fost membru al Organizaţiei “Comitetul celor 33”. A fost uluitor când s-a aflat că a fost unul dintre oamenii de legătură ai KGB-ului în Europa. El a fost înlocuit de Helmut Schmidt.
Ca urmare a întâlnirilor dintre Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, de la Geneva (19-21 noiembrie 1985) şi Reykjavik (11-12 octombrie 1986), s-a deschis un lanţ de discuţii la vârf între cele două supraputeri, al căror conţinut nu este încă suficient cunoscut, contacte care aveau să culmineze cu Conferinţa sovieto-americană la vârf din Malta (2-3 decembrie 1989), unde s-au adus importante amendamente Tratatului de la Yalta şi s-a actualizat problema raporturilor dintre cele două cele mai mari puteri ale lumii. S-a realizat transferul pieţelor economice ale CAER către Occident. SUA au fost reprezentate de noul preşedinte, George Bush şi de predecesorul său, Ronald Reagan, iar URSS de Mihail Gorbaciov. Ca urmare a hotărârilor de la Malta, încă insuficient cunoscute în profunzimea lor, Războiul Rece s-a încheiat. Rivalitatea şi lupta mondială pentru promovarea intereselor marilor puteri continuă, dar Rusia şi-a schimbat strategia.
Arthur Schlesinger Jr. a arătat, în 1992, că în anii 1950 au existat voci care propuneau un atac atomic împotriva URSS şi a Chinei. Tot el ne-a destăinuit că, în 1992, după succesele militare facile împotriva Irak-ului, au existat propuneri pentru un război preventiv împotriva comunismului, în statele unde acesta prezenta un potenţial pericol. De asemenea este foarte probabil ca URSS să fi intenţionat, în 1962, să bombardeze atomic SUA, când Hruşciov a aprobat instalarea de rachete nucleare în Cuba. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dat curs unor astfel de sfaturi şi toată problematica acelor momente când RR ar fi putut să devină “cald”, reprezintă un capitol vast asupra căruia prezenta lucrare nu va stărui.
1989-1990: destinul unităţii statale a României pe ruta Bonn-Budapesta-Moscova
Politica germano-sovietică de dominaţie şi fărâmiţare a centrului şi estului Europei, din sfârşitul perioadei interbelice, concretizată în primul rând prin încheierea Tratatului Ribbentrop-Molotov, a avut printre urmări desfiinţarea Micii Antante şi dezmembrarea tuturor celor trei ţări componente: Cehoslovacia (1938-1939), România (1940) şi Iugoslavia (1941).
După ce în Uniunea Sovietică tabăra politică reformistă, reprezentată la vârf de Mihail Gorbaciov a preluat controlul asupra ţării şi a schimbat modul de promovare a intereselor Rusiei, politica înţelegerilor privitoare la schimbarea configuraţiei central şi est-europene, recunoscută prin tratate internaţionale, dezmembrările şi încălcarea suveranităţii statelor şi altor principii internaţionale în vigoare au proliferat. Istoria s-a repetat în câteva cazuri, apropiind mult concepţiile hitleristo-staliniste de cele promovate în finalul mileniului de către Germania şi Rusia, acum promovând regimul politic cel mai agreat de mai marii de astăzi ai planetei, care este denumit de aceştia „democratic”.
În primăvara anului 1991, preşedintele Mihail Gorbaciov a dat Televiziunii de la Bucureşti singurul său interviu pentru România. În deschiderea interviului, înainte de a primi întrebările, a dorit să transmită felicitări poporului român şi conducerii sale pentru performanţa de a fi evitat două mari pericole: războiul civil şi dezmembrarea României. Până atunci şi o vreme după aceea, o parte a opiniei publice a fost neîncrezătoare în existenţa proiectelor de dezmembrare a unor state din centrul şi estul Europei, inclusiv a României. Susţinătorii acestor proiecte adormeau suspiciunile care mai apăreau etichetând ideea existenţei acestor proiecte ca fiind securisto-comunistă. După dezmembrarea unor state (Cehoslovacia şi Iugoslavia) recunoscute de întreaga comunitate mondială, inclusiv de legile internaţionale (Tratatul de la Paris-1947 şi Actul Final al Conferinţei O.S.C.E. de la Helsinki-1975) şi după unele dezvăluiri despre lovitura de stat din România din decembrie 1989 şi evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, dubiile privitoare la existenţa acestor proiecte s-au mai risipit.
În vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi S.U.A., privitoare la unificarea ţării. Unii lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunis, Erich Honeker (deloc!) şi STASI, gen. Markus Wolff (greu). Era necesară o acţiune populară de anvergură care să convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est în cea de Vest. Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta. Anterior, se purtaseră discuţii intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989. Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria, permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în Ungaria, să treacă în vest. În schimb, Germania s-a angajat să sprijine Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania. Încurajarea germană şi siguranţa guvernului maghiar în interesul Uniunii Sovietice pentru destabilizarea României a determinat Budapesta să se implice din plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de alte servicii secrete. De altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, după 1968, pregătirile în vederea schimbării regimului de la Bucureşti, aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide. Printr-un document al serviciului vest-german de informaţii, BND, emis în anul 1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua astfel cu România”. Serviciile sovietice de securitate şi informaţii creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu glas tare. De asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi premierul Ciu En Lai că Moscova acţionează mai ales prin agentura compusă din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.
În cursul revoltei populare şi loviturii de stat din România (decembrie 1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).
La pregătirea şi declanşarea revoltei populare au contribuit şi români şi maghiari emigraţi ilegal în Ungaria, reveniţi în România, înaintea evenimentelor din decembrie ’89, începând masiv cu luna septembrie 1989. În acel an, din evidenţele Securităţii, în Ungaria se aflau aproximativ 6.000 fugari români. Propaganda din Ungaria a vorbit despre existenţa a 30.000 şi apoi 61.000 de români în lagăre, fiind interesată să obţină sume cât mai importante din Occident, sume alocate în funcţie de numărul de refugiaţi din lagăre. Aceste grupuri de fugari pregătiţi pentru a acţiona în România s-au constituit iniţial în jurul unui anume Marin Roşca. La început au fost doar 50-60. Ei erau sprijiniţi material de diverse organizaţii iredentiste maghiare, între care, cu deosebire, cea de la Biserica Sfântul Ştefan. Începând cu anul 1988, organizarea viitorilor “revoluţionari” s-a făcut pe scară mai largă. Pentru întreţinerea fugarilor din România, Ungaria primea subvenţii de la Comitetul O.N.U. pentru refugiaţi. Au fost organizate două feluri de tabere: unele făceau selecţia viitorilor luptători de gherilă urbană, care apoi erau transferaţi la Bicske, localitate aflată la 40 km de Budapesta, spre Tatabania, într-o fostă cazarmă, unde se afla un centru de pregătire paramilitară pentru membrii organizaţiei “România Liberă”. Primul ei conducător, Marin Roşca a fost mutat într-un lagăr american din Nurenberg şi apoi a emigrat în S.U.A. Şeful organizaţiei a devenit Manea Gheorghe, fost tehnician la o rafinărie din Ploieşti. În tabără era văzut foarte des Sandu Pobereznic, membru şi apoi viitor şef al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. În demisolul cazărmii s-a instalat o tiparniţă care scotea manifestele destinate României. Erau tipărite pe hârtie românească, pentru a se crede că erau scrise în ţară. Membrii organizaţiei lipeau afişe pe trenurile care urmau să intre în România, organizau demonstraţii în Budapesta, mai ales în faţa Ambasadei Române şi trimiteau emisari în România, cu scopul de a crea filiale judeţene ale organizaţiei. Începând cu luna septembrie 1989, Securitatea a sesizat că în fiecare noapte numărul celor prinşi că vor să intre ilegal în ţară devenise de 4-5 ori mai mare decât numărul celor care vroiau să fugă din ţară. Unii reuşeau să intre, lăsând doar urme pe pământul afânat al fâşiei de frontieră, alţii fugeau după somaţiile grănicerilor fără să fie împuşcaţi, iar cei mai mulţi erau reţinuţi în tentativă. În acelaşi timp, grănicerii unguri aduceau grupuri de câte 20-40 de persoane, care erau fugite clandestin din România de mai demult şi susţineau că sunt transfugi prinşi în Ungaria, ajutându-i astfel să revină în ţară, din lagărele maghiare.
Pentru izbucnirea revoltei populare, la Timişoara, au fost aduşi în jur de 400 de persoane instruite în lagărele din Ungaria. Alte comandouri au fost trimise în unele zone din Banat, Transilvania şi Bucureşti. În 16 decembrie 1989, în gara Timişoara Nord, a sosit un tren cu oameni care, după coborârea pe peron, s-au încolonat foarte disciplinaţi şi s-au îndreptat direct către unităţile militare din Calea Lipovei. Această informaţie a fost făcută public, la postul de televiziune Realitatea TV, de către generalul (r) Rotariu, fostul comandant al unităţii militare de antiaeriană de pe Calea Lipovei.
“Revoluţionarii” trimişi din Ungaria au acţionat şi în alte oraşe ale ţării, lipind afişe pentru marea răscoală, făcând inscripţii pe ziduri sau asfalt şi pe garduri. La Cluj, Caransebeş, Sibiu şi Satu Mare, Securitatea a stabilit cu precizie că unii dintre autorii provocărilor erau dintre cei pregătiţi în taberele din Ungaria. Încă din 9 decembrie 1989, într-o telegramă a Ministerului Apărării Naţionale se arăta că: “…simultan cu provocarea unor demonstraţii ale populaţiei de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţa cu ţara noastră care să degenereze în conflict militar între cele două ţări, după care să ceară intervenţia unor ţări ale Tratatului de la Varşovia, îndeosebi din partea U.R.S.S., cu scopul pentru aşa-zisa împăcare a părţilor…acest scenariu, Ungaria are în vedere să-l realizeze cu ştirea U.R.S.S. şi cu sprijinul Austriei, precum şi al altor ţări”. De altfel, aşa cum rezultă şi din Nota nr. 00420/782, din 4 noiembrie 1989, a Departamentului Securităţii Statului, în Cehoslovacia, în fruntea demonstraţiilor antistatale şi antisocialiste s-au aflat intelectuali şi studenţi de origine maghiară. Din Nota raport a U.M. 0610 din cadrul Departamentului Securităţii Statului (fără număr), din noiembrie 1989, aflăm că: “În ţara vecină (Ungaria n.a.) se află în faza de reconstituire lojile francmasonice, acţiune în care este puternic angrenat istoricul literar Pomogats Bella, cunoscut pentru preocupările sale naţionalist-iredentiste cu privire la Transilvania. Se apreciază că s-ar urmări o reorientare a activităţii acestei organizaţii şi axarea ei pe probleme revizioniste…” În aceste orientări ale activităţilor revizioniste din Ungaria era implicat şi Vass Adalbert, preşedintele Uniunii Mondiale Ardelene, cu sediul în Florida. Dintr-o altă Notă a D.S.S., aflăm că: “Emigraţia maghiară din Occident şi cercurile guvernamentale de la Budapesta vehiculează cu deosebită insistenţă, făcând o largă popularitate prin mass-media, ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, urmărindu-se antrenarea etnicilor unguri din România la acţiuni pentru crearea unui stat independent sau autonom. Acţiuni diverse, deschise, de instigare la acte în sensul menţionat, desfăşoară mai multe organizaţii naţionalist-iredentiste, dar mai ales Uniunea Ardeleană din Ungaria, înfiinţată în decembrie 1988 din iniţiativa unor intelectuali din ţara vecină…Sub influenţa unor organizaţii naţionalist-iredentiste ca Fundaţia Ungară pentru drepturile omului cu sediul la New York şi Institutul Ungar al Universităţii din Toronto, în Occident şi Ungaria se desfăşoară acţiuni pentru crearea condiţiilor de proclamare a Transilvaniei independente. Semnificativ este şi faptul că în vara anului 1989 în Ungaria s-a realizat o înţelegere între Uniunea Mondială Transilvăneană, filiala din R.F.G. a acesteia şi Uniunea Ardeleană din Ungaria, cu scopul de a acţiona pentru urgentarea proclamării autonomiei Transilvaniei şi înglobarea acesteia într-o aşa-zisă federaţie de tip elveţian. Pe poziţie similară se situează Alianţa mondială a bisericilor reformate, biserica reformată şi romano-catolică din Ungaria…Tot mai des cetăţeni români de naţionalitate maghiară, mai ales intelectuali, aderă la ideea independenţei Transilvaniei şi atribuirea acestui teritoriu Ungariei”.
Marile conflicte inter-etnice, însoţite de confruntări violente, de la Târgu Mureş, din martie 1990, au avut în spate scenarii ale unor servicii străine de informaţii, lucru confirmat de înalţi funcţionari ai statului român, inclusiv de şeful S.R.I., Virgil Măgureanu, care a declarat la televiziunea ProTV că trebuie să fie naiv cel care crede că serviciile străine nu au acţionat la Târgu Mureş. În 29 martie 1999, fostul vice-prim ministru Gelu Voican Voiculescu a declarat că, în martie 1990, s-a încercat, din exterior, dezmembrarea României. El a făcut această afirmaţie în contextul în care vorbea despre contribuţia mare a Germaniei la dezmembrarea Iugoslaviei. În acest moment istoric, la atât de puţin timp de la derularea evenimentelor, nu există documente “la lumină”, dar orice analist serios, chiar fără să deţină alte informaţii, nu poate să nu ia în seamă afirmaţiile publice ale celor doi importanţi demnitari ai României.
Chiar şi generalul Victor Atanasie Stănculescu, unul dintre cei mai discreţi pucişti din 1989, a recunoscut public, la postul B-1 TV, în martie 2004, că s-a încercat dezmembrarea României.
În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din anturajele serviciilor secrete şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord ruso-german, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat probleme sferelor de influenţă în estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o sursă neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.
Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord:
- Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
- Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
- Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
- Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
- Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
- Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
- Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
- În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.
Despre acest lucru a scris şi directorul general al Serviciului Român de Informaţii, generalul Alexandru Radu Timofte, care confirmă întru-totul cele afirmate mai sus.
Prăbuşirea Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germane şi ruse privitoare la estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai către estul bogat în resursele de energie şi materii prime care să alimenteze uriaşa economie europeană. Datele proiectelor s-au schimbat pe măsură ce a devenit evident că Europa, în efortul ei de recâştigare a întâietăţii mondiale, are ca principal rival S.U.A. Cu un asemenea rival, consolidarea se poate face doar prin unitate şi extindere. Celelalte proiecte au fost lăsate în conservare.
Europa, Alianţa Nord-Atlantică şi terorismul musulman
În primii ani după încheierea Tratatul de la Malta (2-3 decembrie 1989) şi desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, N.A.T.O. a străbătut o perioadă de criză internă datorată în principal găsirii cu dificultate a unor răspunsuri la câteva întrebări extrem de importante:
- ce rol îi va reveni Alianţei Nord-Atlantice în continuare?
- care trebuie să fie noua strategie, după încheierea Războiului rece?
- care este atitudinea care trebuie adoptată faţă de fostele ţări membre ale Tratatului de la Varşovia şi faţă de ţările comuniste în general?
- cum trebuie negociat în continuare cu Rusia pentru extinderea Alianţei?
- ce pondere trebuie să aibă organismul european de securitate, gândit încă mult înaintea Tratatului de la Maastricht?
S.U.A. s-au preocupat cel mai mult să găsească răspunsurile cele mai potrivite pentru interesele lor, la toate aceste întrebări. La sfârşitul anului 1993, din iniţiativă americană, a fost avansat proiectul Parteneriatului pentru Pace şi s-a format Consiliul de Cooperare al Atlanticului de Nord (N.A.C.C.), în scopul de a întinde mâna unor ţări din fostul Tratat de la Varşovia, inclusiv din fosta U.R.S.S. Oferta americană avea menirea, printre altele, să promită înregimentarea statelor din estul Europei în N.A.T.O. şi să îndrepte toate preocupările şi eforturile acestor ţări către această alianţă, obturând indirect alte forme de organizare a unor structuri europene (apusene sau răsăritene) de securitate.
N.A.T.O. nu a proiectat o desfiinţare a sa concomitentă cu cea a Tratatului de la Varşovia. Încă înainte de auto-desfiinţarea acestuia, la 8 februarie 1990, secretarul general N.A.T.O., Manfred Woerner, arăta: “Chiar dacă Tratatul de la Varşovia se autodizolvă, acesta nu este un motiv pentru dizolvarea N.A.T.O. Dimpotrivă, există toate motivele pentru a demonstra că rostul nostru ca factor de stabilitate va deveni atunci şi mai important”. Secretarul general al Alianţei era informat despre conţinutul Tratatului din Malta şi înţelegerilor privind acordul sovieticilor de desfiinţare a structurilor economice şi militare din estul Europei, care să facă posibile şi să uşureze preluarea de către ţările occidentale a statelor est-europene.
N.A.T.O. este singura alianţă militară din istorie care nu s-a dezintegrat după dispariţia inamicilor săi. Mai mult decât atâta, la reuniunea Alianţei de la Roma, din noiembrie 1991, s-a elaborat un nou concept strategic care permitea, din punctul de vedere al Alianţei, desfăşurarea operaţiunilor militare în afara graniţelor N.A.T.O. (“out of area”). Conceptul îşi baza argumentarea pe motivaţia (interpretată de unii analişti drept „pretext”) necesităţii menţinerii păcii şi gestionării crizelor. Se propunea deci posibilul război şi atacul militar (numit de unii analişti „agresiune”) în numele păcii. Prima acţiune unde s-a exersat noul rol a fost Bosnia. Unii cercetători au fost de părere că desfăşurarea forţelor N.A.T.O. în această regiune a fost în primul rând un mijloc de a ajuta Alianţa şi nu Bosnia.
Unii analişti militari considerau, în ultimul deceniu al secolului trecut, că dacă între Federaţia Rusă şi Europa Occidentală ar izbucni un război, teatrul de operaţii l-ar reprezenta teritoriile statelor foste membre ale Tratatului de la Varşovia, fapt puţin conştientizat de opinia publică din aceste ţări şi chiar de clasele politice, conduse în majoritate cu amatorism, având în frunte, în anii post-comunişti, multe elemente slab pregătite, cum ar fi un electrician, un actor, un poet, un scriitor, un dramaturg, sau un geolog. Ei s-au metamorfozat în oameni politici, dar prestaţiile lor au fost extrem de modeste. La începutul anului 1994, americanii au sugerat ideea că planurile lor strategice nu mai conţin proiecte de lovituri nucleare asupra acestor ţări. În condiţiile în care statele foste socialiste din centrul şi estul Europei s-au aliniat politic Occidentului, a devenit aproape cert că Federaţia Rusă le-a inclus în planurile ei de bombardări, inclusiv nucleare, dacă ar fi nevoie, în cazul unui conflict. Această importantă schimbare nu a fost percepută imediat, la valoarea ei reală, în fostele ţări socialiste din afara C.S.I., iar când a fost percepută, a devenit un argument în plus pentru continuarea politicii de aderare la N.A.T.O. Pericolul de război în Europa nu a dispărut după încheierea Războiului rece, din contră, a crescut, cum s-a văzut în perioada din 1991 până în prezent în fosta Iugoslavie, sau în alte locuri din estul şi sud-estul continentului.
După dezmembrarea U.R.S.S., N.A.T.O. a sprijinit decizia de a nu fi prima care să recurgă la armamentul nuclear, în condiţiile în care deţine supremaţia netă în domeniul armamentului convenţional, ne mai existând Tratatul de la Varşovia şi statele foste republici în cadrul U.R.S.S. au devenit “independente”. Federaţia Rusă şi-a modificat şi ea strategia nucleară, afirmând că, datorită schimbărilor de natură politico-militară din Europa, este posibil ca ea să folosească prima armamentul nuclear, dacă va fi în pericol. În acest sens, în anul 1991, Moscova a schimbat Constituţia prevăzând dreptul Kremlinului de a folosi prima armele nucleare în caz de ameninţare împotriva sa, fapt interzis de fosta Constituţie.
Reuniunea ministerială a Alianţei Nord-Atlantice din noiembrie-decembrie 1998, de la Bruxelles, a arătat că procesul de continuare a extinderii N.A.T.O. a fost oprit pe moment, fără a se putea preciza pe ce termen. Secretarul de Stat al S.U.A. de atunci, Madeleine Albright, a reafirmat principiul “porţilor deschise”. De altfel, încă din februarie 1998, preşedintele Clinton repetase declaraţia de intenţie privind noi încorporări la N.A.T.O. În mod surprinzător, la începutul lunii februarie 1999, Gerhardt Schröder a declarat cu fermitate că nici o altă ţară din estul Europei nu va mai fi primită în N.A.T.O. Această declaraţie era făcută sub semnul încercărilor, nereuşite, ale unor state europene de a stopa dezvoltarea N.A.T.O., în folosul unui organism militar continental, veche aspiraţie europeană. Din acest punct de vedere al viitorului extinderii N.A.T.O., asistăm şi la deosebiri de vederi între statele din U.E. (mai ales Germania şi Franţa, dar şi Belgia şi Luxemburg) şi S.U.A. Germania nu poate să agreeze foarte mult N.A.T.O., organizaţie în cadrul căreia nu are dreptul să cumpere, să fabrice, sau să deţină arme nucleare, spre deosebire de alte partenere, iar deciziile aparţin S.U.A. În cadrul unei structuri de securitate a U.E., Germania ar juca, în mod sigur, un rol cu mult mai mare decât joacă în cadrul N.A.T.O. Pentru S.U.A., N.A.T.O. înseamnă cel mai important element de control asupra Europei şi înclinăm să credem că ele vor sprijini din răsputeri organizaţia, în ciuda aparentului ei anacronism post-comunist. În cadrul summit-ului de la Bruxelles amintit, din noiembrie-decembrie 1998, S.U.A. au pledat pentru ca şi în continuare forţele N.A.T.O. să participe în afara teritoriului lor, “atunci când interesele ţărilor membre o cer”. Această opţiune nu a fost agreată de Franţa şi de Spania, ţări care au apreciat că evenimentele care se desfăşoară la 8.000 de km de ţările lor nu pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii continentului european. Era evidentă aluzia la acţiuni militare în Irak, care au şi avut loc începând cu luna decembrie 1998, dar nu sub egida şi cheltuiala statelor N.A.T.O., ci în numele şi pe cheltuiala S.U.A. şi Marii Britanii. Semnificativ este faptul că, pentru prima oară de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, aliatul tradiţional al S.U.A., Marea Britanie nu a susţinut pe deplin poziţia Washington-ului, declarând că “nu poate exista un angajament nelimitat al N.A.T.O”, participând însă la bombardarea Irak-ului, în perioada decembrie 1998-ianuarie 1999. Atacul asupra Irak-ului a fost întrerupt tacit, fără atingerea obiectivului declarat de a-l răsturna de la putere pe preşedintele Saddam Hussein şi s-a declanşat cel asupra Iugoslaviei, în 23 martie 1999. S.U.A. au sesizat că aceste acţiuni unilaterale, sau avându-i alături doar pe britanici, trezesc, peste tot în lume, sentimente antiamericane, sunt nepopulare. Intervenţiile mai largi, cooptând N.A.T.O. în întregul său, prin capacitarea intereselor unor puteri europene, mai ales a Germaniei, au putut da o mai solidă impresie de legitimitate opiniei publice mondiale, atât de mult, dar tot mai greu, de manipulat în direcţia acceptării războaielor ca pe nişte fenomene pozitive.
Un punct de interes şi divergenţe, în cadrul aceleiaşi reuniuni, l-a constituit problema folosirii, la nevoie, a armelor nucleare. Germania şi Canada au propus ca Alianţa să renunţe la dreptul de a folosi prima armele nucleare în cazul unui conflict. Propunerea a fost respinsă categoric de către Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa. Secretarul de Stat al S.U.A. a mai propus susţinerea principiului autonomiei Alianţei faţă de O.N.U., astfel ca acţiunile Alianţei să nu mai poată fi stopate de un eventual veto în cadrul Consiliului de Securitate. Acest concept strategic nu este împărtăşit de aliaţii europeni ai S.U.A. şi în acelaşi timp, poate complica foarte mult raporturile cu partenerul strategic în influenţa (pe care unii analişti o numesc „dominaţia”) mondială al S.U.A., Federaţia Rusă. Reuniunea ministerială de la Bruxelles, la care ne referim, a prezentat o Alianţă Nord-Atlantică divizată între S.U.A. şi Europa, ambele având priorităţi de securitate diferite. În timp ce S.U.A. acţionează ofensiv, în întreaga lume, în general în conformitate cu înţelegerile cu Federaţia Rusă, statele europene şi-au construit un sistem de securitate bazat pe apărarea teritoriului naţional. Aceste doctrine ţin cont de realitatea situaţiei militare mondiale, dominată absolut de puterea extraordinară de distrugere a S.U.A. şi Federaţiei Ruse şi de neacceptarea de către aceste supraputeri a declanşării unei curse a înarmării nucleare europene, în scopul recuperării devansului faţă de cele mai înarmate puteri din lume. Într-un plan mai larg, S.U.A. nu pot accepta ideea unei entităţi de apărare europene în detrimentul N.A.T.O., organismul care este o importantă cheie de control a Statelor Unite asupra aliaţilor lor militari şi asupra continentului european în general.
Desfiinţarea regimurilor comuniste, destrămarea U.R.S.S., retragerea armatelor fostului Tratat de la Varşovia din centrul Europei, punerea în aplicare a Tratatului C.F.E., extinderea N.A.T.O. către est, nu au fost fapte suficiente pentru ca Pactul Nord-Atlantic să-şi considere misiunea încheiată. Ofensiva către est continuă. Europa este un continent mic. Marile puteri din afara N.A.T.O. şi cele mai mari resurse ale lumii sunt în Asia. Şi Rusia este mai mult asiatică decât europeană, din punct de vedere al resurselor, întinderii teritoriului şi amplasării bazelor militare strategice. Încercând să identificăm o serie de obiective posibile pe termen scurt şi mediu ale N.A.T.O., pentru consolidarea poziţiilor organizaţiei înspre estul Europei, ne gândim la:
- scoaterea Ţărilor Baltice din zona rusă de dominaţie şi atragerea lor spre blocul occidental;
- atragerea către N.A.T.O. a Ucrainei şi Belarus;
- încurajarea unor tendinţelor separatiste în Federaţia Rusă şi dezmembrarea acesteia, eventual printr-un război civil;
- frânarea accesului Rusiei pe piaţa mondială şi la tehnologii de vârf, în scopul prelungirii crizei din această ţară;
- modificarea bazei juridice a Alianţei, în sensul acţionării în afara aprobărilor sau mandatelor O.N.U., evitându-se astfel, ori de câte ori este nevoie, posibilul veto din partea Rusiei, R.P. Chineze sau Franţei, în cadrul Consiliului de Securitate; în această direcţie, Alianţa înlocuieşte dreptul internaţional cu propria voinţă, apreciind că dacă un grup de ţări democratice acţionează împotriva unei ţări, care este apreciată (etichetată) ca fiind “nedemocratică”, cadrul juridic este suficient.
N.A.T.O. nu se va putea opri din acţiunile ei ofensive, dat fiind faptul că lupta pentru supremaţia peste întregul glob pământesc a dobândit demult dimensiuni istorice, iar voinţa de a continua nu are limite vizibile. De aceea, organizaţiei i se caută, aş spune cu disperare, motivaţii pentru a i se prelungi viaţa. Nu trebuie neglijate nici aspectele de psihologie politică, sesizate de unii cercetători. Dintre aceştia l-aş aminti pe Geoffrey Perrett, cu lucrarea sa O naţiune născută din război. El afirmă că numeroasele războaie care au marcat scurta istorie a S.U.A. au fost momente de ascensiune spre prima treaptă a istoriei universale. El arată că perioadele de pace îndelungată au avut efecte negative asupra economiei americane şi asupra capacităţii S.U.A. de a domina o parte cât mai mare din restul lumii. Dacă acordăm credit în analiză acestui aspect, întărim argumentele potrivit cărora S.U.A. vor promova în continuare, în cadrul N.A.T.O. sau în afara sa, o politică ofensivă (pe care unii o numesc „agresivă”, „poliţienească”). Precedentele post-comuniste o recomandă în acest sens: intervenţiile militare în Nicaragua, Panama, Somalia, invadarea Granadei, atacul asupra Libiei, războaiele din Irak, Iugoslavia, Afganistan şi altele.
Pe parcursul evoluţiei Alianţei, în cursul Războiul rece şi mai ales în perioada post-comunistă, N.A.T.O. s-a transformat dintr-o organizaţie militară defensivă într-un club politic fidel liniilor politico-economico-militare convenabile S.U.A. şi parţial (dar nu în totalitate) şi unora dintre aliaţii lor.
Europa unită, cu o populaţie de peste 375.000.000 locuitori şi un P.N.B. mai mare ca al S.U.A., doreşte drepturi şi pe plan militar. Tratatul de la Maastricht are o prevedere expresă privitoare la realizarea unei structuri militare a Uniunii Europene. Până în prezent, S.U.A., în strânsă colaborare cu Federaţia Rusă, au reuşit să oprească Germania de la achiziţionarea armelor nucleare, în general Europa de Vest să devină o forţă militară de temut şi au păstrat pentru ele exclusivitatea înarmării sateliţilor cu arme nucleare. Pe măsură ce timpul trece, întrebarea: “până când ?” se pune cu tot mai multă acuitate. Pentru reuşita păstrării întâietăţii mondiale, S.U.A. încearcă să conserve câteva condiţii importante, dintre care trei sunt esenţiale:
1. păstrarea potenţialului economic şi militar al S.U.A., aceasta presupunând şi frânarea ascensiunii economice a U.E., Chinei, Japoniei şi “tigrilor” asiatici;
2. împiedicarea realizării unei alianţe antiamericane în jurul altor puteri cu eventuale ambiţii mondiale, vizate fiind în primul rând U.E., Rusia, China şi Japonia; aceasta presupune menţinerea unor raporturi foarte bune cu Rusia, prin cointeresare materială a clasei politice ruseşti şi menţinerea sub control, inclusiv sub ocupaţie militară a Germaniei şi Japoniei, de asemenea cointeresarea Chinei, pentru raporturi de colaborare, economică şi tehnologică, cu S.U.A.;
3. îmbunătăţirea autorităţii morale a S.U.A. în relaţiile internaţionale, autoritate mereu grav şifonată de acţiunile militare ofensive în diverse părţi ale lumii.
S-a părut, la un moment dat din ultimul deceniu al secolului trecut că se identifică voinţa de a se crea un sistem internaţional de securitate bazat pe mai multe blocuri de state, care să se unească. În cadrul fiecărui bloc de state, S.U.A. ar fi urmat să joace rolul de lider.
Naşterea unei armate europene s-a discutat în termeni mai concreţi şi la reuniunea de la Bonn a Uniunii Europei Occidentale, din 19 iunie 1992. Atunci s-a hotărât ca Franţa şi Germania să aibă rolul preponderent în Armata Europei şi formarea unui corp militar comun franco-german, de 35.000 militari, cu sediul la Strasbourg. S.U.A. nu au privit cu ochi buni această propunere.
Organizaţia s-a păstrat 40 de ani de teama comunismului. În prezent organizaţia se menţine în primul rând pentru promovarea intereselor S.U.A. şi, parţial, a unora dintre ceilalţi membrii ai Alianţei. De asemenea, nu a dispărut teama de arsenalele militare ale Rusiei şi de potenţialul enorm, de toate felurile, al statelor asiatice, mai ales al Chinei şi Japoniei, dar şi al Lumii Arabe, toate aflate în plină ascensiune şi încorporând puternice sentimente anti-americane, anti-evreieşti şi, în unele cazuri, anti-europene.
Unii analişti vest-europeni sunt de părere că, pe măsură ce U.E. îşi va consolida structurile militare, problema înlocuirii N.A.T.O. cu alte forme de colaborare militară ale Europei cu S.U.A. şi Canada se va pune cu mai multă acuitate. Eventualele modalităţi de transfer al responsabilităţilor militare ale N.A.T.O. către U.E. vor depinde în mare măsură de S.U.A., vădit nemulţumite de perspectiva pierderii cheilor de control asupra Europei Unite şi tot mai dornică de independenţă. Aceasta reprezintă şi o victorie a Rusiei împotriva influenţei americane asupra continentului alb, acţiune urmărită de ruşi încă de la încheierea Tratatului din Malta. Observând dorinţa S.U.A. de a-şi menţine supremaţia asupra Europei şi dorinţa de afirmare şi promovare a propriilor interese ale Germaniei, Franţei şi celorlalte state din Europa, suntem de părere că între S.U.A. şi Europa parteneriatul are uneori un caracter forţat şi formal, iar rivalitatea, chiar dacă mascată, există. Clasa politică românească, încă firavă şi lipsită de personalitate, trebuie neapărat să ţină cont de aceste direcţii mondiale.
Foarte importante se vor dovedi evoluţiile relaţiilor dintre Germania şi Federaţia Rusă. O Europă unită independentă faţă de S.U.A. este un deziderat de mare actualitate. Germania este complementară economic cu Rusia, ţară cu pieţe enorme şi criză economică de producţie. Germania, în general Europa de Vest, nu este complementară economic cu S.U.A., chiar dacă dezvoltă uriaşe schimburi economice. Ambele se găsesc în criză cronică de supraproducţie, având toate categoriile de produse în cantităţi mult mai mari decât pot desface. S.U.A. fac de mulţi ani eforturi mari de ţinere sub control a penetraţiei produselor europene pe piaţa americană. Rivalităţile de natură economică vor influenţa mult raporturile în trei: S.U.A., Europa Unită şi Federaţia Rusă. În ultimii ani, raporturile ruso-germane au fost foarte bune. De altfel, încă imediat după reunificare, în Germania s-a realizat un sondaj de opinie pe baza întrebării: “care este statul cu care Germania ar trebui să întreţină cele mai bune relaţii?”, potrivit căruia, 59 % dintre germani au răspuns: “cu Rusia!”. Pe locurile următoare s-au situat S.U.A. şi Franţa. În toamna anului 2003, tensiunile economice între U.E. şi S.U.A. au atins cote foarte înalte. Împotriva înţelegerilor bilaterale, S.U.A. au introdus taxe vamale pe importurile de oţel european, afectând prioritar Luxemburg, Franţa, Belgia şi Germania, statele care insistă cel mai mult pentru o armată europeană proprie, în afara N.A.T.O. U.E. a răspuns cu curaj şi aceeaşi monedă: embargo de două miliarde de dolari pe produse americane. Pericolul escaladării acestui adevărat război economic era mare şi ambele părţi aveau de pierdut sume colosale. Ele au revenit asupra hotărârilor. S.U.A. se găseau într-o situaţie economică în declin, agravată de apariţia bolii vacii nebune (decembrie 2003), care a fost urmată de anunţul de retragere de pe piaţă a celor mai mari cumpărători de carne americană (Rusia, Japonia şi China).
Germania şi Rusia, state pragmatice în politică, trec uşor peste rănile uriaşe create de războaiele dintre ele şi reuşesc colaborări istorice de mare efect. După primul război mondial, în ciuda adversităţii din război şi a regimului bolşevic instalat în Rusia, Germania a semnat cu această ţară Tratatul de la Rapallo şi, mai târziu, pe cel cunoscut sub numele Molotov-Ribbentropp. Aceeaşi situaţie s-a întâlnit după al doilea război mondial şi Războiul rece, când raporturile germano-ruse au trecut de la încordare extremă, la relaxare totală şi colaborare reciproc interesată. Peste 30 de milioane de germani şi ruşi morţi în al doilea război mondial şi distrugerile totale ale Germaniei şi Rusiei europene, sistemele politice diferite, nu au putut frâna interesele apropierii germano-ruse. Între anii 1990-1993, Germania a investit în Rusia 50 de miliarde de dolari, iar economia Germaniei depinde în proporţie de peste 30 % de economia Federaţiei Ruse.
Ca urmare a mutaţiilor de după Tratatul din Malta, în cursul deceniului care a urmat, s-a născut o Europă şchioapă şi neputincioasă din punct de vedere militar şi al deciziei politice la scară mondială. U.E. are o piaţă unică, o monedă unică, o frontieră unică, dar cu acestea nu se poate face nici război, nici pace. Europa nu are decizii unice şi nu are miniştri unici. Doar cel al Apărării este unic, dar se găseşte în sediul Comandamentului Integrat al N.A.T.O. şi poartă uniforma militară a S.U.A. Aceste realităţi s-au văzut pregnant cu ocazia atacului S.U.A. şi Marii Britanii asupra Irakului (cel din 2003).
Summit-ul N.A.T.O. de la Bruxelles, din noiembrie-decembrie 1998, foarte important pentru raporturile Europei cu S.U.A., N.A.T.O. şi conflictele din Orientul Mijlociu a convins S.U.A. că trebuie să găsească soluţii pentru menţinerea Europei în „barca” liniei politice mondiale americane. Washington-ul a insistat mereu asupra liniei politice potrivit căreia interesele S.U.A. şi U.E. sunt aceleaşi, peste tot în lume şi că ele trebuie să meargă în continuare alături. Dispariţia comunismului şi a fostei Uniuni Sovietice a complicat misiunea executivului american de menţinere a influenţei în Europa. Apariţia şi ascensiunea monedei Euro, răspândirea ei şi pătrunderea Euro pe piaţa petrolului din Orientul Mijlociu, au reprezentat noi motive de îngrijorare. Pe acest fond, preşedintele George W. Bush a anunţat „Axa răului”, formată din 5 state musulmane, toate deţinând rezerve mari de petrol, cărora le-au fost alăturate cele două state comuniste posibil de trecut pe listă: Cuba şi Coreea de Nord. Vietnamul nu putea fi trecut datorită experienţelor istorice triste, iar China este o putere şi un important partener economic al S.U.A. Nu mult după conştientizarea „Axei răului”, au fost lovite turnurile din New York, de la World Trade Center. Este încă un moment istoric controversat, asupra căruia mai există unele îndoieli privind autorii şi contextul în care s-a petrecut. 11 septembrie 2001 i-a adus S.U.A. un nou adversar. Imediat după eveniment, fostul secretar al Apărării din administraţia Bill Clinton a chemat la substituirea a ceea ce a numit „Războiului rece împotriva comunismului”, cu „Războiul împotriva terorismului”. La ora atacului american din 2003 împotriva Irak-ului, europenii, cu excepţia cunoscută şi obişnuită a Marii Britanii, europenii n-au vrut să-i însoţească pe americani şi nici să fie de acord cu atacul (agresiunea, în numele democraţiei). Opoziţia europeană a catalizat voinţa S.U.A. de a extinde Alianţa Nord-Atlantică. Prin numeroasele noi aderări, S.U.A. încearcă să revitalizeze N.A.T.O. şi să dilueze componenta vest-europeană care susţine organizaţia fără entuziasm.
După invadarea Irak-ului, S.U.A. au reuşit, printr-o intensă activitate diplomatică, să atragă cu trupe o serie de state europene în Orientul Mijlociu. Primul ministru spaniol Aznar a fost unul dintre susţinătorii europeni ai prezenţei militare în Irak, în contradicţie cu voinţa populară spaniolă, lucru demonstrat de uriaşele demonstraţii din întreaga Spanie, împotriva implicării ţării în război. Polonia, aflată în negocieri tensionate cu U.E., privitor la condiţiile de aderare, a acceptat şi ea chemarea americană de a participa la misiunea militară, spre deosebire de Ungaria, ţara ajutată de U.E., mai ales de Germania, să-şi construiască o economie solidă. România s-a înregimentat şi ea, uşor, fără convulsii. „Mămăliga” românească n-a protestat. La câte i s-au întâmplat în ultimii 20 de ani, implicarea într-un război în Irak nu a mai părut românilor ceva de neacceptat. Astfel, Europa s-a implicat militar, iar atentatul de la Madrid din 11 martie 2004 a fost prima consecinţă sângeroasă a acestei implicări. Organizaţia lui Osama bin Laden a anunţat că urmează Polonia la rând. Sperăm ca România să nu intre pe lista neagră. Din acest punct de vedere, o retragere din Irak ar fi o garanţie a evitării suportării consecinţelor. Implicarea unor ţări într-o acţiune considerată agresivă de către mai mult de un miliard de oameni, nu poate rămânea fără urmări, chiar dacă cei puternici de la Washington, Bucureşti, sau alte capitale ale unor state care se consideră democratice şi civilizate, susţin că atacurile se fac pentru instaurarea democraţiei şi pentru a-i face pe irakieni liberi şi fericiţi, chiar cu forţa şi împotriva voinţei lor. Nici una dintre ţările de pe „Axa răului” nu poate lupta „în luptă dreaptă”, cu armatele S.U.A. şi aliaţilor ei. Nici măcar toată „Axa răului” la un loc. Variantele lor sunt două: să se predea total şi să ajungă sub controlul absolut al S.U.A. şi Israel, sau să reziste prin orice mijloace, mai ales prin cele teroriste. Este modalitatea lor de a lupta împotriva superiorităţii militare zdrobitoare a S.U.A., Israel şi aliaţilor lor. Ei au ales a doua cale. Lupta continuă. Trebuie să li se asculte şi lor glasul. Nu putem să invocăm democraţia la nesfârşit, fără să ăi ascultăm şi să încercăm să-i înţelegem. Dacă politicienii nu pot să o facă datorită prevalenţei intereselor opuse lumii musulmane, cercetătorii şi analiştii realmente independenţi sunt obligaţi să o facă de criteriul absolut al deontologiei profesionale. Din păcate, numărul acestora se împuţinează pe zi ce trece şi glasul lor este acoperit de un cor asurzitor al propagandiştilor, susţinătorilor necondiţionaţi ai regimurilor politice aflate la putere, ai sistemului, de profitorii zilei. Misiunea celor care încearcă să asculte ambele părţi şi să le judece imparţial este una dificilă.
După atentatul de la Madrid, Europa (cel puţin o parte a ei) a ajuns în aceeaşi situaţie cu S.U.A., fapt pentru care Casa Albă a militat mult. Susţinătorii războiului din Irak folosesc atentatul ca argument în favoarea continuării operaţiunilor militare. Adversarii războiului consideră atentatul ca argument pentru necesitatea neimplicării europenilor în Orientul Mijlociu. Depinde doar din ce unghi se privesc lucrurile. Indiferent din care unghi le privim, nu trebuie să desconsiderăm celălalt punct de vedere. Nimeni nu deţine adevărul absolut. Adevărul glisează de regulă în zona de mijloc, câteodată mai mult într-o parte, câteodată mai mult în cealaltă. Toţi combatanţii implicaţi în conflict deţin o parte din adevăr, chiar dacă părţile nu sunt totdeauna egale.
În Spania, însă, urmările politice au fost imediate: guvernul Partidului Popular s-a prăbuşit şi Partidul Socialist a câştigat alegerile cu 42 %. Noul prim ministru a anunţat pe loc retragerea Spaniei din coaliţia militară din Irak şi aducerea acasă a celor 1.350 de militari. George Bush a făcut apel la ceilalţi europeni să rămână în Irak. În spatele apelului se desfăşoară numeroase întâlniri între politicieni, diplomaţi, generali americani şi ai statelor implicate.
Numeroşi analişti, inclusiv autorul rândurilor de faţă, sunt de părere că viitorul evoluţiei mondiale va depinde mult de capacitatea S.U.A. de a se desprinde de practicile din timpul Războiului rece, cu atât mai mult cu cât timp de aproape jumătate de secol instituţiile statului american s-au deformat în procesul îndeplinirii respectivelor practici.
Din alt unghi de vedere, pentru a completa analiza, trebuie să luăm în vedere şi frustrarea S.U.A. faţă de opoziţia unor state europene faţă de iniţiativele militare americane. Această frustrare are o cauză obiectivă. Americanii apreciază, pe bună dreptate, din punctul lor de vedere, că Europa este nerecunoscătoare. S.U.A. au luptat în două războaie mondiale alături de puteri occidentale europene, împotriva Germaniei şi aliatelor ei. Europenii au cerut ajutor insistent. Americanii au făcut totul ca să-i ajute. În ciuda spiritului izolaţionist american din perioada interbelică, Washington-ul a intrat în război. Pentru aceasta a suportat, cu bună ştiinţă, agresiunea japoneză de la Pearl Harbour, necesară pentru convingerea opiniei publice americane să accepte războiul. După al doilea război mondial, americanii au promovat Planul Marshall, ajutându-i pe europeni să se refacă de pe urma distrugerilor războiului. I-au ajutat să se pare de comunism, iar apoi au renegociat cu sovieticii transferul către Occident a fostului C.A.E.R., deschizând Europei şansa lichidării economiilor comuniste şi obţinerii de pieţe de desfacere şi surse importante de materii prime, energie şi bază materială. După ce europa şi-a văzut o mulţime de obiective atinse, acum luptă pentru independenţă şi politică proprie, alta decât a S.U.A., pe care le concurează cu uriaşul ei potenţial economic.
În lumea analiştilor politici vest-europeni se cristalizează şi ideea că viitorul poate duce la o acutizare a tensiunilor dintre S.U.A. şi U.E.
Am scris rândurile de mai sus încercând să aplicăm în analiză vechiul principiul de drept audiatur et altera pars, cu atât mai mult cu cât majoritatea analizelor întâlnite în mijloacele româneşti mass-media sunt proiectate numai din punctul american de vedere, iar persoane care se auto-intitulează „analişti”, se dovedesc a fi simpli propagandişti. Dintre toate aberaţiile pe care le susţin „domniile” lor, cultul şi elogiul adus războiului (agresiunii), mi se pare cel mai imoral şi periculos pentru societatea românească. Iată că după trei ani de la declanşarea războiului anti-terorist, constatăm că în Afganistan majoritatea nu susţine regimul instalat la putere de armata americană, că ţara a fost pustiită prin război, dar Osama bin Laden şi molahul Omar nu au fost prinşi. Constatăm că s-a declanşat un război pustiitor în Irak, iar motivaţiile declanşării lui nu s-au validat pe parcursul derulării şi suntem în situaţia să constatăm că ne aflăm în pragul unor escaladări care conduc către adevărate pogromuri, dezinformări grave ale opiniei publice mondiale, practici mult asemănătoare celor din gulag-urile comuniste şi naziste, atât în Irak, exemplul cel mai cunoscut fiind închisoarea Abu Ghraib, cât şi pe continentul american, la Guantanamo.
Aspecte privind politica securităţii naţionale a României
„Audiatur et altera pars”
Promovarea politicii de globalizare ridică o serie de probleme legate de securitatea naţională. În condiţiile contemporane, în ciuda marilor şi rapidelor mutaţii din viaţa internaţională, statul naţional a rămas în continuare cadrul în care naţiunea română îşi conservă şi dezvoltă valorile de toate felurile. Securitatea naţională este domeniul care trebuie să rămână garanţia acestui obiectiv.
În acest moment, pentru România, ca şi pentru alte state europene, promovarea globalizării înseamnă promovarea politicii de integrare euro-atlantică, preluarea controlului asupra majorităţii întreprinderilor şi resurselor naturale ale României de către societăţi străine, lichidarea economică internă în favoarea promovării pe piaţă a producţiei de import, infuzia culturală străină propagată intens, afilierea la instituţii şi organisme decizionale internaţionale şi racordarea la circuitul informaţional mondial, ceea ce reprezintă aspectul pozitiv cel mai important al fenomenului, după părerea multor specialişti. Atât susţinătorii, cât şi detractorii globalizării, îşi pun o întrebare importantă: Nu cumva globalizarea a fost deturnată în favoarea promovării unei politici de americanizare, respectiv de promovare a intereselor S.U.A., sub masca globalizării? Unii analişti, ca şi reprezentanţi ai societăţii civile, răspund categoric: „da!” De altfel, multe acţiuni etichetate de mass-media ca fiind „antiglobalizare”, sunt, de fapt, acţiuni împotriva modului în care se promovează această politică şi mai puţin împotriva conceptului în sine.
Personal, consider că întregul discurs politic legat de problematica securităţii naţionale, a efortului de aderare la N.A.T.O., în general legat de politica de integrare euro-atlantică, este unul pe alocuri incomplet, ceea ce poate nu numai dăuna, dar şi produce efecte negative, uneori greu de anticipat. Multe din problemele care trebuie aduse la masa discuţiei sunt evitate de către cei care abordează teme legate de situaţia economică şi politică actuală a României, întrucât ele atrag după sine etichetări care ştirbesc imaginea publică: „nostalgic”, „protocomunist”, „comunist naţional”, „retardat”, „dinozaur”, „antiamerican”, „antidemocrat”, „antiromân”, „antiprogres”, „securist” etc. Doar cei care aplaudă necondiţionat, cu aceeaşi tărie şi succesele şi eşecurile regimului sunt acceptaţi, agreaţi şi încurajaţi. Dar orice analiză serioasă trebuie să fie o judecată, un proces, în care sunt reprezentate cel puţin două părţi şi, implicit, păreri, de cele mai multe ori diferite. Analiza trebuie să semene cu un act de justiţie. Ca urmare, principiul audiatur et altera pars trebuie să fie aplicat în mod obligatoriu. Tot ceea ce se face în lipsa lui rămâne pură propagandă şi nu se validează în istorie, rămânând doar un balast obositor şi dăunător. Ne place sau nu ne place, în istoria noastră, politica de integrare euro-atlantică are şi contaargumente, atât de fond, respectiv de promovare a ei, cât şi privitor la modul cum a fost promovată, sau cum s-a acceptat a fi, sau cum am fost obligaţi să o facem. În oricare din aceste situaţii, discuţia îşi păstrează aceeaşi valabilitate. Consider că asemenea discuţii sunt necesare societăţii româneşti, atât de puţin pregătită şi ajutată să înţeleagă în profunzime fenomenele politice contemporane. Nu sunt singurul convins de acest lucru. Ca argument, vă ofer un citat dintr-un articol al reputatului profesor Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, care, privitor la critica adusă modului în care s-a promovat politica românească de integrare euro-atlantică, spunea: „…În loc de argumente ţi se aruncă insulte, afirmaţii fără dovezi şi, tot mai mult în timpul din urmă, considerentul politic. Este una dintre multele dovezi ale primitivităţii noastre culturale în ciuda vorbăriei despre spiritul european, care ne-ar caracteriza. Surprinzător, partizanii cei mai „vocali” ai integrării în U.E. şi N.A.T.O. sunt printre promotorii cei mai stăruitori ai acestui stil dâmboviţean de polemică…”
Pentru înţelegerea întregului ansamblu al problematicii politicii de integrare euro-atlantică este nevoie să apelăm în primul rând la istorie şi să plecăm de la axioma dovedită că întreaga activitate politico-militară a marilor puteri, cele care decid soarta continentală, sau mondială, este una pusă în scopul dominaţiei şi promovării propriilor interese economice şi de securitate naţională. Dacă pornim analiza de la ideile mult vehiculate de propaganda unora dintre marile puteri, potrivit cărora interesele comune ale popoarelor sunt pe primul plan al acţiunii politico-militare a celor care influenţează decisiv politica mondială, că promovarea principiilor democraţiei are prioritate în faţa intereselor puterilor, atunci nu ne rămâne decât să nu ne mai supărăm pe cunoscutul „oracol din Dămăroaia”, Saul Brukner (deghizat sub numele românesc Silviu Brucan), care ne-a numit „stupid people”. Pe plan internaţional este o teribilă luptă pentru influenţă economică, respectiv pentru pieţe de desfacere, pentru surse sigure şi ieftine de energie şi materii prime, pentru promovarea tehnologiilor de vârf înaintea concurenţei, pentru lichidarea producţiei şi obiectivelor economice ale cât mai multor competitori de pe piaţă, prin tot felul de mijloace, pentru controlul informaţiei tehnologice etc. Unii analişti numesc aceste fenomene „război economic internaţional”, alţii îl numesc „liberă concurenţă”. Indiferent cum spunem (ambele denumiri sunt corecte, prima având un înţeles mai complet), realitatea este aceeaşi şi analiza trebuie obligatoriu să pornească de la interese şi nu de la principii.
Pentru promovarea politicii de integrare euro-atlantică, în general, a problematicii de securitate, în special, credem că puterea avea nevoie de argumentul politic al invitaţiei de începere a negocierilor de aderare la pactul Nord-Atlantic, în faţa poporului român. Invitaţia este realmente un succes, mai ales că, după 1989, România nu şi-a construit alternative politice şi economice. Fără să încercăm să „cântăm în strună” clasei politice, lucru pe care îl face suficient de multă lume (angajată, plătită şi răsplătită pentru aceasta), pentru a mai încerca şi noi în rândurile de faţă, poate că România nici nu putea să încerce promovarea unei politici externe deschisă către toate puterile economice ale lumii (Lumea a III-a, Rusia, China, bogatele ţări arabe ş.a.), chiar dacă avea o tradiţie valoroasă în acest sens. Există numeroase opinii, chiar informaţii, potrivit cărora, după Tratatul din Malta (2-3 decembrie 1989), Lumea Occidentală, noul nostru stăpân, a condiţionat integritatea teritorială a României de înscriere a ţării fără rezerve pe linia politicii de aderare euro-atlantică. Această înscriere pe traseul politic euro-atlantic s-a făcut imediat după transferul fostei zone sovietice de influenţă către S.U.A. şi U.E. Occidentul a achiziţionat piaţa economică a fostului C.A.E.R. având un obiectiv foarte clar: ieşirea parţială din criza cronică de supraproducţie în care se găseşte de la sfârşitul anilor ’70, prin lichidarea economiilor ţărilor est europene şi preluarea pieţelor acestora de către economia occidentală. Desigur, în afara pieţei C.A.E.R., ţările care compuneau această organizaţie economică deţineau numeroase alte pieţe de pe întregul glob pământesc, care au fost şi ele, integral, vizate de noii stăpâni. Pentru România, a apărut mai întâi „pisica”: pericolul scindării ţării, în decembrie 1989 şi, mai ales în martie 1990, când au izbucnit conflictele de la Târgu Mureş. Despre aceste evenimente, cei mai informaţi oameni de atunci din România, vice-prim-ministrul răspunzător de problemele securităţii naţionale, Gelu Voican Voiculescu şi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, au declarat că ele sunt opera serviciilor secrete străine. Gelu Voican Voiculescu a declarat explicit, la televiziunea PROTV, că serviciul secret al Germaniei a orchestrat conflictul, la acţiune participând şi alte servicii. Ulterior evenimentelor, s-au aflat mai multe lucruri despre Acordul Bonn-Budapesta, din 25 august 1989 (vizita lui Helmuth Kohl în Ungaria), privitor la concursul german pentru sprijinirea Ungariei de a reintra în posesia Transilvaniei. Cu această ocazie, în contrapartidă, Ungaria a promis Germaniei că va destabiliza fosta Germanie comunistă, deschizând concomitent frontierele cu această ţară şi cu Austria şi declanşând un exod a sute de mii de oameni din fostul R.D.G., prin Austria, către Germania Occidentală, care au grăbit prăbuşirea zidului dintre cele două Germanii şi a permis astfel, reîntregirea ţării. De altfel, după cum este binecunoscut, înaintea celui de al doilea război mondial, Germania a dezmembrat Cehoslovacia, România şi Iugoslavia. Puterile europene nu au agreat niciodată o alianţă puternică în centrul Europei. Mica Antantă n-a fost dorită. Istoria s-a repetat. De data aceasta, au fost dezmembrate doar Cehoslovacia şi Iugoslavia. România şi-a păstrat integritatea cu un preţ foarte mare. În primăvara anului 1990, preşedintele Ion Iliescu a zburat la Moscova, a cerut ajutor de la Mihail Gorbaciov şi a promis semnarea unui tratat cu Uniunea Sovietică, în care au fost incluse clauze greu acceptabile, sau chiar inacceptabile, cum ar fi cea privitoare la recunoaşterea istorică a apartenenţei unor teritorii româneşti la Ucraina. Acest tratat avea să fie semnat de preşedintele Iliescu în anul următor, 1991. Ca prin minune, problema transilvană s-a închis. În singurul interviu acordat în cariera sa pentru România, în anul 1991, doamnei Felicia Meleşcanu, Mihail Gorbaciov a început prin a felicita poporul român şi conducerea sa pentru că a evitat, citez: „războiul civil şi dezmembrarea ţării”. Deci, Mihail Gorbaciov recunoştea în faţa întregii opinii publice, că România s-a aflat în faţa acestor două pericole. Ulterior, Parlamentul României, care avea la ora aceea, în 1991, un aşa de mare procent F.S.N. încât era realmente o maşină de vot, a respins tratatul şi el nu a mai fost promulgat. Dar România „s-a cuminţit” în faţa Occidentului, preşedintele Iliescu n-a mai vorbit acuzator despre cei care au „întinat socialismul”, a dat dovadă de o teribilă capacitate de adaptare la situaţii noi, a făcut adevărate „piruete” politice, a cotit-o către noii stăpâni şi încet, încet, mai greu, a fost acceptat, pentru că interesele de extindere şi consolidare a controlului Uniunii Europene pe tot continentul, ca şi interesele americane de globalizare (americanizare?), sunt foarte mari. Succesul politic al respingerii de către Parlamentul României a tratatului semnat de Ion Iliescu la Moscova, a fost de scurtă durată. După alegerile din noiembrie 1996, noilor politicieni amatori ajunşi la conducerea României li s-a spus, de la „Înalta Poartă” N.A.T.O., că trebuie obligatoriu să semneze tratatele politice cu vecinii, pentru a putea fi primiţi în Organizaţia Nord-Atlantică. Aşa s-a ajuns la Tratatul dintre Ucraina şi România, din 1997, cu dureroasele cunoscute prevederi. Una este să ni se ocupe un teritoriu, pentru una-două-trei sute de ani şi cu totul alta este ca noi să recunoaştem că teritoriul nu ne aparţine. Aceste greşeli au urmări care pot fi milenare şi nici un joc de cuvinte, nici un discurs avocăţesc, nu le poate anula.
De intrat în N.A.T.O., probabil, vom intra. Se spune că oricare dintre ţările membre s-ar opune, aderarea ar fi compromisă. Dar, probabil, ţările nu mai au atâta libertate încât să se poată opune, dacă marea putere de peste Ocean a hotărât în alt fel. Nu mult după aderare, cred că unii o să-şi pună întrebarea: „când o să ieşim din N.A.T.O.”?
Privitor la preţul aşteptatei aderări, despre care se vorbeşte mult, se spune mereu că România va avea de suportat costuri mari. Noi credem că acest preţ nu mai poate să ne îngrijoreze prea mult. Costurile care ar urma să fie plătite, nu mai pot fi decât o mică parte din cât a plătit deja România, fără ca acest lucru să mai fie amintit de clasa noastră politică şi nici de către militari, mereu atenţi să nu supere puterea. Şi să vrem să plătim cât am plătit deja nu mai putem pentru că nu mai avem economie suficientă. După lovitura de stat din decembrie 1989, României nu i s-a mai permis să exporte armament, nici alimente, nici alte bunuri. Ea a devenit o sursă de materii prime, de forţă de muncă înalt calificată şi foarte ieftină, de tinere valori intelectuale. Şi astăzi, când unii politicieni se laudă cu creşterea exportului uită să ne spună ce exportăm: fier vechi, instalaţii şi metale neferoase (fosta noastră industrie care se lichidează), masă lemnoasă brută (în multe locuri din ţară, ca urmare a defrişărilor, satele au început să alunece) şi manoperă ieftină, deşi calificată. Iar viitorul ne promite doar contingente limitate.
Nu ştiu dacă mai este cazul să amintesc, poate pentru mai tinerii noştri cititori, că România a fost una dintre cele mai mari exportatoare mondiale de arme, activitate care aducea ţării multe miliarde de dolari, permanent, la timp şi sigur, de pe o piaţă bogată şi mereu solvabilă. Politicienii noştri, aserviţi altor interese, au acceptat în tăcere enunţarea teoriei „ghemului de fiare vechi”, lansată de unul dintre cunoscuţii lichidatori ai economiei României, Petre Roman. Nu lipsit de importanţă amintim că domnia sa este fiul fostului „internaţionalist” Ernst Neulander (în ţara noastră deghizat sub numele Valter Roman). Oameni fără patrie, care plecau de la Moscova în diverse ţări unde erau trimişi de Intercom pentru a promova interese străine respectivelor locuri. Ernst Neulander a participat activ la sovietizarea României şi la distrugerea elitelor naţionale româneşti, după al doilea război mondial, iar fiul său a declanşat şi dus departe procesul de lichidare economică a României, cu zâmbetul său cuceritor de voturi, mai ales feminine. Alţi politicieni, aleşi cu migală de noii stăpâni ai estului Europei, i-au continuat „opera”. Lumea a tăcut, a privit neputincioasă la corpul valoros de specialişti, tehnicieni şi muncitori din industria militară care încercau cu disperare să-şi apere domeniul. Cauza era pierdută. Lichidatorii beneficiau de sprijinul neprecupeţit al concurenţei, care şi-a văzut visul cu ochii. Agricultura este o epavă. Multe milioane de hectare de pământ, inclusiv de bună calitate, nu se mai lucrează şi nu se mai îngrijesc. Ele se degradează. Crescătoriile de animale au fost şi ele lichidate, în marea majoritate. România, care consuma înainte de 1989, doar aproximativ 25-30 % din producţia agricolă proprie, exportând restul, a devenit o mare importatoare de produse alimentare. Institutele de cercetări ştiinţifice au fost şi ele conştiincios lichidate. Activitatea informativă, extrem de importantă pentru securitatea naţională a tuturor statelor care au aspiraţii de progres, a fost dezorganizată şi controlată de servicii străine. Secretele ţării au fost penetrate. S-a umblat în toate sertarele. Pe lângă cele mai importante instituţii centrale ale statului se află consilieri străini, precum odinioară cei sovietici. De cei sovietici am scăpat; cu greu, dar am scăpat. Personal, cred că va veni un moment când politicienii României post-comuniste vor dori şi ei să poată scăpa de consilierii străini.
În numele politicii de integrare euro-atlantică s-a lichidat sau înstrăinat cea mai mare parte a economiei româneşti. Mai apoi, pe măsură ce întreprinderile s-au vândut sau lichidat, s-a trecut la începerea înstrăinării resurselor naturale ale ţării (vezi cazurile înstrăinării zăcămintelor de la Roşia Montană şi, în perspectivă foarte apropiată, petrolul, către cei care vor cumpăra S.N. Petrom, deja cunoscuţi). Se vorbeşte de interesul unor firme de a concesiona distribuţia apei potabile. O să plătim apa la străini. Şi acestea, ca şi altele, asupra cărora nu ne mai oprim, sunt tot preţuri plătite pe altarul promovării intereselor celor care pot să ne accepte în N.A.T.O., care pot să ne accepte în Uniunea Europeană, care pot să accepte să fim numiţi „democraţi”, „umani”, „civilizaţi”, care pot să nu ne dezmembreze, să ne dea vize, să ne primească elitele care părăsesc România pentru că nu mai au ce face în propria ţară şi ne restituie persoanele care îi deranjează, pe care să-i întreţinem noi etc. În toată această perioadă de lichidare şi înstrăinare a economiei şi bogăţiilor României, politicienii occidentali ne-au încurajat, ne-au felicitat, ne-au promis că în viitor ne vor ajuta, ne-au numit „prieteni” şi ne-au aplaudat. Ne-au spus că suntem pe drumul cel bun. Bun pentru ei. Rămâne de văzut care va fi opinia despre România şi implicit poziţia politică faţă de ţara noastră, după ce nu vom mai avea întreprinderi şi resurse naturale pe care să li le dăm. Acest moment se apropie cu paşi repezi. Eşecurile economice, morale, sociale, sărăcia, dependenţa economică şi politică, au condus la o creştere îngrijorătoare a decalajelor care ne despart faţă de Lumea Occidentală. Magazinele frumoase, cu produse în majoritate din Occident, cu mâncare din Ungaria, S.U.A. şi U.E., cu ambalaje frumoase, nu sunt rezultatul funcţionării economiei româneşti, ci preluării pieţelor ei de către economia occidentală.
O pierdere greu reparabilă este degradarea moralei sociale. Scăderea demografică, însoţită de îmbătrânirea populaţiei, este cea mai gravă din întreaga Europă. Recent, într-o şedinţă de analiză a cercetării ştiinţifice la nivelul Senatului Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, se arăta de către conducătorii instituţiei noastre, că în acest domeniu în urma României au rămas doar Albania şi Republica Moldova. Politicienii noştri nu vor să abordeze aceste teme, de importanţă istorică. Nici o forţă politică nu vrea să îşi asume eşecurile. Toţi vor să se agheţe de fragilele succese şi ele exagerate, repetate şi super-mediatizate. Tot plătind preţuri de toate felurile, pe care politicienii le-au uitat deja, a ajuns România la un P.I.B. care trece uşor de 30 de miliarde de dolari, jumătate cât produc cei 9,5 milioane de maghiari din Ungaria, sau cam cât avea anual dictatorul din Scorniceşti bani de cheltuială pentru canale, palate etc. Aceste sume alocate investiţiilor rămâneau după ce economia dădea salarii întregii populaţii a ţării, inclusiv leneşilor şi incapabililor.
Din cauzele de mai sus, ca şi din numeroase altele, eu consider că invitaţia de începere a negocierilor de aderare la N.A.T.O. este, pentru securitatea României, o victorie, dar o victorie tristă. O victorie tristă de care trebuie să ne bucurăm fără triumfalism.
Un fenomen remarcat în perioada în care şansele de aderare au crescut şi dorinţa politicienilor români de a face pe placul şefilor lor s-a mărit, astfel că, în numele ţării, politicienii noştri au început să se pronunţe tranşant faţă de problemele politico-militare mondiale, în care nu ar trebui să fim angajaţi plenar. În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, împăratul Franţei, Napoleon III, i-a spus ministrului de externe al României şi apoi ambasador la Paris, poetul Vasile Alecsandri, că românii au înclinaţia de a se pronunţa în marile probleme ale lumii. Împăratul ne-a recomandat să lăsăm puterile mondiale să decidă, iar noi să încercăm să ne adaptăm linia politică la hotărârile lor, în conformitate cu interesele româneşti. Sfatul lui nu a fost ascultat de multe ori. Este suficient să ne amintim implicarea politicienilor noştri, în perioada interbelică, împotriva unor puteri europene mari (Rusia Sovietică, Italia, Germania), care îşi vor da apoi mâna şi vor nărui România Mare. Exemplele istorice sunt numeroase, ca şi urmările lor nefaste. Şi astăzi, în numele interesului de aderare la N.A.T.O., a fost sacrificată în cvazi-totalitate relaţia cu Iugoslavia, vecinul prieten al României. Aşa s-a ajuns la butada potrivit căreia mai suntem prieteni doar cu Marea Neagră, dar şi legăturile cu marea s-au slăbit mult, prin lichidarea flotei. La începutul anului 2003, primul ministru român a declarat că se va implica în prima linie a unui război împotriva Irak-ului. N-am fost în prima linie, dar asemenea declaraţii şi acţiunile politico-militare şi de altă natură, compromit pe un termen greu de definit raporturile cu o întreagă lume musulmană, complementară economic cu România şi care ar fi putut oricând deveni un partener economic de pe ale cărei pieţe să se câştige mai mulţi bani decât din raporturile comerciale cu Uniunea Europeană, care are excedent de produse de toate felurile, superioare mult celor româneşti, pe a cărei piaţă sufocată nu mai încape aproape nimic. Mai mult decât atât, în cadrul rentabilului parteneriat economic cu lumea arabă, din trecut, aceasta nu a dat nici o clipă semn că ar dori lichidarea economiei româneşti. Din alt punct de vedere, consider că politicienii noştri ar trebui să se mai abţină de la aplaudarea bombardării unor popoare nevinovate, din Iugoslavia, Afganistan, Irak, sau de oriunde. Moralitatea politică impune ataşamentul faţă de popoarele în suferinţă, nu faţă de agresori. De altfel, când erau în opoziţie, în anul 1999, în timpul bombardării Iugoslaviei (şcoli, spitale, grădiniţe, trenuri, autobuze, convoaie cu ajutoare sanitare şi alimentare, poduri, cartiere de locuit etc.), de către paşnica organizaţie la care ne înghesuim să aderăm, actualii guvernanţi au condamnat agresiunea şi au manifestat compasiune pentru iugoslavi. Democraţia nu trebuie să se impună cu bombe, cu violenţă, cu lichidarea adversarilor politici. Legat de implicarea României în conflictele din Orient, poate că ar trebui să ne uităm mai mult în ograda europenilor decât în cea a S.U.A. Conflictele din Orient sunt conflictele evreilor şi ale S.U.A. cu lumea musulmană. Ele nu au nici o conotaţie europeană. Comuniştii au avut înţelepciunea să menţină relaţii prieteneşti atât cu evreii, cât şi cu arabii, cu aceştia din urmă întreţinând şi relaţii economice prospere. De ce nu se mai poate? Probabil pentru că ne-am pierdut independenţa şi trebuie să ne aliniem necondiţionat, chiar şi împotriva propriilor interese, pentru a le promova pe ale altora. Este singura scuză a guvernanţilor noştri. Conflictul terorist nu este al întregii lumi. El este reacţia aripii radicale musulmane faţă de Israel şi S.U.A. care îi susţin necondiţionat pe evrei şi lovesc în arabi. N-avem nimic în comun cu acest conflict. Până în anul 1979, când s-a încheiat pacea între Israel şi Egipt, timp de peste un deceniu, România a fost cel mai important mediator în acest conflict, câştigând o mare faimă internaţională pentru aceasta. De ce trebuie să părăsim neutralitatea faţă de acest conflict şi să ne aliniem cu una dintre părţi, în dauna celeilalte ?
Noul regim politic nu s-a validat decât prin libertăţile cetăţeneşti pe care a acceptat să ni le lase, dar şi unele dintre acestea sunt în pericol. Noul regim politic nu a reuşit să întoarcă poporul român cu faţa către viitor. Fantoma trecutului a lăsat amprente puternice, pentru că şi regimul trecut a făcut multe pentru unele categorii sociale. Dacă pentru noi, pentru intelectuali, regimul trecut a fost o otravă, pentru straturile majoritare, de „jos”, ale populaţiei a făcut multe. Această realitate a transpărut chiar şi din sondajele de opinie, în general foarte manipulate. Astfel, în noiembrie 1999, 69 % dintre subiecţii unui asemenea sondaj spuneau că trăiesc mai prost ca înainte de 1989, iar 11 % că trăiesc la fel de prost ca înainte de 1989. Ce rămâne este foarte puţin, dacă privim lucrurile din accepţiunea corectă a termenului democraţie (=puterea poporului). Dacă nu suntem democraţi vom sprijini un tip de regim politic în care noi, cei 20 %, vom face o colonie numită România, în care câteva procente o vor duce foarte bine, alte câteva procente bine, iar marea masă va fi săracă.
Pentru reducerea decalajelor, mai este cale lungă de parcurs şi ţările foarte dezvoltate nu stau pe loc să-i aştepte pe cei întârziaţi. Ani de zile, după evenimentele din decembrie 1989, ni s-a spus că suntem ajutaţi să ne angajăm pe linia recuperării rămânerilor în urmă, să ne armonizăm standardele de toate felurile, ca apoi să fim primiţi în N.A.T.O. şi U.E. Această linie politică a fost în aşa fel propagată, încât multă lume a înţeles că decalajele vor dispărea şi România se va găsi pe aceeaşi treaptă de dezvoltare şi nivel de trai cu ţările bogate ale lumii. „Stupid people” ! În anul 2002, brusc, această linie s-a schimbat şi a început să se vorbească despre o viitoare „periferie internă” a organismelor euro-atlantice. Această nouă situaţie ridică o serie numeroasă de întrebări noi, din care ne oprim la două: acceptându-se „periferia internă”, va mai exista interesul de dezvoltare a regiunilor înapoiate, cum este România ? (dacă acest interes a existat vreodată) şi cum vor putea să-şi promoveze interesele economice ţările din „periferia internă”, în condiţiile unei pieţe suprasaturate a U.E.? Interesele politice la vârful Uniunii Europene nu mai puteau aştepta anularea decalajelor de standarde şi astfel, după summit-ul N.A.T.O. de la Praga, a urmat summit-ul U.E. de la Helsinki, care a invitat 10 noi state să adere la Uniune. România nu este printre ele, dar, după părerea mea, amânarea invitaţiei nu este un semn rău. România are posibilitatea să monitorizeze experienţa celor 10 state invitate, dificultăţile cu care se confruntă, elementele neprevăzute care apar în derularea proceselor de integrare, care pot ajuta foarte mult România să depăşească greutăţile care îi vor sta în faţă, pentru a face ca decalajele de care vorbeam mai sus să nu mai crească, ci să se reducă.
În continuare aş dori să-l citez din nou pe profesorul Florin Constantiniu: „La noi, efortul de integrare în N.A.T.O. a fost însoţit de instaurarea unei „corectitudini politice” pro-N.A.T.O., care, foarte vigilentă şi intolerantă, s-a grăbit să „înfiereze” şi să condamne orice critică adusă puterilor occidentale, S.U.A. în primul rând, pentru atitudinea lor faţă de U.R.S.S. în timpul celui de al doilea război mondial şi în anumite etape ale Războiului rece. Observaţiile critice faţă de Occident, în general, şi S.U.A., în special, au făcut obiectul unor „monitorizări” atente; ele au fost calificate drept manifestări de antioccidentalism şi antiamericanism, ba chiar antinaţionale („Cine e antiamerican e antiromân”). Un şir de istorici (H.-I, Marrou le-ar fi spus „istoricii de serviciu”) au încercat chiar să dovedească – anevoioasă sarcină ! – că, din 1945, S.U.A. (şi Occidentul) nu au avut decât un singur ţel: să elibereze ţările căzute în robia Moscovei. Dacă, în anii stalinismului, ni se spunea că „Lumina vine de la Răsăsrit”, acum ni se spune că „Lumina vine de la Apus”. Valorosul istoric a inclus cele citate într-un capitol intitulat „Simetrii penibile”. Cu toate greutăţile pe care le întâmpină toţi cei care aduc la masa discuţiei temele dureroase pentru regimul politic aflat în acest moment istoric la putere, aceşti istorici şi analişti nu acceptă să participe la rescrierea conjuncturală a istoriei.
Facem două precizări importante: 1. Cei care avem curajul să spunem adevăruri dureroase nu suntem nici duşmanii României şi nici ai democraţiei; oricum, slujim mai mult ţara decât cei care văd răul şi nu fac nimic ca să-l combată, sau chiar îl aplaudă şi 2. Indiferent de greutăţile perioadei post-comuniste, de numeroasele regrese în unele domenii de activitate, pe ansamblu, România merge înainte, chiar dacă în acest moment coboară, ea progresează. Istoria nu face paşi înapoi. Întrebarea este „cum” şi „cât” va progresa ?
Impactul conflictelor internaţionale asupra
modului de promovare a politicii de integrare euro-atlantică
- Rememorări sugestive -
- În perioada Războiului rece, politica de integrare în Comunitatea vest-europeană era legată strict de interesele de dezvoltare economico-socială a statelor doritoare de integrare şi de lupta împotriva comunismului.
- Eforturile de dezvoltare s-au îngreunat în perioada de după a doua criză a petrolului (1973), când practic, supraproducţia din statele vest-europene a devenit cronică şi crescătoare. Ca urmare, a avut loc o catalizare a voinţei de integrare, pentru rezolvarea în comun a problematicii planificărilor producţiei şi desfacerii, fenomene care s-au derulat permanent, în ciuda doctrinei liberei concurenţe pe piaţă, propagată în opoziţie cu planificarea economică din statele comuniste.
- După schimbarea modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, ca principal stat în cadrul fostei U.R.S.S. şi încheierea Tratatului din Malta (2-3 decembrie 1989), într-o primă etapă, s-a urmărit preluarea majorităţii fostelor pieţe din interiorul fostului Consiliu de Ajutor Economic Reciproc al statelor socialiste, în paralel cu preluarea majorităţii pieţelor externe ale tuturor acestor state.
- După consolidarea noilor regimuri pro-occidentale din statele est-europene, începând cu anii 1993-1995, s-a trecut la formularea de intenţii şi cereri oficiale de aderare la U.E. După cum se cunoaşte, România a formulat această cerere în anul 1995. Uniunea Europeană a formulat răspunsuri unitare privitoare la aceste cereri. Principala condiţie de aderare care a fost pusă tuturor statelor a fost compatibilizarea standardelor de funcţionare a economiilor, desigur alături de compatibilizarea standardelor de promovare a democraţiei, drepturilor omului etc. S-a preconizat o lărgire a Uniunii Europene în valuri, cu culoare de depăşire, pentru eventualele situaţii de „fruntaşi” în întrecerea de îndeplinire a condiţiilor de aderare.
Paradoxal este faptul că eforturile de compatibilizare economică au cuprins în primul rând lichidările întreprinderilor economice socotite nerentabile. Prin comparaţie cu nivelul foarte înalt din Uniunea Europeană, foarte puţine întreprinderi au rezistat competiţiei, majoritatea restrângându-şi activitatea la câteva procente din volumul de activitate din perioada dictaturii, fiind dezmembrate şi vândute la fier vechi etc. Aceste măsuri au fost însă agreate şi susţinute de Uniunea Europeană, fiind apreciate ca factori de evoluţie pozitivă, spre uimirea unor analişti care constatau creşterea decalajelor faţă de Occident, a sărăciei, a rămânerilor în urmă din punct de vedere al cercetării ştiinţifice etc. Lichidările economice nu au reuşit să apropie standardele economice est şi vest europene. Mai mult, decalajele de dezvoltare economică au crescut mult, cum am arătat, în defavoarea estului Europei, îndepărtând perspectiva de aderare a statelor est-europene şi îngrijorând şi clasa politică din U.E. care susţinea energic politica de extindere a Uniunii. La nivelul anilor 2000-2001, se simţea nevoia reformulării condiţiilor de aderare la Uniunii Europene, referitoare la compatibilizările privitoare la funcţionarea economiilor est-europene.
- Apariţia Euro pe piaţa financiară mondială a creat o serie de conflicte, atât la vedere, cât mai ales în spatele cortinelor. Dintre acestea reamintesc că:
A. dolarul a suferit prin apariţia şi răspândirea cea mai mare restrângere de influenţă din întreaga sa existenţă; după anul 1945, Federal Reserve, singurul emitent de dolari, şi-a permis mereu să verse dolari fără acoperire pe piaţa financiară mondială. Sarcina inflaţionistă pe care o genera această tipărire de dolari apăsa pe majoritatea Globului, care folosea dolari, aşa încât era uşor suportabilă; pe măsura restrângerii ariei de răspândire a dolarului, situaţia se modifică nefavorabil pentru ţara de emisie a monedei;
B. o serie de state europene, mai ales Germania şi Franţa, au insistat mult ca Marea Britanie să adopte moneda Euro în acelaşi timp cu celelalte state europene; în ciuda insistenţelor, Marea Britanie, tradiţional mai ataşată de S.U.A. decât de partenerele ei din U.E., a refuzat categoric; a fost un conflict real, ţinut în cea mai mare parte în spatele cortinei; chiar şi în aceste condiţii, apariţia Euro a restrâns foarte mult aria de influenţă a dolarului;
C. ca o coincidenţă mai mult decât suspectă, aş dori să vă reamintesc că, după refuzul Londrei de a adopta Euro, în mod surprinzător a apărut în Marea Britanie boala „vacii nebune”, necunoscută până atunci. Marea Britanie era cea mai mare exportatoare de carne de vită din U.E. S-au făcut tot felul de supoziţii privitoare la originea bolii, exprimându-se diverse păreri privitoare la originea bolii, până când, la TV BBC, unul dintre şefii serviciului de contra-spionaj britanic a declarat că: „este o boală declanşată de un virus produs în laborator”. De la această declaraţie se pot face multe supoziţii. Latinii făceau cercetările pornind de la întrebarea fundamentală Cui prodest ? Răspunsul este simplu de dat. De pe urma prăbuşirii exporturilor britanice de carne de vită au profitat alte state europene (Germania, Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Danemarca); în acest fel, Euro a preluat de la Lira sterlină respectiva piaţă de carne de vită;
D. în prima jumătate a anului 2001, o serie de state mari exportatoare de petrol (Libia, Irak, Iran, Siria) au început să vândă petrol contra Euro, restrângând şi mai mult aria de răspândire a dolarului şi creând noi tensiuni la Washington; şi unele ţări asiatice (China şi Japonia) au început să achiziţioneze petrol contra Euro, ca urmare a depozitelor din această monedă, rezultate din schimburile comerciale cu Uniunea Europeană;
E. la începutul verii 2001, preşedintele George W. Bush a vorbit pentru prima oară de „Axa răului”, nominalizând statele de mai sus, la care se adăugau Afganistanul şi cele două state comuniste, Cuba şi Coreea de Nord, care nu puteau lipsi de pe o listă a „răilor”; în toamna aceluiaşi an au căzut turnurile şi s-a anunţat iminentul război împotriva terorismului; pe unde a intrat şi intră armata S.U.A., dolarul îşi restabileşte autoritatea absolută; în urma atacurilor şi ameninţărilor S.U.A., unele state şi-au reconsiderat politica economică şi orientarea diplomatică, în favoarea S.U.A. şi aliatelor ei; Libia este cel mai sugestiv exemplu, în acest sens;
F. după declanşarea războiului din Irak, diferendele politice, cu puternice încărcături de interese economice, între unele state din Uniunea Europeană, în frunte cu Germania şi Franţa, pe de o parte şi S.U.A., pe de altă parte s-au accentuat.
- Ca urmare, a apărut o schimbare de orientare în politica de integrare, atât la nivelul N.A.T.O., cât şi la nivelul U.E. În primăvara anului 2002, s-a vorbit pentru prima oară despre o certă viitoare periferie internă a Uniunii Europene, semn că în spatele uşilor închise s-a acceptat ideea de aderare fără compatibilizarea standardelor de dezvoltare economică, lucru care s-a întâmplat la 1 mai 2004. Pe măsură ce statele din vestul Europei, „Europa bătrână” cum a numit-o Casa Albă, s-a opus mai mult atacului american în Irak şi apoi modului de conducere a războiului din această ţară, s-a făcut simţită preocuparea S.U.A. de a încorpora noi numeroşi membri în N.A.T.O., care, prin poziţia lor pro-americană diluează simţitor opoziţia vest-europeană faţă de politica de dominaţie mondială a S.U.A.
- Europa a ajuns un colos economic. În urma aderării ultimelor 10 state, de la 1 mai 2004, PIB-ul Uniunii Europene atinge cifra de 10.000 de miliarde de Euro/an. Colosul economic care este Uniunea Europeană este însă un pitic militar, comparativ cu S.U.A. şi Federaţia Rusă. Conflictul din Irak a demonstrat însă că nu este suficient să fi cea mai mare putere economică din lume pentru a putea decide în marile probleme ale Globului, pentru a-ţi asigura promovarea intereselor economice şi de altă natură, pe termen mediu şi lung. Europa este încă, cum am arătat, un pigmeu militar. Pe această linie ea îşi caută încă o altă identitate. Din această cauză, Uniunea Europeană consideră că trebuie neapărat să-şi continue creşterile de toate felurile şi extinderea continuă. Următorul val va cuprinde România, Bulgaria şi, posibil, Turcia. După care se va atinge o nouă frontieră. Cu patru decenii în urmă, generalul Charles de Gaulle afirma că Europa va fi puternică doar dacă se va întinde până la Ural.
- Paralel cu extinderile N.A.T.O. (sub controlul Casei Albe) şi a Uniunii Europene, (având Germania şi Franţa ca principali artizani), rivalitatea între S.U.A. şi Europa continuă. În toamna anului 2003, Washington-ul a anunţat unilateral o introducere a unor taxe şi accize vamale pe importurile de oţel din Uniunea Europeană. Aceasta a răspuns anunţând sancţiuni economice împotriva S.U.A., în valoare de 2 miliarde de dolari. Ca urmare a acestei escaladări a fenomenului, pe care unii îl numesc concurenţă, iar alţii război economic, cele două părţi au renunţat reciproc la sancţiuni. În decembrie 2003, o nouă lovitură de teatru în economia americană. Apariţia bolii „vacii nebune”, urmată imediat de pierderea celor mai importante pieţe de carne ale Statelor Unite. Imewdiat, China, Rusia şi Japonia au anunţat că îşi caută alţi furnizori. Anunţul guvernului american, din ianuarie 2004, despre lichidarea bolii a fost tardiv. O mare parte din piaţa menţionată mai sus s-a pierdut.
- Iată cum conflictele economice şi militare internaţionale au catalizat atât voinţa S.U.A. de a lărgi N.A.T.O., cheia americană de control asupra Europei, cât şi voinţa Uniunii Europene de a continua extinderea către Răsărit. Cu fiecare extindere, ea devine mai întinsă, mai bogată, mai puternică.
- Lupta economică la scară mondială continuă, îmbrăcată în aceeaşi haină a propagandei, în numele democraţiei, principiilor umanismului, ale dreptului internaţional etc. În spatele lor interesele se confruntă îndârjit, în dauna majorităţii popoarelor mici şi mijlocii ale lumii, care rămân tot mai mult în urma statelor dezvoltate. În paralel, Planeta noastră suferă mult şi grav, datorită degradării continue a mediului, ceea ce reprezintă cel mai mare pericol pentru umanitate.
- Pe acest fond al problemelor, în luna noiembrie 2003, Banca Mondială a dat publicităţii Raportul privitor la România şi ne-a anunţat, printre multe altele că, ţara noastră are cea mai mare descreştere demografică din Europa şi către jumătatea secolului ne vom restrânge la 16 milioane de locuitori, în ciuda vitalităţii biologice a romilor. Ne-a mai anunţat că în România sunt 6,5 milioane de oameni care trăiesc sub pragul sărăciei, că avem cea mai mare mortalitate infantilă din Europa… Etc. România profundă este în suferinţă, dincolo de cuvintele propagandistice frumoase şi superficiale ale prosperei clase politice româneşti.
Adevărul şi libertatea de a critica vechiul regim
„Audiatur et altera pars”
În timpul revoltei populare şi a loviturii de stat din decembrie 1989, în chiar renumita zi de 22, după arestarea mascată a dictatorului şi îndreptarea sa către zidul de la Târgovişte, „emanaţii revoluţiei”, în frunte cu Ion Iliescu, ne-au informat prin televiziunea română „liberă”, unde domnii Caramitru şi Dinescu se făceau că lucrează, că suntem liberi: liberi în cuvânt, liberi să circulăm prin lume (în aceeaşi după amiază Dumitru Mazilu a ordonat deschiderea graniţelor), liberi să ne asociem, liberi să avortăm, liberi să lichidăm economia României, liberi să ne îmbogăţim, liberi să înstrăinăm baza materială şi resursele ţării, liberi să lăsăm străinii să ne umble prin toate sertarele, liberi să-i condamnăm pe românii care şi-au slujit ţara în timpul regimului trecut (pe care să-i etichetăm pe loc comunişti, securişti, turnători etc.), liberi să-i promovăm (chiar până la vârful societăţii) pe românii şi minoritarii care au slujit serviciile şi interesele străine, liberi la salam fără soia (o plantă foarte sănătoasă şi necesară organismului uman), liberi la carburanţi şi multe alte libertăţi. Noi intelectualii (cu sau fără ghilimele) ne-am bucurat şi am uzat cel mai mult de libertatea cuvântului. A fost realmente o libertate foarte importantă, care părea că va deschide perspectivele unei societăţi care va progresa repede. Eram convinşi că dacă racilele societăţii sunt abordate, analizate, demontate, pot fi uşor extirpate. Această realitate este de necontestat. Nu poţi înlătura răul, fie el social, economic, sau politic, dacă îl ascunzi, dacă nu-l analizezi, dacă nu-i promovezi alternativa. Pentru societatea românească post-decembristă, mai ales pentru intelectuali, a fost unul dintre momentele cele mai fericite din istoria contemporană. Poate doar perioada de emulaţie intelectuală din timpul regelui Carol II a mulţumit pe intelectuali în aceeaşi măsură.
Bucuria societăţii pentru obţinerea libertăţilor a fost atât de mare încât se ierta totul conducătorilor, inclusiv crimele din decembrie 1989, înavuţirea galopantă prin jaf generalizat, distrugerea economiei şi chiar reducerea drastică a nivelului de trai a celei mai mari părţi din populaţia ţării. Din dragoste pentru libertate, nu ne mai interesau nici lichidările de toate felurile şi nici viteza cu care ne îndreptam către periferia Europei, lăsând, totuşi, Albania în spatele nostru. Am renunţat de bună voie la pământ străbun din afara graniţelor, semnând tratate prin care România recunoaşte că teritorii vremelnic ocupate nu ne aparţin. Am recunoscut Basarabia ca republică independentă care nu aparţine României (1991). Am semnat criminalul Tratat cu Ucraina (1997), ajutându-ne inamicii din istorie să ne fure teritoriile. Industria s-a lichidat în majoritate, iar ceea ce a mai rămas s-a înstrăinat, tot în majoritate. Producţia agricolă s-a distrus. Anual între 5 şi 7 milioane de hectare rămân nelucrate. Crescătoriile animaliere s-au distrus şi ele, în locul lor apărând, sporadic crescători privaţi care ogonizează în conjuncturi de politică economică nefavorabile. Cercetarea ştiinţifică s-a lichidat şi ea. În spaţiile fostelor valoroase institute de cercetare s-au organizat discoteci, baruri, cluburi de noapte etc., spre bucuria şi prosperitatea noilor proprietari. Am înstrăinat petrolul, aurul şi celelalte zăcăminte din inima Munţilor Apuseni, am vândut sub formă brută cele mai falnice păduri ale ţării, am dat aproape totul străinilor. Starea de sănătate s-a agravat, încât am reuşit să preluăm întâietatea europeană la mortalitatea infantilă, tuberculoză şi la descreşterea demografică. Din motive electorale se plăteşte nemunca, iar cei care muncesc sunt pur şi simplu asupriţi, iar cei care semnalează aceste adevăruri sunt etichetaţi ca „populişti”, termenului modificat în înţelesuri dându-i-se un înţeles peiorativ. În noiembrie 2003, în Raportul anual, Banca Mondială ne-a anunţat că peste puţine decenii vom coborî la 16 milioane de locuitori, bineînţeles în altă repartiţie etnică, în condiţiile vitalităţii biologice a romilor. Ne-a mai anunţat, ceea ce vedeam şi noi cu ochiul liber, că 6,5 milioane de români trăiesc sub pragul sărăciei…Într-o asemenea ţară, cu asemenea situaţie socială şi indicatori economici care convin doar celor care ne-au îngenuncheat şi lichidat, nu se poate construi o democraţie reală. Nici măcar una acceptabilă. Democraţia va fi doar una mimată, iar restrângerea puţinelor câştiguri de după lovitura de stat din decembrie 1989 va continua.
În 22 decembrie 1989, o mână de spioni şi trădători cu dosare informative grele au ajuns la conducerea ţării şi au promovat interesele cercurilor străine de aşa natură încât ne-au adus în situaţia parţial prezentată mai sus. E oare suficientă libertatea de circulaţie şi a cuvântului obţinute în primele ore după arestarea Ceauşeştilor ? Preţul pe care l-a plătit şi îl plăteşte societatea românească este foarte mare.
În perioada acestor transformări democratice ale ţării, s-au înmulţit analiştii politici. Majoritatea cu ghilimele, pentru că sunt doar nişte jalnici propagandişti politici ai noului regim, iar alţii fără ghilimele. Libertatea cuvântului, atât de iubită realmente de noi, despre care scriam mai sus, am început să o folosim înspre scopul important de a demola numeroasele racile ale regimului dinainte de 1989. Pe această linie s-au obţinut succese remarcabile. Am reuşit să încondeiem şi să demolăm, fără milă, tot ceea ce era rău în regimul trecut şi chiar mai mult decât atât. În entuziasmul nostru (demolator din bună credinţă) am ajuns să criticăm şi aspecte pozitive, care au existat şi ele. Nu ne adresăm celor care nu recunosc acest lucru. Nu-i putem accepta ca parteneri de analiză şi nu vrem să îi învăţăm nimic. Îi lăsăm să creadă ce vor şi să rămână cum sunt.
După ce am analizat super-critic tot regimul de până în 1989, am trecut la noul regim, creaţia emanaţilor şi şefilor lor din noua sferă de influenţă în care am fost transferaţi după Tratatul din Malta (2-3 decembrie 1989). Pentru acest regim am găsit doar laudele, duse până la elogii, ajungând să găsim progres şi beneficii până şi în cele mai grave fenomene social-economice, politice şi culturale. Pe măsură ce timpul a trecut, pe atâta s-a redus mai mult critica faţă de racilele regimului. Majoritatea analiştilor (cei numiţi mai sus „cu ghilimele”) n-au reuşit să înveţe că analiza politică se face după principiile din Drept, să semene cu judecata din sălile tribunalelor, principiul audiatur et altera pars neavând voie să lipsească. Deloc. Astfel, aceşti „analişti” analizează regimul trecut doar cu argumentele duşmanului său istoric, analizează regimul prezent numai în aspectele sale pozitive, la superlativ, analizează relaţiile internaţionale numai în viziunea stăpânilor noştri etc. Cealaltă parte nu-şi mai poate face loc în analiză în democraţia regimului politic al epocii globalizării. Este şi acesta unul dintre motivele pentru care racilele regimului politic se adâncesc, în loc să fie extirpate.
În noul regim, libertatea cuvântului este însoţită de dreptate şi adevăr. Pe această linie, s-au obţinut performanţe deosebite, începând din ziua de 22 decembrie 1989. Atunci ni s-au transmis ca adevăruri, de către conducătorii României, nişte aberaţii nemaiauzite. Mulţi (din păcate chiar majoritatea) le-au crezut. Unii se ruşinează astăzi, dar le-au crezut, ceea ce i-a convins pe emanaţi că vor conduce ţara fără mari probleme, unul dintre ei catalogându-ne, pe bună dreptate, stupid people. Era oracolul din Dămăroaia, Saul Brukner, deghizat în român sub numele de Silviu Brucan, care vorbea cu nonşalanţa celui care-i mai prostise pe români în lunga perioadă în care i-a îndemnat cu elan proletcultist să se înscrie cu hotărâre pe calea luminoasă a socialismului şi comunismului biruitor. După ce a reuşit să-i fenteze, a trădat regimul pe care l-a slujit şi propovăduit cu ardoare, împreună cu soţia lui, spioana trădătoare Sidorovici şi s-a pus în slujba celor care plătiseră scump Moscovei pentru a prelua pieţele economice ale estului Europei, încercând astfel o ieşire parţială din criza cronică de supraproducţie pe care o cunoaşte lumea dezvoltată. La „dreptate” şi „adevăr” a contribuit în mare parte justiţia post-comunistă, prima aliată a emanaţilor în procesele lui decembrie 1989. Au fost în jur de 4.000 de dosare. A fost cea mai mare compromitere a justiţiei din istoria dreptului românesc. Eliberată de sub supravegherea severă a regimului de dictatură, când corupţia era ţinută în parametri scăzuţi, magistraţii epocii capitaliste şi-au dat în mare parte drumul spre prosperitatea obţinută prin împărţirea discreţionară a dreptăţii. Pe aceleaşi dosare, cu aceleaşi probatorii, instanţe diferite, au dat sentinţe atacate şi reatacate, parcurgând un traseu pornind de la genocid, la complicitate la genocid, la omor deosebit de grav, la complicitate la omor deosebit de grav şi tot aşa până la achitare şi scuze pentru anii staţi în temniţe de către unii militari de toate armele care au încercat cum au putut să-şi facă datoria după legile de atunci. Modelul absolut de justiţie, oglindă a acestui regim politic l-a reprezentat Procesul soţilor Ceauşescu, al cărui dosar a fost, până la urmă, sustras de la cabinetul ministrului Apărării Republicii România. Chiar dacă s-a furat dosarul, nu am uitat mascarada. Chiar dacă cameramanului i s-a terminat banda (după cum ne spune pe onoarea lui pucistul-regizor Sergiu Nicolaescu), chiar când killer-ul Ionel Boeru omora conducătorul ţării, ştim ce s-a întâmplat. Nu ştim totul, dar ştim multe.
Criticii regimului nu-şi găsesc locul în mass-media aservită total banului şi puterii. Adevărurile dureroase pentru regim îşi găsesc şi ele greu sau deloc poziţii în cadru oficial. Unele probleme de istorie sunt de-a dreptul tabu. Prin Ordonanţă a Guvernului României ni se interzice să criticăm Holocaustul în public, nu avem voie să folosim numele mareşalului Ion Antonescu, personalitate remarcabilă a istoriei românilor, la denumirea unor ONG-uri, străzi etc. S-au dărâmat statui ale unor personalităţi. Pe acest fond, supuşenia tradiţională a unor români şi minoritari este tradiţională. Un exemplu deosebit de periculos este conducerea Filarmonicii „Banatul” din Timişoara, care, la cererea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, a anunţat în 18 iulie 2004 că timp de 50 de ani (!) nu va cânta operele lui Wagner, un geniu al muzicii care nu i-a prea iubit pe evrei şi trebuie pedepsit. O asemenea impunere de cenzură culturală ar trebui întâmpinată cu boicotul absolut al acelei instituţii. E greu de înţeles cum nişte artişti (?) acceptă această situaţie compromiţătoare pentru orice intelectual. Toate acestea şi multe altele în numele unei democraţii care scârţâie din multe încheieturi.
Politicieni, propagandişti, falşi istorici, parveniţii României post-comuniste continuă să mintă poporul român, stupid people, care trebuie să ştie că în istoria ţării au fost mai multe regimuri politice, dintre care cele de dreapta şi stânga sunt răul, iar cel capitalist de astăzi este cel bun. Lumea se împarte tot în buni şi răi. Ei, reprezentanţii regimului emanaţilor adus de lovitura de stat din decembrie 1989 sunt cei buni, iar cei dinainte de 1989 sunt cei răi. Ce bine ar fi ca într-un timp cât mai scurt lumea să înţeleagă că nu ne împărţim în buni şi răi, ci toţi suntem şi buni şi răi deopotrivă şi regimurile politice conţin toate şi bine şi rău. Depinde ce cultivăm mai mult. Când vom accepta că şi regimul nostru politic cuprinde multe rele, le vom putea analiza, eradica, sau măcar îmbunătăţi, în scopul progresului. Practica ocrotirii regimului cu orice preţ şi a împingerii vinovăţiilor doar pe persoane este tot o metodă de manipulare dintr-o nouă lume a minciunii.
Nu credem că se poate construi o societate realmente democratică, pe muntele de minciună, diversiune şi lichidare a moralei promovată de emanaţii lui decembrie 1989, ca şi de jalnica coaliţie din anii 1997-2000.
Aşteptăm renaşterea societăţii româneşti, cel puţin noi cei care în anii ’60 şi ’70 am trăit momentele în care România era a doua ţară ca dezvoltare din estul Europei, după Iugoslavia.
În rest, politicienii ne asigură că totul este bine, viitorul roz şi putem să-i votăm. Dacă nu votăm, nu-i nimic, rezolvă guvernanţii problemele şi rămâne ca la referendumul din 2003 privitor la modificarea Constituţiei, pe care autorul acestor rânduri îl consideră cea mai mare înşelătorie electorală din istoria României, falsul din 1946 rămânând, prin comparaţie, nesemnificativ.
Bibliografie selectivă
Angelsdorf, Wilhelm von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Samizdat, Bucureşti, 2000.
Bauwens, W., Reychler L., Arta prevenirii conflictelor, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996.
Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 1995.
Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.
Breton (Le), Jean-Marie, Les relations internationales depuis 1968, Nathan, Paris, 1983.
Brown, Lester R., Flavin, Christopher, French, Hilary, Starea lumii 2000, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
Cooper, Milton William, Partea nevăzută a lumii. Societăţi secrete, Iaşi, 1998.
xxx Das Grosse Lexikon der Geschichte, Vol. I-III, Wilhelm Heyne Verlag, Munchen, 1976.
Dănescu, George, Postfaţă şi Tablou cronologic, la lucrarea Garaudy, Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Editura ALMA TIP, Oradea, 1998.
Filip, Teodor, Războiul parapsihologic împotriva României, Ediţia a II-a, Craiova, 1998.
Garaudy, Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Editura ALMA TIP, Oradea, 1998.
Gârz, Florian, NATO: Globalizare sau dispariţie? De la Războiul Rece la pacea pierdută, Bucureşti, 1995.
Helsing, Jan van, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Vol. I şi II, Oradea, 1999.
Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, 2000.
Huntzinger, J., Introduction aux relations internationales, Seuil, Paris, 1986.
Jean, Carlo, Geopolitica, Laterza, Bologna, 1996.
Jensen, K.M., Falkner, E.P. Eds., Morality and Foreign Policy, Washington, D.C., 1991.
Jones, Walters, The Logic of International Relations, Longman, New York, 1997.
Jordan, Bernd, Lenz, Alexander, 100 de personalităţi ale secolului. Politicieni, Editura All, Bucureşti, 2000.
Kaplan, Robert D., Anarhia care va veni spulberând visele ulterioare războiului rece, Editura Antet, Bucureşti, 2002.
Kauffer, Remi, Corporaţiile americane în luptă contra Europei, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.
Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999.
Loftus, John, Mark Aarons, Războiul secret împotriva evreilor, Iaşi, 1998.
Lupu, Corvin, Probleme ale integrării europene. Organizaţii internaţionale. Aspecte ale politicii României de integrare euro-atlantică, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2000.
Lupu, Corvin, Teoria relaţiilor internaţionale, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2002.
Lupu, Corvin, România, Axa şi Aliaţii, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003.
Mac Donald, Andrew, Caietele lui Turner. Ce veţi face când vă vor lua armele ?, Editura Samizdat, Bucureşti, 2000.
Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
xxx Meyers Kleines Lexikon, Geschichte, Mannheim-Wien-Zurich, 1987.
Millon-Delson, Chantal, Statul subsidiar, Editura Efes, Cluj-Napoca, 2002.
Packard, George L., Cine conduce America ?, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2001.
xxx Reprezentanţele diplomatice ale României, Vol. I (1859-1917) şi Vol. II (1911-1939), Editura Politică, Bucureşti, 1967 şi 1971.
Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Bucureşti, 1997.
Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 2001.
Wallerstein, Im., Sistemul mondial modern, Vol. I-IV, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, 1993.
II. Istoria conflictelor
Churchill, Winston, Al doilea război mondial, Vol. I, II, Bucureşti, 1997.
Ciachir, Nicolae, Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Durandin, Catherine, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003.
Farmer, Alan, Marea Britanie şi politica colonială, Vol. I (1919-1939), Editura ALL, Bucureşti, 1996.
Ionescu, Mihail E., O istorie trăită: Relaţiile internaţionale, 1990-1995, Editura Modelism, Bucureşti, 1996.
Kennedy, Paul, Creşterea şi descreşterea Marilor Puteri, Bucureşti, 1993.
La Feber, Walter, America, Russia and the cold War, London, 1992.
Loftus, John, Mark Aarons, Războiul secret împotriva evreilor, Iaşi, 1998.
Lupu, Corvin, Relaţii diplomatice între România şi SUA, Casa de Presă şi Editură „Tribuna”, Sibiu, 1999.
Nedelea, Marin, Istoria României în date: 1940-1995, Bucureşti, 1997.
Nistor, Ioan Silviu, Românii în al doilea război mondial, Cluj-Napoca, 1996.
Nixon, Richard, Cuba, Castro and John F. Kennedy, în “Reader’s Digest”, noiembrie 1964.
Prados, John, Războaiele secrete ale preşedinţilor, Iaşi, 1998.
Popa, Marcel D., Matei, Horia C., Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Potemkin, V. P., Istoria diplomaţiei, Ediţia II, Vol. I, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
Prouty, Fletcher L, J.F.K, Bucureşti, 1996.
Raţiu, Gheorghe, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti, 1996.
III. Gestionarea conflictelor. Tratate de pace
Bădălan, Eugen, Teodor Frunzeti, Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003.
Loghin, Leonida, Mari conferinţe internaţionale (1939-1945), Bucureşti, 1989.
Loth, Wilfried, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece (1941-1955), Bucureşti, 1997.
Clemenceau era originar din Mouilleran-en-Pareds, o localitate din vestul Franţei. De timpuriu, cu ajutorul tatălui său a făcut cunoştinţă cu ideile revoluţionare ale lui Robespierre, cel care se pusese in slujba oamenilor simpli din popor şi le-a însuşit şi învăţat să le preţuiască valoarea. Detenţia tatălui său şi ameninţarea cu deportarea care plana asupra acestuia în urma atentatului comis împotriva lui Napoleon al III-lea a întărit ura lui Clemenceau faţă de orice formulă autoritară de stat.
1861-1870: studii şi călătorii
În timpul cât a efectuat studii de medicină în Nantes şi Paris a fost angajat şi în lupta dusă şi împotriva cenzurii şi aparatului poliţienesc. A fondat mai multe ziare de opoziţie printre care şi Le Matin care au fost, în mare parte interzise. După absolvirea studiilor, Clemenceau a efectuat câteva călătorii în Anglia şi în S.U.A. În această perioadă şi-a câştigat existenţa făcând diverse traduceri sau dând lecţii de echitaţie şi de limba franceză. În 1869 s-a căsătorit la Stanford cu eleva sa Marry Plumer,cu care a avut trei copii, de care s-a despărţit 8 ani mai târziu în 1877. În cadrul alegerilor din 1870 organizate de noua republică, a fost ales ca primar al localităţii Montmartre, iar un an mai târziu a devenit membru în Adunarea Generala a Republicii, din partea Partidului Radical. În timpul revoltei populare a Comunei din Paris, în perioada martie-mai 1871, împotriva Republicii Conservatoare, încercările sale de mediere i-au atras acuzaţia de trădare, astfel el pierzându-şi mandatul său parlamentar.
1876-1893: purtător de cuvânt al socialiştilor radicali.
În anul 1876, Clemenceau s-a întors în Adunarea Deputaţilor, de data aceasta din partea Stângii socialiste celei mai radicale. Ţelul său declarat era continuarea revoluţiei de la 1789. Clemenceau a profilat partidul din care făcea parte astfel încât acesta să devină unicul reprezentant al intereselor clasei muncitoare, s-a ridicat împotriva tuturor formelor de nedreptate socială şi a militat pentru dreptul la grevă. Oportuniştilor din rândul partidelor burgheze le-a reproşat în permanenţă faptul că nu fac nimic altceva decât să alimenteze politica promovată de cancelarul german Bismark. Respingând orice compromis şi autor al unor atacuri care au condus la demisia unor guverne, Clemenceau şi-a onorat cu prisosinţă supranumele de –tigrul-şi totuşi şi un tigru poate călca strâmb: atacul, sau în cazul de mituire semnalat la data la care se punea problema construcţiei Canalului Panama i-a întrerupt cariera politică.
1906-1909: pentru prima oara şef de guvern
Afacerea Dreyfus a stat la originea hotărârii lui Clemenceau de a reveni în politică. Alfred Dreyfus, de origine evreu, era căpitan în armata franceză. El a căzut victimă resentimentelor antisemite şi, datorită unei presupuse trădări a unor secrete militare, a fost condamnat pe viaţă la deportare. În calitatea sa de editor al ziarului L’Aurore, Clemenceau s-a angajat în campania care-i cerea insistent revizuirea procesului şi în 1898 a dispus de publicarea celebrului apel al lui Emil Zola-J’accuse, adresat preşedintelui francez.
După reabilitarea publică a căpitanul Dreyfus, Clemenceau şi-a făcut reintrarea în politică, revenind în 1902 pe băncile Senatului. Patru ani mai târziu a devenit ministru de interne şi apoi prim-ministru. Aflat în această funcţie, Clemenceau, spirit plin de temperament, a aşezat raţiunea de stat înaintea tuturor celorlalte comandamente politice. A introdus impozitarea pe venituri şi a înăbuşit prin forţă orice mişcare grevistă. Asupra acestei abdicări de la principiile şi obiectivele pentru care altă dată, el însuşi militase energic, comenta cu amărăciune: acum mă aflu de partea cealaltă a baricadei. Această schimbare de atitudine a şi stat la baza criticilor pe care i le-a adus stânga politică. În 1909, datorită unor slabe susţineri politice, Clemenceau se văzu nevoit să demisioneze.
Personal, autorul acestor rânduri, ca şi alţi analişti consultaţi, apreciază că schimbarea de optică şi propagandă evreiască faţă de România o reprezintă abordarea de către comunităţile evreieşti a unei noi strategii prin care, profitând de slăbiciunea mare a României post-comuniste şi de prezenţa la guvernarea ţării a unor conducători aserviţi total intereselor străine, să se solicite mari despăgubiri de război, care oscilează între cel puţin 10 miliarde de dolari (după aprecierea preşedintelui Ion Iliescu) şi 50 miliarde de dolari (cât reclamă comunităţile evreieşti). Acest proiect evreiesc are nevoie de etape premergătoare solicitării efective a banilor şi proprietăţilor, dintre care recunoaşterea de către români (prin conducătorii lor) a vinovăţiei (respectiv a existenţei Holocaustului pe teritoriul României) este obligatorie. Ca urmare, presiunile foarte mari asupra preşedintelui Iliescu, în paralel cu presiunea exercitată din nou asupra preşedintelui Ion Iliescu, începând cu noiembrie 2003, privitoare la reluarea la scară internaţională a acuzaţiilor (reale, de altfel) potrivit cărora în decembrie 1989 în România a avut loc o lovitură de stat prin care la conducerea ţării au fost aduşi trădători, care au slujit securitatea sovietică. Discuţia a fost redeschisă de nimeni altul decât laureatul premiului Nobel pentru Pace, Vladimir Bukowski.
Revista “Parade”, din 9 februarie 1986.
Gheorghe Raţiu, Raţiu, Gheorghe, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti, 1996, pp. 125-127 şi 151. Despre activitatea lagărelor de pregătire a comando-urilor ungureşti pentru acţiuni în România, vezi şi notele raport ale D.S.S. şi Marelui Stat major al M.Ap.N., în Ion Pitulescu şi colaboratori, Şase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989, pp. 59-66.
